Invatatorul generatiei 1948, Traian Trifan, evocat de catre fiica sa - doamna Maria Trifan

PLAN DE LUPTĂ DUHOVNICEASCĂ (I)

Atât timp cât trăim pe pământ suntem într-un necontenit război duhovnicesc cu diavolii. Şi ca să ieşim biruitori din el, trebuie să-l ducem după o anumită schiţă, după un anumit plan, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul. Am mai spus anumite lucruri despre importanţa dezvoltării gândurilor bune în viaţa noastră şi într-un alt articol. Acum vom aduce alte mărturii de la Sfinţii Părinţi, folosindu-ne şi de unele din articolul anterior, pentru a schiţa un plan de luptă duhovnicească, cât mai eficace pentru noi. Dacă vom citi Filocalia cu luare aminte şi de mai multe ori, vom găsi la Sfinţii Părinţi trei idei principale care pot face obiectul acestui plan de luptă duhovnicească:

1. Totul depinde de gândurile ce le dezvoltăm cu mintea noastră.

2. E neapărat nevoie să ne silim pe noi înşine pentru a cugeta gânduri bune în toată clipa.

3. Gândurile bune sunt cele despătimitoare, care ne ajută să luptăm cu cele opt patimi mai generale. Ele trebuie dezvoltate tot mai nuanţat, până ce ajungem să avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor şi persoanelor.

Şi pentru că am amintit mai sus de Filocalie, să nu se creadă că ne putem apuca de citirea ei fără a citi în prealabil alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, care să ne uşureze într-o oarecare

măsură înţelegerea Filocaliei.

1. TOTUL DEPINDE DE GÂNDURILE CE LE DEZVOLTĂM CU

MINTEA NOASTRĂ.

Mulţi Sfinţi Părinţi filocalici spun că diavolul vrea să ne distrugă sufletele noastre prin

gândurile rele pe care ni le insuflă neîncetat. Însă când vom ajunge datorită atenţiei la

gânduri, să nu mai ignorăm pe niciunul dintre ele, vom face faţă tuturor atacurilor demonice, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Din moment ce toată realitatea se rezumă în final la gânduri (idei sau raţiuni) şi ele stau la baza întregii zidiri a lui Dumnezeu, asupra lor e necesar să avem toată atenţia minţii noastre. S-a spus în articolul anterior că, după Sfântul Marcu Ascetul, nu se pot naşte patimile fără de gânduri. Că gândurile rele nu pot fi distruse fără a desfăşura cu mintea gânduri bune, contrare lor. Şi că atât binele cât şi răul sporesc în funcţie de gândurile ce le desfăşurăm. De asemenea, s-a arătat că, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, e necesar să avem grijă să nu întrebuinţăm rău ideile sau gândurile, pentru a nu fi siliţi să întrebuinţăm rău şi lucrurile. Asta pentru că păcatul are loc mai întâi în mintea noastră. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune, referindu-se la patima desfrânării, că: „Toţi dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor.

Căci, dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decât toţi. Acesta, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârşească acele lucruri, pe care numai cei ieşiţi din minte le săvârşesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme, ne ruşinăm nu numai de cei ce ne văd, ci şi de noi înşine, pentru faptele, pentru vorbele şi pentru înfăţişările noastre necuviincioase şi ne uimim de orbirea noastră de mai înainte. De aceea, mulţi cunoscând aceasta s-au oprit de la rău” (Filocalia IX). Şi cum reuşesc cel mai bine diavolii să facă aceasta? Doar dacă pot să ne aducă imagini desfrânate încă din copilărie şi să ne facă să ne îndulcim cu ele, neştiind cât de grav va fi lucrul acesta pentru viitorul nostru. Căci obişnuindu-ne de la această vârstă cu plăcerea desfrânării, aşa cum se poate manifesta ea în trupul şi mintea copilărească, după aceea o vor înrădăcina şi mai tare în suflet prin mijlocirea mediului tot mai desfrânat în care suntem siliţi să ne ducem viaţa. Şi chiar dacă în timp ne dăm oarecum seama că nu e bună această îndulcire cu plăcerea desfrânată, obişnuindu-ne însă cu ea din copilărie, ne face să revenim adesea asupra ei şi să întărim astfel patima în noi. Dar răul desfrânării nu se opreşte aici. El ne slăbănogeşte cel mai mult cele 3 puteri ale sufletului după Sfântul Isidor Pelusiotul şi Sfântul Ioan Scărarul. Şi ne face să abordăm apoi toată realitatea doar prin prisma sentimentului sau a poftei, după cum zice Sfântul Isaac Sirul. Nu ne lasă să dominăm cu raţiunea, pe celelalte două puteri ale sufletului: sentimentul şi voinţa. Şi în aceasta constă tot răul din lume, adică în a nu domina cu raţiunea noastră, raportată mereu la cea dumnezeiască, sentimentul şi voinţa noastră, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Având în vedere cele de mai sus, Sfinţii

Părinţi, ca de pildă Sfântul Macarie cel Mare, ne cer să nu hrănim gândurile rele aduse de

diavoli în mintea noastră. Căci prin ele ne vin momelile demonice şi tot prin ele se naşte şi consimţirea cu păcatele, spune Sfântul Grigorie Sinaitul. „Este cu neputinţă, zice Sfântul Grigorie Sinaitul, a face vreun bine sau rău dacă nu este momit mai întâi gândul tău” (Filocalia VII).

Sigur că raţiunea, sentimentul şi voinţa nu sunt despărţite între ele în lucrarea lor. Dar rolul principal îl are raţiunea sau, mai bine zis, mintea ca adânc al raţiunii. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta (sentimentul) lui de asemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască, iar iuţimea (voinţa) lui se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască”. Iar într-un alt loc din Filocalia II, de unde am dat citatul dinainte, zice că „în care lucruri zăboveşte mintea, în acelea se şi lărgeşte. Şi cu lucrurile în care se lărgeşte, cu acelea îşi nutreşte şi pofta şi iuţimea.” Sfântul Teofan Zăvorâtul zice şi mai clar că „un gând aduce un alt gând şi din ele se naşte dorinţa. O dorinţă şi încă una dau naştere consimţirii.” („Calea spre mântuire”) Şi mai spune că diavolul arareori ne atacă prin sentimente şi voiri (vreri). Atacurile sale sunt tot timpul prin gânduri, care sunt mai iuţi ca sentimentele şi vrerile ce ni le-ar aduce.

