Cititorul de serviciu, criticul literar Alex Ştefănescu, referindu-se la istoricul Lucian Boia: „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!”.

Sunt la modă cărţile unui istoric, Lucian Boia, care de mai mulţi ani se ocupă de demitologizarea istoriei României. Acţiunea sa pare necesară, dar, în realitate nu are obiect. Forme de mitologizare a istoriei găsim doar în discursurile unor primari, la diverse aniversări, şi în discuţiile dintre pasagerii care călătoresc în acelaşi compartiment de tren.

Cu asemenea utilizatori ai limbii de lemn postcomuniste şi cu asemenea naivi, care taie frunză la câini ca să le treacă timpul mai repede, polemizează Lucian Boia? Aceştia sunt adversarii săi de idei? Nu cunosc niciun caz de istoric serios care să idealizeze istoria României. 

(…) Şi atunci ? De ce investeşte Lucian Boia atât de multă energie în combaterea unor presupuse reprezentări teatral-eroice ale istoriei României? Vrea să cureţe istoria de reziduurile propagandei comuniste? Dar asta s-a făcut repede, imediat după 1989. Şi apoi, chiar înainte de 1989, nimeni – în afară de oamenii lipsiţi de orice pregătire − nu lua în serios versiunea oficială referitoare la diferite evenimente din trecutul ţării.
Acţiunea lui Lucian Boia este cu atât mai greu de înţeles cu cât merge dincolo de scopul declarat. După ce demitologizează, istoricul minimalizează şi defăimează. Şi aceasta într-un stil monoton-obiectiv, lipsit de strălucire, tocmai pentru a da impresia de ştiinţă. Expresia „a sări peste cal” este foarte potrivită în cazul lui. Putem să ni-l imaginăm pe călăreţul care, vrând să încalece calul, îşi ia un avânt prea mare şi sare peste el. Scena ne face să râdem, este de un comic irezistibil, dar dacă avem de a face nu cu un călăreţ, ci cu istoric influent, cu cărţi publicate la edituri de mare prestigiu, care sare dincolo de adevărul istoric, nu prea ne mai vine să ne amuzăm.

Nu se poate şti cu precizie de ce s-a angajat Lucian Boia în această acţiune efervescent-distructivă. În ceea ce mă priveşte, cred că este vorba de dorinţa adolescentină (simţită la aproape 70 de ani) de a atrage atenţia asupra sa. Este greu să mai descoperi azi, ca Schliemann, vestigiile legendarei cetăţi Troia. Mult mai la îndemână – dacă nu ai reţineri de ordin moral sau sentimental – este să minimalizezi ceea ce merită respectat.
Mii de intelectuali frustraţi, de la Sabin Gherman care a exclamat cu ani în urmă „M-am săturat de România” şi până la Mircea Badea, care îşi numeşte ţara, în bătaie de joc, „Românica”, formează publicul relativ numeros care jubilează la apariţia cărţilor lui Lucian Boia.

Un fals ideologic: "Amoralismul" lui Nae Ionescu, de prof. dr. Adrian Botez

S-a făcut, şi incă se face mare caz 1de “amoralismul” lui Nae Ionescu, de “spiritul său imperialist” – pentru că Nae Ionescu a afirmat despre omul -naţie, in Conferinţa a IV-a, din lagărul de la Miercurea Ciuc (conferinţă publicată la p. 31, in Buletinul informativ, nr. 4-5, august-septembrie 1940): “Noi trăim in istorie, unde este păcat, veşnică luptă, unde trebuie să ne cucerim dreptul la existenţă, prin vredn icia noastră(s.n.). Dacă nu există dreptul la existenţă, am fi in acest caz ingeri, şi nu sub păcat şi in istorie(…). Prin urmare, cel care vrea să-l realizeze pe Dumnezeu nu o va face decat cucerind in afară, strangand de gat pe altul - deci naţiunea e dinamică, e ofensivă şi imperialistă. Nu există, altfel zis, cuminţenie şi defensivă, in naţionalism, căci neamurile care se pun pe o astfel de temă, poziţie, cad in robie.”

