SFANTUL IOAN GURA DE AUR: Lauda la mucenici.

Lauda la toti sfintii,
care in toata lumea au marturisit

N-a trecut inca numar de sapte zile de cand pe sfintitul praznic al Penticostiei l-am savarsit, si iarasi ne-a ajuns pe noi ceata de mucenici, iar mai vartos tabara de mucenici si sirag al taberei
ingerilor, pe care Patriarhul Iacov l-a vazut, intru nimic fiind mai prejos, ci intocmai si deopotriva cu dansii. Ca mucenicii si ingerii numai cu numele se deosebesc, iar cu lucrurile se impreuneaza. Cerul il locuiesc ingerii, dar si mucenicii. Neimbatranitori si nemuritori sunt aceia, aceasta si marturisitorii o vor avea-o. Ci au primit aceia si fire netrupeasca? Si ce este cu aceasta? Caci mucenicii, desi cu trup sunt infasurati, insa nemuritori ‹sunt›; iar mai vartos si mai inainte de nemurire moartea lui Hristos le impodobeste trupurile lor mai mult decat nemurirea.

Nu este atata de stralucit cerul care se impodobeste cu multimea stelelor, pe cat sunt infrumusetate trupurile mucenicilor cu stralucitele puroaie ale ranilor. Drept aceea, fiindca au murit, pentru aceasta mai ales covarsesc si mai inainte de nemurire au luat darurile
de biruinta, de la moarte incununandu-se. «Micsoratu-l-ai pe dansul putin oarece decat ingerii, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el»; pentru firea cea de obste a oamenilor zice David. Dar si pe putinul acesta, dupa ce a venit, Hristos l-a dat, dupa ce cu moartea pe moarte a osandit-o. Insa eu nu de aici ma intaresc, ci ‹din aceea› ca si micsoratatea aceasta a mortii covarsire s-a facut; ca de n-ar fi fost muritori, nu s-ar fi facut mucenici. Intrucat, de n-ar fi fost moarte, nici cununi n-ar fi fost. De n-ar fi fost sfarsit, nici mucenicie n-ar fi fost. De n-ar fi fost moarte, nu ar fi putut Pavel sa zica: «In fiecare zi mor pentru lauda voastra, pe care o am intru Hristos Iisus». De n-ar fi fost moarte si stricaciune, nu ar fi putut sa zica acelasi: «Ma bucur intru patimirile mele pentru voi, si implinesc lipsurile necazurilor lui Hristos in trupul meu». Drept aceea sa nu ne mahnim, caci ne-am facut nemuritori, ci sa multumim, ca de la moarte ni s-a deschis noua arena marturisirii; de la stricaciune am luat pricina rasplatirilor; de aici avem pricina de lupte. Vezi intelepciune a lui Dumnezeu, cum pe marimea rautatilor, pe capul primejdiei noastre, pe care l-a adus in launtru diavolul – pe moarte o zic –, pe aceasta intru cinstea si slava noastra a schimbat-o, prin aceasta aducandu-i pe nevoitori catre rasplatirile muceniciei? Deci ce? Vom multumi diavolului pentru moarte? Sa nu fie! Caci nu este isprava socotelii aceluia, ci daruirea intelepciunii lui Dumnezeu. Acela a adus-o in launtru ca sa piarda, si catre pamant intorcandu-ne,
pe toata nadejdea mantuirii sa ne-o curme; iar Hristos a intors-o dupa ce a luat-o pe dansa, si pe noi iarasi la cer printr-insa ne-a suit. Deci nimeni din voi sa nu ma prihaneasca, ca ceata si tabara am numit pe plinirea mucenicilor, punand doua nume potrivnice unui lucru. Ca ceata si tabara sunt potrivnice, insa aici s-au impreunat amandoua. Caci ca si cum dantuind, asa de cu dulceata se duceau la munci; si ca si cum batand razboi, asa au aratat pe toata barbatia si rabdarea, si pe
cei impotrivnici i-au biruit.