Ceea ce trebuie să ştim bine e că sentimentele noastre devin mai adânci, mai puternice şi

vrerile mai neclintite, în funcţie de mulţimea gândurilor bune, pe care e nevoie să ne silim a le agonisi pe tot parcursul vieţii noastre. După Părintele Dumitru Stăniloaie chiar faptele bune ce au la bază gândurile şi care aduc în noi un spor de voinţă, acesta e bazat pe un spor de cunoştinţă. Dată fiind importanţa capitală a gândurilor, poate de aceea Dumnezeu e numit uneori „Minte” de Cuviosul Nichita Stithatul şi „Cugetare” de Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Iar sufletul nostru „minte şi întreg minte” de Cuviosul Calist Catafigiotul. E vital pentru noi ca să fim necontenit atenţi la gândurile ce ne trec prin mintea noastră, spre a le alunga pe cele rele şi a le dezvolta mereu pe cele bune. Să ardem patimile din noi zice Cuviosul Nichita Stithatul şi mai ales pe cel al iubirii de slava deşartă cu „fulgerile dogmelor şi înţelesurilor (gândurilor) celor dumnezeieşti”. Dar iată mai pe larg cum e bine să lucrăm cu gândurile, pentru a alunga de la noi duhul slavei deşarte şi al mândriei, după Cuviosul Nichita Stithatul: „Când acest drac necurat şi foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit în virtute, cu înălţime de scaune, aducându-ţi în amintire şi înălţându-ţi lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba şoptindu-ţi că eşti destoinic să călăuzeşti şi suflete, prinde-l pe el cu mintea şi nu-l lăsa să scape, dacă ai luat putere de sus să faci aceasta. Şi prinzându-l, du-te cu gândul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai făcut şi dezvăluindu-l pe acesta înaintea lui, zi către el: «Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici să urce la un asemenea scaun de conducere şi ţi se pare destoinic să povăţuiască suflete şi să le aducă mântuite lui Hristos? Dacă tu zici acestea, am tăcut». Deci, neavând acela ce să-ţi răspundă, se va mistui ca fumul de ruşine şi nu te va mai supăra cu atâta putere. Iar dacă nu este în viaţa ta mai presus de lume vreo faptă sau vreo lenevie netrebnică, pune-te faţă în faţă cu poruncile şi cu patimile

Domnului şi vei afla că-ţi lipseşte atât de mult din desăvârşire, cât îi lipseşte unui lac ca să fie mare. Căci dreptatea oamenilor e atât de mult mai prejos decât dreptatea lui Dumnezeu, pe cât e de mult pământul în privinţa măririi mai prejos de cer şi ţânţarul mai prejos de leu” (Filocalia VI). Nu ne rămâne decât să fim atenţi la gândurile ce ne trec prin minte spre a le dezvolta tot timpul cum vrea Dumnezeu. Căci „mintea raţională nu poate fi în nelucrare nici pentru cea mai scurtă clipă” după Cuviosul Calist Catafigiotul.

va urma

de Artemie Popa

Revista Axa

DOCUMENTE DIN ARHIVA CORNELIU ZELEA CODREANU. O lucrare inedita aparuta la Editura Tipo Moldova, in Saptamana Luminata, sub editarea lui Victor Roncea, pentru Civic Media, si a Profesorului Gheorghe Buzatu

In Saptamana Luminata a anului 2012 de la nasterea Mantuitorului a aparut, la Editura Tipo Moldova – Iasi, o lucrare inspirata de Profesorul Florin Constantiniu (urmariti video la Roncea.Ro), caruia i se si dedica, In Memoriam:

DOCUMENTE

DIN ARHIVA

CORNELIU ZELEA CODREANU

-    I –

EDITATE

DE

VICTOR RONCEA

PENTRU

 CIVIC MEDIA

                                                                

ÎN COLABORARE CU

GH. BUZATU

IAŞI

TIPO MOLDOVA

2012

                                            

AVERTISMENT

                                                                  de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

A SOSIT momentul – precizam în 2011, prefaţând pentru Editura Tipo Moldova (Colecţia „Opera Omnia”) volumul Pentru legionari, I, semnat de Corneliu Zelea Codreanu -  ca, lăsând deoparte toate calculele şi jocurile politice, toate schemele savante, în esenţa lor pseudoştiinţifice, toate tentativele disperate  ale unei „societăţi civile” compromisă de-a mai lustrui ce-i posibil, să lăsăm în sfârşit ca problemele trecutului să fie dezbătute prioritar de istorici. De acei care au operă şi care au dovedit că ştiu ce înseamnă a munci în biblioteci şi arhive, române ori străine, care ne-au oferit descoperiri relevante,  care cunosc ce înseamnă a purta un dialog ştiinţific, în  spiritul unui clasic adagiu –  sine ira et studio!

Trebuie să fim pregătiţi din start de surprize peste măsură şi chiar ilogice, tot astfel după cum nu avem să nu ignorăm recunoaşterile ce se impun la adresa orişicui ori despre orişice. În această privinţă, nu demult, Nicolae Breban observa cu deplină îndreptăţire în excelenta-i Istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti (Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2010, p. 239): „Cum să înţelegem istoria dacă excludem din seria amplă şi întortocheată a evenimentelor pe care le-a trăit naţiunea noastră unele segmente ample şi extraordinar de dramatice, de expresive, care ar trebui privite azi cu o anume răceală (poate şi curaj!) şi refuzăm să le acceptăm <>, adică aparţinând şi reprezentând nu numai <>, dar şi <> …”
            În urmă cu exact zece ani, deschideam, tot cu un Avertisment, ediţia a X-a a volumului Pentru legionari. Care ediţie (Bucureşti, Editura Majadahonda, 2001, 406 p. + ilustraţii inedite), precum şi precedentele, s-a dovedit – fără false pretenţii – una de succes, tirajul epuizându-se fără dificultate, fără probleme. Dintr-un alt unghi însă faptul era surprinzător, de vreme ce după atâtea decenii scurse în urma şi în umbra nenorocitului act de la 23 august 1944, toate scrierile şi materialele purtând semnătura lui Corneliu Zelea Codreanu, iar nu în mod special amintirile sale neterminate, în privinţa cărora inegalabilul Nicolae Iorga a exprimat, în capodopera sa Istoria Românilor (vol. X, 1939), serioase dubii şi grave rezerve, au fost declarate în mod oficial „interzise”. Contravenţiile fiind, evident,  pedepsite cu ani grei de temniţă. Şi totuşi – ce cruntă ironie a  istoriei! – în prezent toate  lucrările fostului Căpitan, deci inclusiv Pentru legionari, circulă în deplină libertate, sunt examinate şi comentate în cadrul unor simpozioane interne sau internaţionale, iar, de dată recentă, pot fi consultate inclusiv pe … Internet (cf. www.fgmanu.ro/carti/1/capitol-30-42k).
O constatare în plus se impune despre toate scrierile lui C. Z. Codreanu, dar mai cu seamă despre Pentru legionari, editat recent de Tipo Moldova în copie anastatică, după ediţia princeps – Editura „Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936 (Tipografia Vestemean). Volumul a apărut în colecţia „OPERA OMNIA” (2011), ceea ce presupunea că aveam în proiectul de tipăriri şi restul scrierilor Căpitanului, edite sau inedite, câte vom fi identificat. După cum, în mod cu totul special, editarea documentelor de arhivă. Sub acest raport, se impune să avertizăm cititorul în privinţa intervenţiei unui eveniment editorial de excepţie – apariţia celui dintâi volum şi în condiţii grafice remarcabile a monumentalei Cărţi a Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu (Bucureşti, Editura Politică a Mişcării Conservatoare, 2008, 835 pagini), îngrijită de d-nii Mugur Vasiliu şi Eleodorus Enăchescu. De data aceasta, graţie d-lui Victor Roncea, publicist binecunoscut şi îngrijitor al cunoscutului Ziarişti Online, care a beneficiat de tot concursul C.N.S.A.S. – ului, îndeosebi al d-lui prof. dr. Silviu Moldoveanu, avem acum la dispoziţie mai multe mii de documente, în majoritate inedite, despre Mişcarea Legionară şi activitatea lui C. Z. Codreanu[1], în chip concret a majorităţii liderilor legionari.
Nu putem neglija că apariţiile recente – subliniam la lansarea ediţiei menţionate a volumului Pentru legionari, căreia trebuie să-i adăugim acum documentele în discuţie – survin în momente  semnificative. Nebănuite altcândva, dar, totuşi, sesizabile. Indivizi certaţi cu legea şi total străini de disciplina Istoriei, slujitori fideli cândva  ai monstruoaselor organisme teroriste internaţionale, bântuite deopotrivă de comunism ori de nazism, de tipul Cominternului,  salariaţi ai serviciilor secrete din Est ori din Vest sau ai  posturilor lor de radio şi agenţiilor lor de propagandă, cameleoni de profesie dispuşi azi să practice boxul, înotul şi chiar profesiile „curate” de ziarişti cinstiţi ori de … universitari sadea, reclamă azi drepturi pe care ei, în primul rând, altădată le-au batjocorit, strigă din răsputeri fascism! ori comunism!, deplâng violentarea istoriei ori abuzurile  negaţionismului (în privinţa propriilor „opinii” idioate despre democraţie şi logica faptelor istorice), după ce ei singuri au sugrumat trecutul şi Adevărul, deci, acei indivizi, emit pretenţii de cenzori neînduplecaţi ori se oferă, în chip ridicol, ei înşişi drept „modele”, un fel de „guru”ai vremurilor ce stau să vină …
Într-un atare context, despre Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), ucis într-un masacru antilegionar înscenat la dispoziţia regelui criminal Carol al II-lea, propaganda oficială şi lucrările uzuale „de specialitate” n-au îngăduit şi nu recomandă decât etichetele oscilând între extreme – criminal şi trădător de ţară. Într-o atare situaţie, ale represiunii roşii totale de la 1944 până în 1989 şi „democratice” ulterior, a te fi apropiat pentru studii, a-i fi înţeles şi a-i fi explicat pe Corneliu Zelea Codreanu şi apropiaţii săi, Legiunea Arhanghelul Mihail sau Partidul Totul pentru Ţară au fost şi rămân de neînchipuit, condiţii în care se explică de ce primele şi cele mai serioase contribuţii consacrate Mişcării Legionare le datorăm istoricilor străini (germani, italieni, spanioli, francezi, britanici sau americani). Revenind la Avertismentul menţionat din 2001, precizez că l-am desprins din Radiografia Dreptei Româneşti (1927-1941), publicată ca un efort de revenire la ordinea zilei în colaborare cu colegii mei Corneliu Ciucanu şi Cristian Sandache (Bucureşti, Editura FFPress, 1996; reeditare 2011), care în răstimp au publicat importante şi distincte studii sau monografii de referinţă privind fenomenul şi implicaţiile fenomenului legionar în România veacului trecut. Revenim, în context, la „beneficiul” asigurat cercetărilor relativ la istoria legionară – chiar aşa! – în urma campaniei propagandistice idioate şi predicilor antilegionare de duzină susţinute necontenit şi fără noimă de activişti fără noimă ai „cauzei”, de ieri ori de azi, dar care au acţionat mai ales sub pulpana ocupantului sovietic ori în spiritul ideologiei cominterniste, post-cominterniste şi post-comuniste, aşa precum: M. Roller, Iosif Chişinevschi, Silviu Brucan, Ana Pauker, Valter Roman, Alexandru şi Sorin Toma, I. Ludo ş.a., mai toţi reţinuţi de Paul Goma în inegalabila-i Săptămână Roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii (ediţia a VII-a, Bacău, Editura Vicovia, 2010)[2].
În actualul context al „războiului noilor internaţionale”[3] nu-i de fel surprinzător faptul că revin în atenţia noii cenzuri post-comuniste Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier, antilegionarismul dovedindu-se – pentru a câta oară în România ultimelor opt decenii, precum în cazurile nazismului în Germania, fascismului în Italia sau franchismului în Spania – o excelentă navetă pentru îmbarcarea şi transportul tuturor celor certaţi cu Istoria, cu Lumea şi, vai, cu Dumnezeu!

