Un actor care îl juca pe Iuda a murit spânzurat pe scenă

Un actor brazilian care juca rolul lui Iuda într-o piesă de teatru a murit după ce s-a spânzurat accidental, notează BBC. Tiago Klimeck juca rolul lui Iuda Iscarioteanul într-o punere în scenă a Patimilor lui Iisus, în oraşul Itarare, aflat la 350 de km de Sao Paolo.
Nimeni nu a bănuit că scena spânzurării avea să fie şi ultima din viaţa actorului. Klimeck a rămas în ştreang timp de patru minute până când colegii săi au înţeles că ceva s-a întâmplat.
Actorul a fost dus de urgenţă la spital, dar medicii nu au mai putut face nimic pentru a-i salva viaţa. Poliţiştii anchetează acum recuzita folosită în piesa de teatru pentru a vedea care a fost cauza accidentului.

Parintele Nicolae Steinhardt despre curaj

Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare.

Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu?

Care fire, de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor?

Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi)?

Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar putea fi socotită plecarea Apostolilor la provăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani?

Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teama ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduielii, credinţa?

Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi visonul Bisericii; e şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului.



Că aşa stau lucrurile o dovedeşte nu numai procesul evolutiv al instituţiei eclesiastice, ci şi textul însuşi al Scripturii care, parcă prevestitor, a pus accentul pe această calitate intrinsecă şi sine qua non a creştinismului.

Mântuitorul şi ucenicii Lui direcţi au ştiut prea bine şi ab initio unde sălăşluieşte marea taină a creşterii şi durabilităţii Legii noi. De aceea şi aflăm nenumărate referiri – în Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole – la socotirea curajului drept trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin.

Martir înseamnă martor, dar sinonimul substantivului este, erou.

Desigur că mucenicii au depus mărturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de pătimire. Şi-au mărturisit deopotrivă inimoşia, vrednică de a celor mai bravi dintre eroii vieţii profane (militare şi civile). Şi voi sunteţi nişte militari le rosteşte colonelul Chabert, personajul titular al unei frumoase nuvele de Balzac, călugăriţelor căminului de pensionari unde e găzduit. Şi nu încape îndoială că pentru militari curajul e particularitatea specifică.

Mucenicii, anticipând cuvintele lui Saint Just, au confirmat cu mult înainte de revoluţia franceză spusa că împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din faţa mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi; ba au şi mers, nu o singură dată, către ele, fără a fi constrânşi, plini de încredere, de voioşie şi de hotărâre.

Pentru ei n-au existat împrejurări dificile, situaţii imposibile, greutăţi de neînvins. Lor, fraza lui Brice Perain, filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e simplu, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte.

Iată de ce aurul, visonul, purpura şi podoaba Bisericii se confundă cu sângele de pe Cruce şi cu sângele martirilor.

Paralel celor mai strălucite victorii militare ale istoriei profane. De la Duhul Sfânt şi din sângele acesta s-a întrupat şi a dăinuit şi de-a pururi va dăinui Biserica lui Hristos.

In textele scripturistice, îndemnurile la curaj ale Domnului sunt numeroase.

Nu te teme îi spune (Marcu 5, 36; Luca 8. 50) mai marelui sinagogii, lui Iair, când vin unii şi-i vestesc că fiica lui a murit.

Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi. (Credinţa este, prin urmare, recunoscută a fi o faptă de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinţei, o taină). Lui Simon, la fel i se grăieşte: Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni (Luca 5, 10).

Ucenicilor şi mulţimii tot aşa: Nu te teme turmă mică (Luca 12, 32). Nu te teme găsim şi în Apocaljpsă (1, 17).

Acelaşi îndemn apare şi în formă plurala: Deci nu vă temeţi (Matei 10, 26); aşadar nu vă temeţi (Matei 10, 31); îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi (Matei 14, 27; Ioan 6, 20): toate către Apostoli, când s-au speriat văzându-L că umblă pe mare.

La Schimbarea la Faţă, după trecerea norului luminos, Se apropie de Petru, Iacob şi Ioan şi atingându-i le zice aşijderea: sculaţi-vă şi nu vă temeţi (Matei 17, 7).

Îngerul către femeile venite la mormânt: Nu vă temeţi (Matei 28, 5), iar Domnul repetă şi El aceloraşi: Nu vă temeţi (Matei 28, 10).

Îngerul Domnului către păstori: „Nu vă temeţi” (Luca 2, 10), „căci iată vestesc vouă bucurie mare”! Când Iisus Se arată celor unsprezece şi ei se înfricoşează crezând că văd duh (Luca 24, 36-37) nu rosteşte aceleaşi cuvinte, dar sensul vorbelor: „Pace vouă” şi „de ce sunteţi tulburaţi?” – este identic cu „nu vă temeţi”. („Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”-stă scris şi la Ioan 14, 27).

Când scena umblatului pe apă pe vreme rea este relatată de Ioan (6, 10-20), cuvintele folosite sunt aceleaşi ca la Matei:„Ei s-au înfricoşat; iar El le-a zis: Eu sunt, nu vă temeţi“.

Alteori întâlnim: nu vă înspăimântaţi. Astfel, la Marcu 16, 6 (îngerul către femei, în dimineaţa Duminicii de după răstignire).

Frica e vrednică de certare şi dojana: de ce vă este frică, puţin credincioşilor?, li se spune (Matei 8, 26) celor din corabie, spăimântaţi de valurile ce o acopereau.

La fel la Marcu 4, 40: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Fără frică îşi dorise să primească darurile cereşti şi Zaharia, tatăl înaintemergătorului, după ce a scris numele copilului pe tăbliţă.

Formele negative: nu te teme, nu vă temeţi, nu vă înspăimântaţi, să nu se tulbure inima voastră sunt adesea înlocuite prin imbolduri la curaj: îndrăzneşte fiule (Matei 9, 2: către un slăbănog); îndrăzneşte fiică (Matei 9, 22; Luca 8, 48: către femeia cu scurgere de, sânge); îndrăzniţi (Matei 14, 27; Ioan 10, 33); „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”; îndrăzniţi: (Marcu 6, 50); îndrăzneşte, scoală-te! (Marcu 10, 49: către orbul Bartimeu).

Care este efectul principal al fricii?

Îndepărtarea de Hristos.

Relatarea de la Luca 8, 37 e pe deplin edificatoare: după ce scoate duhurile rele din omul demonizat iar porcii se aruncă în lac, mulţimea din ţinutul Gadarenilor „e cuprinsă de frică mare”. Urmează consecinţa: „L-au rugat pe El toată mulţimea să plece de la ei”. (Matei 8, 34 şi Marcu 5, 17 zic: L-au rugat să treacă -sau să se ducă – din hotarele lor). Legătura de cauzalitate e limpede: Îi cer să plece pentru că le este frică.

Frica, aşadar, aduce cu sine ruperea de Hristos.

Dacă „nu vă tulburaţi” este echivalentul lui „nu vă înfricoşaţi”, căci îngrijorarea e tot o formă a fricii, probabil că Marta a fost certată şi din pricina aceasta, Domnul ştiind ca îngrijorarea zămisleşte simţăminte şi stări ale minţii străine învăţăturii Lui.

La Faptele Apostolilor apar mereu aceleaşi poveţe: îndrăzneşte, îndrăzneşte Pavele, iar el (ei) îndrăznind …

De asemenea în mai toate Epistolele Sfântului Pavel: „De aceea nu ne pierdem curajul (II Cor. 4,16); „îndrăznind deci totdeauna” (II Cor. 5, 6); „Fără să vă înfricoşaţi întru nimic” (Filip. 1, 28); „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii” (II Tim. 1, 7) frica, aşadar, e de la diavol, ca şi păcatul, ca şi moartea; textul acesta e capital, ne dă posibilitatea să desprindem adevărata sorginte a fricii).