Daca ai fi vazut firea celor ce se faceau, lupta si razboi si tabara erau cele ce se faceau; iar daca pe socoteala celor ce se faceau ai fi cercat-o, cete si ospete si praznuiri si prea mare dulceata erau cele ce se savarseau. Voiesti sa te inveti ca acestea erau mai infricosate decat razboiul? Despre ispravile mucenicilor zic. Ce lucru oare este infricosat in razboi? Osti stau dinspre amandoua partile intr-armate, stralucind cu armele, si pamantul cu totul luminandu-l, nori de sageti se slobod dinspre toate partile acoperind aerul cu multimea, paraie de sangiuri se pravalesc pe pamant, si starvurile multe fiind pretutindeni ca intru niste seceris de spice, asa surpandu-se ostasii unii de catre altii. Vino, deci, de la aceea spre lupta aceasta sa te aduc pe tine. Si aici sunt doua tabere: una adica a mucenicilor, iar alta a tiranilor. Dar tiranii erau intr-armati, iar mucenicii se luptau cu trupul gol, si se facea biruinta celor goi, nu a celor intr-armati. Cine nu s-ar fi spaimantat?! Ca cel batut biruia pe cela ce il batea, cel legat pe cel dezlegat, cel de tot ars pe cel ce il ardea, cela ce murea pe cel ce il ucidea; vazut-ai cum acestea erau mai infricosate decat acelea? Acelea adica, desi erau infricosate, dar dupa fire se faceau; iar acestea covarsesc pe toata firea si pe toata urmarea lucrurilor, ca sa te inveti ca ale Harului lui Dumnezeu erau cele ce se ispraveau. Macar ca ce lucru este mai nedrept decat lupta aceasta? Ce este mai fara de lege decat luptele acestea? Ca in razboaie se intrarmeaza amandoua partile celor ce se lupta; iar aici nu asa: ci mucenicul adica statea gol, iar calaul intr-armat. Iarasi, intru lupte amandoura partilor le este slobod a-si ridica mainile impotriva.

Iar aici acela statea legat, iar tiranul cu stapanire ii aducea asupra-i ranile, si ca dintr-o anume tiranie judecatorii insortindu-si lor sa faca rau, iar dreptilor mucenici dandu-le sa patimeasca rau, asa se impleticeau cu sfintii, si nici asa nu-i biruiau pe dansii. Ci dupa aceasta nepotrivita si aspra lupta, tiranii, fiind biruiti, se duceau. Si un lucru ca acesta se facea, precum daca cineva aducand intr-un razboi un om viteaz si razboinic si pe ascutisul sulitei frangandui-l si de platosa dezbracandu-l, asa cu trupul gol i-ar fi poruncit sa se lupte, iar el lovindu-se si batandu-se si nenumarate rani primind ar fi pus semn de biruinta. Caci si pe mucenici goi aducandu-i, si cu
mainile inapoi legandu-i, si dinspre toate partile batandu-i si strujindu-i, asa se biruiau calaii, iar ei ranile primindu-le, pe biruinta cea impotriva diavolului au pus-o. Si precum diamantul insusi fiind batut nu se da, nici nu se inmoaie, iar pe fierul cela ce il bate il risipeste, asa cu adevarat si
sufletele sfintilor, atatea munci asupra-le aducandu-se, ele nimic rau nu patimeau, iar pe puterea celor ce ii bateau o risipeau, urat si cu totul de ras biruindu-se, asa din lupte ii trimiteau, dupa ce luau multe si nesuferite rani. Ca si de lemne ii legau pe dansii, si coastele le gaureau, si brazdele adancindu-le ca si cum ar fi arat pe niste pamant, iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfacute, coaste deschise, piepturi rupte; si nici pana aici nu si-au oprit tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mancatoare de sange: ci si de pe lemne pogorandu-i peste carbuni ii puneau pe gratare de fier. Si puteai a vedea iarasi vederi mai amare decat cele de mai inainte,
indoite picaturi picand din trupurile lor, unele adica din sangele cela ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfintii, zacand pe carbuni ca pe niste trandafiri, asa de cu dulceata vedeau pe cele ce li se faceau. Iar tu, auzind gratar de fier, adu-ti aminte de scara cea gandita
pe care a vazut-o Patriarhul Iacov intinsa de la pamant pana la cer; pe aceea se pogorau ingerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Si intru amandoua Domnul era intarit. Nu ar fi rabdat sfintii acestia durerile, daca nu s-ar fi rezemat pe gratarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se pogorau ingerii, iar pe acesta ii este aratat fiecaruia cum se suiau si mucenicii.

