Horia Roman Patapievici, tupeu de urmas kominternist: Se trece de la promovarea culturii române în străinătate, “în maniera deschisă şi cosmopolită” în care o făcea ICR, la preocuparea pentru “identitatea naţională a românilor”.

Preşedintele Institutului Cultural Român (ICR), Horia-Roman Patapievici, a declarat, marţi, pentru MEDIAFAX că prin OUG nr. 27/ 2012 a fost modificată misiunea ICR, în sensul schimbării unei agende europene cu una naţionalistă. Patapievici a subliniat că prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului (OUG) nr. 27/ 2012 nu este schimbată doar afilierea instituţiei pe care o conduce, care trece “de la autoritatea simbolică a preşedintelui în subordinea efectivă a Senatului”, ci se modifică şi misiunea ICR, care urmează să se ocupe de “identitatea naţională a românilor” de peste graniţe, aşa cum este stipulat în preambulul actului normativ şi aşa cum a precizat şi ministrul Culturii, Puiu Haşotti.

Patapievici a mai spus că ministrul Culturii a recunoscut că scopul OUG nu era numai schimbarea subordonării, ci şi schimbarea misiunii, la respectarea căreia ar putea veghea numai Senatul. “Avem de-a face cu subordonarea politică pentru a supraveghea ceea ce ministrul Culturii a numit misiunea centrală a instituţiei (ICR, n.r.)”, a spus Patapievici. Preşedintele ICR, care a anunţat că îşi va da demisia, a mai spus că schimbarea misiunii ICR înseamnă trecerea de la promovarea culturii române în străinătate, “în maniera deschisă şi cosmopolită” în care o făcea institutul, la preocuparea pentru “identitatea naţională a românilor”.

Sursa: Gandul

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a VIII-a dupa Rusalii (Despre datoriile pastorilor sufletesti)

Nu trebuie sa se duca; dati-le voi sa manince (Matei, 14, 16)

Iubiti credinciosi,

In Sfanta Evanghelie de astazi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hranit peste cinci mii de oameni numai cu cinci paini si doi pesti. Caci mergand prin Galileea, vestea tuturor cuvantul mantuirii, fiind inconjurat de o mare multime de oameni, barbati, femei cu copii in brate, batrini si bolnavi de tot felul. Toti cautau pe Dumnezeu si erau insetati dupa cuvintele de invatatura ale Mantuitorului. Toti suspinau dupa Mesia si aveau nevoie de pastori duhovnicesti care sa-i invete Sfanta Scriptura, sa-i hraneasca cu cuvinte de mantuire, sa-i scape de robia patimilor si sa-i calauzeasca spre Hristos.

Vazand Domnul popor mult, I s-a facut mila de ei si a tamaduit pe toti bolnavii lor (Matei 14, 14). Iata ca Fiul lui Dumnezeu are mila si de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostiveste si de suferintele noastre trupesti si le vindeca, uneori chiar inaintea tamaduirii sufletelor, stiind ca prin aceasta oamenii se intorc mult mai usor la pocainta.

Dar facandu-se seara, au venit la Dansul ucenicii Lui si I-au zis: Locul este pustiu si vremea a trecut; deci da drumul multimilor, ca sa se duca prin sate sa-si cumpere hrana (Matei 14, 15). Ucenicii, vazand poporul obosit, flamand si insetat, si soarele asfintit, au cerut Mantuitorului sa inceteze cuvantul de invatatura si sa lase multimea sa se intoarca in satele lor ca sa manance si sa se odihneasca.

Oare au gresit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai ca ei cugetau mai mult omeneste decat duhovniceste. De aceea Mantuitorul a respins propunerea ucenicilor Sai prin aceste cuvinte: Nu trebuie sa se duca!, adica: Nu indepartati oamenii de la voi, ca nu au unde se duce. Iata, sunt ca niste oi fara pastori. Sunt obositi, bolnavi, flamanzi si insetati trupeste si sufleteste si au nevoie de pastori buni, de cuvinte de mangiiere, de hrana duhovniceasca. Nu trebuie sa se duca de la voi! Dati-le voi ca sa manance!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mantuitorului Hristos: Nu avem decat cinci paini si doi pesti! Iar Domnul a poruncit: Aduceti-le pe acestea aici la Mine. Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvantat painile, iar ucenicii, dupa ce au asezat poporul pe iarba, le-au impartit multimilor painile si pestii. Dupa ce s-au saturat toti cei ce mancasera, ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, ucenicii au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline (Matei 14, 17-21).

Aceasta mare minune a inmultirii painilor, s-a savarsit in Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. In amintirea ei s-a zidit aici o manastire mica, ce dainuieste pana astazi. Intr-un chip desavarsit minunea inmultirii painilor se repeta pe pamant de la inceputul zidirii si pana astazi, ca o liturghie permanenta a creatiei. Oare nu hraneste Dumnezeu astazi cu paine si hrana peste cinci miliarde de oameni, cat numara tot pamintul? Si aceasta nu este o minune a inmultirii painilor, cel putin tot atat de mare ca cea din Galileea, de acum aproape doua mii de ani?