Apostolul creştinilor, mai înainte de orice, le cere să fie îndrăzneţi: „Drept, aceea, fraţilor, având îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus” (Evrei 10, 19). Tot el adoptă în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă; „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă pană la sânge” (Evr. 12, 4) (David, Hanibal, Cezar, Napoleon nu le-ar fi vorbit altminteri ostaşilor lor); „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică” (I Tim. 6, 12) „Sufera ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus”.

Textul de la Efeseni 6, 11 e plin de cuvinte cu iz ostăşesc: „întăriţi-vă întru puterea.., îmbrăcaţi-vă cu toate armele …, luaţi toate armele…, toate biruindu-le…. staţi deci tari…. având mijlocul vostru încins…, îmbrăcându-vă cu platoşa…. pavăza credinţei, luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului.

S-ar zice că răsfoim un regulament militar, că citim un ordin de zi al unui căpitan de oşti.

Există în Noul Testament un stil imperativ al curajului, obârşia căruia se afla în porunca dată lui Avraam: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău” (Fac. 12, 1) – şi Avraam ascultă, plin de curaj, neştiind încotro merge şi unde se va opri, ca un bun ostaş ce se află (V. şi Evr. 11, 8).

Stilul evanghelic militar se manifestă şi prin verbe „active”, verbe îmbolditoare, imperioase, răsunătoare ca: stăruiţi, întrebaţi, vegheaţi, privegheaţi, treziţi-vă, cuceriţi, priviţi cu luare-aminte, fiţi gata, mergeţi, cercetaţi, căutaţi, bateţi, încingeţi-vă.

Acestea toate din partea Mântuitorului şi Apostolilor Săi. Dar şi creştinul, având bună îndrăzneală, răspunde în acelaşi mod, în aceeaşi tonalitate a neînfricării: „Nu mă voi teme!” (Evr. 13, 6) De ce? Pentru că ştie două lucruri: mai întâi că „partea celor fricoşi… este iezerul care arde cu foc şi pucioasă” (Apoc.21, 8 ) (înşiruirea osândiţilor începe cu fricoşii, ei mai întâi; necredincioşii, spurcaţii, ucigaşii, desfrânaţii, fermecătorii, închinătorii la idoli şi mincinoşii sunt menţionaţi în urma lor) -iar apoi, şi mai ales, că „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4, 18).

In felul acesta curajul ajunge a fi, alături de dragoste, singura virtute în veci nepieritoare.

Domnul ne scoate din robia păcatului şi totodată ne liberează din tirania fricii. Ne dăruieşte cele două nestemate: libertatea şi curajul.

Aşa fiind, creştinului nici nu-i incumbă îndatoriri mai sfinte şi mai de seamă decât a iubi şi a-şi dovedi curajul. Ca unii care suntem urmaşi prin credinţă ai celor care L-au văzut pe Dumnezeu întrupat, ni se aplică textul de la Evrei 11, 27, reprodus pe statuia amiralului de Coligny, pe una din străzile Parisului: „A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat”.

Covârşitoarea însemnătate acordată curajului atât de Domnul Hristos cât şi de Biserică rezultă şi din aceea că precum scrie la Matei 11, 12: „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”.

Cerurile, spune limbajul popular (tot în stil marţial), se cuceresc.

In traducerea Radu Vasile şi Gala Galaction se folosesc termeni mai tari, o grăire mai directă: împărăţia se ia cu năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.

Francezii spun şi ei că împărăţia e silită şi că violenţii o înşfacă (s’en emparent).

Tot de violenţă şi forţa pomenesc versiunea veche şi versiunea nouă a Bibliei englezeşti. Verbul to seize este concordant cu a înşfacă, a pune mâna pe în tălmăcirea lui Luther substantivul Gewalt nu e deosebit de forţă şi vilolenţă, iar verbul weg reisen e aprig şi expresiv, aproape de a răpi.

Drept concluzie aş cere voie să afirm: Dacă vechea Lege a putut fi rezumată în două porunci:

Să iubeşti pe Dumnezeu şi să iubeşti pe aproapele tău (Matei 22, 37; Marcu 12, 30—31; Luca 10, 27), Legea nouă poate – sub aspectul ei operaţional – fi conspectată astfel: crede, iubeşte şi nu te înfricoşa. Frica – păcat urât în ochii Domnului; curajul – virtute mult plăcută Lui şi consubstanţială situaţiei de creştin.

PLAN DE LUPTĂ DUHOVNICEASCĂ (II).

Cred că am constatat cu toţii că deşi facem uneori eforturi susţinute să nu mai săvârşim cele rele, totuşi nu dăm deloc înainte şi tot le facem. Asta pentru că nu ştim că trebuie să ne silim să desfăşurăm necontenit gânduri bune cu mintea noastră şi nu doar când ne aducem aminte de acest lucru. Diavolul ştie că biruinţa omului şi înfrângerea lui şi toate ale celui ce se nevoieşte îşi au temeiul în gândul lui. Şi că ajunge o mică neatenţie a minţii şi învoire cu gândurile păcătoase ca să-l facă să păcătuiască fie şi măcar cu gândurile şi cuvintele. Şi de aceea se luptă să-l surprindă pe om în clipele de neatenţie a minţii, zice Sfântul Isaac Sirul. Iar Sfântul Macarie cel Mare spune că dacă mintea e doar puţin uşuratică şi cade în gânduri necurate, acestea nimicesc gândurile cele bune şi pustiesc sufletul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că, cel ce vrea să se mântuiască, nu poate fi fără de grijă în privinţa gândurilor, nici în cel mai scurt timp, până la moartea sa. Iar Sfântul Petru Damaschin zice că „nu este ceva care să ne ajute la tot lucrul bun, ca rugăciunea curată, nici piedică la dobândirea virtuţilor, ca împrăştierea şi rătăcirea cugetării, chiar dacă e de scurtă vreme” (Filocalia V). După Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Teofan Zăvorâtul şi alţi Sfinţi Părinţi, atunci când nu suntem ocupaţi cu dezvoltarea gândurilor bune, se substituie diavolul puterilor noastre sufleteşti şi gândeşte, simte şi voieşte el în locul nostru. Cei mai mulţi în acest caz, credem că suntem noi înşine cei ce facem aceasta, nedistingând gândurile noastre de cele demonice. Astfel gândesc mai ales cei ce sunt ţinuţi de gânduri hulitoare. Or, dacă am distinge tot timpul gândurile noastre de cele demonice, am ieşi de sub posedarea demonică. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că dacă am avea o minte curată, am

dezvolta doar gânduri bune la vederea lucrurilor şi a persoanelor, chiar atunci când

prin ele diavolul ne-ar ispiti foarte tare. Să zicem că am vedea nişte alimente, mere de

pildă. Dacă avem minte curată, când le vedem, nu sesizăm doar aspectul lor că sunt mari,

frumoase etc. ci îi mulţumim întâi lui Dumnezeu că ni le-a dat spre hrana noastră. Că pot fi mâncate şi fără a fi gătite şi astfel avem mai mult timp pentru Dumnezeu. Ba chiar când le mâncăm ne gândim să-i miluim şi pe alţii cu ele, că noi suntem favorizaţi în timp ce alţii nu le pot avea spre mâncare, că poate sunt privaţi de libertate şi nu li se dă de mâncare mai multe zile etc. Iar văzându-le în alt context să ne facă să cugetăm şi alte gânduri asemănătoare. De nu vom face asta din prima clipă în care percepem ceva cu simţurile noastre şi mai ales cu văzul, ci vom sta pasivi cu mintea noastră, diavolul va dezvolta în locul nostru gânduri care să ne provoace lăcomia pântecelui în cazul alimentelor, desfrânarea în cazul persoanelor sau ura sau alte patimi.

