La 17 ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Dimitrie Bejan, un interviu mărturisitor despre bucuriile spirituale cunoscute în lagărele ruseşti şi puşcăriile comuniste din România

- Cum vă rugati în cei peste 20 de ani de puscărie, dacă acceptati să ne spuneti această mare taină a inimii?

- Rugăciunea noastră în puscărie, ca si în viata de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simteai totdeauna că Dumnezeu aude si te ajută să suporti greutatea.

- Ati cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi tărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iasi si Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fata când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii si prin ea lui Dumnezeu.

- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ati făcut?

- Am botezat foarte multi rusi în urma frontului -sute de mii, începând de la Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de rusi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul si marele Mir.

- Cum spovedeati si împărtăseati soldatii si rănitii pe front?

- Rănitii, totdeauna individual; soldatii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiterii si soldatii îsi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fata mortii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotati de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsută cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldătească si cărti. Cântăreti erau destui. Eram foarte bine dotati pentru slujbe.

Pe front, când era liniste, le duceam soldatilor, chiar în transee, agheasmă si anaforă. Le primeau cu mare atentie si bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.

În Crimeea l-am împărtăsit pe Regele Mihai si altădată pe Maresalul Antonescu. Si ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chisinăului si, având împărtăsania în buzunar, imediat m-am împărtăsit. Apoi am lesinat si m-am trezit la spital.

- Cum puteati săvârsi Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?

- Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviatia inamică, căci altfel era prăpăd.

- Dar pe cei ucisi pe front îi puteati îngropa crestineste?

- Da. în gropi comune, dacă erau mai multi, punându-le o cruce la cap. în spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori si sanitari, care culegeau rănitii si mortii. Rănitii erau dusi la spitalul de campanie ori în tară, iar mortii erau înmormântati, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.

- Cum pregăteati ostasii crestineste, înainte de a merge pe front?

- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică si cu împărtire de anaforă si agheasmă si cu brosuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă si aceasta foarte prescurtată.

- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki? Ce momente unice v-au rămas în memorie?

- Nu era închisoare militară, ci lagăr international de prizonieri, în acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orasul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunati în trei lagăre 10-15000 de ofiteri din toate natiile Europei, ba si din Japonia. Eram organizati în formatii militare pentru muncă si încartiruiti în clădiri si bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări, toti de vită nobilă, toti intelectuali, cu bibliotecă, tipografie si viată de obste. Tipăreau numai cărti de mare pret în serviciul Bisericii.

Sovieticii au desfiintat mănăstirea. Pe călugării si preotii adunati de la mai multe mănăstiri si schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuscat mortal prin anii 1919-1920, si i-au aruncat unii peste altii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.

Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niste săpături necesare lagărului, am dat peste niste cadavre descărnate - ca-n Profetul Ezechiel. Un lung sant plin de moaste. Toti erau împuscati în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion si icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfintită de mine.

Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moastele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am asezat într-un sicriu făcut de noi românii si l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneste apa în sus, după cum este de curată viata aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt si astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu usurintă, ca si cum abia ar fi murit!

- Pot fi considerati sfinti acei călugări martirizati pentru Hristos? Dar ceilalti crestini ucisi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiti sfinti si martiri?

- Da! Toti, în masă! Cum sunt Sfintii martiri, preoti si călugări, de la Oranki". Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credintă. Si la noi, prin păduri si prin munti au fost împuscati preoti, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Si acestia pot fi socotiti martiri nationali si martiri crestini.

De curând doi cercetători moscoviti, îndrumati de mine, au făcut scurte cercetări si au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritătile actuale nu le-au permis mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.

Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informatii. Cercetătorii moscoviti mi-au spus că au stat si ei de vorbă cu acest călugăr si au confirmat spusele mele.

Dr. Camelia SURUIANU: Poezii ale lui Vasile Voiculescu din perioada 1949 – 1958

Una dintre poeziile de rezistenţă ale volumului Călătorie spre locul inimii este Liturghie cosmică, text care respiră liniştea celui care a aflat sensul vieţii sale:

Doamne, lucrarea pe care ai început-o cu mine 

Simt că nu se va sfârşi aici şi cu moarte:

Slujesc în alaiul unei uriaşe liturghii străine,

Și nu mă poate opri în el şi pentru sine

Acest pământ îndatorat doară să mă poarte.

Îi calc numai – tinda cu lespezi puţine –

Lepăd în el straie de rând, îmbrac pe cele divine

Şi trec cu alaiul Tău spre altar mai departe

La spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntreg Cosmosului cu Tine.