Iaşi, 31 martie 2012

Notă

Din motive lesne de înţeles, credem că se impune a fi puse la dispoziţia cititorului următoarele date privind situaţia fondurilor de documente C. Z. Codreanu de la Arhiva C.N.S.A.S. din Bucureşti:

  Cota              Dosarul      Volumul            Total file

013207            111041            1                      770

,,                      ,,                      2                      580

,,                      ,,                      3                      501

,,                      ,,                      4                      497

,,                      ,,                      5                      311

11784              110237            l                       532

,,                      ,,                      2                      267

,,                      ,,                      3                      242

,,                      ,,                      4                      325

,,                      ,,                      5                      523

,,                      ,,                      6                      386

,,                      ,,                      7                      307

,,                      ,,                      8                      508

,,                      ,,                      9                      399

,,                      ,,                      10                    339

,,                      ,,                      11                    313

,,                      ,,                      12                    288

,,                      ,,                      13                    422

12784              110237            14                    509

,,                      ,,                      15                    271

,,                      ,,                      16                    536

,,                      ,,                      17                      71

,,                      ,,                      18                    305

,,                      ,,                      19                    231

,,                      ,,                      20                    200

,,                      ,,                      21                      91

I – 234980       83490       vol. nr. (fără)          147

            Este necesar să reţinem că în fondul investigat predomină documentele relativ la Procesul lui C. Z. Codreanu (vols. 1-2/11784; vols. 15-17/12784), dar şi celelalte procese, diverse dosare penale şi note informative, legăturile cu persoanele proeminente ale ML sau cu aderenţii, un dosar de presă, corespondenţa cu A. C. Cuza, acte privind perioada începuturilor (1923-1924) etc. Vezi şi www.ziaristionline.ro/2011/09/13/corneliu-zelea-codreanu-pentru-legionari-cu-un-avertisment-de-gheorghe-buzatu-exclusiv-ziaristi-online/.  Menţionăm de asemenea că, în fiece caz, coperţile dosarelor anastatice indică cu precizie cotele şi volumele de referinţă.

---

[1] În final se prezintă lista fondurilor şi dosarelor investigate (vezi).

[2] Cf., de asemenea, Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, coordonatori, Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române. 1944-1999, I, Bucureşti, Editura Pro-Humanitate, 2000, pp. 84; Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române, Bucureşti, Editura D.B.H., 1999, passim).

[3]  Vezi Enciclopedia valorilor reprimate …, I, p. 93-94.
Facsimilele reproduse mai jos sunt cateva din zecile de mii de documente pe care le veti regasi in cadrul lucrarii:

 

Maica Neonila: Testament pentru copiii români. Povestea lui Dumnezeu. Post Scriptum către părinţi: Iubiţi sufletele voastre!

Testament pentru copiii români
 
A fost o dată ca niciodată o fetiţă.
O fetiţă nu ca toate fetiţele. O fetiţă sfîntă.
- Cum adică, sfîntă?
- Adică niciodată, nici într-un fel nu a făcut vreun rău, ci numai şi numai binele. Şi nu doar atît, dar a făcut tot binele pe care poate să-l facă vreodată un om. Întreg-binele.
- Dar, cum se poate să nu faci niciodată rău?
- Se poate, fiind ucenicul lui Dumnezeu, că numai El e Bun şi face Binele, oamenii sunt doar nişte copii. Noi cîtă vreme învăţăm mai şi greşim, însă ea învăţa fără să greşească, de aceea fetiţa din povestea noastră nu e ca nici o altă fetiţă. Şi ziceam că a fost odată ca niciodată fiindcă nimeni niciodată nu a fost şi nu va mai fi ca ea, şi o să vă spun mai acuşi de ce.
Şi făcea din ce în ce mai binele.
- Dar care este binele cel mai bun?
- Binele cel mai bun se numeşte sfinţenie.
- Şi cum te simţi dacă eşti sfînt?
- Împlinit.
- Cum adică?
- Adică plin de fericire, plin de iubire, plin de credinţă, plin de speranţă, plin de recunoştinţă, plin de Viaţă, plin de lumină, plin de putere, plin de cuminţenie, plin de curaj, toate deodată.
- Şi cum să te faci sfînt?
- Păi, dacă-L rogi pe Dumnezeu cel Sfînt, vine El la tine şi te face sfînt.
- Dar cum, vine şi nu pleacă?
- Nu pleacă decît dacă-L alungi.
- Cum Îl alungi?
- Făcînd lucruri altele sau altfel decît îţi zice El.
- Unde zice El ce să fac?
- În inima ta, în Sfînta Scriptură şi în Biserică.
- Căsuţele acelea cu turlă, pictate, sunt Biserica?
- Cînd zicem: “familie”, înţelegem în primul rînd ideea de familie, adică un bărbat şi o femeie, mama şi tata, care au făcut nuntă în faţa lumii şi a lui Dumnezeu, şi au copii şi îi îngrijesc, şi, mai pe larg, toţi cei care sînt rude cu ei, bunici, veri, şi toţi care au acelaşi sînge. Aşa şi cei din biserică avem toţi Acelaşi Sînge: al lui Hristos, şi acelaşi Suflet: Duhul Sfînt. Deci biserica este familia creştinilor de pe întreg pămîntul.
- Am înţeles. Că zicem: familia cutare, familia cutare, tot aşa zicem: biserica ortodoxă, biserica catolică, biserica protestantă, nu?
- Nu, fiindcă aşa cum eu, sau voi, nu puteţi să aveţi mai multe familii deodată, tot aşa Familia lui Dumnezeu este una singură, şi se numeşte ortodoxie. Iar celelalte care-şi zic familii, e ca şi cum vecinul vostru ar scrie numele vostru pe uşa lui…
- Dar de ce ar face asta? Îi e ruşine cu numele familiei lui? De ce nu ar zice adevărul?
- Da, fiindcă dacă Adevărul este Unul Singur, iar Biserica Adevărului una singură, ce rezultă, că ale cui sunt celelalte?
- Păi… ale minciunii… dar pe noi ne învaţă la şcoală că nu e frumos să-i zici cuiva: mincinosule!
- De ce?
- Că îl jigneşti! Ca şi cum ai zice cuiva: surdule! S-ar simţi prost…
- Dacă e surd, nu aude, deci nu are sens să-i zici. Dar cînd cineva nu-L aude pe Dumnezeu, şi există posibilitatea ca să nu ştie cum să facă să-L audă, noi toţi suntem datori să-l ajutăm, nu să-l lăsăm surd mai departe, pe motiv că-l jignim. Glasul lui Dumnezeu se aude, repet, în inimă, în Biserică şi în Scriptură.
- Cum, trei glasuri?
- Nu, acelaşi glas şi aceeaşi vorbire, aşa cum propriul nostru glas îl auzim şi în cap, cînd ne gîndim, şi în piept, cînd iubim, şi în urechi, cînd vorbim.
- Şi Scriptura ce este?
- Este o Carte, o culegere de convorbiri între Dumnezeu şi cei ce Îl iubesc, care au scris ce le-a zis El.
- Şi ce le-a zis?
- Păi, le-a zis tot ce poate cunoaşte omul: ce e viaţa, ce e dragostea, şi, în plus, le-a zis că El va veni şi-i va lua la El pe cei care-L vor. În Cartea aceasta sunt scrise toate tainele cerului şi ale pămîntului, şi toate tainele omului, şi ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi, şi de ce sunt toate, şi pentru ce sunt, şi cum să fii fericit.
Dar să revenim la povestea cu fetiţa.
A fost odată, cu sute şi sute de ani înainte de ea, un om împodobit cu toate virtuţile, dintre care cele mai alese fiind filosofia întru frica de Dumnezeu, smerenia şi milostenia.
- Ce este filosofia?
- Este a înţelege ce este să fii om.
- Şi ce este?
- Omul este cel care prin Raţiune poate cunoaşte pe Dumnezeu.
- Nouă ne-a zis la şcoală că om este o maimuţă mai nouă, care vorbeşte.
- Cine v-a zis probabil se simţea aşa…
- Dar ce este cuvîntul acela, care l-aţi zis: “smerenia”?
- Este atunci cînd, cunoscînd pe Dumnezeu, Raţiunea omului recunoaşte că este mică şi neîncăpătoare pentru El, şi atunci zicem că se smereşte, adică totdeodată Îi vede măreţia, dar îşi vede şi hotarul şi micimea ei.
- Dar dacă e aşa de mică, cum o să-L cunoască pe El dacă e aşa de Mare?
- N-o să poată ea singură, cu puterea ei, ci o să ceară de la Dumnezeu, şi o să-i dea El.
- Aşa a făcut omul acela filosoful milostiv?
- Întocmai aşa! El L-a bucurat pe Dumnezeu mai mult decît toţi oamenii, pentru credinţa şi ascultarea lui.
- Era ascultător aşa cum noi trebuie să fim mamei şi tatei?
- Mult mai ascultător!
- Cum?
- Păi, cînd mama sau tata vă zic să vă culcaţi, că e tîrziu, dacă sunteţi ascultători, vă pregătiţi de culcare, dar pînă adormiţi, trageţi de timp, ba cu spălatul pe dinţi, ba cu una, ba cu alta, ba cu visatul cu ochii deschişi sau cu vorbitul cu frăţiorii voştri şoptind să nu v-audă că nu dormiţi încă. Nu aşa era filosoful de care vă povestesc. El, în secunda în care Dumnezeu îi zicea să facă ceva, în chiar acea clipă el se străduia să-l facă, exact în felul în care i-a zis Dumnezeu, şi nu altfel, nu după capul lui. Se grăbea, lăsa tot, şi cu bucurie, fără şovăială, fără să comenteze, cu drag, făcea cuvîntul Domnului.
- Noi am văzut că de obicei ăştia care-şi zic filosofi nu numai că nu fac aşa, dar nu fac mai nimic…
- În primul rînd, nu e bine să judecaţi pe cineva fără să ştiţi, ci doar aşa, după ceea ce vedeţi voi. E bine să ştiţi că ceea ce se întîmplă în sufletul omului este o lucrare mult mai importantă decît cele pe care le facem cu mîinile. Iar apoi, nu toţi care îşi zic într-un fel chiar şi sunt ceea ce zic. De exemplu, dacă cineva e băiat, dar se poartă şi îşi zice fată, el tot băiat este. Sau dacă cineva e romîn, dar nu e creştin, e limpede că nu e romîn, că românii sunt creştini. Sau dacă-şi zice creştin, dar nu face exact ce i-a zis Hristos, nu e creştin.
- Nouă ni se spune că suntem europeni. Şi să nu facem discriminare între băiat şi fată.
- Nu e nimic rău în asta, dacă înţelegeţi corect. Adică: europeni sunt toţi cei din Europa. Acest lucru e adevărat cînd suntem la ora de geografie. Ca şi cum ai spune, la ora de biologie: omul are două picioare. Bun. Are, că i le-a făcut Dumnezeu. Dar şi cocostîrcul. Aşadar, dacă suntem la ora de educaţie civică, nu mai e suficient, căci ştim că mai sunt nişte trăsături pe care atît omul cît şi cocostîrcul, le au, altminteri se chemau amîndoi la fel. Aşa şi cu europenii. Fiecare popor din Europa are, ca şi omul, altă limbă, şi, ca şi cocostîrcul, altă muzică. A face diferenţe între obiecte este dovada că existăm. Cocostîrcul şi el face diferenţa între mare şi uscat, între un om şi un alt cocostîrc. Ştie, fiindcă se uită la ele, şi vede că nu-s la fel. Aşa şi noi. Nu putem să zicem că un cub şi o minge sunt acelaşi lucru, fiecare lucru se cheamă alt fel. Discriminarea cea rea, pe care nu trebuie să o facem, este atunci cînd antipatizăm pe cineva numai pentru felul cum arată. De exemplu pe cerşetori. Sau pe EMO. Sau în tramvai, cînd unul miroase urît. Nu trebuie imediat să credem că nu s-a spălat fiindcă nu a vrut, ci, cu îngăduinţă, să ne imaginăm că n-a avut unde, sau vine de la drum lung, sau poate e needucat. Sau dacă un coleg e îmbrăcat mai bine, să fim mai prietenoşi cu el, iar cu cel sărac să fim nepăsători. Sau, dacă s-a întîmplat vreo boroboaţă, automat să dăm vina pe cel slab, ca să-l scutim pe cel puternic. Străbunii noştri nu ziceau discriminare, ci ziceau: căutare-la-faţă, adică a lua aminte mai degrabă la cum arată pe dinafară ceva, decît la ce este înăuntru. Dar europenii care vă zic de discriminare se uită numai la faţă, din moment ce nu recunosc că între popoare mai sunt şi alte diferenţe decît faptul că au două picioare.
- Ha, ha!
- Nu rîdeţi cu hohote, nu e cuviincios. Copiii cuminţi zîmbet şi chicotesc. Unde aţi văzut în icoane, Sfinţi cu gura pînă la urechi? Să zîmbiţi cu moderaţie, iar inima să vă salte de veselie.
- Europenii zic că nu aveţi voie să ne faceţi observaţie.
- Ei zic aşa fiindcă nu le pasă, că nu-s rude cu voi. Dar mie, pentru că îmi sunteţi dragi şi sunteţi de-ai mei, îmi pasă, ca, făcîndu-vă observaţie, să nu rămîneţi în rele, ci să vă îndreptaţi, ca să fiţi fericiţi. De aceea nu numai observaţie voi face, ci şi vărguţa o s-o scot dacă va trebui.
- Nu, nu! Noi vrem la europeni, că ei nu au vărguţă!
- Ce alegeţi, la mama şi la tata, cu vărguţa din cînd în cînd, sau orfani printre oameni răi, care vorbesc mieros?
- Mama şi tata! Mai bine vărguţa!
- Ţara noastră, România, este mulţimea oamenilor şi a pămîntului care vorbesc limba romînă şi cred în Biserica Ortodoxă. Ţara noastră, fiindcă crede în Dumnezeu, a primit mulţi oaspeţi de-a lungul vremii, fiindcă aşa zice Scriptura că e frumos. Şi i-a primit atît de bine, cu atîtea bunătăţi şi drepturi, încît ei niciodată n-au mai vrut să plece, ci au rămas aici, păstrîndu-şi limba şi credinţele lor. Dar unii dintre ei au vrut să pună mîna pe ea pentru ei singuri, şi să scoată afară pe cei ce i-au primit, ceea ce nu este frumos, căci e lipsit de pace şi de recunoştinţă.
- Deci nu era mai bine să fie o singură ţară, Europa, şi să nu mai aibă fiecare ţară tot felul de oameni răi?
- Era mai bine, dacă toată credea în Dumnezeu, căci El cuminţeşte oamenii rău. Să iei săracului şi haina de pe el, ca fiecare să fie la fel de gol, nu e soluţia pentru a nu te mai lupta pentru modă şi haine.
- Să poarte toată lumea uniformă, ca să nu se mai certe de la care e mai bine îmbrăcat.
- Nu se poate, că omul nu e robot, fiecare om este unic! Fiecare alege ce credinţă să îmbrace sufletul lui (iar pentru asta trebuie să o cunoască), dar nu ne alegem limba pe care o vorbim, ci ne naştem cu ea. Dacă ne-am născut cu o hăinuţă, cinstit este să nu ne-o ia nimeni. Iar pentru că credinţa este expresia libertăţii noastre, a alegerii noastre celei mai înalte, mai profunde, mai cuprinzătoare, nimeni care ne respectă nu va încălca ceea ce noi respectăm cel mai mult. Mai ales cînd alegerea noastră e dovedită a fi atît de bună.

Ieri a fost inmormantat Parintele Ioan Glajar, ultimul preot condamnat pentru implicare in rezistenta anticomunista din Fagaras (vezi un interviu despre luptatorii din munti). Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

La Făgăraş a avut loc în luna noiembrie proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”. Pelicula este prima care are ca subiect rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului prin Grupul carpatin făgărăşean, aflat, în cea mai mare parte a existenţei sale, sub conducerea lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Dincolo de aspectele artistice şi regizorale, pentru noi, făgărăşenii, este importantă nu doar existenţa acestui film, ci şi veridicitatea evenimentelor şi a personajelor, ai căror copii, nepoţi, rude sau prieteni trăiesc printre noi. De aceea, pentru câteva lămuriri, am apelat la Părintele Profesor Ioan Glăjar, din Ucea de Jos, care a cunoscut temniţele comuniste şi mişcarea de rezistenţă, unii membri fiindu-i colegi de clasă sau de liceu.

Filmul e intitulat „Portretul luptătorului la tinereţe”. În ce măsură reuşeşte el să contureze acest portret? Mie mi-au atras atenţia, de exemplu, câteva trăsături nepotrivite cu ceea ce ştiam; am văzut pe ecran chipul luptătorului ca fiind fumător înrăit, cu un vocabular bogat în înjurături, manifestând uşurinţă şi chiar plăcere în a-i ucide pe cei care îi căutau. Este un portret realist?

„Trăsăturile nepotrivite”, de care vorbiţi, nu sunt reale, nu aparţineau tinerilor luptători anticomunişti nici fiinţial şi nici din cauza unei educaţii greşite; nu defineau caracterul lor, portretul lor, cel puţin aşa cum i-am cunoscut, în acei ani, pe cei care mi-au fost colegi de liceu sau de clasă la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş. Cât priveşte calificativul „fumător înrăit”, ne lămureşte regizorul însuşi, care, într-o emisiune televizată (Emisiunea „Cinemas”, B1 TV), spunea că dânsul este cel care a cerut actorilor să fumeze intens în anumite scene filmate. E de presupus că şi „vocabularul bogat în înjurături” are aceeaşi explicaţie, adică era propus de către regizor. S-a voit probabil ca, prin fumatul intens şi vocabularul bogat în înjurături, să se exprime o stare de spirit încordată a tinerilor din grupul de rezistenţă, urmărit asiduu şi asaltat armat de inamici puternici şi răi, iar regizorul nu a găsit altă modalitate de a o reda.

În ceea ce priveşte „uşurinţa şi chiar plăcerea în a-i ucide pe cei care îi căutau”, lucrurile sunt mai complexe. Tinerii luptători nu ucideau „cu uşurinţă şi chiar cu plăcere pe cei care îi căutau”, ci în primul rând dintr-o necesitate: din datoria de a-şi salva propria viaţă primită de la Dumnezeu şi pusă în slujba lui Dumnezeu şi a neamului. Nu trebuie să scăpăm din vedere sau să uităm că nu tinerii din rezistenţa anticomunistă au declanşat confruntarea armată cu regimul comunist din ţara noastră şi cu securiştii acestuia, ci comuniştii şi securiştii lor au făcut acest lucru. Deci, tinerii din grupurile de rezistenţă anticomunistă s-au văzut, de la un moment dat, urmăriţi şi atacaţi armat, împuşcaţi şi omorâţi fără milă de către securiştii comunişti şi chiar de către jandarmi şi militari.

Datoria de a-şi apăra propria viaţă dată de Dumnezeu, ca şi datoria de a apăra credinţa neamului românesc atacată de către atei, precum şi datoria de a lupta pentru binele, libertatea şi demnitatea neamului românesc i-au determinat pe tinerii din grupul de rezistenţă anticomunistă să răspundă tiranilor în acelaşi mod, cu aceleaşi arme. Despre o asemenea datorie, iată ce spune Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” (Editura Mănăstirii Rohia, 2005, pag. 286-287): „Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect [...] A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (André Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi, Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.”

Dar să nu scăpăm din vedere că tinerii din rezistenţa anticomunistă, care au acceptat să pună mâna pe arme şi să curme vieţi în rândurile celor care îi urmăreau şi îi atacau cu arme, au acceptat şi să fie răpuşi ei înşişi prin arme pentru reuşita acţiunilor lor şi ale altor grupuri de respingere a comunismului adus în România de către bolşevicii ruşi.

De asemenea, se cuvine să observăm că întrebarea este mai subtilă, are o nuanţă mai greu observabilă. Ea se referă la o situaţie anume, adică la cazul în care partizanii ucideau „pe cei care îi căutau”, subînţelegându-se că securiştii erau doar în momentele de căutare, iar partizanii, neobservaţi şi neatacaţi de data aceea de către securişti, declanşau ei atacul armat şi îi ucideau pe securişti. De ce? Ucideau doar de dragul de a ucide? Fără îndoială că nu! Ştiindu-se urmăriţi aproape fără contenire şi în primejdie de a-şi pierde viaţa în orice clipă sub tirurile securiştilor, partizanii foloseau strategia războiului: surprinderea duşmanului pe neaşteptate şi anihilarea lui. Procedând astfel, considerau că slăbesc forţa de atac a duşmanului, îşi dovedesc hotărârea de a rezista în faţa oricăror forţe şi primejdii, îşi manifestă spiritul de neaplecare, întreţin o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe care aud de fapta lor, îşi împlinesc, cum am mai spus, datoria de a-şi apăra propria viaţă primită de la Dumnezeu, credinţa, libertatea, binele şi demnitatea neamului românesc. Deci, nu erau hotărâţi să reziste şi să lupte doar din interese personale sau de grup, ci mai ales în temeiul conştiinţei creştine şi naţionale, ce i-a însufleţit dinainte de a păşi pe drumul opoziţiei, rezistenţei şi luptei anticomuniste şi antiateiste.

De subtilitatea întrebării menţionate, ţine şi exprimarea nedumeririi prin cuvintele: „Mie mi-au atras atenţia câteva trăsături nepotrivite cu ceea ce ştiam”... Ce ştiam? Ştiam, aproape toţi, că majoritatea tinerilor luptători reprezentanţi în film făceau parte din „Frăţia de Cruce”, organizaţie legionară pentru tineret. Mai ştiam (oare câţi?) că Mişcarea Legionară nu era (cel puţin aşa pretindea şi mai ales la începuturile ei) un partid politic, ci o şcoală de educaţie naţională şi creştină, menită prin adepţii ei să îndrepte multe rele şi păcate din viaţa neamului nostru. Nu e cazul să dezbatem aici această pretenţie, pe care unii dintre noi o admitem. Vreau doar să spun, de fapt să repet într-o formă mai nuanţată, ceea ce am mai spus şi anume că ceea ce se interpretează ca „trăsături nepotrivite” pentru un tânăr din „Frăţia de Cruce” nu sunt trăsături specifice portretului unui tânăr membru al „Frăţiei de Cruce”, ci idei, gesturi şi acţiuni ale unui tânăr luptător anticomunist, dictate de strategia unei confruntări armate, războinice. Am putea spune că specific unui tânăr membru autentic al „Frăţiei de Cruce” este spiritul de jertfă pentru credinţa, binele, libertatea şi demnitatea neamului nostru românesc.

Aşa numitele „trăsături nepotrivite”, oricare ar fi ele, nu pot fi puse nici pe seama Bisericii, a educaţiei religioase creştine. În această privinţă, citez sintagma lansată de un teolog (rus, dacă nu mă înşel): „vrednicia creştinismului şi nevrednicia creştinilor”. Nevrednicia creştinilor nu trebuie pusă pe seama creştinismului. Aceasta e o chestiune personală, o abatere de la principiile evanghelice. În acelaşi fel a gândit şi vorbit şi Corneliu Zelea Codreanu, Comandantul Mişcării Legionare, deci şi al „Frăţiilor de Cruce”. Iată mărturisirea lui: „Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât am putut, prin sforţările noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie.” Cu alte cuvinte, „cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Cred, Doamne, ajută necredinţei mele să devină credinţă şi astfel să am credinţă deplină, rezistentă în faţa păcatului, salvatoare la judecata Ta cea dreaptă, o credinţă atât de vie şi puternică încât, impresionat de ea, să schimbi judecata Ta bazată pe dreptate într-o judecată bazată pe iubirea Ta de oameni, într-o judecată mântuitoare de suflet, mântuitoare şi a sufletului meu.

Filmul nu menţionează aproape nimic despre credinţa partizanilor în Dumnezeu. Cum stăteau lucrurile?

Fără îndoială că partizanii reprezentaţi în film credeau în Dumnezeu. Ei aveau o educaţie religioasă primită în familie, în şcoală, în „Frăţiile de Cruce” şi, mai ales, în Biserică şi de la Biserică. Faptul că în film nu se menţionează aproape nimic privitor la credinţa şi viaţa religioasă a tinerilor partizani este regretabil. Nu e de conceput ca acei tineri, educaţi religios începând din copilărie şi ajunşi luptători împotriva comunismului ateist, să nu-şi fi manifestat zilnic, în mod vizibil, credinţa lor în Dumnezeu prin semnul Sfintei Cruci, îngenunchieri şi rugăciuni în care să preamărească pe Dumnezeu, să invoce binecuvântarea, ajutorul şi ocrotirea Lui, iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor făcute de ei şi mai ales iertarea uciderilor săvârşite de ei, chiar daca acestea au fost făcute în rândul duşmanilor lui Dumnezeu, înrăiţi peste măsură, şi în scopul salvării neamului românesc şi a credinţei creştine. De viaţa religioasă a acestor tineri luptători sunt convins cu atât mai mult cu cât ei au trăit o bună parte a timpului în fiecare an pe crestele munţilor, despre care Ana Blandiana spunea, chiar în timpul regimului comunist: „Munţii Făgăraş sunt pământul românesc cel mai aproape de cer!”. Trăind la această înălţime fizică, la această apropiere de Cer şi având un orizont atât de larg, frumos şi impresionant, e de crezut că toate le-au trezit fiori, simţiri înălţătoare, stări mistice, euforie, gânduri de preamărire a lui Dumnezeu sau, cum spune Virgil Mateiaş, „conştiinţa păcatului, dar şi a Harului şi nostalgia salvării în transcendent”.

Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Nu mai este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor

- Părinte, cum vă explicaţi faptul că încă mai sunt azi duhovnici, preoţi care susţin că nu cunosc problema cipurilor şi ca atare nu găsesc răspunsul potrivit pentru ucenicii lor? Sub pretextul că nu e treaba lor să cerceteze ce conţin aceste cipuri dau un răspuns evaziv celor ce îi întreabă cum să procedeze cu aceste acte biometrice.
 

- Dragii mei, ieşim de pildă la păscut cu o turmă de oi. Turma aceasta de oi e dirijată de cineva. De cine? De cioban. Cine este păstorul cel bun în viaţa noastră? E preotul. Preoţii, păstorii, de la mic, la mare, duc această răspundere a mântuirii turmei. În ce constă această răspundere? În propovăduirea adevărului, căci fără adevăr nu există viaţă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – spune Mântuitorul. El e cel care continuă această propovăduire a Adevărului: preotul. Dar dacă preotul, încă din seminar, apoi în facultate, excelează mai mult în arta fotbalului decât în arta Scripturii, ce să mai ceri de la astfel de preoţi? Cum să conştientizeze ei că asistăm la o satanizare a lumii prin implantarea acestor cipuri? Şi, în afară de asta, sunt şi oameni, Dumnezeu să ne ierte, interesaţi. Le place să fie audiaţi de public în conferinţe şi din slavă deşartă tac şi fac pe plac mulţimii. Nu vedeţi că ei (conducătorii) vin cu o melodie aşa de plăcută pentru noi, creştinii, încât să primim cipul ca pe o mare realizare utilă umanităţii?

Au început de la animale – cipuri în urechi, le-au pus peceţile acestea, nişte clame agăţate de urechea animalului. M-am gândit îndată: dacă cipul acesta e aşezat la vaca asta care dă laptele din care mâine se hrănesc copiii de toate vârstele, bătrânii, oamenii, nu cumva drăcovenia asta are efect şi asupra hranei, a circulaţiei sângelui, prin laptele, pe care apoi îl mănâncă omul? Apoi au evoluat cu cipul la om şi au zis că trebuie să aibă copilul mic cip ca nu cumva să fie furat… Aşa că îi pui cip acolo şi îl găseşti îndată. Şi astfel, ani la rândul, obişnuiesc poporul cu aceste cipuri care au, chipurile, efecte benefice. Ei bine, toate drăcoveniile acestea au cu totul un alt scop. În niciun caz unul bun. Pentru că noi am trăit de atâtea amar de veacuri pe aici şi n-am avut nevoie de cipuri. A trebuit să apară aceşti tovarăşi gentili care au grijă să nu ne pierdem şi să ne ofere ei această pază. De ce păzesc populaţia prin cipuri şi nu vin să vadă unde sunt tinerii noştri care au plecat de la casele lor din ţară şi s-au dus argaţi în Occident? Unde sunt aceşti tovarăşi care să poarte de grijă de nenorociţii copii care sunt aruncaţi pe străzile oraşului şi stau în tuneluri şi sub poduri şi dorm acolo, săracii, fără adăpost? Iar ca să înfiezi un copil din acesta amărât, e atâta lege şi atâtea rânduieli încât trebuie să faci un proces de trei, patru ani să-l poţi avea în braţele tale.

Dar nu cipurile vin în ajutorul nostru. Acolo vine satana să ajute, pentru că omul acesta devine o cifră, un număr. A transferat cifra aceasta în satanizarea lui. I-l pui pe frunte, i-l pui pe mână, i-l pui unde vrei şi unde nu vrei. Oare de asta are nevoie ţara noastră? Noi avem de format caractere, avem de făcut educaţie spirituală pentru a realiza omul liniştii, omul păcii, al dragostei, al unităţii, omul bunătăţii, pentru a avea o societate sănătoasă bazată pe jertfă şi dăruirea creştină. Cu cipurile nu realizăm nimic decât să ne îmbolnăvim şi noi. Pentru că ei prin cipuri nu te stăpânesc ca pe animal, ci urmăresc să îţi stăpânească fiinţa, ca spirit, ca suflet. Te perverteşte încât nu mai gândeşti. E ca şi cum cineva te-ar pune la curent electric, te aşezi pe scaun şi te aruncă de vreo trei, patru ori în sus şi în jos şi în felul acesta devii un om care ţi-ai pierdut şi memorie şi cap; nu mai ai nimic.

În 1949–1950 era o metodă venită din Răsărit, folosită la anchetele care se făceau în puşcării, căl punea pe scaunul electric pe deţinut şi acolo te trezeai că începeai fără să vrei să declari pe placul lor. Omul devenea o epavă, o cârpă care nu mai gândea, rob al unor atei comunişti. Acesta este scopul cipului: desfiinţarea gândirii omului în profunzime, să devină fără Dumnezeu, fără Hristos, adică omul satanizat. Un lucru trebuie judecat după scopul pentru care este creat. Acest cip nu este rău în sine, dar este creat spre a fi implantat în corpul uman, spre satanizarea omului. După scopul pentru care a fost creat, acest cip este demonic.

Continuare aici

VIDEO. In premiera: Parintele Arsenie Boca, un om luminat