 

De la bun inceput, subliniem două lucruri: a - aşa-zisul text al conferinţei lui Nae Ionescu este, de fapt, o stenografiere din partea unor auditori fascinaţi de discursul Profesorului – foarte probabil, neglijenţi in scriere şi cu urechea la conferinţă, auditori-stenografi care, stenografiind maşinal, n-au surprins ideea, ci au scris “mot a mot” - şi nici n-au mai revenit asupra textului stenografiat;

b- afirmaţia lui Nae Ionescu este scoasă de C. Papanace atat din contextul conferinţei, cat şi din contextul gandirii lui Nae Ionescu. In plus, bine ar fi să nu se uite că hiperbola e procedeu specific oratoriei, iar Nae Ionescu a fost un magnific, fascinant orator (ne -o mărturisesc pană şi duşmanii lui!): credem a nu şi-l inchipui nimeni pe Nae Ionescu, cu mainile in gatul cuiva - pe el, cel elegant pană la scliviseală…

Insuşi C. Papanace, in Prefaţa sus-amintită, revine, intr-o incercare de a pune, totuşi, lucrurile in contextul logicii bunului-simţ şi, mai cu seamă, al autenticei gandiri legionare, formulate de Codreanu: “Teoria amoralismului in politica naţională şi, mai ales, internaţională - ar avea interes să o propage popoare mari (in sens de numeroase) ca ruşii, germanii chinezii etc. Dar ar fi o mare imprudenţă, ca să nu spunem neghiobie, dacă ea ar fi etalată şi justificată de popoare mijlocii şi mici. Căci s-ar oferi , in mod stupid, alibiul pentru hrăpăreţii lor vecini! Popoarele mici nu pot concura intr-un climat politic dominat de concepţia luptei amorale. Insăşi existenţa lor fizică e permanent ameninţată. De aceea, ele au interes să propovăduiască toleranţa intre indi vizi şi popoare(s.n.)”. E clar că Nae Ionescu trebuie să fi fost măcar tot atat de lucid precum C. Papanace. Şi, deci, afirmaţia sa trebuie că are cu totul altă semnificaţie, care să se inscrie in linia gandirii lui Codreanu - despre care Nae Ionescu mărturisea:”Minunea pe care a făcut -o Corneliu Codreanu e aşa de mare, că de -acum il depăşeşte şi pe el”. 

Pană-n zilele noastre, cam toţi istoricii, intr -o măsură mai mare sau mai mică, se complac in a-l expedia pe Corneliu Zelea Codreanu, in cel mai bun caz, in zona “extremism de dreapta” şi “propagandă populistă”…Ei nu iau in seamă decat gesturile disperate, totdeauna de apărare, totdeauna de răspuns (responsabilizaţi absolut, cu viaţa), ale unor tineri (intelectuali, majoritatea) crunt nedreptăţiţi, prigoni ţi, hăituiţi, intemniţaţi, torturaţi şi asasinaţi, cu familii cu tot (de dictatorul Carol al II -lea şi servii săi, apoi de comunişti), tineri innebuniţi de durerile neamului lor (să nu se uite că Mişcarea Legionară incepe să se manifeste in perioada care premerge marile rapturi, din decizie externă şi cu cvasi-consimţire a politicienilor interni, in frunte cu regele - asupra teritoriului naţional romanesc, marile cataclisme morale, alienante, ale poporului roman - comunismul şi ocupaţia străină); poate şi rătăciţi de dreapta invăţătură spirituală. Aceşti istorici nu iau in seamă problema Invierii Spirituale a Neamului, care se poate implini prin cuvant, educaţie şi faptă ritualică, intr -un mediu sacru, sub Privirea lui Hristos. Educaţie pentru inlocuirea eredităţii biologice, cu forţa de automodelare spirituală, intru onestitate absolută, demnitate şi desăvarşit cavalerism.

Din Nichifor Crainic: Dostoievski şi creştinismul rus (ultima parte).

Al doilea mare ganditor al slavofilismului este Alexandru Homiakov. S'a nascut in anul 1804 si a murit in 1860, tot de holera. Lucrarile lui sunt toate scrise si aparute in limba franceza. Unele s'au tradus in engleza. Cea mai mare parte din lucrarile lui au aparat in revista "Europeanul".

 

 Daca Kirievski este filozoful cultural al slavofilismului, Homiakov este teologul acestei miscari — un teolog liber, care nu studiase teologia in scoala, ci individual.

 

Homiakov este tot de origine aristocratica. Este un om care s'a pastrat cast toata viata lui, care a dus o viata exemplara din punct de vedere moral, fiind unul dintre marii vizionari ai Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Una dintre cele mai simpatice, mai calde si mai bune figuri care se poate intalni in cultura ruseasca. Inca din timpul vietii, admiratorii lui il numesc parinte al Bisericii si il pun in rand cu marii Parinti ai Bisericii din epoca de glorie a crestinismului.

 

Scrierile lui au un caracter polemic, fiindca toata straduinta lui este sa demonstreze ca, atat fata de catolicism, cat si fata de protestantism, credinta ortodoxa este superioara. Aceasta este misiunea de filozof al religiei pe care si-o pune de la inceput Homiakov, in dorinta de a afirma principiul slavofilist al diferentierii lumii rusesti de lumea occidentala si al superioritatii ei.

Cugetarea lui se straduieste sa scoata necontenit in evidenta, comparativ cu catolicismul si protestantismul, superioritatea credintei ortodoxe. De aceea scrierile lui sunt direct concepute in frantuzeste, traduse in englezeste si publicate in Europa, pentru a ataca diferite probleme ce se pun din campul protestant sau din campul catolic. El este inainte de toate un mare polemist, unul dintre cei mai mari polemisti si apologeti pe care i-a avut Ortodoxia.

 

CEDO stabileşte limitele libertăţii religioase. Creştinilor nu le este permisă discriminarea în funcţie de orientarea sexuală

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea religioasă se aplică la locul de muncă, cât timp nu încalcă drepturile altora. Statele membre ale Uniunii au posibilitatea de a interpreta reglementarea.

„Sunt încântat că principiul purtării simbolurilor religioase la muncă a fost păstrat – oamenii nu ar trebui să fie discriminaţi din cauza convingerilor religioase“, a scris pe Twitter premierul britanic David Cameron. El a reacţionat astfel la o reglementare a Curţii Europene a Drepturilor Omului din Strasbourg. Judecătorii au menţinut dreptul individului de a purta simboluri religioase la muncă, dar au notat că în anumite cazuri libertatea religioasă poate fi restricţionată pentru a proteja drepturile celorlalţi, se arată într-un articol publicat în ediţia online a „Deutsche Welle“.

Urmând această idee, curtea a decis în favoarea unui caz şi împotriva altor trei. În timp ce judecătorii au spus că o angajată a companiei British Airways ar putea purta o cruce creştină la muncă, au decis împotriva unei asistente ai cărei angajatori îi interziseseră să poarte crucifixul, exprimând îngrijorări legate de sănătate şi siguranţă.

Curtea a mai decis şi că, în ce priveşte creştinii, nu este permisă discriminarea în funcţie de orientarea sexuală, chiar dacă opiniile religioase ale acestora le interzic să empatizeze cu homosexuali. Judecătorii au respins plângerea venită din partea unui funcţionar de primărie care a fost sancţionat pentru că a refuzat să căsătorească parteneri de acelaşi sex. Într-un alt caz, curtea a respins un proces intentat de un terapeut care a fost concediat pentru că a refuzat să consilieze cupluri homosexuale.

Dispoziţiile Curţii conţin un principiu fundamental mai larg pe care statele care au semnat Carta Europeană a Drepturilor Omului trebuie să  îl respecte, spune Hans Michael Heinig de la Universitatea Gottingen. Potrivit lui Heinig, decizia Curţii nu a fost „spectaculoasă“.

CEDO a subliniat că statele vor decide în care cazuri libertatea religioasă trebuie restricţionată pentru a proteja drepturile altora. Asta deoarece religia joacă un rol diferit în sfera publică din diferite ţări europene, explică Thomas M. Schimdt, expert în religie la Universitatea Goethe din Frankfurt.
În Franţa, de pildă, statul şi religia sunt strict separate. Simbolurile religioase precum eşarfele purtate pe cap sau turbanul sunt interzise în spaţiile publice. În Marea Britanie, însă, dreptul persoanei de a-şi  exercita libertatea religioasă are o sferă mai largă de interpretare.