Iubiti credinciosi,

Omul fiind format din doua parti, adica trup si suflet, are in viata si bucurii sufletesti si bucurii pamantesti, are si ispite sufletesti si ispite trupesti. Are nevoie pe pamant de hrana sufleteasca pentru mantuire si de hrana trupeasca materiala pentru a-si mentine viata in trup. Pentru hrana materiala avem parinti care se ingrijesc de copii si le asigura cele necesare vietii. Iar pentru hrana duhovniceasca necesara mantuirii sufletelor, avem parinti duhovnicesti, episcopi, preoti si duhovnici care se ingrijesc de mantuirea credinciosilor incredintati lor de Hristos.

Iata pentru ce a poruncit Mantuitorul ucenicilor Sai: Nu trebuie sa se duca oamenii de la voi; dati-le voi sa manance! (Matei 14, 16) Si care este hrana cu care episcopii si preotii hranesc pe credinciosi?

Cea dintai hrana cu care pastorii Bisericii sunt datori sa hraneasca pe credinciosi este invatatura de credinta ortodoxa. Credinta dreapta apostolica este painea vietii noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvantul viu si neschimbat propovaduit de Fiul lui Dumnezeu si de Sfintii Apostoli si scris cu litere de foc in Sfanta Evanghelie. Credinta curata in Dumnezeu, Cel in Sfinta Treime inchinat si marit, este cuprinsa pe scurt in Crez, este marturisita de doua mii de ani de Biserica Ortodoxa si de sfintii ei slujitori si este aparata cu jertfa a milioane de martiri si cu invatatura tuturor Sfintilor Parinti si Cuviosi.

Fara credinta dreapta, adica ortodoxa, nu putem face nici fapte bune si deci nu ne putem mintui. Credinta adevarata, vie, pe care o marturisim prin cuvint si prin viata noastra, impreuna cu singele mucenicilor stau la temelia Bisericii si a mintuirii noastre. De aceea, cine cauta sa schimbe cu ceva dogmele credintei ortodoxe, sa rastalmaceasca Sfinta Scriptura, sa semene neghina in ogorul semanat si lucrat de Hristos, acela incearca sa puna alta temelie Bisericii. Dupa cuvintele Sfintului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei si este dat anatema, adica dat satanei, de Biserica. Printre acestia se numara atit necredinciosii care neaga pe Dumnezeu si urasc Biserica Lui, cit si toti sectantii rupti din sinul Bisericii apostolice care isi fac "bisericutele" lor si se leapada de dreapta credinta, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinti si rastalmacesc Sfinta Scriptura.

Ierarhii si preotii, ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli, au marea datorie sa apere dreapta credinta si pe credinciosii ortodocsi incredintati lor, ca sa nu fie amagiti de prozelitismul sectar si sa fie tiriti in orice fel de grupari sectare. Preotii, mai ales, au datoria sa faca lectii de catehizare in Duminici si sarbatori, in cadrul sfintelor slujbe, atit la Liturghie si la vecernie cit si in toate ocaziile, sa explice credinciosilor nostri invatatura de credinta ortodoxa, Crezul, Tatal nostru, Fericirile, cele sapte Taine ale Bisericii. Apoi sa combata orice fel de prozelitism sectar, adunarile religioase afara de biserica, vizitele neortodoxe in casele enoriasilor, ca si raspindirea si citirea cartilor anticrestine si sectante, care amagesc pe crestinii slabi si neinformati duhovniceste.

Mai ales astazi, cand sectele de tot felul asalteza Biserica Ortodoxa si pe fiii ei, preotii trebuie sa fie la datorie, sa cunoasca bine Sfanta Scriptura, sa fie modele vii in ochii tuturor, sa propovaduiasca Evanghelia "cu timp si fara timp", sa faca vizite misionare in casele enoriasilor, sa formeze comitete de credinciosi buni ca sa-i ajute in misiune si sa hraneasca poporul lui Dumnezeu cu invatatura curata a Bisericii Ortodoxe. Oricat ar parea de greu, preoti buni sint destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar si intaresc cu cuvintul si fapta dreapta credinta.

Fabian Seiche: Fericitul Martir Costache Oprisan. 54 de ani de la nasterea in ceruri a fostului sef al Fratiilor de Cruce

Constantin (Costache) Oprişan s-a născut în 1921 în comuna Onceşti, jud. Bacău. Petrece o copilărie frumoasă pe coastele şi văile podişului Moldovei. Termină liceul la Bacău şi se încadrează în Frăţiile de Cruce în anul 1940. Dezlănţuindu-se prigoana generalului Antonescu împotriva tineretului legionar, Constantin alege calea exilului în Germania după ianuarie 1941. Acolo are şansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger la Freiburg.