Dar iată mai pe larg în citatul de mai jos, din cartea Taina şi semnificaţia bătăliei de la

Kosovo a Sfântului Nicolae Velimirovici, cum ar trebui să gândească o minte curată în

privinţa lucrurilor şi a persoanelor: „Tot ceea ce percepe omul care alege împărăţia lumească din această lume el acceptă a fi drept realitatea însăşi şi o evaluează în relaţie cu propriile sale interese. Dacă el priveşte o pepită de aur, el nu se gândeşte la aur ca la un obiect creat de Dumnezeu şi nici nu caută în el semnificaţia simbolică a aurului; în schimb el se gândeşte doar la plăcerile pe care şi le-ar putea satisface cu aurul acela. Dacă vede ţarina altuia, el nu se gândeşte la minunea de recoltă care creşte din pământ; în schimb el se gândeşte la profitul pe care i l-ar aduce acea ţarină ori alta asemenea ei. Dacă acesta vede un miel alb pe o pajişte verde, el nu se gândeşte la miel ca miel; în schimb el se gândeşte la miel ca fel de mâncare la cină. Dacă se întâlneşte cu soţia altuia el nu se gândeşte la ea ca mamă şi nici măcar ca la o creaţie artistică a nemuritorului Artist; în schimb, el cugetă la lucruri ruşinoase şi insultătoare.

Dacă este conducătorul unei naţiuni el nu se gândeşte cu cutremur la responsabilitatea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său, şi nici nu-I cere Domnului înţelepciune ca să-şi poată cârmui cu vrednicie naţiunea. În schimb el se gândeşte doar la ceea ce îi datorează poporul. În ceea ce-i priveşte pe vecinii săi, cârmuitori ca şi el, acesta se gândeşte doar la felul în care îi poate umili, le poate răsturna guvernele sau cuceri ţările. Drept urmare tot cugetul omului care-şi alege împărăţia lumească este trupesc, lumesc şi animalic.

Mintea unuia ca acesta e cu totul întunecată în faţa adevărului, cu totul acoperită de pânze de păianjen. Şi el îşi întinde chiar păienjenişul minţii sale pretutindeni în jurul său - iar aceste păienjenişuri sunt cugetele prosteşti, întunecate şi aberante ale minţii sale. Pe de altă parte, omul care alege veşnica şi nemuritoarea împărăţie a cerurilor, cugetă la toate prin Creatorul tuturor. Când vede aurul el se gândeşte la Cel care a creat acest frumos metal şi la ascuns în tainiţele pământului. În plus se mai gândeşte la strălucirea adevărului pe care o simbolizează acest metal din perspectivă duhovnicească şi la virtuţile sufletului pe care el le simbolizează din perspectivă morală. Când vede ţarina vecinului el cugetă la ea mai întâi ca la proprietatea lui Dumnezeu, la o ţarină în care Dumnezeu Însuşi este cel dintâi şi principalul lucrător. Ca atare el laudă în cugetele sale truda stăpânului ţarinei care a curăţat-o şi a îngrijit-o, a arat-o şi a semănat-o. Iar înlăuntrul său el se roagă Stăpânului universului să binecuvinteze marele efort al acelui om şi să dea rodnicie ţarinei sale astfel încât copiii omului să poată fi hrăniţi şi să-L slăvească pe Cel Ce este Creatorul lor. Dacă el vede un miel pe pajişte el se gândeşte la Atotînţeleptul Proniator care îl îmbracă atât de minunat pe miel, hrănindu-l şi păzindu-l. Dacă se întâlneşte cu soţia altuia el se gândeşte cu respect la ea ca la o mamă, căreia Tatăl ei şi al său i-a poruncit să împlinească o sarcină aparte şi să afle o cale de mântuire în timpul acestui scurt exil pe pământ. Dacă este conducătorul unei naţiuni el se gândeşte cu cutremur la responsabilitatea sa faţă de Dumnezeu şi de poporul său; el Îi cere

înţelepciune lui Dumnezeu, spre a-şi putea călăuzi cu vrednicie naţiunea spre slava lui

Dumnezeu. Înlăuntrul său el îi binecuvintează pe vecinii săi conducători şi se roagă la

Dumnezeu pentru ei şi pentru naţiunile lor ca pentru propriii săi fraţi”.

Îndeletnicirea cu gânduri bune la vederea lucrurilor şi a persoanelor mistuie patimile, atât pe cele mai trupeşti, cât şi pe cele mai duhovniceşti până le facem tot mai rar şi cu gândurile, zic Cuviosul Teodor al Edesei şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Însă să nu credem că vom putea să cugetăm necontenit gânduri bune, dacă nu-l vom avea pe Dumnezeu, ca însoţitor neîncetat în cugetarea lor. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi filocalici numiţi neptici sau trezvitori, cer să facem neîncetat rugăciuni scurte ca: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” sau „Doamne miluieşte-mă!” sau altele. Şi pentru a ne uşura ajungerea la rugăciunea neîncetată Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Isihie Sinaitul ne sugerează să o legăm de respiraţia noastră. Şi chiar cugetarea smerită ar fi bine să o legăm de respiraţie, zice Sfântul Isihie Sinaitul. Iar cugetând smerit tot timpul, vom ajunge să avem şi lacrimi, semnul adevăratei pocăinţe după Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Petru Damaschinul şi alţi Sfinţi Părinţi. Lacrimile nu vin decât după alungarea

din noi a gândurilor trecătoare la cele din lumea aceasta şi doar dacă ne gândim la păcatele noastre şi osânda ce ne aşteaptă dacă nu ne vom pocăi pe măsura lor. Cugetarea smerită o vrea Dumnezeu de la noi, căci prin ea ne îmbunătăţim şi prin ea ne întărim. Ajunge ca ea singură să stea înaintea lui Dumnezeu şi să grăiască pentru noi zice Sfântul Isaac Sirul. De la Sfântul Ioan Scărarul aflăm că lacrimile sunt fiicele gândurilor smerite, căci cele lipsite de gânduri sunt ale firii necuvântătoare. De aceea, după acest sfânt, ar trebui să ne tânguim toată viaţa pentru păcatele săvârşite. „Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”. (Filocalia IX). Şi ne mai spune că în toate cele ce le facem, să avem ca scop dobândirea smereniei. Dacă nu se va realiza scopul acesta, să nu le mai facem. Sfântul Petru Damaschin ne zice că atunci mergem bine duhovniceşte, când ne vedem păcatele noastre în toată amănunţimea lor, ca pe nisipul mării: „Acesta este începutul luminării sufletului şi dovada sănătăţii lui, căci lacrimile venite poate înainte de aceasta şi aşazisele

cugetări dumnezeieşti, şi străpungerea şi cele asemenea, sunt ca o bătaie de joc şi o

înşelăciune a dracilor, mai ales dacă li se întâmplă acestea celor ce petrec în mijlocul

oamenilor şi în împrăştiere cât de mică. Pentru că nu este cu putinţă celor ce mai au încă vreo legătură cu ceva din cele sensibile (ale lumii acesteia – n.n.), să biruiască patimile” (FilocaliaV).

3. GÂNDURILE BUNE SUNT CELE DESPĂTIMITOARE

Auzim uneori pe unele mame plângându-se de copiii lor pe care i-au pus de mici să postească şi să se roage şi i-au dus regulat la biserică, că atunci când s-au făcut mari, s-au

stricat cu totul şi nu-şi explică cum s-a ajuns la aceasta. Şi este adevărat cele ce spun despre felul cum i-au crescut. Numai că, deşi i-au pus să postească şi să se roage, şi i-au dus regulat la biserică, nu s-au ostenit să-i obişnuiască încă de când puteau pricepe, să surprindă sensurile cuvintelor rugăciunilor pe cât se putea, şi să cugete gânduri contrare celor opt patimi mai generale cu care ne ispiteşte diavolul. Adică: mândria, slava deşartă, mânia, invidia, iubirea de arginţi (de cele materiale), lăcomia pântecelui, desfrânarea şi lenevia.

