Parintele Arsenie Boca – Cuvant la Duminica Samarinencii

O călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria. Iudeii predaniilor omeneşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau Samaria, ca să nu se spurce.

 

Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit la Sichar, la fântâna lui Iacov, şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o femeie stricată. Ba i-a mai cerut şi apă să bea. Închipuiţi-vă ce-ar mai fi tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus le calcă dispoziţiile în picioare – prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaiîntâlnită complicitate. Nici ucenicii, pe care-i trimisese în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai dumeriţi, văzând că Învăţătorul lor „stă de vorbă cu o femeie”.

 

Inventarul smintelelor omeneşti să-l terminăm aci. Aceasta e umbra, care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu lumina.

 

Iată acum lumina Samarineanului misionar.

 

Intâi, Iisus n-a ţinut seamă de prejudecăţile, de îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni, sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi acum. Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca să găsească omul (omul de omenie ascuns şi-ntr-un ticălos), omul cu care vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O dovadă despre cât crede Dumnezeu în om ne stă Samarineanca, o femeie încărcată de păcate. Şi cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia, ostracizata societăţii, Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă prin fire şi purtare de revelaţii, dar Iisus a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale, descoperindu-i că o cunoaşte, că-i ştie păcatele, ca oarecând descoperind lui Natanael taina copilăriei sale, pe când îl ascundea smochinul (Ioan 1,48).

 

- Văd că eşti Prooroc, văzător de Dumnezeu, deci spune-mi unde-i Dumnezeu, ca să I ne închinăm Lui: în muntele acesta, sau numai în Ierusalim?

 

Aşa pedagogie are Dumnezeu: îţi dă o dovadă că te cunoaşte, şi încă mai bine de cum te cunoşti tu însuţi, ca să te salte într-o treaptă sufletească capabilă de revelaţie, stare extatică – totuşi în stare de conştiinţă, în care cunoşti şi tu pe Dumnezeu.

 

Aşa a făcut Samarineanca cunoştinţă cu Dumnezeu. Bucuria aceasta excepţională a făcut-o să-şi uite de păcate, să uite de apa despre care nu pricepea nimic, să uite că trebuie să se întoarcă în cetate. Într-o aşa stare de bucurie ţâşnesc în sufletul omenesc întrebările ultime, întrebările veşniciei, căci veşnicia ai dori-o fericirii tale, când te întâlneşti cu Dumnezeu. Şi aude Samarineanca Adevărul grăindu-i: „Femeie, acum a venit ceasul când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; căci Duh este Dumnezeu, şi cine se închină Lui, în duh şi în adevăr I se cade să se închine” (Ioan 4,23-24).

 

Primind Samarineanca o revelaţie, care l-ar fi uimit şi pe Platon, în făptura ei se stârnesc toate nădejdile lui Israel, şi-I spune lui Iisus Credinţa sa în venirea lui Mesia „care ne va spune nouă toate”. Iisus îi înlătură şi acest de pe urmă văl de pe suflet, spunându-i deschis: „Eu sunt Acela” (Ioan 4,26).

 

La aşa măsură nu s-a descoperit Iisus pe Sine decât numai în încă două împrejurări: unui orb din naştere care, după tămăduire s-a transformat în misionar al lui Iisus, făcând de ruşine pe fariseii templului (Ioan 9) şi pentru fapta aceasta a lui, Iisus i s-a descoperit cu proprie grăire: Fiul lui Dumnezeu. Iar a doua descoperire a Sa, pe faţă, a fost înainte de patimi, când a întărit pe ucenici zicând: „Să ştiţi: Eu sunt Acela de care au grăit proorocii !”

 

Bucuria aceasta a descoperirii, pe care ţi-o face Dumnezeu, nu te lasă unde te-a găsit: te strămută într-un misionar. Laşi toate ale tale, ca Petru: corabia, peştii şi nevasta şi casa; aşa a lăsat şi Samarineanca găleata la fântână, fără să bage de seamă că lasă şi pe Iisus, dar pe care-L ducea acum în inima ei: făclie de lumină în cetatea Samariei. La aşa transformare sufletească s-a trezit Samaria. Iisus se bucura cu Duhul pentru trezirea din Samaria.

 

Tocmai ajung şi ucenicii cu pâinea. Dar Iisus le spune că alta-i mâncarea care-I astâmpără Lui foamea: bucuria misiunii reuşite, bucuria ascultării de Tatăl, a împlinirii rostului cu care venise tăvălug peste prejudecăţile şi gardurile omeneşti, acestea erau pentru Iisus, o adevărată odihnă, care stingea cu adevărat tânguirea neputinţei, numită foame. Când te saturi sufleteşte capătă şi trupul puteri de supravieţuire. Şi aceasta ne învaţă Iisus.