Monahul Filotheu (Manastirea Petru Voda) despre "cazul parintelui Nichita". Impotriva zvonerilor si raspandacilor.

Părinte drag (n.n. - e vorba de Parintele Mihai Andrei Aldea),

Mi s-a părut că am răspuns, prin ceea ce am scris, la nedumenirile sfinţiei voastre. Actele (şi discuţiile) primelor două Sinoade Ecumenice nu ni s-au păstrat. Pentru a le acoperi, cercetătorii se folosesc de documentele care se referă la aceste două Sfinte Sinoade a toată lumea. Mai mult, poate ştiţi că, deşi nu au fost prezente cîteva din Bisericile locale din afara imperiului, hotărîrile Sfintelor Sinoade au fost primite şi respectate de aceste Biserici. Există ceva bibliografie pe această temă.

Nu cred că se pune problema de a socoti pe cineva în afara Bisericii. Tocmai asta încercam să spun, că zeloţii socotesc pe cei care nu sînt ca ei în afara Bisericii. Şi zelotismul se manifestă nu doar cînd e vorba de calendar. El apare oriunde cuiva i se pare că nu se poate împărtăşi cu cel pe care îl judecă. Sfinţiei voastre v-ar fi uşor să slujiţi cu un cleric care a făcut rugăciuni împreună cu ereticii? Mi se pare că preoţilor din Timişoara nu le este deloc uşor să slujească cu mitropolitul lor iertat de sinodalii români.

Pe de altă parte, plecarea din Biserică nu a rezolvat şi nu va rezolva niciodată nimic, atunci cînd ştii că Adevărul e de partea ta şi că eşti sub necontenita Sa purtare de grijă, cînd Harul Său nu lipseşte din sufletul tău. Mi se pare că răcirea credinţei a adus, în veacul acesta din urmă, neputinţa de a înţelege că aparţinem unei singure Biserici şi că din ea nu fac parte ereticii. Cu siguranţă, au existat şi în vechime Biserici locale care au primit mai tîrziu hotărîrea dogmatică a unui singur calendar. Cazul Irlandei este unul de acest fel, şi faţă de irlandezi au existat, pînă în secolul 8, cel puţin în Apus, mai multe abordări din partea ierarhilor ortodocşi (şi mai ales din partea unor Sfinţi ierarhi care au stat în primul mileniu pe scaunul Romei).

Am postat "mărturisirea de credinţă" a părintelui Nichita ca să se lămurească motivul plecării sale. Nu îndemn pe nimeni să-i urmeze. şi, din cîte am citit, nici p. Nichita nu îndeamnă la asta, nici chiar pe fiii săi duhovniceşti, care sînt mulţi la număr, şi pentru care această plecare este cea mai dureroasă.

Cei cu care a ales să fie în comuniune rebotează pe cei ce vin la ei. Degeaba se invocă legăturile cu ROCOR. Am fost vieţuitor în cadrul ROCOR vreme de un an şi cinci luni şi am prins tocmai momentul scindării sale. Cei ce s-au unit cu Patriarhia Moscovei, deşi ne consideră vrednici de milă pentru că sîntem pe noul calendar, ne primesc la împreuna slujire. Dar ceilalţi, cu care nu sîntem în comuniune, nu cer vreo Mirungere, cu atît mai puţin Botezul. Aşadar sărmanul părinte a ajuns unde era mai rău. Probabil îi vor cere să se reboteze, dacă nu a făcut-o deja, şi acceptarea acestui pas aberant va însemna lepădarea de preoţie şi de monahism, lepădarea de toată lucrarea pe care Sfînta Treime a făcut-o prin el, mai ales cu sutele de fii duhovniceşti. Dacă va face acest pas, sărmanul părinte nu poate fi decît vrednic de mila noastră, a tuturor. Mai mare cădere nu ştiu dacă poate fi. Să primeşti să fii
rebotezat după ce o viaţă întreagă ai slujit Sfînta Liturghie este erezie, e deopotrivă cu apostazia, deopotrivă cu împreună slujirea cu ereticii, iar motivaţiile dezlegării sale de ecumenismul oficial al BOR cad şi se anulează cu desăvîrşire. Cam atît am avut de spus despre "cazul p. Nichita de la Brîncoveni".

Mila Domnului să fie cu acest părinte şi cu maicile sale, ca să-i lumineze şi să-i întoarcă la Adevăr.

Sursa: Grupul Ortodoxia

Sa zicem si noi, impreuna cu Parintele Aldea: Acesta este un răspuns care într-adevăr zideşte! Amin! Amin!

Teologie iudaica aplicata. Rabinii spun ca adulterul si crima sunt binecuvantate daca scopul este salvarea poporului evreu

Fiecare zi aduce noi dimenisuni în arta războiului anti-terorist: agentelor Mossad li s-a dat dezlegare la sex cu teroriştii, scriu ziarele israeliene Ha'aretz şi Jediot Achronot.

Vestea, anunţată de rabinul Ari Shvat, expert în studii juridice şi specializat în interpretarea legislaţiei ritualice, este, de fapt, rezultatul reinterpretării unor texte sacre ale iudaismului.

Dezlegarea dată de rabinul Shvat a fost publicată în studiul intitulat "Sex interzis pentru securitatea naţională", realizat de către Institutul Tzomet, o organizaţie non-profit israeliană specializată în analizarea raporturilor dintre religie şi modernitate şi în adaptarea înaltei tehnologii în folosul respectării codexului juridic evreiesc halakha.

Într-un interviu acordat unui post de radio din Columbia, Ari Shvat a ţinut să sublinieze că una dintre cele mai importante porunci în iudaism este salvarea poporului evreu - dar că, în schimb, adulterul sau crima nu sunt permise în cazul în care scopul final este salvarea unei singure persoane.

Pe de altă parte, absolvirea de păcatul preacurviei nu se face în cazul în care relaţia amoroasă nu se concretizează într-o culegere de informaţii care pot duce la capturarea inamicului sau consolidarea securităţii naţionale a Israelului, a explicat rabinul. Autorul studiului mai precizează că pentru această "armă" sunt de preferat agentele necăsătorite şi care, eventual, au antecedente licenţioase.

Relaţiile sexuale extra-conjugale nu sunt încurajate - dar rabinul Shvat a găsit o soluţie şi pentru situaţia în care agenta secretă este măritată: întru binele naţiunii, cei doi ar trebui să divorţeze înaintea comiterii adulterului, urmând că, ulterior, soţul încornorat să o ceară din nou de soţie.

Preţul salvării naţiunii - oricare ar fi această naţiune, a explicat Ari Shvat, în interviul radiofonic - poate fi chiar şi tragedia individuală a adulterului. Shvat nu a făcut, în schimb, nici o referire la libertăţi sau interdicţii de natură sexuală în cazul agenţilor bărbaţi.

Directorul Institutului Tzomet, rabinul ortodox Yisrael Rozen, a susţinut punctul de vedere al colegului său, precizând, totodată, că nu se aşteaptă ca "agentele Mossadului să vină să se consulte cu un rabin" înaintea unei misiuni.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Ovidiu Suciu

Sursa: Deutsche Welle

Eseu Gheorghe Fedorovici: Primejdia marturisirii. Martirii nu sunt un episod al istoriei. Firea mucenicului crestin. Vor fi reeducati mucenicii?

„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”

1 Ioan, 4, 3.

Primejdia mărturisirii este titlul unui volum de convorbiri între părintele Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea. În „Nota asupra ediţiei”, Ioan Pintea precizează că titlul îi aparţine şi că prin el voia să semnaleze atît riscul presupus în genere de orice opinie personală, cît şi riscul specific la care se expune orice gîndire liberă într-un spaţiu totalitar precum cel al României supuse de comunişti. [1] Cu toate acestea, în afară de primejdia care pîndeşte actul de a mărturisi, mai există un sens în care această expresie poate fi înţeleasă, şi anume acela care sugerează că mărturisirea însăşi se află în primejdie – în primejdia de a mărturisi strîmb, sau de a nu mai mărturisi nimic esenţial. Despre acest al doilea sens va fi vorba în continuare.