Şi de aceea prea puţin le-au folosit copiilor cele ce au făcut aceste mame creştine pentru ei. Şi noi înşine prea puţin ne folosim de participarea la slujbe, dacă nu ne vom sili să surprindem în cuvintele rugăciunilor ce le facem sau auzim în altar şi la strană, gândurile ce ne pot ajuta în lupta cu patimile. Căci toate cuvintele rugăciunilor şi ale scrierilor sfinte ce se citesc sau cântă la strană, au în ele învăţături despre dogme, despre vieţile sfinţilor pe care trebuie să-i imităm în trăirea noastră, despre erezii, despre lupta cu patimile şi despre alte lucruri. Învăţăturile despre lupta cu patimile nu putem însă să le surprindem, pentru că nu am citit la Sfinţii Părinţi scrieri ce vorbesc într-o mai mare măsură despre despătimire. De aceea nu putem ajunge să dezrădăcinăm patimile din noi. Unii Sfinţi Părinţi când îi vedeau pe ucenicii lor, dintre monahi, entuziasmaţi de cântările ce le auzeau pe la bisericile de mir, le tăiau cu totul entuziasmul lor. Nu pentru că nu ar fi fost folositoare şi ele ci pentru că ziceau ei, nu atât la ele ar trebui să le fie gândurile, cât la acele cuvinte din ele sau din Sfintele Scripturi sau scrierile Sfinţilor Părinţi, care le aduc în suflet străpungere a inimii, smerenie şi plâns pentru păcatele lor. De aceea, Sfântul Pimen când a venit la el unul care vorbea despre lucruri duhovniceşti înalte, nici n-a vrut să stea de vorbă cu el. Abia când acesta, la sugestia ucenicului acestui Sfânt Părinte, a început a-l întreba despre cum trebuie dusă lupta cu cele opt patimi mai generale şi cum trebuie dobândită smerenia, fără de care nimeni nu se poate mântui, abia după aceasta a stat de vorbă cu el. Şi dacă şi în cele sfinte trebuie să căutăm mai întâi şi tot timpul pe cele ce ne ajută în lupta cu patimile, ce să zicem de celelalte cuvinte sau gânduri pe care le deprindem în şcoli sau le auzim în conversaţiile cu semenii noştri? Sfântul Macarie cel Mare spunea că ne putem ocupa de multe învăţături şi meserii, dar dacă ele nu ne întăresc mintea cu gânduri despătimitoare care să ne ajute la

biruirea patimilor din noi, n-am făcut nimic. Nu ne folosesc la nimic ci ne încurcă mult la mântuire. În cazul acesta, chiar de nu vor fi de acord unii, literatura laică cade în totalitate, cu rare excepţii, privind învăţarea unor meserii strict necesare şi mântuitoare. Chiar literatura duhovnicească trebuie lăsată la o parte dacă nu-i are ca autori ai ei pe Sfinţii Părinţi, ne învaţă Sfântul Ignatie Briancianinov. Iar Sfântul Grigorie Palama în polemicile sale cu ereticii catolici, Varlaam şi Achindin, spunea despre monahii isihaşti pe care îi apăra, că aceştia nu vedeau adăugându-se niciun folos din învăţătura de afară (laică), la cea care le venea din Evanghelie. „Căci aceia, zicea Sfântul Grigorie Palama, dau cea mai mare însemnătate poruncilor lui Hristos şi îndeamnă pe toţi numai spre acestea, ca spre singurele în stare să conducă sufletul omenesc la asemănarea cu Dumnezeu, să-l desăvârşească şi să-l îndumnezeiască” (Filocalia VII). Dar ca să vedem mai bine cât de nefolositoare pentru mântuire este literatura laică şi ceea ce numim noi civilizaţie europeană mai ales, să citim cartea Sfântul Nicolae Velimirovici „Prin fereastra temniţei” şi pe cea a Cuviosului Iustin Popovici „Omul şi Dumnezeul-om”. Sfântul Ioan Scărarul spune că cele ce le citim trebuie să ne folosească la mântuire, iar citirea unor asemenea scrieri, fac de prisos citirea altora.

Cunosc persoane care au citit sute de cărţi duhovniceşti şi unii chiar peste o mie de astfel de cărţi, dar dacă atunci când au dat peste cele despre despătimire sau smerenie, nu le-au citit de mai multe ori şi nu s-au orientat după aceea ca să citească mereu astfel de cărţi, cu nimic nu s-au folosit din tot cititul lor. Au rămas aceiaşi oameni împătimiţi, ba poate le-a crescut şi preţuirea de sine datorită multelor cărţi ce le-au citit. Pentru că şi scrierile Sfinţilor Părinţi care ne învaţă despre dogme sau înţelegeri mai adânci ale textelor Sfintelor Scripturi, dacă nu ne vorbesc în chip special despre despătimire, ne desfată doar mintea noastră şi nu ne fac să ne schimbăm viaţa noastră. O spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan ale căror învăţături le găsim în Filocalia XI. Ei spuneau adesea celor ce-i întrebau despre diverse lucruri duhovniceşti, că timpul ce ni s-a dat nouă e pentru a ne lupta cu patimile noastre şi a plânge şi a ne tângui pentru păcatele noastre. De aceea, când îi mai întrebau unii despre unele nedumeriri, răspunsul îl începeau cu „frate, pentru că şi eu şi tu suntem nerăbdători, lăsăm patimile noastre şi întrebăm de alte lucruri în locul lor”. Sfântul Petru Damaschinul cere să citim doar acele scrieri ce ne ajută a bineplăcea lui Dumnezeu şi să ştergem citirile nefolositoare de mai înainte prin citiri din scrierile dumnezeieşti, potrivit măsurii noastre duhovniceşti, iar „în afară de acestea să nu citim nimic. Căci ce trebuinţă este să ia [cineva] duh necurat în loc de Duh Sfânt”? (Filocalia V) În acelaşi duh cu Sfântul Petru Damaschinul ne sfătuieşte şi Sfântul Isaac Sirul când spune că, cunoştinţa nefolositoare pentru despătimire trebuie înlăturată din suflet puţin câte puţin, până o părăsim de tot, şi numai aşa va intra în suflet cunoştinţa cea duhovnicească. Strămoşii noştri citeau puţin, e drept, dar cele citite erau doar lucruri foarte folositoare de suflet. „Scara” Sfântului Ioan Scărarul de pildă, pe care o găsim în Filocalia IX, era cunoscută de cercurile largi ale credincioşilor Ţărilor Româneşti din secolul XVI, după cum zice Părintele Dumitru Stăniloaie. Deci e necesar să avem mare grijă la tot ce gândim, citim sau auzim. Căci de nu o vom face, ne vom asemăna în acest caz cu diavolii care „îşi cheltuiesc toată puterea cugetării dată lor după fire în preocuparea cu nimicul”, după cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia III. Să nu ne temem că citindu-i doar pe Sfinţii Părinţi, şi mai ales pe cei filocalici, care ne vorbesc cel mai mult despre despătimire, vom rămâne cumva neinformaţi referitor la marile provocări cu care se confruntă Biserica noastră drept-slăvitoare. Semenii noştri şi mass-media chiar şi fără voia noastră ne vor ţine la curent cu toate. Însă soluţii viabile pentru a le face faţă, nu vom găsi decât la Sfinţii Părinţi şi în rugăciunea către Dumnezeu.