 

Dacă Samarineanca a avut o bucurie care a săltat-o până la întrebările veşniciei, bucuria nu L-a lăsat nici pe Iisus cu gândul numai în ziua aceea cu soarele în creştetul nămiezii. Deci Iisus vorbind cu ucenicii, care umanizaseră pe Iisus după ei, le lărgeşte şi lor gândul până la Secerişul lumii.

 

Dar iată că vine o delegaţie: mulţi samarineni, care invită pe Iisus să rămână cu ei. Şi a rămas Iisus cu samarinenii două zile (Ioan 4,40).

 

Poate că, impresionat de sufletul samarinenilor, pe care ocolindu-i iudeii nu l-au putut strica, Iisus să-şi fi însuşit numele sub care s-a ascuns în parabola Samarineanului milostiv.

In sicriul lui Constantin Voda Brancoveanu s-au gasit un craniu si oseminte depuse in forma de cruce

Cercetarea arheologică a zonei mormântului lui Constantin Brâncoveanu din biserica Sfântul Gheorghe Nou confirmă descoperirile anterioare, din anii 1932 și 1985, osemintele fiind acelea ale domnitorului sfânt martir, a afirmat vineri dr. Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, responsabil șantier arheologic, arheolog expert, într-o conferință de presă desfășurată la Muzeul Municipiului București - Palatul Șuțu.

"În sicriul lui Constantin Vodă Brâncoveanu s-au găsit un craniu și oseminte depuse în formă de cruce. Craniul aparține unei persoane de sex masculin, cu vârsta de cca 60 de ani, care prezintă urmele unei perforații de formă circulară pe osul parietal stâng, produsă de un obiect ascuțit. De asemenea, am putut observa pe partea posterioară a ramilor mandibulari urme ale unor leziuni produse de obiecte tăioase", a spus Adameșteanu.
El a subliniat că "aceste observații sunt în concordanță cu datele istorice cunoscute despre uciderea domnitorului Constantin Brâncoveanu și cu observațiile realizate cu ocazia analizei antropologice efectuate în anul 1932".
Afirmația dr. Mănucu-Adameșteanu a fost confirmată și de antropologul Mihai Constantinescu, de la Institutul de Antropologie 'Francisc I. Rainer' al Academiei Române.
Potrivit dr. Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, au fost descoperite trei sicrie, depuse în cripte amenajate pe latura de sud a naosului lăcașului de cult.
Într-unul dintre aceste sicrie au fost identificate osemintele domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), depuse în cripta de nord a mormântului, încă din anul 1720, de Marica Brâncoveanu.
În cripta alăturată au fost descoperite osemintele domnitorului Ioan Vodă Mavrocordat (1714-1719), care au fost identificate pe baza unor inițiale metalice (I.M.), însoțite de o coroană, montate în sicriu.
La deschiderea sicriului domnitorului Ioan Vodă Mavrocordat, printre oseminte se afla depus un recipient din sticlă sigilat care conținea un document olograf, semnat de principele Constantin Vodă Mavrocordat, în data de 22 mai 1934, prin care declara că în acel sicriu se află osemintele strămoșului său Ioan Mavrocordat.
Alături de aceste sicrie, în cripte se aflau oseminte depuse succesiv în decursul secolelor XVIII-XIX.
Preotul vicar patriarhal Ionuț Corduneanu, care a mărturisit emoția deschiderii raclei cu moaștele sfântului domnitor martir, care l-a făcut să retrăiască o pagină de istorie, a anunțat că sfintele moaște au fost așezate după o rânduială specială într-o raclă confecționată din argint aurit la atelierele Patriarhiei Române.
De asemenea, preotul paroh de la biserica Sfântul Gheorghe Nou, dr. Emil Nedelea Cărămizaru, a prezentat lucrarea "Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu", apărută în acest an la Editura Basilica, cu binecuvântarea patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Daniel.
O procesiune cu moaștele Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu, la împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni, va avea loc miercurea viitoare, la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, hramul istoric al Catedralei patriarhale.
Traseul este similar celui pe care în urmă cu 80 de ani, în ziua de 21 mai 1934, a avut loc procesiunea solemnă de reînhumare a osemintelor Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu de la Catedrala patriarhală până la Biserica 'Sfântul Gheorghe Nou' din București.
Totodată, în lunile iunie și iulie, racla cu moaștele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtată în pelerinaj de o delegație a Patriarhiei Române la cele mai importante biserici ctitorite de el în Țara Românească și în Transilvania.
În ziua de 16 august se va sfinți pictura nouă a bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a Domnitorului Martir, de un mare sobor de ierarhi români și străini și va fi oficiată Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfinților Martiri Brâncoveni. La eveniment sunt așteptați să participe, potrivit preotului vicar patriarhal Ionuț Corduneanu, înalți ierarhi de la bisericile surori de peste hotare care au avut relații cu Brâncoveanu.
O serie de cercetări arheologice în biserica Sfântul Gheorghe Nou au fost realizate în anul 1932 sub coordonarea istoricului Virgiliu Drăghiceanu, secretar al Comisiilor Monumentelor Istorice, ocazie cu care au fost identificate osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu.
În timpul lucrărilor de consolidare a mormântului voievodal din anul 1985, arheologul profesor Panait I. Panait a coordonat cercetările arheologice.
În perioada 12-15 mai, la solicitarea Patriarhiei Române, Muzeul Municipiului București, prin responsabilul de șantier, arheolog expert dr. Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, arheologul specialist dr. Raluca-Iuliana Popescu și expertul în arheometrie Ingrid Poll, a realizat cercetarea arheologică a mormântului domnitorului Constantin Brâncoveanu de la biserica Sfântul Gheorghe Nou. Echipa de cercetare a fost completată de doi cercetători de la Institutul de Antropologie "Francisc Rainer", din cadrul Academiei Române, dr. Andrei Soficaru și dr. Mihai Constantinescu, care au continuat cercetarea începută în anul 1932 de profesorul Francisc J. Rainer.