Reţinem expresia poetică „liturghie străină“ ca semn al diferenţei antitetice dintre lumea căzută şi armonia divină. Pentru a se salva, omul trebuie să treacă precum un străin prin această lume, căci aşa cum afirma Fericitul Augustin, creştinul nu are cetate aici pe pământ, ci patria lui este în cer. În vizunea lui Voiculescu, pământul este doar „tinda cu lespezi puţine,“ adică o anticameră, unde sufletul se pregăteşte pentru marea întâlnire cu Împăratul care i-a pregătit ospăţ de nuntă. Îmbrăcat în straie divine (antagonice celor de piele cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om după cădere), sufletul mântuit este părtaş la „spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntreg Cosmosului cu Tine.“

Scafandrul este un text poetic ce mărturiseşte despre umilinţa ca atitudine ce purifică sufletul, îngăduind speranţa întâlnirii cu Dumnezeu în „cămara cea tainică a inimii,“ după expresia Sfântului Apostol Pavel, în „scoica-nchisei inimi,“ după expresia lui Vasile Voiculescu:

Acum m-afund în mine, în oarba mea genune,

Întru-un ocean de patimi cu fundul nepătruns,

Sargasă de păcate și n-am puteri de-ajuns,

Plăpând scafandru-n tainic veșmânt de rugăciune.

Să bâjbâi pân la Tine, cu -ntinse, mâini nebune,

Tu -n scoica-nchisei inimi, mărgăritar ascuns.

Dr. Camelia SURUIANU: Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shahesperare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu

Cu puţin timp înainte de a fi arestat Vasile Voiculescu, manuscrisul Ultimelor sonete… circula clandestin. Volumul fusese citit în cenaclurile literare organizare la domiciliile lui Alexandru Mironescu şi Barbu Slătineanu, la care participaseră Cornelia şi Dinu Pillat, Şerban Cioculescu, Valeriu Anania, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu ş.a. Vlaicu Bârna, cu acordul scriitorului, la rândul său a dat manuscrisul şi lui Petru Comarnescu. Volumul fusese citit și de câtre Zoe Dumitescu-Buşulenga, Nicolae Steinhardt, Vlaicu Ionescu, Ion Frunzetti.[1]

 

Pictorul Dragoş Morărescu, invitat într-una din zile la Voiculescu acasă, zări pe biroul doctorului manuscrisul. Cerându-i-l pentru a-l citi, a fost impresionat de valoarea creaţiei artistice, punând-o pe seama unei evoluţii spirituale: „Turnate, pare-se dintr-o dată, cu puţine retuşuri, fără chinul îndârjit al meşteşugului ce vrea să obţină perfecţiunea, ele erau transcrise ca şi cum i le-ar fi şoptit cineva la ureche. În creuzetul său, materia şi duhul decenii decantate îşi găseau în asceza ultimilor ani izbânda.“[2] Dornic de a le individualiza, în scurt timp, realiză treizeci de desene în peniţă şi laviu şi cinci imagini în culoare tempera deşi, iniţial, îşi propusese să însoţească toate sonetele cu câte o imagine. La o nouă întrevedere, i-a înmânat poetului mapa cu imaginile realizate. Voiculescu „le-a privit tăcut, rugându-mă a i le lăsa spre a le mai răsfoi.“[3] Mai târziu, înapoindu-i-le, îi mărturiseşte dorinţa că „poate într-un viitor le-am vedea într-o ediţie engleză.“[4] Artistul plastic, în articolul De la William Shakespeare la Vasile Voiculescu, face o importantă precizare. Voiculescu îşi intitulase volumul Ultimele sonete ale lui Shakespeare, traducerea imaginară de V. Voiculescu. Volumul de poezii publicat în 1964 include cuvântul „închipuite,“ care lipsea de pe coperta manuscrisului.[5]

 

Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shakesperare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu au fost publicate în 1964, volumul fiind prefaţat de Perpessicius. Poeziile sunt scrise într-o perioadă datată cu exactitate: de duminică 5 decembrie 1954 - până duminică 20 iulie 1958, deci cu puţin timp înainte de a fi arestat. 

Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine leagă inspiraţia acestui volum de participarea lui Voiculescu la conferințele Rugului Aprins: „depresivul ar defini întreaga poezie proscrisă, în care Vasile Voiculescu s-ar particulariza prin religiozitatea profundă, influenţată, s-a dovedit, de gruparea Rugului Aprins, materializată mai întâi în Clepsidra – ciclu compact, cu datări de după 1951. Ca la poeţii închisorii şi exilului interior, fluxul euharistic e lipsit de motivaţie anamnezică, decisiv fiind prezentul de criză şi dificultate existenţială, a cărei cauză nici nu mai trebuie numită. Se trăieşte pur şi totuşi felurit, prin şi pentru Dumnezeu.“[6] Cu acest volum format din 90 de sonete, lirica voiculesciană cunoaşte o altă dimensiune. Practic, scriitorul instituie o nouă etapă în redefinirea umanului în raport cu Creatorul.