Dar să revenim şi la alţi Sfinţi Părinţi ce ne vorbesc despre necesitatea dezvoltării necontenite doar a gândurilor despătimitoare. Sfântul Macarie cel Mare zicea că, atunci când vrem să părăsim deprinderile cele rele, vom vedea că la temelia lor stau gândurile rele şi împotriva lor trebuie să venim cu gânduri despătimitoare. Iar când va vedea Dumnezeu că facem astfel, ne va da neîncetat gânduri cu care să ne izbăvim de cele opt patimi mai generale.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne arată că „păcatul ce se apropie de noi va fi străjuit de gânduri şi imagini care îl ascund şi îl apără, iar nevoitorul, la rândul lui, va nimici aceste scuturi viclene prin gânduri şi imagini contrare”. Sfinţii Varsanufie şi Ioan spun că trebuie să ajungem neapărat până la stadiul celui mai înaintat duhovniceşte care răpune gândurile rele prin gânduri bune contrare lor, ajutându-ne în acelaşi timp şi de rugăciunea către Dumnezeu. Nu facem nimic dacă fugim de locul ispitei. Unde mergem dăm tot peste acele ispite. Trebuie reprimate prin gânduri despătimitoare şi învinse definitiv.

Dar una dintre cele mai folositoare metode pentru a ne despătimi, poate cea mai eficace după unii Sfinţi Părinţi, o constituie analizarea gândurilor ce ne trec prin minte pentru a vedea calitatea lor. Atunci îl depistăm uşor şi pe diavol când ne sugerează gândurile rele. Şi vedem clar că nu trebuie făcute anumite fapte, pentru că au la bază gânduri scurte, netemeinice şi absurde. Iar unul dintre Sfinţii Părinţi ce ne oferă cel mai adesea modele de astfel de analize în scrierile sale e Sfântul Ioan Gură de Aur. E bine să citim în acest sens cartea” Despre feciorie, apologia vieţii monahale şi despre creşterea copiilor”. Vom vedea cât de greşit cugetăm în privinţa tuturor aspectelor vieţii noastre şi cât de departe suntem de mântuirea noastră prin aceasta. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune foarte clar: „Mintea, aplecându-se spre cele văzute, înţelege lucrurile potrivit cu firea, prin mijlocirea simţurilor. Şi nici mintea nu e rea, nici înţelegerea cea după fire, nici lucrurile, nici simţurile. Căci acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. Ce este rău atunci? Vădit este că patima asociată la înţelesul cel după fire. Şi deci ea poate să lipsească din cugetarea înţelesurilor, dacă mintea priveghează” (Filocalia II). Aşadar, patima poate lipsi din „cugetarea înţelesurilor”, deci esenţa ei o constituie gândurile cele rele, ce pot lipsi „dacă mintea priveghează”, adică se sileşte să macine necontenit gândurile despătimitoare. Aşa se face că dacă cugetăm bine, când vedem o femeie desfrânată, nu lăsăm nicio clipă mintea să o vadă ca cel ţinut de desfrânare, ca pe un obiect care poate să-i satisfacă plăcerile trupeşti în diverse chipuri, ci pe lângă gândurile simple ce ni se nasc în minte când o vedem, adică cele referitoare la înfăţişarea ei, chipul cum e îmbrăcată etc. noi cugetăm cu mintea la cele ce sunt în interiorul trupului ei. Acesta, dacă ne gândim bine, vom vedea că nu e în sine decât „flegmă, sânge şi suc al unei hrane în putrezire” şi „nervi şi vine şi pieliţe şi artere” cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar când ne gândim la sufletul ei nu putem să nu vedem slăbănogirea puterilor sufleteşti şi mai ales a minţii ei. În plus să nu rămânem doar la aceste gânduri, ci să încercăm să ne ridicăm la unele mai generale, mai cuprinzătoare, după cum ne spun Sfinţii Părinţi. De pildă, Cuviosul Nil Ascetul, Nichita Stithatul, Sfântul Isaac Sirul şi alţii, ne sugerează să o vedem pe respectiva femeie şi în privinţa trecutului ei şi mai ales a viitorului ei. Căci cel ce poate să vadă sfârşitul la care ajung deopotrivă toate, nu are nevoie de alt învăţător pentru lepădarea cugetelor celor rele, zice Sfântul Isaac Sirul.

Deci dacă ar fi să cugetăm mai cuprinzător, privind o astfel de femeie, dacă vom gândi la

trecutul ei, să ne spunem că poate a moştenit o astfel de aplecare spre patima aceasta de la

părinţi sau de la educaţia rea sau de la mediul în care a trăit. Iar gândindu-ne la viitor, să ne spunem că-şi poate pierde sufletul ei dacă va rămâne nepocăită până la sfârşitul vieţii sau că se poate schimba ca să moară în stare de pocăinţă. Că reuşind să se mântuiască se va ruga şi pentru ai săi de pe pământ ca să fie ajutaţi şi ei la mântuire, atât cât se vor lăsa ajutaţi ş.a.m.d.

Şi astfel vom dezvolta gânduri tot mai generale. Adică n-o vom vedea pe femeie doar la

timpul prezent, ci şi la cel trecut şi mai ales la cel viitor.

Noi păcătuim când cugetăm rău, ne îndulcim cu sentimentul sau simţirea noastră de

cugetele noastre şi când consimţim cu ele. Astfel are loc săvârşirea păcatului în minte, iar dacă împrejurările sunt favorabile, adică nu sunt martori, le facem şi cu fapta unii.

Deşi cei mai mulţi din cei de azi nu se mai ruşinează nici de oameni şi nu se tem nici de

Dumnezeu să le facă şi cu fapta în faţa tuturor, spre sminteala multora. Dar rolul hotărâtor în desfăşurarea păcatului îl are cugetarea noastră. De aceea, pentru cei mai sporiţi duhovniceşte, unii Sfinţi Părinţi ne cer ca atunci când ne împresoară cugetele rele, să aruncăm şi noi cu repeziciune în ele, unul după altul, cugetele cele bune şi aşa uşor uşor vom scăpa de împresurarea lor. Aşa ne învaţă Cuviosul Calist Catafigiotul în Filocalia VIII. Însă trebuie alternată această aruncare în luptă a cugetelor celor bune cu rugăciunea către Dumnezeu şi cu vorbirea cu noi înşine în taina sufletului nostru, după cum ne sfătuieşte în sensul acesta Sfântul Teofan Zăvorâtul şi Cuviosul Isaia Pustnicul. „Pretutindeni, gândurile minţii şi reflecţia inimii sunt cele ce încununează şi osândesc pe om”, zice Cuviosul Isaia în Filocalia XII. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea, vorbirea cu sine şi reflecţia trebuie făcute în taina sufletului nostru. Deoarece diavolul nu ne poate cunoaşte interiorul, gândurile noastre deci, decât prin manifestările exteriorizate prin trup şi prin cuvintele vorbite.

Vrăjmaşul nevăzut nu are putere decât asupra celui care nu cugetă gânduri despătimitoare

neîncetat, a celui ce nu se îmbogăţeşte cu noi şi noi astfel de gânduri. A celui ce nu ajunge să aibă tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor şi persoanelor. Biruinţa în războiul duhovnicesc depinde foarte mult de o astfel de viziune de ansamblu, după Sfântul Teofan Zăvorâtul. Iar Părintele Stăniloaie explicându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că, pe măsură ce ne ridicăm la gânduri tot mai nuanţate şi mai generale în cunoaşterea şi trăirea noastră, ne apropiem şi de Raţiunea supremă, de Mântuitorul. Deci să ne silim să cugetăm gânduri despătimitoare tot mai nuanţat, mai cupinzător, neîncetat, şi să avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lumii.

de Artemie Popa

Revista Axa

Izvorul Tamaduirii - praznic inchinat Maicii Domnului

In fiecare an, in prima vineri dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului.