Heinig consideră că există o serie de standarde definite de reglementarea CEDO. Astfel, majoritatea religioasă îşi poate urma tradiţiile, dar în acelaşi timp minorităţile religioase trebuie protejate.

Sursa:
Adevarul   

Vezi:

Luna uraciunii homosexuale la Facultatea de Sociologie din Bucuresti si Muzeul Taranului Roman. Mircea Vulcanescu se rascoleste in mormant!

 

Prof. Ilie Bădescu: De-realizarea lumii prin elite false

Cele mai însemnate manifestări specific omeneşti sunt trăirile înălțătoare, acele manifestări sufleteşti sau spirituale prin care viata individului şi deopotrivă a marilor colectivităti este înăltată din planul supraviețuirii biologice în planul vieții spirituale, adică al dobândirii vietii veşnice. Omul caută solutii la problema răului şi a bolii în frunte cu boala cea mai teribilă, care este însăşi maladia mortii, iar această căutare este pentru oricine lucrul cel mai de pret, mai de pret decât averile, decât frumusetea şi decât orice ar aduce succesul vremelnic al fiintei omeneşti. Fară de succesul dobândirii vietii veşnice toate celelalte sunt nimic. Pentru a întelege aceste imbolduri ale actiunii individuale şi sociale, am propus un nou sistem de categorii sociologice, prin care am inaugurat perspectiva noologică în sociologie. Respectivele categorii sunt: latențe sufleteşti, cadre noologice sau spirituale, învătături şi manifestări. Viața omenească nu este pur şi simplu dată, ci dăruită, iar darurile sunt cea dintâi dovadă asupra latentelor sufleteşti, care nu pot fi explicate în ordine naturală, căci nu derivă din cele ale naturii, ci din cele veşnice, sunt energii necreate, cum le aflăm denumite la Sf. Grigorie Palama. Este straniu să constati cât de mult datorează omul energiilor necreate în toate manifestările sale, ca în cazul darurilor (de la darul frumuseții, al cumințeniei, la talente, însuşiri de toate felurile şi, culminativ, la geniu şi sfințenie), al harismelor, etc., cât de îndatorat este el cadrelor spirituale (ale trăirii înălțătoare) în desfăşurarea aceloraşi manifestări, şi cât de însemnate sunt pentru viata omenească învățăturile şi, pe de altă parte, cât de ignorate sunt aceste categorii în procesele cunoaşterii sociale şi antropologice. Darurile toate atestă energii care n-au cum să fie furnizate de fluxurile vietii biologice ori, pur şi simplu, psihice. Ele sunt energii suprafireşti, aşa cum ni se atestă în cazul profetilor, al sfintior, al geniilor, al eroilor, al harismaticilor în genere etc. În aceeaşi ordine de idei, cu greu ar confunda cineva cadrele spirituale ale vieții cu celelalte cadre de viață, de la cele biologice, la cele sociale în genere. Tot astfel, căile omeneşti datorează atât de mult învățăturilor şi înțelepciunii în frunte cu învătătura învătăturilor descoperită omului de către însuşi Dumnezeu prin cele două moduri ale revelatiei, aşa de lămuritor aprofundate de către Nichifor Crainic: revelația naturală şi revelația supranaturală. Fară de învătăturile descoperite omului de către Dumnezeu s- au iscat mereu forte ale abaterii, care au lucrat spre a-l devia pe om şi chiar marile colectivităti de la îndrumarea rânduielilor fireşti, ale creatiei, şi deci de la îndreptările descoperite omului de către Însuşi Dumnezeu. 

 

Mecanismul prin care s-au săvârşit în toate epocile şi pe durate variate aceste devieri au fost şi sunt elitele false, elitele care ascultă şi aduc popoarele la ascultarea răutății. Procesul sub care s-au manifestat asemenea devieri colective a fost numit de antropologi contracultură. Forma sub care se manifestă conduitele deviate este deopotrivă aceea a sistemului de gândire eronat, a teoriilor mistificate, pe care le numim de aceea şi parateorii, a ideologiilor în genere şi, culminativ, aceea a idolatriilor. Devierile sunt şi ele stratificate, compun altfel spus, un sistem destul de stufos, încât regăsirea în hătişurile lor capătă forma rătăcirii printr-un labirint. Pot fi devieri de la linia învătăturilor revelate, după cum pot fi devieri de la mari traditii şi tot astfel de la rânduielile creationale, fireşti, ba chiar de la cele naturale, date omului prin natura lui. Epoca modernă şi-a justificat devierile slujindu-se în acest sens de conglomerate ideologice, care s-au constituit în forte greu de strunit, slujind un singur scop, acela de a justifica, a legitima devierile. Nici chiar statele cele mai puternice n-au găsit solutia controlului acestor teribile forte ale devierii. Singură Biserica are ghidul şi puterea acestui control căci are acces la învătăturile revelate. 

