Cu nădejdea că va veni vremea când confesiunea sa va vedea lumina tiparului, Alexandru Mironescu îşi anunţă cititorii că în capitolul destinat perioadei de detenţie, nu are intenţia să facă literatură, deşi o preţuieşte „în cel mai înalt grad, ca pe una din cele mai valoroase îndeletniciri ale omului. [...] Eu mă spovedesc, frate!“[1] Cu toate acestea, memorialistul va apela din plin la mijloacele literaturii pentru a-şi exprima suferinţa, încercând o îmblânzire prin estetizare a infernului torţionar.
„Spovedania“ începe cu depoziţia pe care a făcut-o în faţa anchetatorilor şi pe care procurorii nu au luat-o în seamă. „[...] N-am înţeles niciodată naţionalismul ca o agresivitate. [...] Singura formă de naţionalism este afirmarea din sânul comunităţii a valorilor spirituale incontestabile. Restul e gălăgie“[2]. Nu e de mirare că procurorii nu au fost sensibili la această mărturisire care seamănă, mai de grabă, cu un discurs filozofic despre valorile umaniste, decât cu o apărare punctuală în faţa unor acuzaţii.
În ziua de 13 iunie, Sandu Tudor, coborât din vârful muntelui Rarău în Bucureşti ca să-şi viziteze prietenii, ca şi alte dăţi a poposit la domiciliul lui Alexandru Mironescu. Şerban Mironescu, în articolul Rugul Aprins, un mod de a retrăi ortodoxia, precizează că în acea zi „nu a avut loc nici o reuniune“. Alexandru Mironescu, în volumul amintit, alocă un spaţiu întins momentului arestării. La ora unu, douăzeci de persoane, militari şi civili, i-au pătruns în casă. Nu era prima vizită a Securităţii la domiciliu. Cu câţiva ani în urmă fusese ridicată sora soţiei sale, pe motiv că numele ei figurase pe o scrisoare venită de la o prietenă din străinătate. Şi atunci, vreme de câteva ore, toată casa a fost cercetată „ca şi cum aş fi fost un vestit şi înfiorător criminal“[3]. După o percheziţie vreme de câteva ore, în dimineaţa zilei de 14 iunie, din locuinţa sa au fost ridicate trei persoane: Daniil Sandu Tudor, Şerban Mironescu şi Alexandru Mironescu. „Şi aşa am plecat, smulşi, ca nişte rădăcini însângerate, din mijlocul unor fiinţe scumpe, de acolo de unde numai Dumnezeu are dreptul să ridice făpturile Lui“[4]. Fraza este relevantă pentru atributul divin pe care Statul ateu începuse să şi-l aroge: atotputernicia. În acele circumstanţe, Alexandru Mironescu trăieşte spaima de a vieţui într-o lume fără Dumnezeu, adică fără limite în rău.
Despre procedura care se aplica în momentul arestării unei persoane Alexandru Mironescu mai auzise de la fratele său, cumnata şi cumnatul, care dealtfel a şi murit la Jilava. Cu toate acestea, recunoaşte că „realitatea e infinit mai bogată decât povestirea sau închipuirea. Viaţa închide în scrinul ei lucruri care nu pot fi povestite!“[5] Profesorul este consternat de agresivitatea cu care fusese „jupuit de atributele materiale de om“[6]. După ce a fost dezbrăcat într-un mod barbar, a fost „împins într-o cameră strâmtă şi întunecoasă, iar uşa a fost trântită cu un gest inuman. Zgomotul acela a răsunat în sufletul meu ca piatra răsturnată peste un mormânt. Fusesem înmormântat de viu“[7]. Sentimentul este cel al deplinei singurătăţi în mijlocul infernului, care va reveni ca un laitmotiv de-a lungul întregii confesiuni.
În celulă este întâmpinat de un bec care răspândea în întreaga cameră „o lumină de sineală.“ „Muncitorul“, simţind că noua sa victimă ar vrea să se destindă pentru câteva momente, îi comunică că nu are voie să adoarmă. Observăm că Mironescu îl numeşte pe gardian „muncitor“. În primele secole ale creştinismului, prin acest termen era denumit cel care îi supunea pe creştini la chinuri inimaginabile (aruncarea de viu în smoală, tăierea corpului cu fierăstrăul etc). Mironescu, urmând acest sens, precizează că limbajul eclezial are „ciudate şi tulburătoare taine“.
Pentru a se convinge că-i sunt respectate ordinele, prin „ochiul magic“, din două în două minute, „muncitorul“ îşi supraveghea victima. Cu toate acestea, o linişte i-a cuprins fiinţa gândindu-se că Şerban (fiul său) şi Sandu Tudor se aflau şi ei într-o celulă în apropiere. Dar, în curând şi această mică bucurie se risipi. „Ca şi cum călăii şi-ar fi dat seama că ne simţim unii pe alţii, i-au dus în altă parte, şi astfel m-am trezit într-o izolare totală“[8].
Singur, smuls din rădăcinile existenţei sale cotidiene, o serie de gânduri negre îi cuprinsese fiinţa. Înţelegea că, pentru un timp, soţia şi fiica vor rămâne fără niciun sprijin moral şi financiar. Cercetându-şi sufletul, vedea despărţirea ca fiind de scurtă durată, prin urmare, la gândul apropiatei revederi, se îmbărbăta să reziste noii încercări. Cu toate acestea, preocuparea majoră o reprezenta fiul. Şerban, fără experienţă de viaţă, era nevoit să treacă alături de părintele său prin iureşul închisorii. Instinctul îi spunea că băiatul, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, nu era pregătit, sub nici o formă, să facă faţă situaţiei.
Liniştea „de mormânt“ fusese în cele din urmă tulburată de „trântituri de uşi, o tehnică specială de intimidare, de menţinere a unor spaime organice, care să pătrundă în sufletul omului, încordări istovitoare de fiecare minut. Zăvoare, zăvoare şi uşi trântite, zgomote de infern, care îmi vor trece ani de zile prin inimă ca nişte cuţite. Şi nu poţi să strigi, nu poţi să te plângi, nimeni nu-ţi poate da un pic de ajutor. Suntem mai rău decât nişte naufragiaţi. O ştiu şi nu-mi fac nicio iluzie. Mă tulbură însă agresivitatea, atmosfera de ură de o densitate, de o toxicitate pe care le resimt până în măduva oaselor. Mila lipseşte aici cu desăvârşire. Dar sunt lucruri care nu se pot explica în cuvinte obişnuite, omeneşti. Ele se trăiesc şi atâta tot. Secrete personale de viaţă cu care pleci, fără să le poţi împărtăşi, dincolo, pe tărâmurile vieţii celeilalte. [...] Morminte care se deschid şi care se închid în vacarmul zăvoarelor. Zăvoare şi şoapte, ceva care îţi dă senzaţia de suspiciune şi de punere la cale a unor lucrări care pot fi înspăimântătoare. Cuvinte, înadins proferate, de batjocură a celor sfinte, foarte greu de suportat, dar noi suntem aici pentru a îndura acest calvar!“[9] În aceste mărturisiri se simte conştiinţa martirului religios care ştie că suferă pentru propria-i purificare.
După un timp, inculpatul, cu brutalitate, a fost introdus într-o cameră unde era aşteptat de doi tineri anchetatori. Vreme de câteva ore fu supus primului interogatoriu. Le povesti diverse fapte în care a fost implicat, şi evenimente la care a fost martor. Într-o primă instanţă, anchetatori, „tineri blonzi, frumoşi, plesnind de tinereţe, de viaţă“, îl ascultară, pe aşa numitul „inamicul lor numărul unu“, privindu-l „cu o agresivitate fiorosă“. În ciuda situaţiei neobişnuite „mă uit cu simpatie şi cu înţelegere la ei. În fond, ei sunt între ciocan şi nicovală. Li se înmânează o foaie de hârtie cu obligaţia să obţină anumite declaraţii, indiferent dacă sunt sau nu adevărate, cu riscul de a-şi pierde bucata de pâine dacă nu semnez“[10]. În cele din urmă, cei doi îi aduc la cunoştinţă învinuirile. Ceea ce îi cereau să declare şi să semneze i se părea inculpatului dea dreptul o absurditate. Pentru că refuză să semneze cei doi trec la bruscarea fizică a învinuitului.
După prima şedinţă de anchetă, Mironescu este mutat într-o altă celulă. Noua încăpere, deşi era mai mare, era locuită de câţiva deţinuţi. Într-un colţ observă un deţinut care avea un comportament bizar. Convins fiind că urma să fie otrăvit, îl întâmpină pe noul venit cu bunătate, cerându-i să intervină la gardian, să fie mutat într-o altă celulă. În pofida faptului că făcea greva foamei, de ceva timp, „caralii“ nu-i satisfăcuseră doleanţa. Mironescu fu stupefiat de „ochii care mă imploră ca un animal rănit, şi, fără să scoată un cuvânt, cu întreaga lui fiinţă parcă mi-ar spune: fă ceva pentru mine“[11]. Un alt deţinut, aşezat „pe pat ca pe un catafalc,“ slab „ca un cadavru, bolborosea încontinuu... «nu mă mai bateţi... nu mă mai chinuiţi în zadar... nu mă mai bateţi».“ Privindu-l observă că din ochii lui închişi curg mici şiroaie de lacrimi.“ Cu tulburare în suflet, profesorul concluzionă: „Aici plâng şi morţii!“[12] Deşi îşi dătea toată silinţa să evite orice motiv ca gardianul să-i facă observaţii „profund jignitoare, agresive,“ temnicerii erau astfel instruiţi încât chiar dacă „nu faci absolut nimic ei găsesc, inventează motive să-şi facă meseria.“ Oamenii aceştia sunt caracterizaţi ca având „spirit drăcesc“. După un timp, reflectând la întreaga situaţie, cu părere de rău, notează: „Câte calităţi irosite în slujba unor cauze atât de strâmbe!“[13]
În acest context Mironescu îl aminteşte pe un gardian cu un comportament uman. În acea „strictă, supravegheată şi apăsătoare atmosferă“, ducându-l într-o zi la anchetă, cu ochelari negri de tinichea la ochi, coborând o scară în formă de spirală, „în loc să se poarte cu mine de parcă aş fi un lepros sau cel mai mare duşman al lui, cum este aici obiceiul, îmi şopteşte: «Călcaţi cu grijă, să nu vă împiedicaţi. Eu vă sprijin, dar să nu cădeţi.»“[14] În acel spaţiu al dezumanizării, „şoapta aceasta era atât de umană!“. Plin de emoţie „din ochii mei [...] picură câteva lacrimi mari şi calde. Niciodată nu este totul pierdut“[15]. Prin urmare, închisoarea poate deveni şi un mediu de spiritualizare a fiinţei, de creştere a acuităţii sufleteşti, care determină omul să valorizeze maximal orice calitate a celuilalt, în cazul de faţă, mila.
Emoţiile din timpul anchetelor, mâncarea deplorabilă, mizeria, alături de programul „conceput ca o tortură fiziologică“ facilita şubrezirea corpului, deţinutul constatând că: „m-am topit“. Cu toate aceste tensiuni psihice, noua situaţie nu este resimţită „ca o slăbiciune, ci ca o purificare, ca o mare putere“[16].
În urma acuzaţiilor care i s-au adus, profesorul universitar a „recunoscut“, aşa zisele „crime împotriva statului“: „Fireşte, uneori, când au avut loc evenimete politice deosebite, cum au fost bunăoară cele din Ungaria şi Egipt, am vorbit şi noi despre acestea – de altfel ca absolut toată lumea, dar şi ca nişte oameni care o viaţă întreagă au practicat comunicarea şi controversa. Asta e cultura: discuţii şi controverse. Asta fac academiile, societăţile ştiinţifice, universităţile, cenaclurile literare, revistele, jurnalele. Asta am făcut o viaţă întreagă, am discutat şi am comentat, şi am interpretat“[17].
Anchetele se desfăşurau aproape zilnic, discuţiile prelungindu-se ore în şir. Analizându-se, observă că „tensiunea nervoasă este însă extraordinară. Mă mir că omul e în stare s-o suporte! Atenţia, veghea sunt paroxiste. Îmi dau perfect de bine seama că orice cuvânt de prisos, sau nepotrivit, poate avea consecinţe nefaste, noi arestări, sau noi complicaţii pentru cei arestaţi împreună cu mine“[18]. După ce interogatoriul din ziua respectivă se încheiase, Mironescu, revenit în celulă, ducea „o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune“. Pentru a nu-şi pierde liniştea interioară, chiar şi în timpul anchetei rostea rugăciuni în gând. „Uneori, tânărul acesta îşi dă seama că se petrece ceva neobişnuit, că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă unul cu altul, că nişte demersuri ale lui pică în gol, că s-a angajat pe un anumit drum şi într-un mod inexplicabil, a nimerit în altă direcţie, dar astfel de situaţii rămân nelămurite. Ele se citesc numai pe feţele noastre“[19]. În cele din urmă, anchetatorul, cu nişte „ochii care sticlesc de ură, ca ochii de lup şi de şacal“, ajunsese să asculte cu „viu interes“ prelegerea universitarului.
Pentru a se obişnui cu noul mediu, profesorul nu găseşte o altă soluţie „mai înţeleaptă“ decât să se gândească că „am murit pentru lumea de care am fost despărţit, trebuie să mă dezlipesc, în inima mea şi în gândurile mele, de tot ce mă leagă de o viaţă normală. [...] Tot ce era lumesc în mine trebuie eliminat. Văd bine, în asemenea condiţii nu se poate trăi decât printr-o simplificare maximă“[20]. Această ipoteză o întâlnim exprimată şi în Jurnalul fericirii a lui Steinhardt, care adoptând o metodă asemănătoare reuşeşte să supravieţuiască unui sistem concentraţionar.
Până şi somnul deţinuţilor era strict reglementat. Pe timpul nopţii celulele erau supravegheate, deţinuţii fiind obligaţi să doarmă cu faţa spre interiorul celulei şi cu mâinile deasupra păturii.
Mironescu evocă şi momentul în care au fost scoşi la duş. „În grabă, într-o tensiune, într-o alarmă ca şi cum ar veni hunii peste noi, ca şi cum ar fi luat casa foc. Duşuri care nu funcţionează, ferestre sparte, o grabă, şi un adevărat haos. Atâtea trupuri goale, bărbăteşti, marchează o prezenţă, o forţă, o acumulare de energie explozivă. E ceva aspru de putere, în această nuditate, în aceşti muşchi dezveliţi, mobili, în această mulţime de picioare, de mâini, de degete, de ochi, de linii ca nişte tendoane care afirmă în spaţiu realităţi statuare, bolnavi însuflleţiţi. Aici nimic nu e mediocru sau vulgar, nimic nu e dezgustător, nimic nu e de idilă sau de reverie. E o prezenţă de putere, o afirmare a unei realităţi complexe, incontestabile. Aici nu e un tablou sau un spectacol, e o natură a omului într-o esenţialitate a ei, manifestându-se cu vigoare în toţi porii. […] În viaţa de afară simţim, bărbăţia e în suferinţă sau e o suferinţă sau e o funcţiune în declin, temă în anecdote sau de disperări. Acolo s-a născut freudismul, ca un oracol al neputinţelor şi inchietudinilor, ca un cititor în vise, în divagaţii şi obsesii descoperind, sub nume noi, vechi magii şi alchimii. Aici îmi dau seama că fără dragoste pentru natura noastră materială este cu neputinţă a organiza existenţa noastră morală. În puşcărie şi în mănăstire înţeleg că bărbăţia e sacră şi e o putere“[21]. Fragmentul este memorabil prin această pledoarie pentru trup, într-un moment în care corpul este zdrobit fără milă. De asemenea este interesantă înţelegerea valorii trupului în spaţiul carceral şi cel monahal, toposuri ale claustrării şi ale cenzurii. Mai ales că, în acest cadru, funcţia fiziologică devine o forţă morală.
În închisoare, convieţuirea unui număr mare de oameni pe un perimetru restrâns poate deveni „inimaginabil de complicată şi dificilă“ din cauza educaţiei, vârstelor, tabieturilor. La un moment dat, ca în legile fizicii mecanice, „materialul uman nu mai rezistă, crapă, plesneşte, sare în ţăndări, aceasta nu e o figură de stil. Bale, muci, degete murdare, lucruri murdare, pături infecte, zdrenţe, totul e atât de infect încât chiar fără nici o imaginaţie ai senzaţia că te mişti într-un iezer de puroi şi de marmeladă de microbi, răscolite de prodigioase nebăgari de seamă, de inconştienţe, uneori de iresponsabilităţi, chiar de curioase rele-voinţe. Oameni amestecaţi şi puşi să fiarbă împreună într-o oală de cele mai mici dimensiuni posibile“[22]. În asemenea circumstanţe, ca atmosfera să nu devină un vacarm, singura soluţie e „să-i iubeşti pe toţi ca Sfântul Damian Leprosul.“ Şi dacă miracolul iubirii se întâmplă, „în lumina aceasta a dragostei, unul e ca un copil al tău, altul ca un frate iubit, un altul ca un tată neajutorat. Nimic nu mai e greţos, respingător“[23]. Ca semn că liniştea interioară s-a instalat, „în substanţa fiinţei sale simţi o pace, o răbdare, un echilibru, o putere“[24].
Dintre toate „bucuriile“ vieţii, în închisoare profesorul a tânjit cel mai mult după muzică. În spaţiul sumbru al celulei a descoperit că muzica „e un aliment necesar, esenţial al fiinţei noastre“. Când un deţinut ştia să cânte, simţea o înalţare sufletească asemenea unui „susur, ca un zefir de melodie“. Cu ajutorul vibraţiei înalte, pe care numai muzica o putea produce, în bieţii deţinuţi avea loc trezirea unor puteri care până atunci parcă „dormitau“, insuflându-le „nădejdi, speranţe din care se revărsau dulci şi salutare bucurii“[25]. Spaţiul torţionar capătă treptat „virtuţile pustiului pentru anahoret“, fiind locul „tăcerii, al liniştii, al realităţilor interioare“.
Alexandru Mironescu aminteşte şi de izolările pe care unii deţinuţi „indisciplinaţi“ erau nevoiţi să le suporte. „Neagra“ era denumirea celulei în care un deţinut era pedepsit să vieţuiască vreme de câteva zile în condiţii cu totul inumane. În această cameră nu exista pat, saltea sau alte necesităţi. Deţinutul, sumar îmbrăcat, primea două zile doar apă şi a treia zi raţia alimentară pe jumătate. De obicei, această cameră se afla la beci, nefiind iluminată sau încălzită, chiar şi pe timpul iernii.
În încercarea de a spiritualiza spaţiul infernal, memorialistul face analogia dintre celulă şi locul de nevoinţă al schimnicilor: „Aici nu e vântul care ca nişte limbi de foc flambează toată ordinea naturală, dar e zăvorârea aceasta care proclamă solemn deşertăciunea tuturor celor lumeşti“[26]. În acel spaţiu al claustrării „obiceiurile devin simple şi aspre, dar mai subtile şi întraripând virtuţile sufleteşti“[27]. Profesorul reflectând asupra câtorva aspecte existenţiale, ajunge la concluzia că, dacă în viaţa unui om în libertate „accentul cade pe a trăi,“ pe dimanica expansivă a lucrurilor materiale, în închisoare – „cade pe a gândi, pe nevoia de a te ruga“. Şi astfel se declanşează „o luptă aprigă, înflăcărată cu tine însuţi, îmbrăţişată cu tine însuţi, în azurul de safir la văzduhul interior. […] Lacrimile sunt aici ca seva care urcă în muguri, iar pe dinlăuntrul tău totul se leagă şi totul parcă înfloreşte“[28].
În ultimii doi ani şi jumătate de detenţie, Alexandru Mironescu a avut marea bucurie de a asculta, de la alţi deţinuţi, un număr impresionant de poezii. Astfel făcu „o concentrată baie de poezie“: „Toată lumea, aproape, ştia poezii – unii sute de poezii pe de rost“. Pe marginea textelor aflate „la mare cinste“ se iscau discuţii critice. În felul acesta, analizele amănunţit realizate au avut meritul de a-l conduce „într-un laborator intim al creaţiei poetice, cum nu se întâmplă la o simplă lectură, şi îţi dai seama pe viu, de tot travaliul poetului, de caratele fiecărui cuvânt, ale fiecărei expresii, de instinctul, de simţul acela uimitor de a alege forţa cea mai mare de expresie, cea mai bogată de înţelesuri, în împlicaţii cu rezonanţe nesfârşite“[29]. Poeziile în închisoare erau comunicate „prin pereţi, prin conductele de la calorifer, bătute la morse“. Dar, de cele mai multe ori, din cauza metodelor empirice de comunicare, textul original se deforma, restaurarea unui vers sau a unui poem, în acel cadru, era dea dreptul „o încântare“.
În închisoare Alexandru Mironescu a regretat cel mai mult că nu ştia pe de rost psalmi, rugăciuni, şi texte din Scripturi. Mare i-a fost uimirea când a constatat că mulţi dintre deţinuţi cunoşteau pe de rost Evanghelia după Ioan, Apocalipsa, Psaltirea. Aceştia rosteau textele sacre „nu ca nişte nebuni, ca nişte maniaci, ci ca nişte purificaţi, simplificaţi la maximum după ani şi ani de teribilă detenţie!“[30] Într-una din nopţi, mare i-a fost uimirea, când a sesizat un fapt cu totul inexplicabil. Un coleg de carceră, înaintat în vârstă, recita psalmi în şoaptă, chiar şi în timpul somnului, semn că omul atinsese desăvârşirea spirituală: „Sufletul lui era mobilat cu psalmi, adică cu cea mai splendidă poezie şi frumuseţe născută din raporturile de dragoste şi de suferinţe dintre om şi Dumnezeu. […] Un astfel de om care şi-a însuşit, care a absorbit toată mireasma asta duhovnicească ridicată din inima celor care l-au iubit pe Dumnezeu, cum noi ăştia iubim păcatul, nu mai are nevoie de nimic şi poate trăi, şi muri în linişte oriunde!“[31]
În anul 1963, Alexandru Mironescu a fost eliberat împreună cu alţi deţinuţi politici. Într-una din zile, temnicerul i-a ordonat pe neaşteptate să-şi facă bagajele. Ieşirea din închisoare este percepută ca fiind finalizarea unei iniţieri. Fără această experienţă, el nu ar fi reuşit să urce pe scara ascensiunii sale spirituale. Eliberarea este echivalată cu o adevărată sculare din morţi, dându-i-se întreaga încărcătură mistică: „Iar în ziua aceea, venind spre casă, îmi ziceam în sinea mea, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate câte am învăţat: «Şi mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ... s-au sculat ... ieşind din morminte...au venit în cetate şi s-au arătat multora...»“[32].
Cu toate că în urma pseudo-proceselor, o parte din intelectualitatea românească a fost trimisă în închisoare, privarea de liberatate le-a remodelat fiinţa celor mai mulţi dintre ei. Reflecţiile lui Alexandru Mironescu despre libertate sunt concludente în acest sens: „Libertatea e faptul cel mai misterios din câte îmi pot închipui. Libertatea are în ea şi ceva fără măsură, ceva care refuză condiţiile, de unde primejdia anarhiei inclusă în ea. Pe plan duhovnicesc e legată de dragoste: libertatea dragostei! Altfel libertatea devine un soi de simulacru, de sinucidere: faţa satanică a dragostei. Puşcăria, în chip paradoxal, este o înaltă şcoală a libertăţii“[33].
Ca o concluzie a analizei succinte făcute acestui volum memorialistic, observăm că Alexandru Mironescu a continuat să-şi exerseze vocaţia de scriitor chiar şi atunci când îşi rememorează propria durere, realizând, involuntar, distilarea suferinţei prin mecanismele literaturii. Viziunea este cea a unui credincios care încearcă să supravieţuiască persecuţiilor prin apelarea la modelul cristic şi la martiriul creştinilor din primele secole. Imaginea închisorii ca loc al spiritualizării este o indicaţie că autorul s-a împăcat cu tenebrele vieţii sale de atunci.
Dr. Camelia Suruianu
Dr. Camelia Suruianu
[1]Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, Bucureşti, 2001, p. 178.
[2]Ibidem., p. 124.
[3]Ibidem., p. 159.
[4]Idem.,
[5]Ibidem., p. 161.
[6]Idem.,
[7]Idem.,
[8]Ibidem., p. 162.
[9]Idem.,
[10]Ibidem., p. 171.
[11]Ibidem., p. 177.
[12]Ibidem., p.178.
[13]Idem.,
[14]Ibidem., p. 179.
[15]Idem.,
[16]Ibidem., p. 180.
[17]Ibidem., p. 185.
[18]Ibidem., p. 186.
[19]Idem.,
[20]Ibidem., pp. 218, 219.
[21]Ibidem., pp. 247, 248.
[22]Ibidem., p. 293.
[23]Idem.,
[24]Idem.,
[25]Ibidem., p. 298.
[26]Ibidem., p. 299.
[27]Idem.,
[28]Idem.,
[29]Ibidem., p. 320.
[30]Ibidem., p. 434.
[31]Idem.,
[32]Ibidem., p. 467.
[33]Ibidem., p. 397.