Potrivit traditiei, Leon cel Mare, cu putin timp inainte de a ajunge imparat, se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. Intalneste un batran orb care ii cere sa-i dea apa si sa-l duca in cetate. Leon va cauta in apropiere un izvor, dar nu va gasi.

La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati". Leon va face ascultare si astfel, va gasi un izvor din care ii va da orbului sa bea. Ii va spala fata cu aceasta apa, iar orbul va incepe sa vada.

Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. Mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor. Ca semn de multumire a construit o biserica si mai mare. Aceasta biserica a fost distrusa de turci in anul 1453.

De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte.

Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde exista pana astazi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele

Crestinii ortodocsi vin in aceasta zi la biserica pentru a lua parte la slujba de sfintire a apei, cunoscuta si sub numele de Aghiasma Mica.

In vorbirea populara, aghiasmei i se mai spune si aiasma. Cuvantul aiasma vine de la iazma. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR cu etimologie necunoscuta.

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea.

Dupa ce preotul a sfintit apa, ii stropeste pe credinciosi in timp ce se canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Astfel, s-a retinut in popor ca scopul urmarit prin aiasma este de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau.

Izvorul Tamaduirii - Traditii si credinte populare 

In aceasta zi, in unele zone ale tarii, tinerii adolescenti fac legamantul juvenil. Acest legamant se facea, cu sau fara martori, in casa, in gradini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau juramantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsa, imbratisarea frateasca, ospatarea cu alimente rituale si dansul.

Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza ca in unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor insuratite si baietilor infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frati de cruce etc., se intalneau anual sau, dupa casatorie, la Rusalii. Dupa incheierea solemna a legamantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau pana la moarte surata, vere, fartate, verisoara si se comportau unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartaseau tainele, nu se casatoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se aparau reciproc pana la sacrificiul suprem.

Adrian Cocosila

Sursa:

http://www.crestinortodox.ro

Invatatorul generatiei 1948, Traian Trifan, evocat de catre fiica sa - doamna Maria Trifan

PLAN DE LUPTĂ DUHOVNICEASCĂ (I)

Atât timp cât trăim pe pământ suntem într-un necontenit război duhovnicesc cu diavolii. Şi ca să ieşim biruitori din el, trebuie să-l ducem după o anumită schiţă, după un anumit plan, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul. Am mai spus anumite lucruri despre importanţa dezvoltării gândurilor bune în viaţa noastră şi într-un alt articol. Acum vom aduce alte mărturii de la Sfinţii Părinţi, folosindu-ne şi de unele din articolul anterior, pentru a schiţa un plan de luptă duhovnicească, cât mai eficace pentru noi. Dacă vom citi Filocalia cu luare aminte şi de mai multe ori, vom găsi la Sfinţii Părinţi trei idei principale care pot face obiectul acestui plan de luptă duhovnicească:

1. Totul depinde de gândurile ce le dezvoltăm cu mintea noastră.

2. E neapărat nevoie să ne silim pe noi înşine pentru a cugeta gânduri bune în toată clipa.

3. Gândurile bune sunt cele despătimitoare, care ne ajută să luptăm cu cele opt patimi mai generale. Ele trebuie dezvoltate tot mai nuanţat, până ce ajungem să avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor şi persoanelor.

Şi pentru că am amintit mai sus de Filocalie, să nu se creadă că ne putem apuca de citirea ei fără a citi în prealabil alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, care să ne uşureze într-o oarecare

măsură înţelegerea Filocaliei.

1. TOTUL DEPINDE DE GÂNDURILE CE LE DEZVOLTĂM CU

MINTEA NOASTRĂ.

Mulţi Sfinţi Părinţi filocalici spun că diavolul vrea să ne distrugă sufletele noastre prin

gândurile rele pe care ni le insuflă neîncetat. Însă când vom ajunge datorită atenţiei la

gânduri, să nu mai ignorăm pe niciunul dintre ele, vom face faţă tuturor atacurilor demonice, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Din moment ce toată realitatea se rezumă în final la gânduri (idei sau raţiuni) şi ele stau la baza întregii zidiri a lui Dumnezeu, asupra lor e necesar să avem toată atenţia minţii noastre. S-a spus în articolul anterior că, după Sfântul Marcu Ascetul, nu se pot naşte patimile fără de gânduri. Că gândurile rele nu pot fi distruse fără a desfăşura cu mintea gânduri bune, contrare lor. Şi că atât binele cât şi răul sporesc în funcţie de gândurile ce le desfăşurăm. De asemenea, s-a arătat că, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, e necesar să avem grijă să nu întrebuinţăm rău ideile sau gândurile, pentru a nu fi siliţi să întrebuinţăm rău şi lucrurile. Asta pentru că păcatul are loc mai întâi în mintea noastră. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune, referindu-se la patima desfrânării, că: „Toţi dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor.

Căci, dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decât toţi. Acesta, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârşească acele lucruri, pe care numai cei ieşiţi din minte le săvârşesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme, ne ruşinăm nu numai de cei ce ne văd, ci şi de noi înşine, pentru faptele, pentru vorbele şi pentru înfăţişările noastre necuviincioase şi ne uimim de orbirea noastră de mai înainte. De aceea, mulţi cunoscând aceasta s-au oprit de la rău” (Filocalia IX). Şi cum reuşesc cel mai bine diavolii să facă aceasta? Doar dacă pot să ne aducă imagini desfrânate încă din copilărie şi să ne facă să ne îndulcim cu ele, neştiind cât de grav va fi lucrul acesta pentru viitorul nostru. Căci obişnuindu-ne de la această vârstă cu plăcerea desfrânării, aşa cum se poate manifesta ea în trupul şi mintea copilărească, după aceea o vor înrădăcina şi mai tare în suflet prin mijlocirea mediului tot mai desfrânat în care suntem siliţi să ne ducem viaţa. Şi chiar dacă în timp ne dăm oarecum seama că nu e bună această îndulcire cu plăcerea desfrânată, obişnuindu-ne însă cu ea din copilărie, ne face să revenim adesea asupra ei şi să întărim astfel patima în noi. Dar răul desfrânării nu se opreşte aici. El ne slăbănogeşte cel mai mult cele 3 puteri ale sufletului după Sfântul Isidor Pelusiotul şi Sfântul Ioan Scărarul. Şi ne face să abordăm apoi toată realitatea doar prin prisma sentimentului sau a poftei, după cum zice Sfântul Isaac Sirul. Nu ne lasă să dominăm cu raţiunea, pe celelalte două puteri ale sufletului: sentimentul şi voinţa. Şi în aceasta constă tot răul din lume, adică în a nu domina cu raţiunea noastră, raportată mereu la cea dumnezeiască, sentimentul şi voinţa noastră, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Având în vedere cele de mai sus, Sfinţii

Părinţi, ca de pildă Sfântul Macarie cel Mare, ne cer să nu hrănim gândurile rele aduse de

diavoli în mintea noastră. Căci prin ele ne vin momelile demonice şi tot prin ele se naşte şi consimţirea cu păcatele, spune Sfântul Grigorie Sinaitul. „Este cu neputinţă, zice Sfântul Grigorie Sinaitul, a face vreun bine sau rău dacă nu este momit mai întâi gândul tău” (Filocalia VII).