Demers analitic

Tema fundamentală a volumului este iubirea, în sens generic, ca o poartă ce se deschide spre întregul cosmos. Desigur, apelând la universul imaginar al lui Shakespeare, volumul exultă, prin unele poeme, de erotism carnal sau spiritualizat, însă are şi poezii care mărturisesc dorul existenţial de Dumnezeu, tribulaţiile urcuşului către El. 

În sonetul CCXXXV identificăm un elogiu al înfrânării de la iubirea carnală, ce aminteşte de viziunea cenobitică a transfigurării iubirii pentru partea femeiască, înfrânarea fiind o treaptă spre despătimire, „ea limitează patimile şi astfel omul restabileşte conducerea şi libertatea spiritului în sine însuşi“[7]: 

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup.

Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,

Din lanţu-mpreunării sălbatice s-o rup,

S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura,

Să te ador în suflet, doar duhul să-ţi aleg –

O veşnică-mbinare a două raze line...

Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg

Se face ochi, piept, braţe ...zbucnite către tine,

Pâlpâietor de pofte, iar dinainte-ţi cad,

Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.

Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,

Mă întorc, cântând în carne... Mă doare numai visul ,

                                         Că mai presus de fire, putind să o răstoarne,

                                                    Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

Întâlnim în acest sonet o ilustrare a unui concept pe larg dezbătut în ortodoxia răsăriteană, în special în învăţătura isihastă -askesis: „Tradiţia monastică a dat acestui termen un sens tehnic foarte precis, el desemnează lupta interioară, cu scopul de a câştiga o stăpânire a spiritului asupra materialului.“[8] Eugen Simion observa tendinţa de spiritualizare a erosului carnal, extrem de nuanţată în acest volum: „Cel care iubeşte are un ţel mai sus, ideea lui e desăvârşirea, în preajma sentimentului stă totdeauna, ca factor amplificator şi ordonator, raţiunea  (puterea gânditoare). Iubirea este în această viziune un uragan disciplinat, înmărmurit (expresia este a lui Valéry) care înalţă, nu striveşte fiinţa umană. Faptul că Voiculescu asociază aceste idei în chip frecvent motivul luminii sau pe acela, mai abstract, al esenţei nu e fără semnificaţie. Iubirea este o cunoaştere de sine şi o deschidere spre necunoscutele universului, printr-o pasiune trăită raţional ajungem la esenţă. Iubirea e aşadar, o lumină şi chiar o esenţă a luminii care permite ascensiunea spre tiparele perfecte şi eterne (mitologia platoniciană). [...] Iubirea e un arhetip, îmbrăţişarea transformă carnea în duh (CCV), privirea celui adorat deschide misterioase ceruri, suferinţa e o forţă propulsatoare spre înălţimi.“[9]

 

          Că acest volum este unul al treptelor iubirii (implicit al vârstelor vieţii spirituale, pentru că Dumnezeu este iubire, conform definiţiei Evanghelistului Ioan), de la cea instinctuală, carnală, până la cea care devine lumină taborică şi inundă sufletul ajuns la desăvârşire, adică unit cu Dumnezeu, stă mărturie următorul sonet: 

Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme,

Nu lung ajun de luptă eroic incordat,

Nimic nu linţezeşte în mine, cum nu doarme [...]

Aştept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbândă,

Nu bruta-ncordare a sângelui aprins;

Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă,

Slăvita-mpreunare de genii fără-nvins...

Râvnesc nenfăptuitul vis al desăvârşirii, [...]

Voi sparge – ntârziatul decret de lut al firii:

Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare,

          Îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare. (Sonetul CLVI)

Ultimele versuri amintesc de învăţătura isihastă a coborârii minţii în inimă, într-o logodnă a simţirii şi a raţiunii care restabileşte armonia de la creaţie în fiinţa omului şi accesul la eternitate – văzută ca o permanentă evoluţie spirituală. Logodna simţirii cu raţiunea se face sub semnul iubirii, motorul întregii creaţii, văzute şi nevăzute.

Iubirea absolută, divină, este sădită în fiecare om, de la creaţie, şi reprezintă şansa fiecăruia de a se îndumnezei: 

De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată,

Nu se mai stinge-n mine originarul foc.

E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei;

E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei ...

Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei,

Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. (CCIV).