În urma unui plan pregătit de nazişti, de a-i interna în lagăre pe legionarii aflaţi în Germania, la începutul lunii februarie 1943 este adus în lagărul de la Buchenwald. Acolo va fi deţinut până la 24 august 1944, împreună cu alte sute de legionari, când scapă cu viaţă în urma unui bombardament aliat asupra lagărului, care avea să facă mii de victime.

Se eliberează, se instruieşte în şcolile speciale germane şi face parte dintr-un grup de echipe de legionari paraşutate în România invadată de bolşevici. Dar, în primăvara lui 1945 se sistează programul paraşutărilor. Şefii grupului, Nicu Marinescu, Oprişan şi Creţu, iau hotărârea să plece în ţară, străbătând Ungaria în marş, clandestin peste frontiere. Reîntors acasă, a fost numit şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. În 1946 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi, D.D. Roşca. Acesta din urmă, dându-şi seama că nu are în faţă un student obişnuit, când a fost vorba de existenţialişti l-a pus pe Oprişan să ţină cursul în faţa studenţilor. A fost ceva extraordinar, tânărul student probându-şi inteligenţa nemaipomenită şi capacitarea rar întâlnită.

De la Petre Hossu, martor ocular, asistent universitar al lui D.D. Roşca, aflăm de extraordinara capacitate a lui Oprişan: „Oprişan continuă, ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: „Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!” (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era când îi spunea vreunui student: „Dumneata eşti un ocoş!”, adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licentiat magna cum laude la Roşca şi Blaga?!” (în Permanenţe, martie 2002)

În 1947 Oprişan se căsătoreşte cu Constanţa Grama, încadrată şi ea în Mişcarea Legionară, în Cetăţui. Continuă reorganizarea Mişcării - cu toate că ruşii invadaseră ţara. Ernest Maftei, şi el legionar, povesteşte: „Eram în Bucureşti la Teatrul Poporului. Şi m-am întâlnit cu el zece duminici, în fiecare duminică în altă Biserică. Ci, îmi zice el, io să iau Moldova; în '47, bre! Să organizez io legionarii pe Moldova, şi el Ardealu'. Şi l-am lămurit că ne prinde... Da’, ar fi crezut Costică Oprişan, domnule?! L-au prins, a murit în chinuri..”.

Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava şi condamnat la 25 ani muncă silnică. Trece pe la Piteşti, unde va sta închis din 1949. Va fi torturat „pe măsura” funcţiei sale. N-a fost tânăr mai chinuit ca el în Piteşti!

Oprişan îşi va da seama de gravitatea şi grozăvia celor ce se întâmplau. Supus unor crunte bătăi, avea să sufere un adevărat martiriu. Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică şi artă, până la matematică şi filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”; „La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie... I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi... Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini... l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”... Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona... Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte... I-a venit rândul şi lui Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toţi cei din cameră... Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele”. („Mărturisiri…”)

Eugen Măgirescu: „Prin Camera 4 Spital trecuseră deja mai multe serii de «reeducare». Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul, obligându-i pe toţi cei care au fost cândva în subordinea sa şi care îl divinizau, căci el chiar merita aceasta, să-l bată, să-l scuipe, să-l chinuie şi să spună minciuni despre el, să se dezică, să-şi denigreze ideile şi să declare că a fost un farsor. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau lovit cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu!” („Moara dracilor”, Alba-Iulia, 1994)

Reeducarea continuă şi la Gherla (dus în toamna lui 1951), în temuta cameră 99. În urma torturilor s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi va fi internat în spitalul penitenciar de la Văcăreşti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat în procesul înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legătură cu reeducările. Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat într-una din cele 4 celule de la Casimcă (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrişor, pr. Gh. Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana morţii avea să urce sufletul său curăţit de orice pată la cer, în iulie 1958.

Marcel Petrişor: „Din ţeasta lui Oprişan, ochii sfredelitori sticleau ca doi cărbuni aprinşi. Muşchii nu-i mai rămăseseră decât la fălci, ca să vorbească, la mâini, ca să-şi poată duce sticla cu spută la gură, şi la picioare, ca să păşească până la tineta de murdărie. Încolo, pielea-i învelea oasele ca o traistă sculele de dulgher... Se ridicase chiar pe şezut în pat, făcând un efort imens să vorbească. Îl îneca o tuse interioară, vorbele-i şuierau. Mâinile-i erau ca nişte vreascuri, iar ochii străluceau mutându-şi privirea când pe unul, când pe celălalt”. („Fortul 13”, Bucureşti, 1991)

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Era ca un sfânt; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi, auzindu-l cum le spune, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi... Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă. Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprişan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. Era o personalitate deosebită. Era o personalitate care nu s-a format numai în închisoare ci era format din afară. Era un fel de…, nu exagerez când spun că era un tip cu geniu în el, o scânteie de geniu. Şi cu o viaţă morală, şi cu o viaţă religioasă, şi cu o viaţă dedicată Frăţiilor de Cruce încât şi în închisoare a rămas pe linia lui, numai că s-a adâncit, bineînţeles, în timpul acesta din închisoare.” (în „The Ortodox Word”, Platina, SUA, 1997)

Despre moartea lui Oprişan relatează părintele Calciu: „Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă... Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!”. Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă... Constantin Oprişan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit. Înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”... Am spus gardienilor că a murit... Au venit după trei ore... L-am pus pe Constantin Oprişan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept - o floare albastră. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprişan, înainte de a muri, a spus: „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă”. Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud.”

În perioada detenţiei a compus mai multe poeme filosofice, publicate după 1990, cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion: „Când am luat cunoştinţă de acest poem atât de profund şi atât de bine şlefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura românească prin moartea acestui martir al tineretului creştin din România, ce flacără s-a stins în adâncul catacombei de la Jilava!” (pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 10).

„Era un pedagog de talie mare. Era cult şi inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, „Masacrarea studenţimii române”, Buc., 1995).

Dumitru Bordeianu arată cuvintele lui Oprişan de la Piteşti înaintea declanşării experimentului reeducării: „Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”. („Mărturisiri…”)

„C. Oprişan era resemnat, fiind în stare să suporte orice i-ar fi hărăzit soarta, dornic de a da tuturor din tot ce avea el mai de preţ, dragostea şi bunătatea care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Piteşti. În el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăţilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ţi potoli setea, iar când plecai, te simţeai mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-1 vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune.” (Neculai Popa, „Coborârea în iad”)

„Văzându-l în cele mai cumplite chinuri, un tânăr din aceeaşi celulă - student la Medicină, în anul III, când fusese arestat - şi-a luat gamela şi s-a îndreptat înspre un colţ al încăperii, fără să fie văzut de gardianul care controla mereu prin «spion». Cu un ciob de sticlă, tânărul student Gheorghe Calciu şi-a deschis o venă de la mână, lăsând să se scurgă o anumită cantitate de sânge. După ce şi-a oprit sângerarea, a aşteptat câteva minute pentru a se decanta şi, cu ultimele puteri ce le mai avea, le-a dus la gura muribundului. Din păcate, în acele clipe, Costache Oprişan trecea într-o lume mai bună.” (Grigore Caraza, „Aiud însângerat”)

„Cunoşteam pe Costache Oprişan din 1940 şi mă interesa evoluţia lui. Voinic şi bine făcut, rezistenţa lui fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi. Tuberculoza l-a sleit şi l-a ucis lent sub îngrijirea plină de atenţie a lui Calciu. Fireşte, i s-au refuzat medicamentele. Oprişan intenţiona să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. Nu ştim, dar cu moartea lui Costache Oprişan poate că românii şi lumea au pierdut un geniu care cine ştie când va putea să apară din nou. Descrierea martirajului lui Costache Oprişan m-a mişcat profund. Se topea zi de zi după marile bătăi prin care trecuse, fără speranţa unui ajutor şi fără să-l ceară, fiind rău văzut de „oficiali”, ştiind că nu-l va primi. Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii. Scurta convieţuire cu Calciu a fost plăcută şi, pentru mine, foarte folositoare. Am găsit într-însul un suflet cald şi bun, cu o mare vibraţie de durere la suferinţele altora şi mai ales ale celui ce murea în braţele lui. Îi port o amintire plăcută şi îl socotesc un suflet mare.” (pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”)

„De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducaţi - probabil din cunoscuţii dinainte - şi care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-1 întrebe fel defel, prefăcându-se că e în admiraţia lor. Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă. Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi..

Nu a durat mult această stare de espectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui. Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinţa. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele ?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap. Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi. S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-1 trezească şi să-i urle în urechi:

- Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate…

Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu? de Sobolevschi?):

- Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni ? La care după o mică pauză - exprimându-se greu - Oprişan răspunde:

- Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori.

Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligenţei sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla. Chinurile au continuat, înscriindu-se însă în normalul ce caracteriza această perioadă. A început şi Oprişan să fie dus la Ţurcanu să-şi facă demascarea. Nu ştiu ce anume o fi spus.” (Aurel Vişovan, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, I)

Sursa:  Fabian Seiche - Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din Români, Editura Agaton

Elite romanesti versus elitele degenerate

Maria Diana Popescu: Stimate Prof. Dr. Adrian Botez, bine aţi venit! Să vorbim, vă rog, despre atmosfera care v-a zidit ca Om, Profesor şi Scriitor.

Prof. Dr. Adrian Botez: Bine v-am găsit şi Doamne, ajută! „Atmosfera care m-a zidit"...M-am născut, ca bucovinean din Bucovina de Sud, într-o vreme vitregă, pe care, probabil, n-am conştientizat-o decât parţial, atunci - prin bărbaţi cunoscuţi (mulţi, din acelaşi sânge şi Duh cu mine), bărbaţi maturi şi cu priviri blânde, dar încăpăţânate, cu guri destinse în zâmbete sincere, vizionare şi temerare, cu frunţi înalte şi demne - care dispăreau, dintr-odată (ca luate de vânturi rele), din lumea asta, precum personajele din Maestrul şi Maragareta al lui Bulgakov (încă nu plecase Armata Sovietică din „casa noastră"), şi într-o familie cu o istorie foarte încordată, marcată de martiri naţionalişti însângeraţi. De mic am fost educat să fiu responsabil faţă de aceşti oameni „trecuţi" şi faţă de această istorie: asta mi-a marcat toată viaţa, chiar dacă au existat perioade în care nu m-am exprimat cu glas îndestul de limpede şi vibrând de toate revoltele strânse. Mama şi bunicii după mamă m-au învăţat să mă rog, cu tot sufletul - asta fac şi azi, nu pentru mine doar, ci pentru ca lumea să se lumineze. Tata m-a învăţat să mă revolt, tot din întreg sufletul. Eram prins de multe ori între nedumeriri, ca între sloiuri. Dar Dumnezeu nu a lăsat să-mi fie strivit sufletul: de mic, de pe la patru-cinci ani, am căpătat patima cititului - cumplită patimă, pe măsura realităţii în care trăiam. Cititul a fost atât refugiu pentru „regruparea" forţelor, cât şi „zonă" de lămurire şi limpezire a sinusoidalelor lumii.

Bănuiesc că destinul de profesor de Română şi profesor de crezuri, date fiind cele zise mai sus, era unul foarte logic, pentru mine, aşa s-au străduit să mă convingă şi mentorii mei din liceu: profesorul de latină, Nicolae Popescu şi profesoara de română, Eleonora Murariu - dar eu m-am împotrivit, oarecum, şi mi-am dorit să fiu medic vindecător. N-a fost să fie, în forma pe care eu mi-o închipuiam, dar tot un fel de vindecător (de întuneric şi de ignoranţă) este şi un profesor/ravi/rabuni. Eh, mă rog, asta se poate spune doar despre cel care este profesor, care, precum preotul cel osârdnic, este conştient de Misiunea sa înaltă şi autosacrificială. Pentru că, din păcate, în/spre şcoli, vin prea mulţi nechemaţi: laşi, iresponsabili, yesmani, care mai curând strică/distrug sufletele tinere, decât le călăuzesc spre lumină. De fapt, şcoala de azi (din România, dar nu numai) asta şi vrea: să-i distrugă şi să-i distragă de la misiune, atât pe dascăli, cât şi pe cei care trebuie luminaţi-dăscăliţi. Aşa că, să fii profesor adevărat, în România de azi, presupune să fii, în primul rând, foarte bine zidit în crezurile tale şi neclintit luptător pentru aceste crezuri. Şi asta, chiar dacă obrajii amândoi îţi vor fi pângăriţi, zi de zi, de scuipaţii întregii lumi. Şi, care va să zică, din aceste scrâşnituri şi încrucişări de săbii, s-a ivit scriitorul. Profesorul cel cu crezul în inimă şi sabia în mână trebuia să ţină un jurnal, găfâit şi, din când în când, extatic - al duelurilor şi încăierărilor sale cu demonii lumii. Acum, când privesc în urmă, lucid şi fără nostalgii zadarnice – mă şi mir, ba chiar grozav mă minunez - cât de linear şi de logic s-a legat, cam totul, în viaţa mea, pe care, la nivelul „solului", eu o resimţeam ca pe-o aventură „fiinţială" – nu totdeauna limpede, în victorii ori înfrângeri - brutală, plină de zgârieturi (cicatrizate de încăpăţânare!) şi teribil de smucită.

MDP: Cum a luat fiinţă CONTRAATAC şi căror ideologii slujeşte?

A.B.: „Ideologie" este un cuvânt atât de compromis, în veacul acesta (ca şi în cel trecut!, dar, în acesta, miasmele semanticii sale sunt mult mai grele, otrăvitoare), încât vă voi spune, pe şleau: revista „Contraatac" (numită, la primul ei număr: „Manifestul Eminescu"), care aproape de la sine s-a întemeiat, în 1999 - dispreţuieşte, cu scârbă, orice ideologie! - şi preţuieşte orice gest spiritual, întru Duh Românesc de întreagă şi sinceră omenie, cinstit-truditoare întru aflarea Luminii. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, am ctitorit-o, apoi, am „înmulţit-o", după pilda hristică a „talanţilor", ca răspuns la mizeriile scârbavnice permise de fardatul intelectual Pleşu, în revista sa, „Dilema", împotriva Tatălui Limbii şi Neamului Românesc Conştient - Mihai Eminescu. Am ctitorit-o, ca gest de suire pe crucea destinului de Neam. N-am atacat, noi toţi, ca Neam – nu atacăm, noi cei puţini, nici ca revistă, de cultură şi atitudine: noi răspundem, precum cei provocaţi la duel. Mereu şi numai - am „contraatacat" (în toată istoria: atât a Neamului Românesc, cât şi a revistei). Numai că, în loc de spadasini, veacul nostru ni-l umplură ciomăgarii şi ştiţi cât a pătimit Don Quijote-spadasinul şi lăncierul onest, de pe urma zdravenilor mârlani, care-i răspundeau cu măscări şi bâte bătucite, precum Duhul lor înghesuit! El nu s-a lăsat de crezuri - nici noi n-o vom face, cu ajutorul Lui Dumnezeu. Până la „ultima suflare", cum se zice. Din păcate, această „ultimă suflare" se cam apropie, şi lumea nu-i schimbată în bine (nici de noi, fireşte – cine suntem noi, decât nişte fire de nisip? - dar, din păcate, n-o schimbă, vizibil, nici nenorocirea, nici rugăciunile de foc ale Sfinţilor Părinţi) - nu-i schimbată nici „nici cu-o iotă, nici cu-o cirtă"! Poate că doar aparent nu-i schimbată, cine ştie? Dumnezeu ştie.

Bine, aşa-i: probabil că n-am schimbat nimic, în lume, e-adevărat - dar, prin această revistă, cei care au participat la ridicarea meterezelor şi la săparea tranşeelor ei n-au putut fi schimbaţi, de furtunile sălbatice, turbate, cu gust apocaliptic, ale acestei lumi! Trebuie să recunoaşteţi că şi aceasta poate fi o mângâiere: Neclintirea crezurilor - într-o lume a cameleonilor, a permanentei clintiri a caracterelor, a alunecărilor hâde, fără stavila credinţei în Stâlpii Cuvântului Sfânt - spre genunile beznei.

M.D.P.: Ca profesor, ca fondator şi director al unei reviste de cultură, cum evaluaţi starea învăţămîntului şi a culturii după 1989?

A.B.: Cei care „diriguiesc" învăţământul şi cultura (în România şi în Lume), azi, vor să distrugă Duhul Dumnezeiesc, Duhul Lui Hristos. Sunt porniţi şi stârniţi, ca duhuri distructive, dintr-un „afară" diabolic - probabil, după 2000 de ani de „prostire" şi intoxicare a creştinilor (şi nu doar - dar creştinismul a fost „croit", special, ca religie a „excesului mistic", sigur că benefic, în nevăzut - exces de toleranţă, şi de iertare, şi de iubire... şi pentru toţi - deci şi pentru cei mai crânceni duşmani - Rugare Fierbinte), sigur pe ei, foc de obraznici, ţanţoşi şi aroganţi, precum Lucifer! „Plecaţi din pământul ţării voastre! Descurcaţi-vă, cum ştiţi şi cum vă vine mai la-ndemână!" - aşa ni se spune, din partea „diriguitorilor" acestora (atât de suspicionabili de genocid spiritual), apăsat şi repetat, ca pentru handicapaţi mental. Prefăcându-se, respectivii măcelari, că uită de sfinţenia acestui pământ de Patrie, zămislit nu doar din păcatele gloatelor, ci şi din autosacrificiul gloatelor şi ne-gloatelor (care autosacrificiu n-a ţinut cont, niciodată, de „extracţia" socială, ci de capacitatea de autojertfire, întru Duhul Hristic: ţăran ori cioban, lângă boier - analfabet luminat, lângă condeier fierbinte-exasperat - totul ţinea şi totul ţine de Revelaţie, nu de „surtuc" ori „opincă").

Slujba şi Misiunea îmi sunt la Adjud, chiar lângă Mărăşeşti, acolo unde nu creşte fir de iarbă decât din pământ sfânt, frământat şi frăgezit/rodit cu sânge de martiri, deci, ştiu că, chiar asumându-mi riscul de a fi dat afară din „învăţământul" de azi – trebuie să nu respect programul de îndobitocire, al „statului" (cu stăpâni şi călăuzire dinafară!) - să nu-i îndemn pe elevi să se „potrivească"/adapteze lumii, ci să strângă (zi de zi şi ceas de ceas!) forţe, spre împotrivirea faţă de demonii din lumea contemporană! O lume care-i îndeamnă să fie hoţi, escroci, trădători (faţă de Dumnezeu şi de ţară/Patrie şi de oameni/semeni, dar, pe cale de consecinţă, şi faţă de ei înşişi, egoişti, plezirişti, într-un cuvânt, ne-oameni. Iar o „cultură" românească, ce este condusă/administrată şi „oblăduită" (?!), în România, de către unguri, este ceva absurd (m-am convins pe pielea mea) - cum la fel de absurd este să nu existe, pentru această „cultură", un zdravăn „măturoi" al Spiritului Critic. Unde sunt criticii acestui morman sufocant de maculatură - poreclit, insidios - „cultură"?! Şi tot de domeniul absurdului: să existe o Uniune a Scriitorilor, formată, 80%, din impostori obraznici (uneori, chiar analfabeţi/agramaţi), dar care n-au, prin compensaţie" (?), nici măcar un strop de talent - ori, măcar, de bun-simţ şi cultură. Ambele, bunul-simţ şi cultura autentică, cresc din aceeaşi rădăcină sfântă: cultul - nu, ăştia n-au niciun Dumnezeu şi, deci, nicio ruşine şi nicio frică să facă absolut orice mârşevie şi din cca 20% de creatori autentici, hărţuiţi şi umiliţi, parcă mai cinic şi sadic decât înainte de 1989. U.S.R. îl refuză şi abia îl aşteaptă, în România, pe Paul Goma, ca să-l scalpeze şi, apoi, să-l ardă pe rug, în schimb, le înghesuie în poală, cadouri şi premii („naţionale", cică asta este o blasfemie), unor pornografi, de felul lui Mihail Gălăţanu, unor mediocrităţi „cu ştaif şi rude la Ierusalim", de tipul lui Mircea Cărtărescu (cu care Nicolae Manolescu vrea să-l înlocuiască pe Mihai Eminescu), şi îi cocoaţă în cele mai înalte posturi de decizie, pe nişte monştri a-morali, de felul lui Pa(s)tapievici, căruia îi dă, drept „director de onoare" al ICR-ului, pe cel mai sadic şi cumplit anti-român, care a fost „inventat", cel puţin, până acum: pe Traian Băsescu! Auzi, „Onoare" la Băsescu! N. Manolescu, şeful USR, este principalul instigator (alături de Paul Cornea şi de Andrei Marga) al înfăptuirii „manualelor alternative"- deznaţionalizante şi despiritualizante, prin lipsirea poporului român de Istorie şi prin distrugerea viziunii evolutiv-diacronice, asupra Duhului Creator Românesc. Nu, nu trebuie să se mai poată aşa, adică, „să spunem Răului Bine şi Binelui, Rău. S-a scos până şi ora de Dirigenţie, din orar - şi mai avem pretenţie să se facă, în România, cultură şi educaţie.

M.D.P.: „Dar oare-n toate, în lume, deodată ce lipseşte"? Se întreba Saint-John Perse. Ce-i lipseşte românului ca să poată trăi omeneşte?

A.B.: Nu-i lipseşte nimic. Are de toate, în Duhul lui, în Patria lui - dar nu le ştie, pe toate câte le are. Habar nu are de ele sau ştie mult prea puţin despre aceste sfinte daruri, faţă de cât i-a dat/dăruit Dumnezeu. Deci, să-i dea Dumnezeu românului (dacă mai merită) puterea şi curajul şi discernământul de a-şi cunoaşte darurile şi Harurile de la Dumnezeu – şi de a şi le apăra şi înmulţi, prin strădania Duhului său ales. După cum vedeţi, Sadoveanu avea dreptate, în opinia mea, când îl „cita" pe Dumnezeu, în debutul Baltagului, referitor la aşa-zisa „impotenţă" divină de a-i dărui pe Oamenii Muntelui Kogaion/Muntenii-Valahii/cei negri/mistici: „Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară, ca să vă bucuraţi cu al vostru..."

M.D.P.: De la Pericles încoace, în toate epocile, idealul uman a fost „învingerea omului de către om". Uciderea diferenţei, „divide et impera"..., toate acestea cum s-ar traduce în context?

A.B.: Ia să se roage, deasupra capului fiecărui om de pe pământ, un Iustin Pârvu, să zicem, şi să vedeţi cum vor dispărea toate tendinţele de învrăjbire tâmpă şi egotistă, de laşitate, de lipsă de solidaritate spirituală întru Bine şi tendinţele egoisto-hrăpăreţe - şi vor apărea Duhul cel Bun şi de-tine/sine-dăruitor, şi Frumuseţea Gândului şi a Simţirii. „Divide et impera" a fost o formulă valabilă, mii de ani, doar pentru cei care au uitat să mai privească spre Cer - şi au stat, numai, încruntaţi, nevăzând nici măcar pământul, cu raiul său miraculos! „Divide et impera" nu poate fi valabil, spre pildă, într-un schit, acolo unde e atâta rugăciune şi treabă a mâinilor şi slavă de Dumnezeu al Creaţiei Lumii: „Ora et labora"! Nici măcar de manipulat nu-l poţi manipula, pe omul care, prin Rugăciune, are în el „Calea, Adevărul şi Viaţa".

Sursa: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1078-dialoguri-privilegiate-iv-prof-dr-adrian-botez.html

Testamentul luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului. "Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. Am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu".

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. 

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. 

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. 

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. 

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. 

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. 

Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954

Ion Gavrilă Ogoranu vs Patapievici. "Educaţia prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii".

Tot ce înalţă, tot ce zideşte sufletul omenesc şi-l mână spre înviere e artă. Tot ce-l împiedică e balast nefolositor. Deci nu artă pentru artă, nici pentru frumos, căci nici arta, nici frumosul nu pot fi scopuri în sine. În afara drumului spre Rai nimic nu foloseşte sau mai degrabă dăunează. Arta nu poate fi tot ce reuşeşti să transpui din ceea ce ai în minte, în inimă (vezi P. Andrei definiţie), căci faci artă numai în măsura în care ai ridicat cu un pas un suflet spre Dumnezeu. Păi şi frumosul are legătură cu Dumnezeu? Răspundem categoric: da! Frumosul, mai mult ca altele, este prin excelenţă de esenţă divină. Şi în afară de Dumnezeu nu poate exista frumos. Cum a fost folosit altarul artei pentru neamul nostru să zicem în cei 20 de ani de la unire încoace? Nechemaţi şi profanatori, măscărici ai Satanei au luat locul aleşilor. Ne-am întrebat în singurătatea munţilor de ce atât de puţini tineri au reacţionat sănătos atunci când Diavolul roşu ne-a potopit. De ce atât de puţini au pus mâna pe armă? De ce atât de puţini s-au împotrivit? De ce avem o intelectualitate atât de dezorientată şi laşă? De ce o ţărănime supusă? Şi-am găsit că una din cauze e că de atâta vreme a fost otrăvită cu fel de fel de bucate putrede, credem noi, servite neamului nostru cu un scop preconceput: de a ne ameţi pentru a nu mai putea reacţiona şi azi slugile Satanei să ne învârtă cum vor.
De unde era tineretul să înveţe să iubească pe Dumnezeu? Din noianul de cărţi-atac profanatoare de cele sfinte?

De unde sentimentul onoarei, al mândriei, al dragostei de ţară? De unde bunul simţ, sentimentul camaraderiei, prieteniei până la mormânt, de unde stăpânirea de sine? Dispreţul de bani? Numai din arta celor douăzeci de ani nu. Unde să-şi găsească visurile tinereşti pe care să le urmeze? În romanele şi cinematografele româneşti? Unde cadenţa şi ritmul saltului spre ideal? În confuzele şi languroasele melodii mălăieţe ale compozitorilor la modă? Unde ţinuta şi atitudinea dreaptă? În pictura şi sculptura aţăţătoare de simţuri? Calitatea produsului uman e chipul şi asemănarea concepţiei despre artă din această perioadă.

Există o părere: prezentăm tineretului viaţa cu binele şi răul amestecat. Tineretul să-şi aleagă. (Deşi în intimitatea gândului lor erau convinşi că numai binele nu-l prezintă sau îi dădeau rolul Cenuşăresei). Că apoi acela-i tânăr ce şi într-un mediu rău devine bun. Atunci pe acest gând putem merge mai departe. Ce folos atâţia profesori şi educatori pentru băieţi şi fete? Să dăm mai bine grijă educaţiei băieţilor pe mâna pungaşilor de buzunare din închisoarea Văcăreşti, iar pe cea a fetelor în grija prostituatelor. Că apoi aceea vor fi tineri şi tinere ce vor ieşi curaţi cu astfel de educatori.

Nimeni nu poate concepe acest lucru? Şi totuşi grija educaţiei prin artă e lăsată în grija unor mai maeştri în „arta distrugerii” decât prostituatele şi pungaşii. Căci dacă unui tânăr îi vei pune în faţă un şmecher pungaş de buzunare şi i-l vei arăta ca ideal de urmat, desigur îl va respinge.

Iar dacă unei tinere îi vei aduce o epavă de femeie distrusă trupeşte şi sufleteşte de păcat şi-i vei cere să o urmeze, sufletul curat nu ar da un pas pe urma unei astfel de călăuze. Or tocmai minunea aceasta de neconceput reuşesc să o facă „aceşti maeştri” de artă. Îmbracă aceste putreziciuni morale şi trupeşti în haine scumpe, dau lumină putregaiului şi-l prezintă tineretului astfel fasonat. După cum farmacistul nu-ţi dă chinină decât ascunsă într-o bulină de zahăr. (meditatie a lui Ion Gavrila Ogoranu din perioada in care conducea rezistenta armata anticomunista din Muntii Fagarasului, text preluat din publicaţia Veghea, nr. 5)

Parintele Arsenie Papacioc - ganduri despre Romani. "Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Adică ce, suntem marfă fără stăpân?"

Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. Poporul român e cel mai adaptabil popor la învăţătura creştină. N-am dus niciodată un război de cucerire, ci numai de apărare. Exact poziţia Bisericii.

Faptele Neamului nostru de mii de ani sunt numai creştine. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Ruşii pe-o parte, ungurii pe-o parte, bulgarii la fel. Adică ce, suntem marfă fără stăpân? Doar suntem fiii lui Decebal! Decebal n-a murit! 

Sursa: revista VEGHEA