*

Am aflat zilele acestea de pe internet despre organizarea unui simpozion de martirologie la Bucureşti (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie.html). Iniţiativa este remarcabilă, iar evenimentul ar trebui să fie unul de referinţă pentru orice creştin de vreme ce manifestarea pare să constituie un exerciţiu de aşezare a jertfei mărturisitorilor din perioada comunistă în cadrul tradiţiei creştine a martiriului. Să sperăm că acest aspect va fi stabilit limpede şi ferm, astfel încît să ne putem bucura cît mai curînd de roadele lucrării de mijlocire pe care aceşti mucenici o împlinesc pentru noi. [2] Şi nu ar fi existat motive să mă îndoiesc de folosul creştin al acestui simpozion, dacă nu aş fi văzut că printre vorbitori se află şi necreştini, precum dl. Sorin Lavric, sau dacă nu aş fi aflat că „manualul” de studiere a martirologiei va apare la editura dlui Răzvan Codrescu, [3] un constant susţinător şi garant al ortodoxiei unor intelectuali precum H.-R. Patapievici sau T. Baconsky. [4] Personal, nu cred că secularizarea, consumismul, religiile orientale, cultura postmodernă reprezintă o ameninţare pentru creştinism. Singurul lucru care poate slăbi creştinismul, şi, în cele din urmă, îl poate scoate din istorie, este falsul creştinism. Nu tortura primejduieşte mărturisirea, ci mărturisirea strîmbă, mărturisirea lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni.

Căci ce este mucenicul? Este cel care stă pentru adevăr: pentru adevărul omului, pentru adevărul lumii, pentru adevărul lui Dumnezeu. Adică pentru „taina lui Hristos”, despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în Epistola către Efeseni. Stînd pentru adevăr, creştinul stă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii. Nu împotriva oricărei minciuni, ci împotriva acelei minciuni care urmăreşte zădărnicirea credinţei prin negarea Învierii (cf. 1 Corinteni, capit. 15). Mucenicii sînt cei care mărturisesc Învierea prin viaţa şi moartea lor. Mucenicul este omorît pentru că a înviat.

Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe forma luată de rău în vremurile şi locurile respective. Unul din modurile în care mărturisirea lor poate fi „primejduită” constă tocmai în transformarea mucenicilor în nişte luptători anticomunişti şi în transformarea corespunzătoare a comunismului în materializarea definitivă a răului. Există un evident interes pentru o astfel de transformare; fiindcă, de vreme ce comunismul s-a isprăvit, urmează că puterea exemplarităţii mucenicilor este la rîndul ei limitată. Iradierea Învierii ar fi astfel blocată, iar martirii ar fi studiaţi, promovaţi, ca episod al istoriei. Mucenicii vor fi astfel reeducaţi: ne vor vorbi despre cum să devenim mai buni, mai cinstiţi, mai devotaţi cetăţii. Dar nimeni nu ne va mai spune că ce trebuie de fapt să facem e să ne schimbăm firea. Adică, să devenim cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu, prin asemănarea cu Hristos.

„Ortodoxia e firea omului” este o cunoscută afirmaţie a părintelui Rafail Noica, care, mă tem că, înţeleasă greşit, le-a făcut ortodocşilor mai mult rău decît bine. Nu am în vedere îngîmfarea cu care mulţi au primit această expresie, ci eroarea unora de a crede că şi reciproca este valabilă. De aceea, cred că trebuie precizat că firea omului nu este ortodoxă, ci redevine ortodoxă în omul renăscut prin credinţa în Iisus Hristos. Omul trebuie să-şi vină în fire.

Spre deosebire de erou sau de martirul necreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este distincţia esenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa încercărilor de a instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă ar asigura intrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui Teodor Baconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din dulapul Cercului de la Roma). Este o distincţie care îi este evident străină dlui Sorin Lavric, care, scriind despre reacţia umană în faţa primejdiei, ne anunţă că, la nivel neurologic, există o diferenţă în modul în care bărbatul şi femeia evită pericolul: în timp ce bărbatul înaintează, femeia se retrage. [5]

Sigur că în planul unei ameninţări fizice, reacţia este şi instinctivă. Premisa dlui Lavric („În faţa primejdiei nu reacţionăm după cum ne îndeamnă cultura pe care am dobândit-o în viaţă, ci după cum ne silesc resorturile inconştiente pe care imboldul supravieţuirii l-a pus în noi”) îl împiedică din păcate să se întrebe dacă nu cumva există şi alte tipuri de primejdii, unele în care resortul instinctiv contează mult mai puţin. Ce folos că autorul compară punctul de vedere al intelectualului de stînga cu cel al intelectualului conservator (în timp ce intelectualul de stînga îşi propune reformarea naturii femeii, astfel încît şi ea să poată ajunge să sară înainte, conservatorul vede în retragerea femeii un act în acord cu natura ei intimă), cîtă vreme nu ia în discuţie posibilitatea ca omul să fie ameninţat în chiar firea sa. Din punct de vedere creştin, un conservatorism lipsit de percepţia altei firi se află pe acelaşi plan cu stînga. În faţa propunerii şarpelui, Eva nu s-a retras, ci a manifestat un vădit interes, cu toate că se afla sub ameninţarea poruncii dumnezeieşti. Pe de altă parte, femeia creştină nu se retrage din faţa pericolului, ci îl înfruntă în Hristos, adică în cel în care „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Că este Eva cea veche, că este Eva cea nouă, femeia „sare” de fiecare dată înainte: una pentru a suferi înşelarea şarpelui şi boldul morţii, cealaltă pentru a-i zdrobi capul şi pentru a dobîndi viaţa de veci. În Hristos, cu toţii sărim înainte, luînd aminte la cei care au biruit şarpele „prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor” (Apocalipsa 12, 11).

Şi cum au biruit mucenicii? Prin acea iubire despre care Sf. Ioan Gură de Aur spune că „schimbă firea”. Singura iubire adevărată, pentru că este singura care „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni, 13, 6).

NOTE:

[1] N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 9.

[2] Totuşi, e puţin probabilă recunoaşterea sfinţeniei lor din partea unei ierarhii care se opune publicării dosarelor clericilor ortodocşi aflate în evidenţa CNSAS. Astfel, refuzul ierarhiei de a vorbi public despre sfinţenia mucenicilor români ucişi în perioada comunistă poate fi privit fie ca un conflict de interese (în măsura în care unii clerici sînt încă activi), fie ca o problemă de conştiinţă (cum să-l canonizezi pe cel la a cărui moarte ai participat ştiind dar tăcînd?)

[3] Ilie Bădescu, Andreea Băndoiu, Pavel Chirilă, Principiile cercetării martirologice, (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/09/sumarul-blogului-indice-de-nume-in.html)

[4] Pentru o recentă mostră din gîndirea „creştină” a dlui Patapievici, vezi eseul „Ex-ex-ex”, (Bucureştiul cultural, Nr. 96 / 17 august 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15400), unde dl. Patapievici analizează o operă poetică aplicînd principiile jocului de tarot. Iată un fragment elocvent: „iubire înseamnă refacerea paradisului, prin unificarea străfundului sufletului nostru cu sfera cosmică cea mai apropiată de noi.”

[5] Sorin Lavric, „Simţul pericolului”, Ziarul Lumina, 24 sept. 2010, nr. 222 (1724), p. 6, http://www.ziarullumina.ro/articole;1381;1;45505;0;Simtul-pericolului.html

Sursa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

[NapocaNews] Scrisoare deschisa adresata lui Dan Puric: Sunteti un necinstit sufleteste!

“Eşti un om necinstit sufleteşte căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate”. Vă transmit aceleaşi rânduri pe care i le transmitea Corneliu Zelea Codreanu fostului său mentor Nicolae Iorga printr-o scrisoare, în martie 1938. Rânduri spuse din suflet de Căpitan după ce Iorga dăduse ordin, în calitate apropiat al ministrului Armand Călinescu, să fie interzis comerţul legionar. Şi rânduri care l-au costat pe Codreanu viaţa, ucis de către jandarmi în timp ce era închis pentru calomnie, urmare a acestei scrisori. Am început şi scrisoarea mea în acest mod, pentru a şti de pe ce poziţii vă scriu şi pentru a înţelege cu cine aveţi de face, de la început. Căci eu, dle. Puric, nu mint şi nu mă ascund.

Sunteţi un necinstit sufleteşte pentru că aţi ascuns faptul că în urmă cu 34 de ani aţi semnat, pe vremea când eraţi elev la Liceul de Arte Plastice Nicolae N. Tonitza, un angajament cu Securitatea. Un angajament care, potrivit propriilor declaraţii, nu v-a fost băgat pe gât. Mai mult, în interviul unde aţi făcut, printre rânduri, această dezvăluire, aţi continuat într-un ton glumeţ, diversionist. Dle. Puric, să ştiţi că eu nu mai râd la glumele dumneavoastră. Pentru că m-aţi minţit şi m-aţi manipulat, pentru că ne-aţi minţit şi ne-aţi manipulat. Pe toţi cei care am cumpărat cărţile dvs. în sute de mii de exemplare, făcându-vă milionar, pe cei care s-au înghesuit la conferinţele dvs., chiar şi pe cei care vă vedeau, în naivitatea lor, următorul preşedinte, un român autentic, un mirean care luptă pentru ortodoxie, pentru fiinţa acestui neam. Dar, aţi uitat să spuneţi că, în tinereţe, aţi semnat un angajament cu Securitatea! Şi de atunci, din 1976, au trecut 13 ani până în 1989, perioadă în care aţi dat sau nu aţi dat cu subsemnatul. Nici nu contează acest lucru; mai mult contează faptul că aţi îmbrăcat o haină care aparent vă stătea bine, iar acum se destramă pe la cusături.

Dacă vă mărturiseaţi creştineşte păcatul la început, fie el şi un păcat minor al tinereţii, lucrurile stăteau altfel, nu-i aşa? Poate nu deveneaţi cel mai cumpărat autor din România, poate nu mai aveaţi emisiune la TVR, poate nu eraţi invitat ca un mesia la toate talk-show-urile. Şi toată faima, tot binele pe care aparent l-aţi făcut susţinând o renaştere a României Tainice, l-aţi făcut construind mişeleşte peste o minciună. Ceva îmi spune însă că nu a fost doar o scăpare, căci frecventele dvs. deplasări în străinătate înainte de 1989 nu mai par (acum) întâmplătoare. Veţi spune că binele făcut este un bine făcut de oricine, că mesajul dvs. este unul autentic, unul corect. Şi eu vă spun că acest lucru nu mai contează, pentru că aţi pornit, de la început, cu un neadevăr. Între dvs. şi mine., între toţi românii care şi-au pus speranţele în dvs. şi un showman care s-a ascuns după o mască şi care, probabil, mai mare multe măşti de dat jos. Românii au nevoie de multe lucruri, dar de un circar care să îi înveţe ortodoxie, de asta sigur nu au nevoie!

Ne vorbiţi doar în pilde, în citate, în aforisme, în glume şi întâmplări hazlii, chiar şi prin pantomimă, artă în care sunteţi maestru. Dar aţi vorbit ascunzând un lucru pe care îl ascund prea mulţi români. Îl ascund politicieni, preoţi, scriitori, sefi de scară la bloc şi chelneri. Lucruri care ţin România într-o mlaştină a deznădejdii, condusă de suflete necurate şi trădătoare care se înţeleg între ele să-şi apere privilegiile şi imaginea falsă, ţinându-ne pe noi, românii, înfundaţi într-o dezamăgire şi o lipsă de speranţă care seamănă cu un iad. De astăzi, şi dvs. faceţi parte din rândul acestor oameni, a celor necinstiţi sufleteşte. A tuturor celor care au pactizat cu regimul comunist anticreştin din România, care l-au hrănit cu trădări, cu caractere slabe şi şantajabile, a tuturor celor pentru care căderea lui Ceauşescu a fost doar ocazia de a se reinventa, de a ne vinde gogoşi, de a ne băga mână în buzunar, de a ne ţine la cutie, de a ne ucide viitorul.

Şi dacă nu mai ţineţi minte ce aţi făcut din 1976 şi până acum, dacă nu mai ştiţi pe cine aţi turnat şi cui, o sa vă ajutăm noi. Căci, în virtutea poziţiei pe care o am în cadrul publicaţiei NapocaNews, am să cer chiar azi o adeverinţă de (ne)colaborare de la CNSAS pentru actorul Dan Puric, pentru Dan Puric membrul Institutului de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare, o organizaţie parteneră a Clubului de la Roma. Pentru liniştea sufletească a dvs. şi a mea. Dar faptul că abia acum aţi “scăpat” acest amănunt în presă mă face să cred că dosarul dvs. a ajuns deja în arhiva CNSAS şi că vă simteaţi cu musca pe căciulă. Deci, o dublă necinste sufletească, o autodenunţate din frică, nu din remuşcare sau căinţă. O faţă picatată în alb de mim, un artist care s-a jucat cu sufletele noastre, un zombie, Dan Puric.

George Bara

Glasul martirilor: Noi nu suntem morti!

Noi nu suntem morţi!

Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşnicilei porţi
Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!

Când treceţi albele drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luaţi aminte,
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcaţi decât pe oseminte.

În smalţul florilor când străluceşte
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui, de noi vă aminteşte,
De câte ori am plâns acolo noi.

Priviţi cu teamă sfânta cruce mică,
Pierdută undeva în ţintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra ţării undeva,
E cerul numai aur şi mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.

Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni
Şi zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiţi în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.

Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

Zorica Laţcu (Maica Teodosia)

Istoricul Emilia Corbu despre primul simpozion de martirologie

Am aflat că săptămâna viitoare va avea loc la Bucureşti la Hotel Hilton, primul simpozion de martirologie organizat de o fundaţie creştină (Sf. Irina) şi o companie de teatru ( Compania ,,Dan Puric,,). Vor participa 200 de specialişti din care probabil unii teologi şi alţii specialişti în diverse domenii. Iniţiativa este necesară în sensul în care publicul larg cunoaşte puţin din faptul că fenomenul martiriului este fundamental în Biserica Ortodoxă. Ar fi lăudabilă în măsura în care problema martirilor din temniţele comuniste ar fi plasată într-un context teologic şi istoric mai larg.

Eu nu am fost invitată şi oricum zilele acestea sunt la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice ,,Pontica,,. Fiind o iniţiativă privată e dreptul lor să invite pe cine vor. Dar m-aş bucura dacă printre participanţi s-ar afla arheologii din care unii mai sunt în viaţă, care au descoperit basilice creştine şi sfinţi martiri. Aproape toate osemintele martirilor din Dobrogea au fost descoperite de arheologi. Ei au fost primii care în urma cercetărilor au sesizat Biserica, chiar şi în timpul comunismului, şi au afirmat public că au descoperit oseminte de martiri.
Ar fi obligatoriu dacă la acest simpozion ar participa şi mărturisitori ai temniţelor comuniste. Probabil că unii vor fi invitaţi.

Şi tot probabil că la acest simpozion se va hotărâ organizarea unui Centru de Martirologie, o mai veche dorinţă a celor doi organizatori exprimată încă de anul trecut. Acest centru va fi panortodox şi dacă mă uit mai bine în lista participanţilor şi ceva ecumenic.N-aş vrea să am viziune de sibilă dar parcă văd că asta va ieşi, în final. Adică o listă de zeci de semnături celebre pentru înfiinţarea unui Centru de Martirologie. În toată istoria Bisericii Ortodoxe nu a existat un astfel de centru. De ce ne-ar trebui acum!?

Eu sunt mai modestă. Nu cred că un centru ar determina Sf. Sinod să ridice ruşinea de pe umerii poporului român. Vorbesc de ruşinea nerecunoştintei, adică nerecunoaşterea jertfei pentru Hristos a celor care au suferit în temniţele comuniste.

Cred însă cu tărie că rugăciunea mirenilor continuă şi organizată, ar fi o soluţie. Rugăciunea nu e vorbă. Rugăciunea este faptă. Atunci când spui unui om că i-a mai rămas doar rugăciunea, îi spui de fapt că i-a rămas puterea de a-l chema pe Dumnezeu. Şi care ne răspunde întotdeauna.

Sursa: Viata fantastica