Sonetul CCXIII, precum multe altele, dincolo de lectura ce descifrează magnetismul erotic la nivel uman, poate fi interpretat pertinent şi ca text mistic: 

Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...

Şi nici atunci ...  De-a pururi stai dincolo de ei?

În tot ce este-n mine duh de eternitate,

În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.

Ce-mi pasă că iubirea, ca luna are faze,

Când creşte şi când scade până la-ntunecime,

Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,  

Tălăzuind, lunatec, se umflă spre-nălţime:

Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţei!

Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...

Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţei,

Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-onfrâng,

          Şi totuşi aspra-i lege poetul va-nfrunta:

În orice vers să scald, de sus, splendoarea ta.

Primele versuri, printr-un retorism şăgalnic, exprimă conştiinţa că legătura om – Dumnezeu este una intrinsecă firii umane. Dumnezeu nu-l poate abandona pe om, şi nici omul nu se poate desprinde fiinţial de El pentru că „duhul de eternitate,“ sădit la creaţie în om, îi uneşte pe vecie. Liantul e iubirea. În planul fiinţei ce se luptă cu patimile, iubirea are căderile ei, însă ea continuă să se manifeste, sprijinită de harul divin (Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze). Polarizare Creator – creatură (Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţei, / Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-onfrâng) ar putea fi resimţită ca o fatalitate, însă prin actul creator, dat în dar omului, acesta reuşeşte să-şi depăşească necontenit limitele, dacă acest act creator este înţeles ca instrument al cunoaşterii iubirii divine (Şi totuşi aspra-i lege poetul va-nfrunta: / În orice vers să scald, de sus, splendoarea ta.)

 

S-a remarcat în repetate rânduri existenţa unui echivoc în adresare, o pendulare între ea şi el. Voiculescu vorbeşte într-un loc de „puternicul meu domn“ de „prinţ hermetic,“ dar şi de „scumpa mea,“ „iubita mea.“ Eugen Simion observă că în cazul lui Voiculescu nu e vorba de o dublicitate sexuală ca în cazul sonetelor shakespiriene, ci mai degrabă lucrurile trebuiesc interpretate într-un registru spiritualizat: „La Voiculescu, faptele pot avea şi un substrat spiritualist. În versuri este mereu vorba de virtute şi păcat, de legi sumbre călcate, de „iadul în flăcări“ al iubirii, de iubire şi credinţă etc. Există, deci, o conştiinţă a culpei, exprimată printr-o terminologie biblică. Aceasta ne duce la gândul că, în dualitatea raţiunii, virtutea este feminină, iar păcatul masculin, că triunghiul (cei doi bărbaţi şi femeia) este nu numai simbolul complicităţii şi al trădării, dar şi acela al ochiului divin etc.“[10]

În articolul Nouă glossă la sonete, Zoe Dumitrescu-Buşulenga făcea câteva observaţii esenţiale privind structura şi înţelesurile adânci ale Sonetelor: „Reluând, în apusul vieţii, sâmburele tematic şi contextul filozofic al sonetelor lui Shakespeare, Voiculescu a intrat şi el într-o convenţie. Dar, la el convenţia este pretextul unei intrări într-o confesiune ultimă, luminată de o înţelegere a sensurilor care depăşeşte mintea obişnuită. O sete nestinsă de cauze prime, de explicaţii şi de finalităţi însufleţeşte un întreg univers poetic în care eroul liric se simte esenţializat prin experienţă, prin suferinţă, prin cunoaştere. Ca o contraparte a durerii, a iubirii frustrate, a patimilor cărnii, a dezgustului şi a remuşcărilor, sentimentul se purifică prin imagini şi se sublimează în idei poetice de o considerabilă înălţime. Revanşa geniului aspra celor de rând se ia cu o forţă dramatică de persuasiune. El, cel care ştie, se îmbracă în mag ori în demiurg, adică în haina celui apt de transcendere, a celui care aparţine absolutului, dar a cărui experienţă este totală, înglobând şi pământul şi cerul, şi patima şi căderea, dar şi purificare şi transfigurarea şi izbăvirea.“[11]

Asupra necesităţii interpretării sonetelor din punct de vedere al iubirii spiritualizate insistă şi Bartolomeu Valeriu Anania, care l-a cunoscut îndeaproape pe omul Vasile Voiculescu: „Mai  târziu, când a ajuns la plenitudinea contemplaţiei, isihia îi devenise inspiraţia însăşi. Tocmai de aceea cred că e impropriu să se vorbească de o poezie de «inspiraţie religioasă» a lui Voiculescu, însăşi rugăciunea lui era artă. Contemplaţia avea drept rezultat poezia. Nu fără să zâmbesc, am avut cândva surpriza unor critici literari care credeau că în Ultimile sonete … au descoperit nici mai mult, nici mai puţin decât răbufnirea erotică a unui poet la vârsta de şaptezeci de ani, ca şi cum pe acesta l-ar fi apucat amocul  «ultimului iubit». Între eros şi agape distanţa e enormă şi poate că în ea ar trebui căutată şi însăşi raţiunea de a fi a Ultimelor sonete…“[12]

 

Exegetul propune un concept extrem de util în interpretarea Sonetelor, şi anume agape – cu sensul de iubire pentru Dumnezeu: „Cu Ultimile sonete ... Vasile Voiculescu atinge, […] culmea creaţiei sale poetice. […] Dificultatea provine din aceea că, dacă poezia sa religioasă din celelalte cicluri este declarativă, expresivă, direct, cu trimiteri exacte la obiect, cea din Sonete e încifrată, sinuoasă, ambiguă, ca un labirint al lui Dumnezeu în care poetul se afundă fără însă să mai vrea să plece. Urmând modelul sonetelor lui Shakespeare, el introduce cifrul lui eros în universal lui agape, nu însă pentru a-l degrada pe cel din urmă, ci pentru a-l face accesibil limbajului poetic. Nu e pentru prima oară când Voiculescu, uneori cu mare îndrăzneală, asociază cele două planuri. Într-o poezie mai veche el exclamă: Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată… (Întâia dragoste)». Dacă se ia în vedere această «cheie», prin care eros-agape se îmbină ca într-o «coincidenţia oppositorum» adevărata lectură a Sonetelor nu mai poate fi un obstacol de netrecut. De altfel, «cheia» o dă însuşi Voiculescu într-o poezie scrisă în 1958, anul în care îşi va încheia ciclul Sonetelor: «… sunt faur de scris sonete/ Şi-mi aţintesc pe ritmuri îndelete, / Urechia inimii la paşii Tăi.» (Vorbesc în dodii)“[13] Tot Bartolomeu Valeriu Anania propune ca textele în care sunt adresate cuvinte de iubire misteriosului necunoscut să fie interpretate din perspective unui dialog între suflet şi Logos. Demersul său analitic este inspirat de modul spiritualizat în care părinţii bisericeşti au interpretat Cântarea cântărilor, validându-şi astfel opţiunea hermeneutică.

Dr. Camelia SURUIANU

 

---

[1]Vlaicu Bârna, Floarea de colţ a poeziei voiculesciene, în Sabina Măduţa, Vasile Voiculescu şi Rugul Aprins, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 2001, p. 26.

[2]Dragoş Morărescu, De la William Shakespeare la Vasile Voiculescu, în Sabina Măduţa, op. cit., p. 51.

[3]Idem.,

[4]Ibidem., p. 52.

[5]Idem.,

[6]Marian Popa, Vasile Voiculescu contemporan cu Dumnezeu şi veşnicia, în  Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul I, 23 august 1944- 22 decembrie 1989, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 1030.

[7]Dumitru Stăniloie, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1992, p. 117.

[8]Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p. 140.

[9]Eugen Simion, Vasile Voiculescu, în Scriitori români de azi, vol. I,  Editura David Litera, Bucureşti, 1998, p. 157.

[10]Ibidem., p. 163.

[11]Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nouă glossă la sonete, în Secolul 20, nr. 9, septembrie 1975, p. 70.

[12]Valeriu Anania, op. cit., p. 165.

[13]Ibidem., p. 170.

Profeţii Părintele Arsenie Boca: Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici.

„Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-1 otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”. Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus că această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”.

Martor: Vasile Şerbu (Arpaşul de jos)

Dr. Camelia SURUIANU: Influența Rugului Aprins asupra prozei voiculesciene. Zahei orbul

Motto: Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu.

                                       Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania

Cu Zahei orbul, opera de referinţă în cadrul genului, Vasile Voiculescu realizează simbioza dintre universul concret cu cel simbolic. Deoarece romanul / povestirea (critica nu s-a pus de acord asupra încadrării în specia epică) a fost scris pe când scriitorul se dedicase întrutotul soteriologiei, considerăm că Zahei orbul poate fi privit ca o posibilă ilustrare a mântuirii înţeleasă ca vindecare a sufletului rănit de păcat.

Redactarea primelor capitole începe încă din anul 1949, pe când scriitorul frecventa constant activitatea culturală de la Antim. Romanul a fost încheiat în anul 1954, la puţin timp după ce mișcarea Rugului Aprins a fost scoasă în afara legii, iar participanţii obligaţi să sisteze conferinţele din cadrul mănăstirii. Prin episodul ocnei, romanul devine prevestitor al chinurilor viitoare pe care le va suferi autorul său.

Naraţiunea poate fi prezentată laconic ca epopeea unui bărbat cu o înfăţişare gigantică care, rătăcind prin lume, îşi caută vindecarea trupească. Romanul debutează asemenea povestirilor voiculesciene, prin enunţarea unui caz de orbire rar întâlnit. Zahei, personajul principal al romanului, a orbit în urma unei băuturi otrăvite consumate la un chef. Întreg personalul spitalului şi pacienţii sunt atraşi de noul venit, care le trezeşte interesul datorită fizicului său anormal: „Un voinic năstruşnic, lungit cu faţa în sus, dormea. [...] Nu-l încăpuse nici patul, nici rufăria spitalului. [...] Izmenele îi veneau doar până la genunchi. [...] Peste pieptul atletic cămaşa plesnită se umfla zadarnic să i-l acopere. Iar braţele căzute în lături îşi atârnau buturii cărnoşi ieşiţi din mânecile scurte până la coate şi se rezemeau ca palmele în pardoseala rece. Chipul îi era învelit cu o basma, coborâtă peste ochii bandajaţi. Dar dedesupt se desluşea masivul gogonat al capului, pe grumazul puternic, numai coarde şi muşchi.“[1] Panteră, cel mai interesant caz al spitalului până la venirea uriaşului orb, suferea de o boală a pieli incurabilă, care îi dădea un aspect sinistru. „Omul era o bălţătură sălbatecă, ceea ce când rămânea gol îi da înfăţişarea fiarei de la care luase şi purta cu mândrie numele.“ Cei doi se împrietenesc, iar în scurt timp, Zahei ajutat de Panteră părăseşte spitalul.

          În copilărie Zahei fusese la Schitul Dervent unde văzuse un om care se tămăduise „veghind o noapte în rugăciuni la piciorul unei cruci de piatră,“ fapt care îl determină să pornească într-acolo, în speranţa vindecării. Panteră, întâiul său călăuzitor până la Schitul Dervent, era de meserie cerşetor şi măscărici de bâlci. El obişnuia ca vara prin bâlciuri să-şi arate pielea, stârnind spaima copiilor. Iarna se adăpostea la un clan de ţigani din groapa Floreasca, de unde pleca pe la uşile bisericilor la cerşit. Impresionat de fizicul noului său camarad, Panteră, vede în el „o mină de aur,“ un extraordinar cerşetor. Dibaciul camarad se străduieşte să-l convingă că singura soluţie pentru a obţine banii necesari călătoriei este cerşitoria. Orbul acceptă să intre în cortegiul de cerşetori de la o Biserică centrală din Bucureşti, dar demnitatea sa îl împiedică să ceară de pomană. În scurt timp Panteră se convinge că Zahei nu are vocaţie de cerşetor şi se hotărăşte să-l ia cu el prin bâlciurile Bărăganului. Munca de Sisif, învârtirea roţilor comediilor dintr-un bâlci, orbul o face doar condus de gândul că în scurt timp va fi dus la crucea tămăduitoare. 

          Soarta face ca în urma unei furtuni camaradul profitor să fie înghiţit de apele învolburate ale Buzăului. Zahei înconjurat de săteni este dus la boierul Lagradora, care-i oferă drept slujbă, munca mai înainte făcută de un cal, care învârtea o roată menită să asigure irigarea grădinii. Frumoasa Caliopi, ţiitoarea grecului, este tentată să facă din orbul cel frumos amantul ideal. Scriitorul face din această femeie rătăcită de la curtea arendaşului, pentru scurt timp, călăuza sentimentală a orbului. Însă iubirea interzisă îi aduce moartea femeii. Caliopi, surprinsă în bordeiul lui Zahei, este ştrangulată de Lagradora. Scena atinge înălţimea tragicului. Cu toate că orbul îşi dă seama cine este asasinul, el nu-l denunţă alegând să fie învinuit de presupusa crimă, pentru a nu întina memoria femeii care îi adusese o clipă de „lumină“ în fiinţa sa. 

           Zahei este condamnat vreme de cincisprezece ani pentru o presupusă crimă. Pedeapsa este nevoit să şi-o ispăşească într-o ocnă. Noul venit, pentru a fi  acceptat în grup, este supus la diferite probe şi încercări, chinuit fără milă, pus la muncile cele mai dificile. Orbul suportă toate aceste umilinţe cu demnitate. Voiculescu prezintă o lume muncită de patimi anormale. Claustarea pe termen îndelungat îi determină pe aceşti nefericiţi la răbufnirea celor mai perfide patimi – „bucurii spurcate ale întunericului.“ 

Dr. Camelia SURUIANU: Mitropolitul Tit Simedrea și Rugul Aprins

Motto:  

Noi, românii, avem o virtute nativă de a putea înţelege uşor Adevărul. Dar avem şi cel mai mare defect pe care-l poate avea un neam sau omenirea: dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe stoicii antici, şi ei spuneau că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi, nici un împărat roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat din lume, n-ar fi putut să-i biruiască. Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor: suntem dezbinaţi. Nu ne putem uni, românii, nici în credinţă, nici în alte idei care ar putea să rodească.

Părintele Adrian Făgeţeanu[1]

În anii ’50 ai secolului al XX-lea, România a cunoscut schimbări pe toate planurile vieţii sociale, de la nivelul politic până la conştiinţa fiecărui cetăţean. Noul curent de la Răsărit urmărea abolirea tradiţiei şi aplicarea unui şablon, de sorginte marxistă, cu totul străin mentalităţii româneşti, ceea ce a dus, după cum se ştie, la consecinţe dezastruoase în toate domeniile de activitate. Astfel, după modelul sovietic, la noi cei consideraţi „inamicii poporului“ au fost grupaţi în „loturi,“ judecaţi şi aruncaţi în închisori. Dintre aceştia, mulţi au fost condamnaţi pentru convingerile lor religioase. În acei ani de derută, practica religioasă constituia şi ea o formă de rezistenţă faţă de "valorile" impuse de regimul comunist, sub inspiraţie sovietică. În anii ’50, la mănăstirea Antim din Bucureşti a avut loc (...) „ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, în anii dictaturii comuniste.“[2]

Mitropolitul Tit Simedrea şi momentul Cernăuţi

Înzestrat cu o serioasă cultură, dobândită în ţară şi peste hotare,  licenţiat în Teologie şi Drept, Mitropolitul Tit Simedrea face parte din familia marilor ierarhi pe care Biserica Ortodoxă i-a avut ca îndrumători spirituali. Dotat cu o putere de muncă rar întâlnită, „neridicat de la masa de studiu decât în clipa morţii şi, pe deasupra, dotat şi cu un nestăvilit şi curat dor de a contribui la îmbogăţirea culturii şi cărţii noastre bisericeşti,”[3] Tit Simedrea a avut un rol covârșitor în formarea mișcării de renaștere neo-bizantine Rugul Aprins.

 După ce a rămas văduv se dedică întru totul vieții duhovnicești, intrând în cinul monahal. Între anii 1922 – 1923 a urmat cursurile de specializare în Teologie la Montpellier și la Paris. Recunoscându-i-se valoarea, în anul 1926 este numit vicar al Arhiepiscopiei Bucureşti. Pentru ca în 1935 să fie ales Episcop al Hotinului, iar în 1940 Mitropolit al Bucovinei. Când ruşii au ocupat Basarabia, în 1945, s-a retras din scaunul mitropolitan la mănăstirea Cernica. 

Intuind că socialismul, ce se întindea cu pași repezi și la noi în țară, va avea un rol covârșitor, Tit Simedrea, pentru a salva ceea ce se mai putea salva, se hotărî să ia atitudine. Astfel, în perioada 1 - 7 august 1943, a organizat la Cernăuţi un simpozion intitulat sugestiv „Şapte zile de priveghere“[4]. Invitației venite din partea înaltului prelat au răspuns un număr însemnat de intelectuali.

André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, precizează că Sandu Tudor, jurnalist de profesie, fiind un apropiat al Vlădicii, împreună cu părintele profesor Benedict Ghiuş, s-au ocupat de organizarea acestei întâlniri destinate „reflecţiei şi rugăciunii [...] aşezată sub semnul Schimbării la Faţă, al Transfigurării.“[5] Intelectualii Constantin Noica, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Petru Manoliu, Henri Stahl, Nicolae M. Popescu s-au numărat printre invitați. Motto-ul simpozionului, înscris pe programul tipărit, era unul premonitoriu: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.“ (Efes. V, 16); chiar dacă el se referea la întunecaţii ani în care România suporta consecinţele Dictatului de la Viena.

Mai târziu, André Scrima a avut prilejul să citească stenograma evenimentului, păstrată de Sandu Tudor, surprinzând, în lucrarea amintită, rigoarea programului cu vădită conotaţie religioasă: „Urmând un program bine conceput [...] s-au parcurs opt zile de «retragere» înspre un alt orizont. Cuprinsul unei zile era distribuit între celebrarea liturghiei, timp de meditaţie şi rugăciune personală, sesiune de comunicări (dimineaţa şi după-amiaza), discuţii deschise (înregistrate de un stenograf).“[6]

Î.P.S. Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins,[7] ne oferă câteva amănunte referitoare la programul şi titlul conferinţelor susţinute la Cernăuţi. Duminică, 1 august 1943, Nicolae M. Popescu, membru al Academiei Române, profesor universitar de Istoria Bisericii, a deschis sesiunea de comunicări cu prelegerea „Calendar şi priveghere.“ În aceeaşi zi, Alexandru Elian, profesor universitar de Bizantinologie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, membru al Academiei Române, a adus în discuţie integritatea morală în eseul „De la icoană la duhovnicie.“ A doua zi, 2 august, Alexandru Mironescu, profesor universitar de Chimie organică, a ţinut o conferinţă cu tema „Moaştele Sfântului Ştefan şi veşnicia trupului.“ Anton Dumitriu, matematician, profesor universitar de Logică, a susţinut eseul „Cunoaştere şi asceză,“ în care a încercat o apropiere între teoremele logicii şi asceză. Miercuri, 4 august, Paul Sterian, economist, secretar general în Ministerul de Finanțe, încearcă să provoace auditoriul la meditaţie prezentând, în lucrarea „Cei şapte tineri din Efes şi dovezile Învierii“, o legendă religioasă. Joi, 5 august 1943, Constantin Noica, filozof, a analizat conceptele teologice din perspectiva filozofiei existenţialiste, în eseul „Patos şi Patmos.“ Pe 6 august, ziua sărbătorii Schimbarea la Faţă, Petru Manoliu, jurnalist, a vorbit auditoriului despre erminia sărbătorii „Schimbarea la Faţă în frumuseţea izbăvitoare.“ Sâmbătă, 7 august, Arhimandritul Benedict Ghiuş, în lucrarea „Duhovnic şi Tămăduire,“ a adus în atenţia auditorului necesitatea păstrării legăturii dintre preot şi enoriaşi. Simpozionul s-a încheiat cu prelegerea lui Sandu Tudor, care a prezentat auditoriului eseul: „Rugăciunea inimii şi Sfânta Isihie,“ ca metodă prin care omul poate deveni cu adevărat liber. Deşi Sandu Tudor apare în program cu o singură conferinţă, în dosarul simpozionului se găsesc mai multe lucrări care-i poartă semnătura, printre care şi conferinţa de deschidere din 1 august 1943.[8]

 Una dintre concluziile simpozionului prefigurează dorinţa participanţilor de a se mai întâlni într-un astfel de cadru spiritualizat: „Am făcut până aici o bună bucată de drum, ni s-a dat şi limpezit o sumă de înţelesuri, avem deci, mai mult ca înainte, nevoie de pecetea vie a împlinirii tuturor acestora. Ne va fi oare dat să o primim?»“[9]  

Prin urmare, Mitropolitul Tit Simedrea, intuind schimbările sociale ce începeau să se întrevadă, a avut ideea înfiinţării unui grup de dialog teologico-cultural format din intelectuali şi monahi. Fiind un vizionar, a întrezărit că în contextul vremii, doar o mișcare de anvergură națională, capabilă să implementeze în rândul monahismului trăirea isihastă, putea avea un rol hotărâtor în destinul țării. Mai ales că monahismul ortodox constituia un obstacol serios în consolidarea socialismului. Amintim celebra sintagmă a vigilentelor organe abilitate: „Armata neagră a călugărilor şi călugăriţelor trebuie extirpată!“

 Tit Simedrea, atent la mișcările politice din țară și de peste hotare, și-a dat seama că numai o reorganizare a monahismului, din perspectiva trăirii isihaste, mai putea ține flacăra credinței strămoșești aprinsă; mai ales că, în contextul vremii, „activitatea religioasă constituia una dintre preocupările cele mai importante ale Securităţii, care dorea să controleze cât mai bine toate formele de manifestare din domeniu, în încercarea de a domina acest segment extrem de important al societăţii.“[10]

 

În acei ani de opresiune, în țară se formaseră câteva centre de spiritualitate ortodoxă. Astfel, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca îndemna credincioşii la rugăciune şi răbdare, la mănăstirea Slatina părintele Ilie Cleopa făcea apel la păstrarea virtuţilor creştineşti, la mănăstirea Vladimireşti părintele Ioan Iovan aduna în jurul său zeci de mii de ţărani, povăţuindu-i să nu se lepede de credinţa strămoşească. Astfel, un număr impresionant de ţărani veneau să-i asculte pe cei mai mari oratori pe care creștinismul românesc îi avea. Și, ca o consecință, toate aceste mişcări religioase căpătaseră statut de „anvergură naţională.“