 

Ideologiile se diseminează cu o fortă de difuziune extraordinară gratie marilor corporații intelectuale care se pun în serviciul lor. Uriaşe corpuri de intelectuali se pun în slujba lor, constituindu-se într-o adevărată castă a ideocratilor. 

 

Anii ’90 sunt marcati de escaladarea unui astfel de fenomen. Un „sistem de gândire” aflat deja într-o criză seculară a cucerit elitele politice şi mari segmente ale corporației intelectuale româneşti. Acest „sistem” a trecut prin trei cicluri şi cinci subfaze de criză „teoretico-ideologică” (devoalându-şi, altminteri spus, falsitatea) şi cu toate acestea a fost adoptat de elitele postdecembriste drept unul dintre sistemele exemplare de a gândi problemele „înnoirii” României. Ca şi cum ar fi cu putintă înnoirea unei societăti, reforma ei, convocând în acest scop sisteme teoretice şi ideologice de gândire invalidate de mai multe ori şi în diverse arii ale planetei. În plan teoretic, respectivul sistem de gândire a îmbrăcat forma „teoriilor modernizării” şi a acelei persistente „credinte ideologice” pe care Lovinescu a numit-o printr-un termen memorabil, „sincronism”. Sincronismul şi „teoriile” sincronizării reprezintă sinteza tuturor acelor reprezentări şi sentimente nutrite de credinta că salvarea unei societăti poate veni de la imitatia masivă a institutiilor şi formelor de viată moderne, amplu îmbrătişate în Occident, unele fiind chiar izvodite acolo, adoptate amplu de popoarele europene şi ne-europene indiferent de traditiile proprii şi chiar împotriva lor.

Teoriile modernizării, aşadar, zidite pe postulate sincroniste, sustin că societățile relativ nemodernizate se pot înnoi prin influența societăților relativ modernizate. Procesul influentelor a fost numit, în România anilor 20, „sincronizare”, iar sistemul de idei şi credinte care împărtăşesc o asemenea viziune a fost numit sincronism. Ca sistem de gândire şi de credinte ideologice, sincronismul şi teoriile modernizării, în calitate de corelativ teoretic al acestuia, au înregistrat primul lor prag de criză letală între 1870- 1910 în Europa de est, unde se remarcă şi prima reactie majoră la criza acestui „sistem” prin grupul „teoriilor formei fără fond”, împărtăşite de toti intelectualii epocii, indiferent de orientarea lor ideologică, conservatori (Eminescu, Maiorescu, Motru), liberali (Zeletin), socialişti (Gherea), poporanişti (Stere), tărănişti (Madgearu), neoliberali (Manoilescu). 

 

Guvernul „îngroapă” agricultura. Chiar dacă abia îşi duc zilele de azi pe mâine, de la 1 februarie, agricultorii vor plăti impozit pe venit

Noul Cod fiscal, care prevede modificarea modalităţii de impozitare pentru persoanele fizice din agricultură, se va aplica după aprobare, respectiv de la 1 februarie 2013. Anunţul a fost făcut de ministrul Finanţelor Publice, la finalul unei întâlniri cu partenerii sociali, la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. „Noua modalitate este o simplificare şi o reducere a impo­zi­tă­rii persoanelor fizice din agricultură. Pe noul sistem se im­po­zitează o normă de venit net anual, respectiv din venitul brut se scad cheltuielile, acestuia aplicându-se un impozit de 15% şi o cotă de 5,5% pentru contribuţiile la Fondul de Sănătate. Noul Cod fiscal, care prevede această mo­da­li­tate de impozitare, se va aplica după aprobare, respectiv de la 1 februarie 2013”, a spus Chiţoiu, citat de o agenţie de presă.
În realitate, noul sistem de impo­zi­tare „pocneşte” agricultorii care, deşi a­bia trăiesc de azi pe mâine, vor fi o­bli­gaţi să plătească un impozit. Potrivit unui proiect de modificare a Codului Fiscal, agricultorii care obţin venituri din creşterea animalelor vor plăti im­po­zit de 16% aplicat la venitul net anual, im­pozitarea fiind extinsă şi pentru veniturile din silvicultură şi piscicultură. Agricultorii care au maxim 10 ovine şi caprine, până la 3 vaci, 6 porci, 100 de păsări sau 100 familii de albine nu vor plăti impozit. Totodată, sunt exceptate de la impozitare veniturile din cereale, dacă suprafaţa cultivată este de maxim două hectare, ca şi în cazul plantelor oleaginoase, cartofilor, sfeclei de zăhar, hameiului şi leguminoaselor pentru boabe. Limite maxime mai sunt sta­bi­li­te pentru pomi - 1,5 hectare, tutun, viţă de vie - un hectar şi legume cultivate în câmp şi spaţii protejate, flori şi plante ornamentale - jumătate de hectar. Mi­nis­trul a explicat că agricultorii care au peste două ha de terenuri agricole vor plăti numai 96 de lei pe ha, faţă de 214 lei ha cât plătesc în prezent. Spre exem­plu, la cartofi, impozitul vechi, care era de 5,5% plus 2%, ajungea la 1.266 de lei pe ha, dar, pe noua propunere, este 750 de lei la ha.

Băieţii „deştepţi” pândesc terenurile
Chiar dacă oficial nu se vorbeşte despre aşa ceva, este de aşteptat ca introducerea noului impozit pentru fermieri individuali să pună presiune pe veniturile acestora. Mulţi probabil nu vor putea plăti din sărăcia pe care o gestionează impozitul mult visat de Guvern şi vor fi nevoiţi să-şi arendeze terenurile sau chiar mai rău chiar să le vândă. Ei bine, cu siguranţă în acel moment vor interveni băieţii „deştepţi” din agricultură care, cu bani foarte puţini, vor pune mâna pe mii de hectare abandonate de ţăranii „sugrumaţi” de foamea de bani a autorităţilor.

Sursa: Transilvania Expres

Predica Părintelui Cleopa la Duminica a XXXI-a după Rusalii: DESPRE CREDINŢA CEA STATORNICĂ ŞI DESPRE MILOSTENIE

Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! (Luca 18, 39)

Iubiţi credincioşi,

Cuvîntul lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsînd la o parte alte învăţături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-aţi auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: “Fiule al lui David, miluieşte-mă!”

Vedeţi, fraţii mei, credinţă statornică şi fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mîntuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulţimii el mai tare striga; “Fiule al lui David, miluieşte-mă!” El auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mîntuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mîntuitor, Care i-a zis: Credinţa ta te-a mîntuit! Şi îndată a văzut (Luca 18, 42-43).

Iubiţi credincioşi,

Fiind vorba despre credinţă este bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pămînt. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscînd puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19). Este credinţă lucrătoare, adică acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mîntuitorul lui Petru: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31). Este credinţă făţarnică pe care Mîntuitorul nostru de atîtea ori a mustrat-o în faţa cărturarilor şi a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credinţă bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credinţă superstiţioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descîntece, ghicitori şi vrăjitorii (Înţelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credinţă strîmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credinţă păgînă care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mîntuitorul lumii (II Timotei 3, 8).

S-ar putea vorbi şi de alte feluri de credinţă, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvîntul nostru la credinţa cea neîndoielnică şi statornică a orbului din Sfînta Evanghelie de azi. Credinţa lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mîntuitorul şi încununată de minunea mai presus de fire.

Unii din Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutîndu-l să intre în stăpînirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credinţă începe şi se sfîrşeşte mîntuirea, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Apostolul Iacob zice: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfînta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit şi ar fi tăcut a mai striga la Mîntuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cît mai mult îl opreau cei de faţă să nu strige şi să tacă, el mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi aşa, ştiutorul inimilor, văzînd credinţa lui cea din inimă şi fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: Cel ce crede în Hristos nu se va ruşina(Isaia 28, 16; Romani 10, 11).