Autor: Filip Stan

 http://www.romaniatv.net/constantin-brancoveanu-a-fost-deshumat-in-sicriu-s-au-gasit-oseminte-in-forma-de-cruce_145539.html#ixzz31tz63OGa

Prigonitori si prigoniti: Paul Cornea si Parintele Justin Parvu

In anul 1948, luna mai, ambii erau tineri; unul era crestin, celalalt, comunist. Parintele Iustin Parvu, fiul unor romani ortodocsi, impreuna cu alti 15 000 de studenti lua drumul puscariilor Satanei Rosii. Paul Cornea, fiul lui Leon Luca, student la filologie in ultimul an, tocmai isi incepea stralucita cariera in ocuparea Romaniei ca agent Komintern si colaborator apropiat al lui Ion Witnner, trimis de NKVD in Universitatea Bucuresti pentru a face epurare etnica, adica pentru a-i elimina pe romani din toate esaloanele de conducere, situatie mentinuta pana in 1961.

Arestarile au fost coordonate din doua parti, prin ofiterii NKVD trimisi direct de Moscova in Romania, Teohari Georgescu (Burah Tescovici), Nicolschi (Boris Grunberg), Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), dar si cu ajutorul agentilor infiltrati la cel mai inalt nivel in serviciile secrete anglo-americane, gen Kim Philby, recrutat de rusi inca din anii 30, pe vremea cand era student la Cambridge , unde si infiintase un grup operativ, format din cinci indivizi cu orientare homosexuala, care au ajuns mai apoi sa ocupe functii importante in diferite structuri occidentale, furnizand astfel rusilor informatii despre luptatorii nationalisti.
In Romania, la radio, canta muzica sovietica, data la maximum in difuzoarele amplasate pe strazile Bucurestiului si a marilor orase. In sate incepeau doinele de jale ale taranilor crucificati de catre cei cu sange strain. In celule, romanii il ascultau pe Hristos. Afara, iadul se dezlantuia peste tara. Ion Iliescu, Leon Tismineţki, Saul Bruckner (Silviu Brucan), Denis Patapievici, Walter Roman, născut Ernő Neuländer, Nicolae Cealik (Celac), incepeau sa joace cazacioc pe inima Romaniei. Peste ani, ei sau urmasii lor, au devenit "democrati" si au condus din nou Romania, sau au inceput sa scrie la diverse reviste ce apartin unor grupuri gen Philby, unde au loc tot felul de dialoguri, mai mult kominterniste decat "sociale". Astazi nu mai sunt tineri inchisi in celule ca in 1948 (deocamdata), in schimb afara se aude aceeasi muzica proasta, poate cu alte tonalitati, dar cu aceeasi compozitori, repliati pe "noua" realitate.

Mihai Tîrnoveanu

O tânără sudaneză de religie creștin-ortodoxă, condamnată la moarte pentru credința ei

Un tribunal de Khartoum a decis joi condamnarea la moarte pentru apostazie a unei tinere sudaneze de 27 de ani, de religie creștin-ortodoxă, în pofida apelurilor făcute de ambasadele occidentale pentru respectarea libertății religioase, transmite AFP. 