Sigur că raţiunea, sentimentul şi voinţa nu sunt despărţite între ele în lucrarea lor. Dar rolul principal îl are raţiunea sau, mai bine zis, mintea ca adânc al raţiunii. De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta (sentimentul) lui de asemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască, iar iuţimea (voinţa) lui se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască”. Iar într-un alt loc din Filocalia II, de unde am dat citatul dinainte, zice că „în care lucruri zăboveşte mintea, în acelea se şi lărgeşte. Şi cu lucrurile în care se lărgeşte, cu acelea îşi nutreşte şi pofta şi iuţimea.” Sfântul Teofan Zăvorâtul zice şi mai clar că „un gând aduce un alt gând şi din ele se naşte dorinţa. O dorinţă şi încă una dau naştere consimţirii.” („Calea spre mântuire”) Şi mai spune că diavolul arareori ne atacă prin sentimente şi voiri (vreri). Atacurile sale sunt tot timpul prin gânduri, care sunt mai iuţi ca sentimentele şi vrerile ce ni le-ar aduce.

Ceea ce trebuie să ştim bine e că sentimentele noastre devin mai adânci, mai puternice şi

vrerile mai neclintite, în funcţie de mulţimea gândurilor bune, pe care e nevoie să ne silim a le agonisi pe tot parcursul vieţii noastre. După Părintele Dumitru Stăniloaie chiar faptele bune ce au la bază gândurile şi care aduc în noi un spor de voinţă, acesta e bazat pe un spor de cunoştinţă. Dată fiind importanţa capitală a gândurilor, poate de aceea Dumnezeu e numit uneori „Minte” de Cuviosul Nichita Stithatul şi „Cugetare” de Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Iar sufletul nostru „minte şi întreg minte” de Cuviosul Calist Catafigiotul. E vital pentru noi ca să fim necontenit atenţi la gândurile ce ne trec prin mintea noastră, spre a le alunga pe cele rele şi a le dezvolta mereu pe cele bune. Să ardem patimile din noi zice Cuviosul Nichita Stithatul şi mai ales pe cel al iubirii de slava deşartă cu „fulgerile dogmelor şi înţelesurilor (gândurilor) celor dumnezeieşti”. Dar iată mai pe larg cum e bine să lucrăm cu gândurile, pentru a alunga de la noi duhul slavei deşarte şi al mândriei, după Cuviosul Nichita Stithatul: „Când acest drac necurat şi foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit în virtute, cu înălţime de scaune, aducându-ţi în amintire şi înălţându-ţi lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba şoptindu-ţi că eşti destoinic să călăuzeşti şi suflete, prinde-l pe el cu mintea şi nu-l lăsa să scape, dacă ai luat putere de sus să faci aceasta. Şi prinzându-l, du-te cu gândul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai făcut şi dezvăluindu-l pe acesta înaintea lui, zi către el: «Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici să urce la un asemenea scaun de conducere şi ţi se pare destoinic să povăţuiască suflete şi să le aducă mântuite lui Hristos? Dacă tu zici acestea, am tăcut». Deci, neavând acela ce să-ţi răspundă, se va mistui ca fumul de ruşine şi nu te va mai supăra cu atâta putere. Iar dacă nu este în viaţa ta mai presus de lume vreo faptă sau vreo lenevie netrebnică, pune-te faţă în faţă cu poruncile şi cu patimile

Domnului şi vei afla că-ţi lipseşte atât de mult din desăvârşire, cât îi lipseşte unui lac ca să fie mare. Căci dreptatea oamenilor e atât de mult mai prejos decât dreptatea lui Dumnezeu, pe cât e de mult pământul în privinţa măririi mai prejos de cer şi ţânţarul mai prejos de leu” (Filocalia VI). Nu ne rămâne decât să fim atenţi la gândurile ce ne trec prin minte spre a le dezvolta tot timpul cum vrea Dumnezeu. Căci „mintea raţională nu poate fi în nelucrare nici pentru cea mai scurtă clipă” după Cuviosul Calist Catafigiotul.

va urma

de Artemie Popa

Revista Axa

DOCUMENTE DIN ARHIVA CORNELIU ZELEA CODREANU. O lucrare inedita aparuta la Editura Tipo Moldova, in Saptamana Luminata, sub editarea lui Victor Roncea, pentru Civic Media, si a Profesorului Gheorghe Buzatu

In Saptamana Luminata a anului 2012 de la nasterea Mantuitorului a aparut, la Editura Tipo Moldova – Iasi, o lucrare inspirata de Profesorul Florin Constantiniu (urmariti video la Roncea.Ro), caruia i se si dedica, In Memoriam:

DOCUMENTE

DIN ARHIVA

CORNELIU ZELEA CODREANU

-    I –

EDITATE

DE

VICTOR RONCEA

PENTRU

 CIVIC MEDIA

                                                                

ÎN COLABORARE CU

GH. BUZATU

IAŞI

TIPO MOLDOVA

2012

                                            

AVERTISMENT

                                                                  de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

A SOSIT momentul – precizam în 2011, prefaţând pentru Editura Tipo Moldova (Colecţia „Opera Omnia”) volumul Pentru legionari, I, semnat de Corneliu Zelea Codreanu -  ca, lăsând deoparte toate calculele şi jocurile politice, toate schemele savante, în esenţa lor pseudoştiinţifice, toate tentativele disperate  ale unei „societăţi civile” compromisă de-a mai lustrui ce-i posibil, să lăsăm în sfârşit ca problemele trecutului să fie dezbătute prioritar de istorici. De acei care au operă şi care au dovedit că ştiu ce înseamnă a munci în biblioteci şi arhive, române ori străine, care ne-au oferit descoperiri relevante,  care cunosc ce înseamnă a purta un dialog ştiinţific, în  spiritul unui clasic adagiu –  sine ira et studio!

Trebuie să fim pregătiţi din start de surprize peste măsură şi chiar ilogice, tot astfel după cum nu avem să nu ignorăm recunoaşterile ce se impun la adresa orişicui ori despre orişice. În această privinţă, nu demult, Nicolae Breban observa cu deplină îndreptăţire în excelenta-i Istorie dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti (Bucureşti, Editura Muzeului Literaturii Române, 2010, p. 239): „Cum să înţelegem istoria dacă excludem din seria amplă şi întortocheată a evenimentelor pe care le-a trăit naţiunea noastră unele segmente ample şi extraordinar de dramatice, de expresive, care ar trebui privite azi cu o anume răceală (poate şi curaj!) şi refuzăm să le acceptăm <>, adică aparţinând şi reprezentând nu numai <>, dar şi <> …”
            În urmă cu exact zece ani, deschideam, tot cu un Avertisment, ediţia a X-a a volumului Pentru legionari. Care ediţie (Bucureşti, Editura Majadahonda, 2001, 406 p. + ilustraţii inedite), precum şi precedentele, s-a dovedit – fără false pretenţii – una de succes, tirajul epuizându-se fără dificultate, fără probleme. Dintr-un alt unghi însă faptul era surprinzător, de vreme ce după atâtea decenii scurse în urma şi în umbra nenorocitului act de la 23 august 1944, toate scrierile şi materialele purtând semnătura lui Corneliu Zelea Codreanu, iar nu în mod special amintirile sale neterminate, în privinţa cărora inegalabilul Nicolae Iorga a exprimat, în capodopera sa Istoria Românilor (vol. X, 1939), serioase dubii şi grave rezerve, au fost declarate în mod oficial „interzise”. Contravenţiile fiind, evident,  pedepsite cu ani grei de temniţă. Şi totuşi – ce cruntă ironie a  istoriei! – în prezent toate  lucrările fostului Căpitan, deci inclusiv Pentru legionari, circulă în deplină libertate, sunt examinate şi comentate în cadrul unor simpozioane interne sau internaţionale, iar, de dată recentă, pot fi consultate inclusiv pe … Internet (cf. www.fgmanu.ro/carti/1/capitol-30-42k).
O constatare în plus se impune despre toate scrierile lui C. Z. Codreanu, dar mai cu seamă despre Pentru legionari, editat recent de Tipo Moldova în copie anastatică, după ediţia princeps – Editura „Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936 (Tipografia Vestemean). Volumul a apărut în colecţia „OPERA OMNIA” (2011), ceea ce presupunea că aveam în proiectul de tipăriri şi restul scrierilor Căpitanului, edite sau inedite, câte vom fi identificat. După cum, în mod cu totul special, editarea documentelor de arhivă. Sub acest raport, se impune să avertizăm cititorul în privinţa intervenţiei unui eveniment editorial de excepţie – apariţia celui dintâi volum şi în condiţii grafice remarcabile a monumentalei Cărţi a Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu (Bucureşti, Editura Politică a Mişcării Conservatoare, 2008, 835 pagini), îngrijită de d-nii Mugur Vasiliu şi Eleodorus Enăchescu. De data aceasta, graţie d-lui Victor Roncea, publicist binecunoscut şi îngrijitor al cunoscutului Ziarişti Online, care a beneficiat de tot concursul C.N.S.A.S. – ului, îndeosebi al d-lui prof. dr. Silviu Moldoveanu, avem acum la dispoziţie mai multe mii de documente, în majoritate inedite, despre Mişcarea Legionară şi activitatea lui C. Z. Codreanu[1], în chip concret a majorităţii liderilor legionari.
Nu putem neglija că apariţiile recente – subliniam la lansarea ediţiei menţionate a volumului Pentru legionari, căreia trebuie să-i adăugim acum documentele în discuţie – survin în momente  semnificative. Nebănuite altcândva, dar, totuşi, sesizabile. Indivizi certaţi cu legea şi total străini de disciplina Istoriei, slujitori fideli cândva  ai monstruoaselor organisme teroriste internaţionale, bântuite deopotrivă de comunism ori de nazism, de tipul Cominternului,  salariaţi ai serviciilor secrete din Est ori din Vest sau ai  posturilor lor de radio şi agenţiilor lor de propagandă, cameleoni de profesie dispuşi azi să practice boxul, înotul şi chiar profesiile „curate” de ziarişti cinstiţi ori de … universitari sadea, reclamă azi drepturi pe care ei, în primul rând, altădată le-au batjocorit, strigă din răsputeri fascism! ori comunism!, deplâng violentarea istoriei ori abuzurile  negaţionismului (în privinţa propriilor „opinii” idioate despre democraţie şi logica faptelor istorice), după ce ei singuri au sugrumat trecutul şi Adevărul, deci, acei indivizi, emit pretenţii de cenzori neînduplecaţi ori se oferă, în chip ridicol, ei înşişi drept „modele”, un fel de „guru”ai vremurilor ce stau să vină …
Într-un atare context, despre Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), ucis într-un masacru antilegionar înscenat la dispoziţia regelui criminal Carol al II-lea, propaganda oficială şi lucrările uzuale „de specialitate” n-au îngăduit şi nu recomandă decât etichetele oscilând între extreme – criminal şi trădător de ţară. Într-o atare situaţie, ale represiunii roşii totale de la 1944 până în 1989 şi „democratice” ulterior, a te fi apropiat pentru studii, a-i fi înţeles şi a-i fi explicat pe Corneliu Zelea Codreanu şi apropiaţii săi, Legiunea Arhanghelul Mihail sau Partidul Totul pentru Ţară au fost şi rămân de neînchipuit, condiţii în care se explică de ce primele şi cele mai serioase contribuţii consacrate Mişcării Legionare le datorăm istoricilor străini (germani, italieni, spanioli, francezi, britanici sau americani). Revenind la Avertismentul menţionat din 2001, precizez că l-am desprins din Radiografia Dreptei Româneşti (1927-1941), publicată ca un efort de revenire la ordinea zilei în colaborare cu colegii mei Corneliu Ciucanu şi Cristian Sandache (Bucureşti, Editura FFPress, 1996; reeditare 2011), care în răstimp au publicat importante şi distincte studii sau monografii de referinţă privind fenomenul şi implicaţiile fenomenului legionar în România veacului trecut. Revenim, în context, la „beneficiul” asigurat cercetărilor relativ la istoria legionară – chiar aşa! – în urma campaniei propagandistice idioate şi predicilor antilegionare de duzină susţinute necontenit şi fără noimă de activişti fără noimă ai „cauzei”, de ieri ori de azi, dar care au acţionat mai ales sub pulpana ocupantului sovietic ori în spiritul ideologiei cominterniste, post-cominterniste şi post-comuniste, aşa precum: M. Roller, Iosif Chişinevschi, Silviu Brucan, Ana Pauker, Valter Roman, Alexandru şi Sorin Toma, I. Ludo ş.a., mai toţi reţinuţi de Paul Goma în inegalabila-i Săptămână Roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii (ediţia a VII-a, Bacău, Editura Vicovia, 2010)[2].
În actualul context al „războiului noilor internaţionale”[3] nu-i de fel surprinzător faptul că revin în atenţia noii cenzuri post-comuniste Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier, antilegionarismul dovedindu-se – pentru a câta oară în România ultimelor opt decenii, precum în cazurile nazismului în Germania, fascismului în Italia sau franchismului în Spania – o excelentă navetă pentru îmbarcarea şi transportul tuturor celor certaţi cu Istoria, cu Lumea şi, vai, cu Dumnezeu!

Iaşi, 31 martie 2012

Notă

Din motive lesne de înţeles, credem că se impune a fi puse la dispoziţia cititorului următoarele date privind situaţia fondurilor de documente C. Z. Codreanu de la Arhiva C.N.S.A.S. din Bucureşti:

  Cota              Dosarul      Volumul            Total file

013207            111041            1                      770

,,                      ,,                      2                      580

,,                      ,,                      3                      501

,,                      ,,                      4                      497

,,                      ,,                      5                      311

11784              110237            l                       532

,,                      ,,                      2                      267

,,                      ,,                      3                      242

,,                      ,,                      4                      325

,,                      ,,                      5                      523

,,                      ,,                      6                      386

,,                      ,,                      7                      307

,,                      ,,                      8                      508

,,                      ,,                      9                      399

,,                      ,,                      10                    339

,,                      ,,                      11                    313

,,                      ,,                      12                    288

,,                      ,,                      13                    422

12784              110237            14                    509

,,                      ,,                      15                    271

,,                      ,,                      16                    536

,,                      ,,                      17                      71

,,                      ,,                      18                    305

,,                      ,,                      19                    231

,,                      ,,                      20                    200

,,                      ,,                      21                      91

I – 234980       83490       vol. nr. (fără)          147

            Este necesar să reţinem că în fondul investigat predomină documentele relativ la Procesul lui C. Z. Codreanu (vols. 1-2/11784; vols. 15-17/12784), dar şi celelalte procese, diverse dosare penale şi note informative, legăturile cu persoanele proeminente ale ML sau cu aderenţii, un dosar de presă, corespondenţa cu A. C. Cuza, acte privind perioada începuturilor (1923-1924) etc. Vezi şi www.ziaristionline.ro/2011/09/13/corneliu-zelea-codreanu-pentru-legionari-cu-un-avertisment-de-gheorghe-buzatu-exclusiv-ziaristi-online/.  Menţionăm de asemenea că, în fiece caz, coperţile dosarelor anastatice indică cu precizie cotele şi volumele de referinţă.

---

[1] În final se prezintă lista fondurilor şi dosarelor investigate (vezi).

[2] Cf., de asemenea, Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, coordonatori, Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române. 1944-1999, I, Bucureşti, Editura Pro-Humanitate, 2000, pp. 84; Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române, Bucureşti, Editura D.B.H., 1999, passim).

[3]  Vezi Enciclopedia valorilor reprimate …, I, p. 93-94.
Facsimilele reproduse mai jos sunt cateva din zecile de mii de documente pe care le veti regasi in cadrul lucrarii: