Marturisire de credinta a Generatiei 1948. Destinul generatiei in viziunea detinutilor politici. 63 de ani de la arestarea a 15.000 de tineri luptatori anticomunisti

Acum 63 de ani, in noaptea de 14-15 mai 1948, in Romania s-a declansat teroarea impotriva tineretului fidel idealurilor national-crestine. Conform spuselor fostilor detinuti politici, in acea noapte au fost arestati aproximativ 15.000 de oameni. Cei mai multi dintre ei aveau sa iasa pe portile inchisorilor abia in anul 1964. Majoritatea au avut o tinuta demna in inchisoare, marturisindu-l pe Hristos si afirmand necontenit idealurile nationale ale romanilor. Nu si-au abandonat crezul generatiei lor deoarece stiau ca "adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr). Aceasta generatie a dat sfinti, martiri, mucenici, marturisitori. Jertfele acestei generatii scut, generatia de la 1948, o demna continuatoare a stralucitei generatii de la 1922, ne imbogatesc sufleteste, constituind o sursa de putere a neamului nostru.

Postez o marturisire de credinta a acestei generatii, asa cum a fost exprimata de Mircea Dumitrescu si Traian Popescu, doi dintre detinutii politici care au simtit ca pe o datorie de constiinta sa scrie despre destinul generatiei 1948.

Generaţia 1948

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.

De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propria identitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor, acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socoteală în faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială.

Ştim sancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei: pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre.

Cine poartă răspunderea pentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şi Împăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând.

Doar înţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţii reprezentative.
Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii.

Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: creştinismul românesc.

Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă a neamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poate spune: Generaţia de la 1948.

O generaţie nu este o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp.

Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţarea istorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-i falsifica cultura şi spiritualitatea, negându-i-se:

-originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;
-familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii, recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie, poziţie în societate, revenind statului;
-armonia socială, prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiul claselor, delaţiunea devenind raţiune de stat;
-forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţii spirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri.

În final, această acţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilor naţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşor manevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rup de trecutul lor.

Evoluţia naţională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, a alterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestui experiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acestei raţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acest cataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu cât şi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată din munţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice.

În aceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şi statut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri ale studenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-au văzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţile intelectuale dovedite cu prisosinţă.

Generaţie sacrificată, dar, contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celor ce au supravieţuit condiţiilor de exterminare, le-a fost dat totuşi să se afirme într-un mod încă anonim.

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, o tendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare a adevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent.
Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.
A existat o generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei de loviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina!

Convertirea suferinţei în creaţie.

Epopee scrisă cu sânge.

Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iar calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cu primăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-n pridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocorii deodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soare avide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/ Când iarna de nea ne desparte.

Şi-au început noua viaţă sorbind din cărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pe care unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Au devenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţi preoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii.

Ieşiţi din închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şi setea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din cei care nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nici când au devenit inventatori.

Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând dovezi incontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicio clipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.

Robii unui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniul cultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut în faţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriu învingătorii.

Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sau în cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ.

Ultimul presedinte al Fratiei Ortodoxe Romane Studentesti, doctorul Radu Carpinisianu, a plecat la Domnul. Dumnezeu sa-l odihneasca! Evocare a Doamnei Aspazia Otel Petrescu

     Există cuvinte care pecetluiesc cu pecete sfântă amintirile. Nu le poţi rechema oricând, oriunde şi oricum. Ele, cuvintele, sunt chei ce deschid uşi într-un interior ca de biserică. Sunt imperativ necesare un anume timp şi un anume loc ca să intri prin acel cuvânt în amintire cu evlavie, în vârful picioarelor, să aprinzi candele şi în reculegere să-ţi laşi sufletul purtat pe firul amintirilor duioase şi solemne, plutind pe valurile unui timp ce curge invers, spre începuturi, spre adâncuri în acea lume bună şi senină în care poţi întrezări ordinea minunată şi tainică pe care a statornicit-o Domnul Dumnezeu în Împărăţia Sa.

Pentru mine astfel de cuvinte-peceţi sunt cele patru cuvinte „Frăţia Ortodoxă Română Studenţească” din Cluj, adică F.O.R.S. Ele sunt cheia prin care intru în acel fragment din viaţa mea de studentă clujeană, ascuns cu pioşenie în cutele memoriei mele. Revin la aceste amintiri ca într-un templu, ori de câte ori mi se face dor de frăţietate, de comuniune, ca atunci, când în dragostea ce ne-o purtam unii altora se topeau contrariile şi nepotrivirile şi ne simţeam capabili să ne dăruim cu totul Celui care cobora până la noi să ne insufle o speranţă certă şi să ne facă mândri de destinul ce ni l-a hărăzit ca fraţi. Era atât de mângâietor să aflăm că nimic nu este întâmplător, că nu există hazard, ci toate câte se întâmplă au un înţeles adânc ce duce întotdeauna la Cerescul Tată.

F.O.R.S.-ul era copilul răsfăţat al F.O.R.-ului (Frăţia Ortodoxă Română). Nu era totuşi o organizaţie rigidă, încorsetată în statute, turnată în tipare imuabile. Sub îndrumarea F.O.R.-ului şi a părinţilor noştri duhovnici, F.O.R.S.-ul era o comunitate de suflete studenţeşti în căutarea Domnului Iisus Hristos, Cale, Adevăr şi Viaţă.

Şedinţele F.O.R.S.-ului erau un fel de vecernii 

Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.

Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori. 

Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile. (...)

Personalitatea doctorului Radu Cărpinişianu este copleşitoare

Nu aş putea spune că de la începutul cunoştinţei cu Radu Cărpinişianu m-am simţit apropiată cu acea frăţie caracteristică F.O.R.S.-ului. Mi se părea distant, avea un fel de a fi extrem de îngrijit, extrem de de atent să nu ştirbească un fel de de distincţie ce mi se părea că îl caracterizează. Până într-o zi. O zi în care pierdusem cursa de dimineaţă spre Şugag, pe care o luam din oraşul Sebeş. Trebuia să aştept cursa de seară şi mi s-a făcut foame. Deşi aveam oroare să intru în restaurante singură, mi-am zis că de data asta voi face excepţie de la regulă.

Tocmai când să mă aşez la masă, mă pomenesc cu Radu lângă mine. I-am explicat de ce mă aflu acolo şi pe loc m-a invitat la masă în familia sa. Nici nu putea fi vorba de un refuz. Da, Radu era un adevărat forsist. Am aflat că era sebeşean de obârşie, că părintele Cărpinişianu, totodată şi directorul liceului din localitate, era tatăl său. A făcut cu eleganţă şi simplitate în acelaşi timp să dispară sentimentul de jenă care se instalase printre noi de la început. Nu am uitat niciodată cât de frumos am fost primită şi cât de frăţească a fost relaţia noastră de acum înainte. Numai că a fost de foarte scurtă durată. Arestarea mea a însemnat foarte multe „stingeri”.

După 1989, Radu Cărpinişianu, nobilul nostru prşedinte, m-a căutat la telefon. Chiar şi în acest fel reîntâlnirea noastră a fost o zi de mare sărbătoare. Eram foarte onorată să constat că ne-am reluat relaţiile prieteneşti, ca şi cum abia ieri ne-a despărţit viaţa. F.O.R.S.-ul nostru reînvia în amintirile noastre, cu căldură şi duioşie, şi se adevereau în felul acesta virtuţile lui de liant indestructibil al sufletelor credincioase. 

Radu mi-a trimis cărţi şi materiale cu care m-am pus în cunoştinţă cu multiplele sale activităţi. Eram încântată cât de manifest se arăta adevărata frăţie ortodoxă, era absolut miraculos cum se demonstra prin noi forţa spirituală a F.O.R.S.-ului, dovadă incontestabilă a muncii depuse în acest sens de un excelent comitet îndrumător.

De altfel, şi post-F.O.R.S., personalitatea doctorului Radu Cărpinişianu este copleşitoare, atât pe plan medical cât şi pe plan cultural. Activitatea sa intens susţinută este pur şi simplu covărşitoare. În afară de activitatea sa profesională, scrie cărţi, organizează şi conduce activităţi de mare valoare, cum ar fi organizarea anuală a Festivalului Internaţional "Lucian Blaga", cu toate anexele sale, ajuns la o ediţie impresionantă. 

În ce mă priveşte Radu a rămas acelaşi domn impecabil, corect şi elegant până la desăvârşire, atent şi generos până la nobleţe, fratele bun care răspândeşte în jurul său siguranţă şi rafinament.

Aş dori din inimă ca studenţii de azi şi de mâine să poată găsi în viaţa lor studenţească ceva similar F.O.R.S.-ului nostru. Să fie!

Aspazia OŢEL PETRESCU 

- articol apărut în revista VEGHEA

Cuviosul Seraphim Rose despre lumea moderna si "crestinii de pe urma"

Cuviosul Seraphim Rose: „lumea moderna este unica doar prin  dimensiunea fara precedent la care a ajuns amagirea satanica si prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregateste".

Cat despre „crestinii de pe urma" traitori in lumea moderna, lor „le ramane sa marturiseasca inaintea lumii Adevarul lor, chiar cu pretul martiriului pe care lumea va trebui sa-l ceara de la ei, punandu-si nadejdea in Imparatia care nu este din lumea aceasta, Imparatie a carei slava deplina nu poate fi nici macar banuita de oamenii traitori in lume, Imparatie ce nu va avea sfarsit".

Cuviosul Seraphim Rose: Viata din zilele noastre este anormala

Oricine priveste viata contemporana din perspectiva vietii normale pe care o duceau oamenii in vremurile de mai inainte – sa zicem Rusia, sau America, sau orice alta tara din Apusul Europei din secolul al XIX-lea nu poate sa nu-si dea seama de cât de anormala a devenit viata de acum. Intregul concept de autoritate si ascultare, de decenta si politete, de comportament public si particular – toate s-au schimbat radical, au fost rasturnate cu exceptia câtorva comunitati – de opinii crestine de un anumit tip – care incearca sa pastreze asa numita conceptie de viata – de moda veche.

Viata de azi poate fi caracterizata drept autonoma si rasfatata. Inca din frageda vârsta copilul de azi este tratat, ca regula generala, ca o mica zeitate in familie: capriciile ii sunt alimentate, dorintele indeplinite; este inconjurat de jucarii, distractii, confort; nu este pregatit si educat dupa principiile stricte ale comportamentului crestin, ci este lasat sa se dezvolte pe orice cale ar vrea el sa o apuce. In general este de ajuns sa spuna Vreau! sau Nu vreau sa fac! pentru ca indulgentii parinti sa se incline in fata lui si sa-l lase sa faca ce doreste. Probabil aceste lucruri nu se intâmpla intotdeauna in fiecare familie, dar se intâmpla destul de des pentru a fi considerata regula de comportament in cresterea copiilor si chiar si cei mai bine intentionati parinti nu scapa in intregime de sub influenta ei. Chiar daca parintii incearca sa-l creasca pe copil intr-un mod strict, vecinii incearca sa faca altceva. Parintii trebuie sa ia in consideratie si aceste lucruri când isi educa copilul.

Când un astfel de copil ajunge adult, el, in mod firesc, se inconjoara cu aceleasi tipuri de lucruri cu care era obisnuit in copilarie: confort, distractii si jucarii pentru adulti. Viata devine astfel o goana dupa distractie. Acest cuvânt nu se afla in nici un vocabular. In Rusia secolului xix sau in orice alta tara serioasa civilizata, unde nimeni nu ar fi deslusit intelesul acestui cuvânt.

Viata aceasta, care este o fuga constanta dupa distractii si este lipsita de orice inteles serios, l-ar face pe un vizitator dintr-o tara de secol XIX, care s-ar uita la programele noastre cele mai populare de televiziune, care ar vedea parcurile de distractii, reclamele, filmele, muzica, sa creada ca a nimerit intr-o tara a imbecililor care au pierdut orice contact cu realitatea. De obicei, nu luam aceasta perspectiva in consideratie, pentru ca traim in aceasta societate si o luam de buna.

Comunicat al Sfintei Chinotite a Sfantului Munte Athos cu privire la guvernarea electronica si cardul cetateanului. "Suntem impotriva aplicarii obligatorii a acestui tip de card de identitate"

Ca urmare a depunerii în Parlamentul Grec a proiectului de lege privind „Guvernarea electronică” şi, implicit, cardul cetăţeanului ce urmează a fi emis după adoptarea acestei legi, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte doreşte să semnaleze următoarele:

-          Cardul cetăţeanului identifică personalitatea cetăţeanului  şi îl convertește pe acesta într-un număr din cadrul sistemului guvernării  electronice… 

-          Toţi cetăţenii sunt, de acum,  înregimentați într-un sistem electronic care controlează şi prelucrează datele vieţii personale (activitatea economică, chestiunile legate de sănătate şi de muncă, comportamentul social etc.) anulând practic libertăţile acestora.

-          Deoarece sistemul acesta are capacitatea de a se reprograma cu uşurinţă, considerăm că este real pericolul, pentru toți creștinii, de a li se viola libertatea conştiinţei religioase, privându-i astfel de posibilitatea mărturisirii credinţei  şi  propovăduirii Evangheliei lui Hristos, în mod liber.

-          De asemenea, fiindcă autoritatea  utilizării acestui sistem este încredințată unor entități non-definite în ceea ce priveşte caracterul lor public sau privat, cărora li se oferă posibilitatea de a adăuga sau elimina date din cardul cetăţeanului, este posibilă chiar şi eventualitatea folosirii în necunoştinţă de cauză a unor simboluri anticreştine de către credincioși.

Pentru toate aceste motive  mai sus arătate, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte îşi exprimă profunda îngrijorare şi înaintează Guvernului Elen rugămintea călduroasă de a nu continua demersurile pentru emiterea cardului cetăţeanului, recomandând creştinilor să folosească actualele acte de identitate.

 Suntem împotriva aplicării obligatorii a acestui tip de card de identitate.

 Ca și creştini ortodocşi nu trebuie să uităm ”că Cel care este-n voi e mai mare decât cel ce este-n lume” (I Ioan 4, 4)[1] şi că Hristos a „biruit lumea” (Ioan 16, 33), însă aceasta nu antrenează şi consimţământul nostru faţă de practici obligatorii şi contrare libertăţii umane.

Ne rugăm din tot sufletul ca Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu, Apărătoarea şi Supraveghetoarea Sfântului Munte să dea poporului evlavios al patriei noastre puterea de a răzbate în toate greutăţile vieţii şi mai ales în  conjunctura dificilă prin care trecem.

† Toţi reprezentanţii şi stareţii din sinaxa comună a celor 20 de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte.

 Traducere G. O.    sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2011/05/h_05.html

---

[1] ”Voi sunteți din Dumnezeu, copilașii mei, și i-ați biruit (= Pe profeții mincinoși), pentru că Cel care este-n voi este mai mare decât cel care este-n lume„ (1 Ioan4,4). Biblia, versiunea diortosită după Septuaginta, de Bartolomeu Valeriu Anania, București – 2001.

Sursa: Graiul Ortodox

Din sfaturile duhovnicesti ale Parintelui Dionisie de la Colciu

Părintii spun că Îl iubim pe Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui si prin dragostea fată de aproapele nostru. Cum poate începe cineva să facă aceasta?

La început, fugi de toate patimile. Dacă vrei să cultivi virtutile trebuie să te smeresti.

Cum se face aceasta?

Dacă cineva are smerenia drept fundament, toate celelalte virtuti vor veni. Fără smerenie nu se poate dobândi nimic, ca si o casă fără fundatie. Când cineva este smerit, îi vede pe toti ceilalti ca sfinti. Harul vine si se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternică armă a diavolilor împotriva noastră este să ne înalte cugetul. A-l face pe om mândru este cea mai puternică armă a lor, si încearcă să facă asta cu noi încă din tinerete, căci stiu că cel mândru nu va merge în cer. Domnul spune că cel necurat nu poate intra în Împărătia Cerurilor. Odată, când Sfântul Macarie cel Mare era afară, strângând ramuri de palmier prin desert, un diavol l-a întâlnit si i-a spus: "Am o mare amărăciune, căci nu pot să te întrec. Tot ceea ce faci, fac si eu: tu postesti, eu nu mănânc nimic; tu priveghezi, eu nu dorm niciodată. Într-un singur lucru mă întreci - în smerenie."

Cum poate cineva să dobândească răbdare?

Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerăbdători pentru că suntem mândri. Dumnezeu încearcă să ne învete smerenia mai mult decât orice altceva.

Cum putem să ne întărim credinta în faptul că Dumnezeu poartă de grijă tuturor?

Mai întâi, nu trebuie să ne încredem în noi însine. Si trebuie să avem răbdare atunci când vin ispitele. După aceasta, trebuie să lăsăm harul să lucreze.

Ce vreti să spuneti prin: "Trebuie să lăsăm harul să lucreze"?

Când întelegem că Dumnezeu este lângă noi. Dar pentru asta trebuie să avem constiinta neputintelor noastre.

Cum ar trebui să ne rugăm?

Cu perseverentă. E foarte important. Cu ajutorul rugăciunii, harul primit la Botez poate creste.

Sfintii Părinti spun că atunci când ne rugăm ar trebui să stăm "în prezenta lui Dumnezeu". Cum putem cultiva aceasta?

Rugându-ne din tot sufletul si si cu multă atentie.

Ce se întâmplă dacă cineva este înconjurat de multe griji care îngreunează aducerea-aminte de Dumnezeu?

Dacă ai smerenie si iubire, esti în rugăciune. Este posibil să te rogi în situatii dificile. Au existat sfinti aflati în ascultări dificile si s-au rugat, ca Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului. Dar aceasta este o stare foarte avansată. Pentru noi ascultarea cu dragoste este lucrarea noastră permanentă. Ascultarea duce la smerenie, iar smerenia duce la rugăciune.

Sursa: Sfaturi ortodoxe

Sfantul Simeon Noul Teolog - despre invatatorii sectarilor

Ascultă, aşadar, cinstite părinte, cele ce vreau să-ţi spun. Cîţi dintre aceştia s-au lepădat de lume şi o tăgăduiesc şi n-au părinţi duhovniceşti, aceştia cu siguranţă nu s-au făcut copiii duhovniceşti ai cuiva. Iar cei ce nu s-au făcut copii, nu s-au născut; iar cei ce nu s-au născut, n-au venit la existenţă; iar cei ce n-au venit la existenţă, n-au ajuns în lumea gîndită cu mintea (inteligibilă). Ci aşa cum cei care nu s-au născut trupeşte, nu se găsesc în această lume văzută, la fel şi cîţi nu s-au născut duhovniceşte nu se găsesc în acea lume gîndită cu mintea (inteligibilă), nici nu intră în acea lumină minunată în care-i duce Dumnezeu pe cei ce cred în El. Şi aşa cum cei ce nu s-au născut trupeşte nici măcar nu există, aşa şi cei ce nu s-au născut duhovniceşte, fiindcă pe cei ce s-au născut trupeşte şi nu s-au născut duhovniceşte îi aşteaptă întunericul, focul şi osînda veşnică, potrivit hotărîrii Domnului şi Dumnezeul şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos Care spune: De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra în Împărăţia Cerurilor (Ioan 3, 3); iar naştere numeşte Domnul harul Sfîntului Duh, cum El Însuşi a spus Apostolului Lui: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfînt (Faptele Apostolilor 1, 5); deci acesta este botezul duhovnicesc şi naşterea duhovnicească şi nu se poate să fie altfel. De aceea, se cade să învăţăm pricina pentru care n-au cunoscut unii ca aceştia că s-au născut duhovniceşte. Care e această cauză? E neştiinţa şi orbirea ochilor sufletului lor. Ia seama întocmai. Aşa cum copiii care se nasc nu se pot însămînţa şi naşte fără tată, tot aşa nu poate să se nască de sus, adică să primească harul Duhului Sfant, nici cel ce n-are un părinte duhovnicesc care să fie născut de sus. Şi aşa cum tatăl trupesc îi face trupeşti şi pe copiii lui, tot aşa şi părintele duhovnicesc îi face pe copiii pe care-i naşte copii duhovniceşti. Dar cel ce nu s-a născut încă sau s-a născut, dar e încă prunc, adică nedesăvîrşit, cum poate să se facă părinte al altora? Nu e cu putinţă. Şi cel ce nu s-a făcut fiu al luminii în simţire, cunoaştere, experienţă şi vedere duhovnicească, cum va putea cunoaşte sau vedea vreodată pe Părintele luminilor? Şi cum poate să-i conducă şi pe alţii la lumină sau să-i înveţe că există o Lumină Care a venit în lume să lumineze pe cei ce şed în întuneric? Acesta e orb şi nu vede; cum ar putea să arate altora drumul? Căci cel ce nu vede lumina, e vădit că umblă în întuneric şi se împiedică în fiecare clipă şi are nevoie de călăuză şi cum îi va putea conduce el pe alţii? Iar dacă-i va conduce, atunci cu siguranţă li se va face pricină de pierzanie; căci zice Domnul: Orb pe orb de călăuzeşte, amîndoi vor cădea în groapă (Matei 15, 14) neştiinţei sau pierzaniei. Deci toţi cei ce văd numai cu ochii lor trupeşti această lumină simţită, sînt orbi şi nu se cuvine să se gîndească la nimic altceva decît cum să-şi deschidă ochii sufletului lor şi să vadă Lumina cea neînserată. Şi aşa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint, sau monezile false, ci, deşi se află înaintea lui nu le vede, şi de multe ori pietrele preţioase şi mărgăritarele aruncate la pămant le calcă în picioare ca pe un lut şi nu simte, nici nu ştie dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot aşa şi cel orb la ochii minţii nu poate să se cunoască pe sine însuşi, nici starea lui, cu atît mai mult nu poate să vadă ori să cunoască pe Dumnezeu - aşa cum nimeni din Sfinţii din veac n-a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s-a făcut sfînt, rob şi prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i-a fost mai întai luminată mintea de Duhul Sfant şi nu a primit de la El cunoaştere, cuvînt şi putere, şi a fost călăuzit să cunoască voile şi poruncile lui Dumnezeu - şi cel ce n-a fost luminat de Duhul Sfant nu numai nu se cu­noaşte pe sine însuşi şi pe toţi semenii lui, dar şi poruncile lui Dumnezeu, care sînt ca nişte mărgăritare şi pietre scumpe şi cuvintele lui de-viaţă-dătătoare, care sînt ca nişte monede care au preacuratul Său chip (icoană), le calcă în picioare pe toate şi le socoteşte ca pe un lut nefolositor, şi nu le simte deloc pentru că nu le poate simţi. Nici unul dintre voi să nu se amă­gească, fraţii mei, spunînd că vede cele de care vorbeam, acela care n-a fost luminat în ochii sufletului său de Lumina dumnezeiască.

(extras din cuvantul despre duhovnicie al Sf. Simeon Noul Teolog) - text cules de Dan Fagaraseanu