Foto: (c) Amnesty International
 
Tânăra, însărcinată în opt luni, este în prezent deținută împreună cu fiul ei de 20 de luni, potrivit organizației Amnesty International, care a cerut eliberarea sa imediată.
'V-am acordat trei zile pentru a vă renega credința, dar ați insistat că nu veți reveni la islam. Vă condamn la pedeapsa cu moartea prin spânzurare', a anunțat judecătorul Abbas Mohammed Al-Khalifa, adresându-se tinerei cu numele de familie al tatălui său, de religie musulman.
Meriam Yahia Ibrahim Ishag, numele său creștin, a fost, totodată, condamnată și la 100 de lovituri de bici pentru 'adulter'.
Anterior, în timpul audierii, după o lungă intervenție a șefului religios musulman care a încercat să o convingă să renunțe la credința ei, Meriam a spus calm: 'Sunt creștină și nu am făcut niciodată un act de apostazie'.

Ambasadorii SUA, Canadei, Marii Britanii și Olandei și-au exprimat marți 'puternica lor îngrijorare' față de cazul acestei tinere creștine sudaneze. 'Facem apel la guvernul din Sudan să respecte libertatea de religie, inclusiv dreptul la schimbarea credinței sau a convingerilor', au indicat misiunile diplomatice menționate într-un comunicat comun, preluat de AFP.

Acest drept este stipulat în Constituția interimară sudaneză din 2005, precum și în textele internaționale privind apărarea drepturilor omului, subliniază cancelariile occidentale, cerând autorităților judiciare ca, 'din compasiune', să claseze cazul tinerei.
Potrivit Amnesty International, Meriam Yahia Ibrahim Ishag a fost crescută în religie creștin-ortodoxă, religia mamei sale, tatăl său, musulman, fiind absent în perioada copilăriei sale. Ea s-a căsătorit apoi cu un creștin din Sudanul de Sud.
Acuzația de 'adulter' i-a fost adusă pentru căsătoria sa cu un creștin, a indicat aceeași organizație, adăugând că, potrivit legii islamice în vigoare în Sudan, o femeie musulmană nu se poate căsători cu un bărbat de altă religie.
Christian Solidarity Worldwide, organizație cu sediul în Marea Britanie având ca misiune apărarea libertății religioase, semnalează faptul că acest caz al tinerei Meriam Yahia Ibrahim Ishag este ultimul dintr-o serie de 'acte represive' împotriva minorității creștine din Sudan.

AGERPRES/(AS — autor: Flori Tiulea, editor: Tudor Martalogu)

Conferentiari la Centrul de Studii Martirologice din Aiud: adulatorul antiromanilor Boia si Tismaneanu, Sorin Lavric, si Dan Puric. Dupa modelul altor simpozioane, fostii detinutii politic nu au depus marturii. Parintele Justin Parvu: "Sfintii din inchisorile comuniste nu pot fi monopolizati, numai cerul ii poate cuprinde. Este strigator la cer sa cuteze cineva sa-i dea alta nuanta politica decat numai pentru ceea ce a fost menit" (vezi interviu)

La Centrul de Studii Martirologice din Aiud au fost susţinute astăzi două conferinţe. Dan Puric şi Sorin Lavric au vorbit despre prigoniţi şi prigonitori, informează TRINITAS TV.


În deschidere, Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, a oficiat o slujbă de Te Deum.

În cadrul întâlnirii a fost vizionat un film cu mărturii ale foştilor deţinuţi politic.

Evenimentul a cuprins şi mai multe lansări de carte.

Alături de conferenţiarii din România au participat şi doi invitaţi din Grecia.

Sursa: Doxologia

MANASTIREA SFINTILOR INCHISORILOR
(interviu realizat de ziaristul Victor Roncea, Ziua)

- Sfintia voastra, de curand la Rapa Robilor din Aiud, a fost oficiata de catre IPS Andrei Andreicut o slujba de sfintire a locului pentru o noua biserica sau un centru cultural, dupa cum se aude. Ce stiti despre acest proiect si ce urmeaza exact sa se construiasca acolo?
- Dragul meu, cu durere iti spun ca eu nu am fost instiintat cu privire la aceasta sfintire, despre care am aflat ulterior. Sfintirea aceasta a fost foarte surprinzatoare pentru mine si mi se pare o lipsa de respect, fata de cei care au suferit in inchisori si mai pot da inca marturie, faptul ca acest eveniment important s-a facut fara vreo informare a noastra catusi de putin. S-a uitat ca mai sunt si niste urmasi, niste batrani, niste oameni care sunt interesati in mod deosebit de viitorul acestei biserici ce se intentioneaza a se ridica pe ruinele sfinte ale unui martiraj, o groapa plina de un amar de suferinta? S-a oficiat slujba intr-un cerc foarte restrans, cu anumite oficialitati si persoane… Ori, Biserica, in tot trecutul ei istoric are si un act de nastere. Aici s-a facut pe ascuns si necunoscut. Manastirea pe care noi suntem pregatiti sa o ridicam, pentru mine reprezinta inaltarea neamului nostru romanesc. Macar sa fi anuntat cativa dintre batranii care au fost si sunt implicati in lucrarea aceasta de viitor a bisericii care va avea si asezamant monahal, dupa cum si are. Dar s-au trecut cu vederea toate lucrurile acestea si ramane sa ne intrebam noi: Oare ce se face acolo? Facem o biserica in care sa se oficieze slujbele mortilor, martirilor si eroilor nostri care au patimit ani si ani intre zidurile puscariei Aiudului sau se face altceva? Si acel altceva pe noi ne intereseaza mai putin sau chiar deloc, indiferent ce ar fi el, centru cultural, casa memoriala sau orice altceva. Pentru ca pe noi nu aceste aspecte ne intereseaza, dragii mei, in primul rand. Ci sa se savarseasca jertfa cea fara de sange a Mantuitorului nostru Iisus Hristos pe temelia insangerata a Aiudului, cetatea si sufletul neamului nostru romanesc. Dar acum ma tem ca nu cumva toata aceasta lucrare a noastra de preamarire a martirajului lor sa capete o coloratura politica si sa pangarim mai mult jertfa lor curata.
- Dar detinutii politici nu au fost instiintati?
- Tocmai: aceasta sfintire ce a avut loc la Aiud socot ca trebuia facuta in prezenta celor care sunt primii indreptatiti sa vorbeasca acolo fostii detinuti; ei insa au lipsit cu desavarsire. Cu multa durere suport aceasta jignire care este adusa martirilor si eroilor nostri de altadata. Nu zic sa ma fi anuntat musai pe mine, dar inca mai sunt cativa batrani in tara asta carora li se cuvenea sa participe la un asa eveniment pentru neamul nostru. Inseamna ca noi nu acordam nicio atentie puterii jertfei; am neglijat cu totul viata si jertfa, si a celor morti, si a celor vii. Si acuma, desigur, suntem la o raspantie de drumuri: Ce se va face pe locul acesta sfintit pentru biserica si cum se va face? Ce planuri sunt de fapt? Pentru ca au fost mai multe proiecte. Stiu ca proiectul trebuie sa fie aprobat de mitropolie, de autoritatile competente ale orasului Aiud; poate s-or fi facut toate aceste demersuri, dar noi nu le cunoastem. Or, ele ar fi trebuit sa fie oficial publicate si cunoscute, nu pentru oamenii politici, ci mai ales pentru cei care si-au pierdut o viata in acele locuri si pentru cei ce cu adevarat vor sa se aduca jertfa curata lui Dumnezeu si neamului lor.
- Sfintia Voastra l-ati insarcinat si pe actorul Dan Puric sa gireze lucrarile de la Aiud, el fiind si unul dintre participantii la sfintirea locului?
- A fost o discutie in prealabil, am vorbit doar asa, in treacat. Apoi am avut pareri diferite in privinta proiectului pentru biserica, dar asta nu inseamna ca acum trebuie sa ne ascundem unul fata de celalalt. Dorinta aceasta, de a infiinta o manastire la Aiud, am avut-o inca de cand am iesit din inchisoare, dar abia in 2004 am reusit sa primim binecuvantarile arhieresti pentru schitul care este acum acolo si poarta hramul Inaltarii Sfintei Cruci. Monumentul care este acolo s-a ridicat cu ajutorul fostilor detinuti politici si a fost sfintit de Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Anania in anul 2000, locas unde pana acum se savarseste Sfanta Liturghie. Cu timpul insa acele locuri s-au facut repede cunoscute, mai ales pentru faptul ca s-au descoperit, odata cu inceperea sapaturilor, sfintele moaste ale martirilor care erau aruncati cu bestialitate in acea groapa comuna, oseminte care stau marturie in osuarul monumentului din Aiud. Credinciosii, manati dinlauntru de glasul mucenicilor, au inceput sa vina din ce in ce mai multi sa se inchine si sa cinsteasca nevointele si sfintenia lor, iar pentru credinta acestora, s-au facut si se savarsesc in continuare nenumarate minuni si tamaduiri. De aceea am considerat necesara ridicarea unei biserici autentice si incapatoare, in conformitate cu traditia noastra ortodoxa si, de asemenea, un complex monahal adecvat. Domnul Dan Puric s-a aratat dornic sa contribuie la aceasta lucrare si, prin sprijinul dansului, am reusit de am obtinut de la primarie terenul din preajma monumentului, de langa cimitir, pentru construirea complexului monahal si a bisericii. Aud insa acum ca nu se mai doreste construirea unui complex monahal, ci a unui centru memorial. Trebuie insa sa inteleaga ca noi aici lucram pe o conceptie pur crestin-ortodoxa, fara influente straine cultului nostru bisericesc, fara vreun amestec de orice alta natura in afara vietii liturgice bisericesti, monastice care se va dezvolta pe viitor. Noi suntem datori sa urmam o regula foarte precisa conform canoanelor sfintei noastre Biserici, din punct de vedere arhitectural. Arhitectura este legata de viata bisericeasca in cele mai mici amanunte. Bineinteles ca acest locas trebuie sa se inalte, potrivit sfintei noastre traditii, sub binecuvantarea arhiereasca, pentru ca unde este episcopul, acolo este si Biserica. Trebuie sa fim in stransa legatura cu ierarhia locului, sa avem o comuniune in ceea ce priveste mai cu seama opera aceasta de structura ortodoxa si duhovniceasca. Dar aceasta biserica nu este o biserica oarecare. Este exponentul martirilor si eroilor nostri, care au fost tradati si lepadati pana si de unii din episcopii lor. Ce folos sa mai tradam inca o data adevaratul lor sens de sacrificiu? Sacrificiul lor a fost inchinat numai si numai lui Hristos, si nu vreunui partid politic. De aceea, manastirea, care se va naste, nu poate sa amestece in niciun chip alte structuri si simboluri, oricat ar fi ele de demne, cata vreme ele nu apartin vietii traditionale a Bisericii noastre.
- Proiectul centrului memorial are vreo legatura cu manastirea?
- Biserica aceasta nu este numai pentru noi, cei care o ridicam. Ea este stindardul viitorului tarii noastre. Biserica aceasta, deci, nu poate sub nicio forma sa imbrace decat duhul rugaciunii martirilor. O manastire este si un centru de rugaciune si un centru cultural, in acelasi timp si acolo se poate dezvolta pe parcurs si un centru de studii asupra rezistentei comuniste. Intotdeauna manastirile au avut – si il au si pana astazi – rolul acesta cultural. Dar acest scop cultural se misca total in baza traditiei si obarsiilor noastre de veacuri. In biserica s-a nascut cultura si neamul acesta, nu invers. De aceea, am sa fac tot posibilul ca acest centru cultural sa nu fie in incinta manastirii, ci undeva in afara, pentru ca cele doua lucrari sunt diferite si nu este cuviincios a strica linistea monahala cu zarva si duhul unui astfel de institut cultural. Cu cat noi vom trai modelul mucenicilor si martirilor, cu atat si viata noastra se va usura si vom fi intr-o convietuire cu cei de pe pamant si cu cei din ceruri. Ei – Biserica cereasca, iar noi – Biserica luptatoare. Sfintii din inchisorile comuniste nu sunt numai ai tarii noastre. Ei depasesc hotarele firii si ale intregii omeniri. Ei nu pot fi monopolizati, numai cerul ii poate cuprinde. Ei fac legatura intre pamant si cer iar noi sa fim supusi, ascultand glasul lor, ca sa putem avea indrazneala inaintea lui Dumnezeu pentru toate cererile noastre de pe pamant. Ei se roaga atat pentru romani, cat si pentru chinezi, si pentru japonezi, si pentru africani, si pentru americani si pentru toata lumea crestina, a celor care sunt botezati in numele Sfintei Treimi: al Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant si marturisesc cu adevarat invatatura Sfintilor Parinti.
- Asa a spus si Parintele Arsenie Papacioc: ca un centru cultural nu poate fi manastire…
- Sa fie o manastire, si nu altceva, care sa aiba cel putin 10 vietuitori, slujitori, care sa reprezinte acolo martirii si eroii nostri, prin rugaciunile lor, prin viata lor. De asemenea, sa existe o catehizare prin prezentarea suferintelor si torturilor indurate in temnita Aiudului, tuturor celor ce vin sa se informeze si sa se inchine la locurile acestea sfintite de mucenicii nostri. Nu se pune problema ca cineva sa monopolizeze aceste locuri. Aici nu se poate monopoliza, nu poate interveni nimeni care sa profite de pe urma sacrificiului lor, pentru ca este blestemul lui Dumnezeu peste tot cel care ar cauta sa deranjeze acest scop maret al eroilor nostri din Aiud. Nu se poate! Este strigator la cer sa cuteze cineva sa-i dea cineva alta nuanta sau coloratura decat numai pentru ceea ce a fost menit: pentru rugaciune, rugaciune si iarasi rugaciune. Numai rugaciunea ne-a dat puterea sa marturisim si sa nu cedam in fata fiarei bolsevice. Aceasta este predania pe care trebuie sa o inmanam generatiilor care vin! Asta asteapta Dumnezeu de la noi, ca sa putem duce mai departe, oarecum, osteneala si truda inaintasilor nostri care s-au nevoit in cazanul acesta al Aiudului, la a carui caldura se va cladi acest popor. De aceea orice crestin este bine primit sa aduca acolo, pe cat are dragoste si putere fiecare, din darurile sale. Deja sunt foarte multi credinciosi si din strainatate, de pe tot cuprinsul globului, care sunt doritori sa contribuie la ridicarea acestei manastiri, in numele acelor care au suferit si si-au dat viata pentru Hristos si pamantul acesta romanesc. Chiar m-am gandit sa merg pentru doua luni acolo, la Aiud, daca ma ajuta Dumnezeu si-mi va mai harazi zile, sa stau sa veghez acolo cum am vegheat si la biserica manastirii Petru Voda, unde pana si cei mai mici copii duceau cate o piatra de un kilogram la temelia bisericii. Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi fi aici la aceasta temelie, si mare dar de la Dumnezeu ar fi pentru mine sa vad aceasta biserica inaltata si sfintita, dupa care sa pot spune impacat: Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau in pace.

(extras din numarul 6 al revistei ATITUDINI)
 

66 de ani de la arestarea Părintelui Justin Pârvu

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”. Descrierea aparţine părintelui Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceva, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea.

La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de dreapta credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă“, mărturisea părintele.
Detalii inedite despre dosarul întocmit de Securitatea din Roman părintelui Iustin Pârvu au fost făcute publice în numărul din 20 decembrie 2013 al ziarului „Lumina”. Condamnarea părintelui Iustin a avut loc în urma aplicării la nivel naţional a ordinului nr. 5 al Cabinetului Ministrului Afacerilor Interne, care prevedea arestarea legionarilor şi “reacţionarilor”. Pe linia legiunilor de jandarmi, autorităţile locale au primit ordin să înainteze liste nominale cu persoanele din categoriile "reacţionare" (manişti, brătienişti, titelişti şi legionari), iar în aşa numita “noapte fulger” - 14 /15 mai 1948 - au fost arestaţi mii (după unii autori 1000, după alţii 3000, după alţii 5.000) de elevi şi studenţi din centrele universitare din Bucureşti, Iaşi, Cluj. Numai în fostul judeţ Roman au fost reţinute 44 de persoane suspectate că ar duce activitate legionară conspirativă. Printre aceştia s-au numărat studenţi, intelectuali, preoţi şi chiar elevi din liceele romaşcane. Cei mai în vârstă dintre arestaţi erau consideraţi continuatorii activităţii legionare, concretizată mai ales prin recrutarea tinerilor liceeni din şcolile din Roman. Între ei s-a aflat şi părintele Iustin Pârvu, care avea atunci 29 de ani şi era student la Seminarul “Sfântul Gheorghe” din Roman.
Despre momentul arestării, urmat de cele zece zile de coşmar petrecute în podul Securităţii şi apoi de anchetele susţinute de “haidamaci specializaţi în bătăi şi torturi crunte”, aflăm din evocările pline de dramatism ale părintelui Iustin.
“Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi-am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic:     «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…
(…) La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă... Unde intrăm? La „securitatea" din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul... Hai!... Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa... La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu mişti de aici, banditule!"... Atunci am luat şi eu contact cu acest termen, de bandit, şi asta m-a urmat şaisprezece, şaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului".(Pr. Justin Pârvu - Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, pp. 57-58)

“În podul Securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.
După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.
Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.”
(Pătimirile unui monah - fragment dintr-un interviu acordat, în 1991, de părintele Iustin Pârvu pentru revista “Credinţa neamului”- Mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ)

Binecuvântată fii, închisoare!

La capătul anilor grei de detenţie, părintele Iustin păşea în lume transfigurat şi lămurit, precum aurul în topitoare. Căci nici foamea, nici frigul, nici bătăile, nici prigoana, nici umilinţele nu l-au doborât, ci i-au întărit credinţa, iubirea de oameni, înţelegerea şi iertarea. “Dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o, în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa, dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine şi ei. Şi chiar dacă nu se duce el, omul, chiar satisfăcut, că nu i se întâmplă mare lucru că a venit la mănăstirea Petru-Vodă şi a plătit un pomelnic, rămâne dialogul nostrum, ne ascultăm unul pe altul. Dar el tot acelaşi om rămâne. Doar că îi dă Dumnezeu mai multă răbdare, mai mult îndemn spre viaţa asta şi ştie că undeva cineva se roagă pentru el…” (Pr. Justin Pârvu - Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, p. 55)
Alături de părintele Iustin, se cuvine să pomenim, în ziua de 14 mai, pe toţi sfinţii mucenici care au pătimit în temniţele comuniste din România şi care, între anii 1945 – 1964, au fost chinuiţi cu foame, sete, frig, bătăi şi torturi inimaginabile, cu teroare continuă, insulte şi umiliri nenumărate şi care s-au săvârşit, mărturisind dreapta credinţă. Să ne adăpăm mereu din izvorul lor de apă vie şi să le urmăm exemplul de jertfă pe altarul credinţei şi al neamului, astăzi, când întreaga societate resimte atât de acut lipsa modelelor autentice. Să ne cuminecăm din durerea şi din jertfa acestor eroi, aşa cum ne îndeamnă poetul Radu Gyr, şi el un martir al închisorilor comuniste:

Morminte dragi, lumină vie,
Sporite'ntr'una an de an,
Noi v'auzim curgând sub glie,
Ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
Pământul, până'n temelii,
Căci arde ţara de morminte,
Cum arde cerul de făclii.

Ascunse'n lut, ca o comoară,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma'n ţară,
Vă regăsim mereu în noi!

De vi s'au smuls şi flori şi cruce
Şi dacă locul nu vi-l ştim,
Tot gândul nostru'n el v'aduce
Îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane,
Şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
Ci se cuminecă prin voi.

(Radu Gyr - Imn morţilor)

Irina Nastasiu

Sursa: Doxologia
 

Mărturisire de credinţă a Generaţiei 1948. Destinul generaţiei în viziunea deţinuţilor politici. 66 de ani de la arestarea elitei tineretului român. Mărturisitorul Nicolae Purcărea: Am împins cu toţii căruţa Neamului Românesc spre Hristos!

Acum 66 de ani, in noaptea de 14-15 mai 1948, in Romania s-a declansat teroarea impotriva tineretului fidel idealurilor national-crestine. Conform spuselor fostilor detinuti politici, in acea noapte au fost arestati aproximativ 15.000 de oameni. Cei mai multi dintre ei aveau sa iasa pe portile inchisorilor abia in anul 1964. Majoritatea au avut o tinuta demna in inchisoare, marturisindu-l pe Hristos si afirmand necontenit idealurile nationale ale romanilor. Nu si-au abandonat crezul generatiei lor deoarece stiau ca "adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr). Aceasta generatie a dat sfinti, martiri, mucenici, marturisitori. Jertfele acestei generatii scut, generatia de la 1948, o demna continuatoare a stralucitei generatii de la 1922, ne imbogatesc sufleteste, constituind o sursa de putere a neamului nostru.

Postez o marturisire de credinta a acestei generatii, asa cum a fost exprimata de Mircea Dumitrescu si Traian Popescu, doi dintre detinutii politici care au simtit ca pe o datorie de constiinta sa scrie despre destinul generatiei 1948.

Generaţia 1948

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.

De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propria identitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor, acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socoteală în faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială.

Ştim sancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei: pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre.

Cine poartă răspunderea pentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şi Împăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând.

Doar înţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţii reprezentative.
Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii.

Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: creştinismul românesc.

Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă a neamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poate spune: Generaţia de la 1948.

O generaţie nu este o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp.

Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţarea istorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-i falsifica cultura şi spiritualitatea, negându-i-se:

-originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;
-familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii, recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie, poziţie în societate, revenind statului;
-armonia socială, prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiul claselor, delaţiunea devenind raţiune de stat;
-forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţii spirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri.

În final, această acţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilor naţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşor manevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rup de trecutul lor.

Evoluţia naţională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, a alterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestui experiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acestei raţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acest cataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu cât şi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată din munţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice.

În aceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şi statut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri ale studenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-au văzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţile intelectuale dovedite cu prisosinţă.

Generaţie sacrificată, dar, contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celor ce au supravieţuit condiţiilor de exterminare, le-a fost dat totuşi să se afirme într-un mod încă anonim.

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, o tendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare a adevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent.
Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.
A existat o generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei de loviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina!

Convertirea suferinţei în creaţie.

Epopee scrisă cu sânge.

Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iar calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cu primăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-n pridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocorii deodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soare avide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/ Când iarna de nea ne desparte.

Şi-au început noua viaţă sorbind din cărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pe care unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Au devenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţi preoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii.

Ieşiţi din închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şi setea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din cei care nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nici când au devenit inventatori.

Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând dovezi incontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicio clipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.

Robii unui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniul cultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut în faţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriu învingătorii.

Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sau în cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ.