Apelul Părintelui Liviu Brânzaş pentru canonizarea sfinţilor închisorilor!

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.
Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea - suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.
Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!
Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.
Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.
Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.
În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.
În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.
Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor. Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos!
Tânărul italian Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui a intrat in calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.
Mă adresez acum şi vouă, tineri ai româniei, căutători buciumaţi ai unui ideal care să fie pe dimensiunea aspiraţilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constituiţi-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.
Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nici o rezistenţă.
Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.
Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:
Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară. Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. Numai ei pot să pronunţe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horea, Cloşca şi Crişan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.
Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Puneţi-vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.
Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.
Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care au (...) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.
Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.
Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:
În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.
Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.
Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.
Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor. (acest apel a fost făcut de către regretatul Părinte Liviu Brânzaş, ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae în puşcăriile comuniste, în cadrul congresului foştilor deţinuţi politic, desfăşurat în 1991, la Braşov)

Sursa: Veghea – Publicaţie ortodoxă a Generaţiei Neaşteptate

Crăciun în temnită: Minune într-o noapte de Crăciun, comunistul schingiuitor şi victima sa, Părintele Gherasim, au plecat împreună în Rai!

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.
Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.
În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!
Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.
Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.
Apoi preotul zise către acel om:
- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.
Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:
- Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.
În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.
Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.

Cf. Întâmplări minunate din vremea noastră, culese de Părintele Petroniu Tănase, ed. Anastasis, Sibiu, 2004. Aceste mărturisiri din închisoare au fost traduse din limba greacă de Părintele Petroniu, însă nu este precizat numele celui care a dat aceste mărturii. Tot ce ştim despre acest om este că a îndurat 14 ani în temniţele comuniste din România. Preluare din lucrarea Apostazia şi Antihristul, apărută sub egida Fundaţiei Sfinţii Martiri Brâncoveni – Constanţa.

Creştinism cosmic în colindele româneşti

Adevărul divin se afirmă drept o „lege a credinţei” (Rom. 3, 27). Nu de puţine ori această lege e steaua din Răsărit a magilor în căutarea Betleemului: „Sus la Sfântul Răsărit / O stea mare s-a ivit / Şi strălucea cu tărie / Vestind marea bucurie”. Este legea „cosmică” din Răsăritul ortodox, care are menirea să sfinţească şi să-l transfigureze pe om, tocmai pentru că este „stea – lege românească” redată în textul colindei, printr-o frumoasă imagine a sădirii ei în existenţa noastră istorică, cu o tainică rădăcină: „La apus şi miazănoapte / Era întunerec foarte, / Iar la răsărit lumină / Sfânta lege rădăcină / Sădită de Dumnezeu / Prin cel iubit Fiul Său”. (Colindă din Albeşti, jud. Mureş). Iată versuri de colindă, care conţin o mărturisire de credinţă ortodoxă limpede. „Legea românească”, păstrătoare a adevărului dintru început, reprezintă o tradiţie vie, o tradiţie dinamică, creatoare şi atotcuprinzătoare, corespunzând vieţii adânci pe care poporul român o trăieşte şi o păstrează din vremea apostolică a încreştinării sale.

Ecoul cuvintelor Domnului în colinda şi propagarea acestuia prin colindătorii misionari.

În mărturia Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), „calea” descoperă o conotaţie doxologică, care pune în legătură intimă doi termeni: „adevăr” şi „preamărire” şi îi împreună în sintagma „calea adevărului” (Apoc. 15,3). Doi dintre ucenicii Domnului, Luca şi Cleopa, care au fost însoţiţi de Hristos pe drumul spre Emaus, încă în prima zi a Învierii, s-au întrebat unul pe altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe ale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,32). Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor pentru a I se auzi glasul. Şi nu este altul decât glasul Adevărului, chemarea Adevărului. Răspunsul ucenicilor la această chemare este sigur ceea ce Sfântul Apostol numeşte „iubirea Adevărului”, răspuns la intervenţia cu care Hristos-Domnul ne întâmpină în istorie (cf. II Tes. 2,10). Prin „arderea Duhului”, care face una cu mărturisirea ucenicilor, răsună mai departe, în şirul veacurilor şi a generaţiilor neîntrerupte de credincioşi, unul şi acelaşi glas al lui Hristos, răzbate şi răsună adevărul, ecoul liturgic al vremii marelui început. Astfel prezenţa Mântuitorului cu noi, totdeauna o prezenţă euharistică, face din auzirea cuvântului Său un sacrament (o taină), după cum face şi din transmiterea cuvântului Său un sacrament. Nu fără o viziune dobândită printr-o credinţă spirituală, colindătorii sunt consideraţi apostoli, încredinţaţi cu aducerea vestei celei bune. „Dacă avem în vedere repertoriul narativ al colindatului, ne vom da seama că într-însul este cuprins întregul kerygma creştin, adică conţinuturile fundamentale ale predicării apostolice” (Dan Octavian Cepraga, „Graiurile Domnului” Clusium, 1955, pag.20). Nu este destul pentru un colindător oarecare să-şi închipuie că el este un bun interpret al cântării de Crăciun, având o pregătire exterioară în această privinţă, şi trebuie să ajună a întrupa în sine actul preamăriri Domnului. Numai astfel prin vocea lui se aude vocea lui Hristos şi prin ea se revarsă harul Sfântului Duh în cântare. Acest fapt ne dă dreptul să atribuim adevăraţilor colindători, printre altele, o însemnată funcţie creştină depinzând de un har important şi esenţial: harul mărturisirii şi al propovăduirii. Este condiţia prin care „junii satului” sau „junii buni colindători” se transformă în „Sfinţii lui Crăciun”: „Că nu vine cine-ţi pare / Dar vin junii satului / Junii-s buni colindători / Da' sunt Sfinţii lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân,” (T. Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, Cluj, 1977, p158). Este de crezut că avem de data aceasta cu o inspiraţie dintr-un trecut apostolic: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă – se exprimă Sfântul Apostol Pavel – dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Cor. 13,5). Iată singura „cale” prin care colindătorii sunt chemaţi să cunoască şi să propovăduiască adevărul credinţei strămoşeşti, când acestor „Sfinţi ai lui Crăciun”, colinda le zice „porumbei”, trebuie să ne gândim că acest nume nu-l primesc de la Naşterea Domnului, ci de la Botezul Domnului. Această sărbătoare consemnează deschiderea cerului şi pogorârea Sfântului Duh peste Iisus şi peste apele Iordanului, în chip de „porumb”: „Nu sunt vineţi porumbei / Şi sunt juni colindători. / La fereastră ne-or veni, / Ne-or cânta, ne-or colinda / Colac de grâu şi-or lua”. Aşadar cu cea mai mare certitudine, „porumbeii Sfântului Duh”, inspiraţi fiind de adevărul pe care îl propovăduiesc prin colindă, sunt consideraţi nu metaforic, ci în mod real nişte apostoli, vestitori ai unei minuni cum este aceea a Naşterii dumnezeieşti şi nu mai puţin a Sfintei Euharistii. Mai este oare cazul să ne întrebăm: cum aceşti colindători devin propagatori ai unui adevăr absolut, când aşa de bine se ştie cât de fragil este adevărul omenesc la orice nivel de cugetare ar fi ajuns? De un singur lucru nu ne putem îndoi. Colindătorii care-L vestesc pe Hristos ca „porumbei ai Sfântului Duh”, prin împărtăşirea lor cu Trupul şi Sângele Domnului, au primit în adâncul fiinţei lor pe Dumnezeu Cuvântul, devenind astfel purtătorii Logosului divin, cu cele mai de seamă şanse de a fi inspiraţi de Duhul Sfânt.
Pr. Prof. Ilie Moldovan

Vestea bună în colindele tradiţionale româneşti

Noul chip al copilului în care sălăşluieşte Hristos

Vestea bună pe care o aduce cu sine colinda are menirea de a îndrepta gândul părinţilor spre copil ca spre un dar dumnezeiesc. De când Iisus a luat copilul în braţe şi i-a rânduit un loc de seamă în Evanghelia Sa, pentru părinţi a apărut exigenţa unei noi vrednicii morale, care le îndrumă inima spre Hristos, dar pe care n-a cunoscut-o lumea dinaintea Domnului. E vorba de o vrednicie pe care noi am moştenit-o din etnogeneză. Din Evanghelie aflăm următoarele: „Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor (ucenicilor), şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 2-3). Copilul pe care Domnul îl înfăţişează ucenicilor e o mărturie vie, concretă privitoare la lumea transcendentă a luminii, neprihănirii şi bucuriei veşnice. Ridicându-l deasupra celor prezenţi şi îmbrăţişându-l, Iisus a întipărit şi mai luminos în această făptură icoana Sa, chipul Său dumnezeiesc şi al cerului din care El a pogorât. Copilul nu se va mai despărţi niciodată de pieptul Mântuitorului. El devine astfel normativ pentru viaţa contemplativă. Iată ce scrie un autor filocalic: „Când mintea, întorcându-se, tinde în întregime spre Dumnezeu şi lucrarea ei văzătoare se scufundă în razele atotstrălucitoare ale frumuseţii dumnezeieşti... sub adierea Duhului, ajunge, cu cugetul, în starea vădită a pruncului şi gustă Împărăţia negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu” (Calist Catafygiotul, Filocalia vol. 8, pag. 464). Colinda îl vede pe Hristos copil, mai ales prin intervenţiile Sfântului Botez: „Mai că toate s-au-ntâmplat /cu rostul adevărat / Făcuţii s-au botezat” (T. Panfile, Sărbătorile de toamnă, P.19 apud Th. Fecioru p.155)

Funcţia mângâietoare a colindei tradiţionale.

Într-adevăr, în fiecare prunc, în mod explicit în cel botezat, sălăşluieşte Hristos. Fiecare prunc se cuvine a fi primit drept o nouă „întrupare” a lui Iisus. O analogie de felul acesta nu putem avea decât în sensul euharistic, pe care ni-l inspiră colinda, descoperindu-ne modul în care din trupul Mântuitorului Iisus răstignit pe Cruce, fărâme de carne căzute pe pământ fac să răsară spicul grâului (pâinea euharistică), iar stropii de sânge ce se scurg tot pe pământ fac să răsară viţa vinului (vinul euharistic). Oare cuvinte din colindă de acest gen, plăsmuite în etnogeneză, nu au câştigat cugetele părinţilor, care prin ele s-au bucurat nespus de mult, nu doar de vorbă, ci de adevărurile pe care ele le transmit şi pe care le vedeau întruchipate în proprii lor copii? Desigur, la aceste adevăruri se gândeau înaintaşii noştri şi când întâmpinau necazul de a pierde pe unul sau mai mulţi dintre pruncii lor. În aceste împrejurări, colinda le venea spre mângâiere: „Mamelor nu plângeţi, / Pieptul nu vi-l frângeţi / C-a lor sufleţele / S-or preface-n' stele, / Luminând frumos / Calea lui Hristos” (colindă din Dridif, jud. Braşov). Cu orice copil pe care părinţii îl aduc pe lume, ei zidesc o nouă biserică a lui Dumnezeu pe pământ şi în cer. Cu fiecare, neamul nostru nu numai că sporeşte, ci îşi taie drum spre Împărăţie. Este lecţia pe care ne oferă şi astăzi etnogeneza. De altfel nici ea nu a făcut altceva decât să o preia din vremea venirii pe lume a Mântuitorului, auzind de bucuria crailor ce s-au închinat Celui pe care L-au aflat în peştera Betleemului, dar şi de durerea pruncilor ce au trecut prin sabia lui Irod.
(fragment din studiul Părintelui Profesor Ilie Moldovan, apărut în lucrarea „Ecouri liturgice din etnogeneza românilor”, apărută sub îngrijirea Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan şi a Prof. Vasile Bebeşelea Sterp la Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2006)

Crăciun după gratii

Ieri, împreună cu un grup de prieteni de la Colegiul Naţional Unirea-Braşov şi cu redactorii Veghea, am mers să-l colindăm pe marele meşter popular Nicolae Purcărea. Acesta ne-a acompaniat şi pentru prima oară în acest an am simţit că e sărbătoare. Fostul deţinut politic a îndurat 17 ani prin închisorile comuniste Gherla, Canal, Aiud, Piteşti şi altele. Totodată ne-a mai povestit cum era petrecut Crăciunul în închisori. Vă invit să citiţi câte ceva din spusele Meşterului.

Concepţia oamenilor de atunci era cu totul alta despre detenţia unui copil, şi noi eram copii, dar atunci când era vorba de năzbâtii nu ne ajungea închisoarea, de pe acoperiş până la subsol. Cu noi, atunci, în închisoare, era viitorul părinte Constantin Voicescu, care a fost unul dintre duhovnicii de seama ai Bucureştiului, şi pentru că el făcuse rost de o vioară, noi l-am numit „Paganini”. Am mai avut cu noi atunci un alt copil care se numea Dragoş Morărescu şi care a ajuns unul din marii graficieni ai ţării, şi mulţi, mulţi alţii. La vârsta aceea de 17-18 ani căutam să ne simţim ca într-o joacă... nu simţeam că suntem deţinuţi, decât atunci când intram în conflict cu gardienii sau cu administraţia. Am intrat într-o disciplină, asta-i cel mai important, eram foarte disciplinaţi. Când şeful nostru ne spunea să stăm într-un picior, stam într-un picior. De Crăciunul acela am făcut un pom mare şi am învăţat jocuri, am învăţat Ciuleandra (şi acum mai ştiu s-o joc). Am învăţat cântece, colinde, iar pentru că eram din toată ţara, din Moldova şi din Oltenia,din Transilvania, căutam fiecare să ne aducem aportul. Căutam să ne aducem aportul nostru sufletesc pentru că un lucru e de ştiut, dacă după ce s-a făcut unificarea ţării, dacă am devenit România Mare, totuşi între provinciile noastre era vădită diferenţa între unii şi alţii. Atunci, noi acolo, în închisoare căutam să ne înfrăţim. Am făcut într-o cameră, care peste câţiva ani a devenit camera morţii, am făcut un brad mare, l-am împodobit cum am putut, dar ce-a fost important a fost trăirea sufletească pe care am avut-o cu toţii acolo. Ne-am simţit ca fraţii, ne-am simţit că suntem una. Fiecare a venit atunci cu aportul său, a fost frumos că atunci a răsunat închisoarea de colinde. Era greu pentru noi, fiind copii. Aveam afară o curte şi ne făceam mingiuţe mici din cârpe de ne jucam cu ele. M-am întâlnit odată la Braşov cu Părintele Voicescu, cel care a fost închis cu mine. Acesta îmi zicea Nae, dar eu eram un Nae mai mic, căci Nae era Nae Ionescu, dar tot Nae eram. După aceea, la Piteşti am plătit scump joaca noastră. Printe noi erau şi băieţi mai mari, ţin minte că era şi un teolog care ni se părea nouă grozav, ni se părea mare, ni se părea o minte care ne depăşea. Cel mai neplăcut moment era apariţia unui colonel, care mai apoi a devenit general, apoi procuror general, Alexandru Petrescu, ce ne batjocora întotdeauna. Ţipa la noi bă comuniştilor! pe vremea lui Antonescu, că dup′aia ţipa că suntem fascişti. În 44′ ne dusese la Alba Iulia. Era acolo o livadă mare şi era o parte unde ne plimbam noi, şi o parte în care erau pomi. Nu ni se permitea să ne atingem de merele, de perele, ce cădeau pe jos. Ascultam spusa şefului. Asta s-a întâmplat până a venit un general, Picky Vasiliu, care ne-a lăsat să mâncăm acele fructe. Un prieten de-al meu a fost întrebat ce a învăţat în puşcărie şi a zis că a învăţat un lucru foarte important, acela de a alege bucata cea mai mică. Generalul nu l-a înţeles, dar noi l-am aclamat. De sărbători trebuia să ne mulţumim cu ce ne cădea în gamele. Dacă ne cădeau 2-3 boabe de fasole sau o bucăţică de cartof, ne mulţumeam că le avem şi pe astea.

Aleksei al II-lea si Teoctist. Accident sau asasinat?

Un Mercedes negru a adus trupul neinsufletit de la Catedrala Hristos Mantuitorul la Catedrala Epifaniei din Moscova, acolo unde si-a dorit patriarhul sa odihneasca. La fel ca in cazul Patriarhului Teoctist din Romania, enigmele mortii lui Aleksei al II-lea nu s-au dezlegat inca.«Era un om luminat»Peste 80.000 de rusi au trecut pe la catafalc pentru a-i aduce Intaistatatorului un ultim omagiu. Peste 6.000 de politisti au vegheat la pastrarea disciplinei. Sicriul era acoperit cu trandafiri albi. Patriarhul a ales Catedrala Epifaniei (Bogoiavlenskii Sobor) fiindca acolo, pe 10 iunie 1990, a fost intronizat. Acolo ii placea cel mai mult sa faca liturghia si sa tina predici. A condus Biserica Rusa timp de 18 ani. La inmormantare au asistat presedintele Dmitri Medvedev si premierul Vladimir Putin. Aflat la Erevan, Putin a spus ca “este o mare pierdere. A fost un om luminos”. Medvedev si-a intrerupt vizita din India si si-a anulat calatoria in Italia. Printre marile personalitati se afla si regizorul Nikita Mihalkov. Au venit presedintii din statele prietene cu Rusia: Belarus, R. Moldova, Serbia, Armenia. Din Ucraina a venit sa se reculeaga Viktor Ianukovici, presedintele pro-rus al Partidului Regiunilor. Liturghia de inmormantare a fost oficiata de mitropolitul Kirill de Smolensk si Kaliningrad, actualul gardian interimar al tronului patriarhal. El era insotit de 200 de episcopi si alti prelati. Au fost alaturi Bartolomeu I, patriarhul ecumenic al Constantinopolului, dar si doi reprezentanti ai Vaticanului – cardinalul francez Roger Etchegaray si cardinalul german Walter Kasper. Bartolomeu I este adevaratul succesor temporar al patriarhului rus. Biserica Ortodoxa Romana a fost reprezentata de Patriarhul Daniel. “Vrednicul de pomenire Patriarh Aleksei al II-lea s-a dovedit a fi si un mare promotor al cooperarii intercrestine si al dialogului interreligios. Activitatea sa in cadrul organizatiilor ecumenice internationale – Conferinta Bisericilor Europene, al carei presedinte a fost mai multi ani – dovedeste deschiderea sa spre o mai buna cunoastere reciproca a crestinilor apartinand diferitelor confesiuni, dar si dorinta de apropiere si cooperare dintre Bisericile crestine in societatea de azi”, se spune in mesajul Patriarhului Daniel.Aleksei Mihailovici Ridigher – dupa numele de mirean – s-a nascut la 23 februarie 1929 la Tallin, Estonia. Cand a fost tuns in monahism, a primit numele Aleksii. Numele lui va fi pomenit timp de 40 de zile in 12 limbi straine, folosite in toate bisericile ortodoxe din lume. Patriarhul Aleksei al II-lea are meritul enorm ca a reactivat biserica pravoslavnica din Rusia si a reunificat bisericile rusesti din strainatate. El l-a convins pe Dumnezeu sa puna umarul pentru reconstructia imperiului rus. Asa se explica incompatibilitatea afisata fata de Vatican si respingerea agresiva a unor biserici nationale, care doreau sa se reactiveze in teritoriile cotropite de Stalin. In anul 1994, el a pus prima caramida la temelia fostei catedrale Hristos Mantuitorul, construita din donatii publice in secolul al XIX-lea, ca un omagiu adus eroilor cazuti in lupta cu armata lui Napoleon Bonaparte. Generalul Riudigher, care a participat la razboiul din 1812, era strabunicul lui Aleksei al II-lea. Stalin a dinamitat catedrala in 1931. Dupa moartea lui Boris Eltin, Aleksei al II-lea a gasit toata intelegerea in programul de re-crestinare al dreptcredinciosului Vladimir Putin. Asa cum se intampla de obicei, in jurul unor asemenea prelati se tes tot felul de legende care contin adesea si mult adevar. Imediat dupa anuntarea mortii, Credo.ru si alte ziare rusesti au anuntat ca Aleksei al II-lea ar fi fost vineri 4 decembrie, cu o zi inaintea mortii, la Kremlin, unde a oficiat o liturghie.Crima sau accident cardiacCredinciosii spun ca patriarhul se simtea foarte bine, deci nu avea mina unui om care urma sa moara peste putin timp. Asa a aparut varianta accidentului rutier, iar de-aici pana la asasinat nu mai era decat un pas: patriarhul era un conservator, iar ecumenistii nu ar mai fi avut rabdare sa plece in mod natural. Fata defunctului a fost mereu acoperita cu un voal alb, motiv de alte banuieli din partea supusilor, dar asa este traditia ortodoxa. Patriarhul a fost de doua ori in moarte clinica. A suferit un atac de cord in 2002, la Astrahan, si s-a tratat un an intreg. Pe 25 aprilie 2007, in timpul inmormantarii lui Boris Eltin, a facut un al doilea atac de cord. Atunci s-a internat in Elvetia, in stare foarte grava. La fel ca acum, Patriarhia de la Moscova a pastrat prea multa vreme tacerea. La fel ca in jurul mortii lui Teoctist, inca se asteapta rezultatele oficiale oferite de o comisie medicala cu privire la motivul decesului. Faptul ca Teoctist a ajuns pe masa de operatie fara o pregatire prealabila si ca anestezistul ar fi venit la lucru dupa o paranghelie crunta nu par sa mai deranjeze pe nimeni, dupa ce comisia medicala a dat un comunicat greu de sensuri. Teoctist s-a operat de prostata si a murit de… inima. Pentru Aleksei al II-lea se asteapta inca un raport medical. Din cauza secretomaniei, rusii obisnuiti nu mai cred in varianta oficiala. La fel ca romanii.Afacerile si tentatiile ecumenismuluiSincretismul religios se manifesta tot mai agresiv si in Rusia, iar Kirill este vazut ca principal sustinator al ecumenismului. Biserica devine tot mai importanta in Rusia, dupa prabusirea comunismului. Unii l-au acuzat pe Teoctist de colaborarea cu legionarii sau cu Securitatea. Rusii sustin ca Aleksei al II-lea a fost racolat din anul 1958, cu numele de cod Drozdov. Preotul Gleb Iakunin, disident si aparator al drepturilor omului, care a studiat arhivele KGB, sustine ca toti episcopii erau racolati de serviciile secrete. “Toti erau informatori, dar Aleksei excela. Era foarte activ in exercitarea acestei profesii”, spune Iakunin. Ksenia Dennen, sefa Institutului Kestin de la Oxford, crede ca era ceva normal. “Era singurul mod in care Biserica putea supravietui ca organizatie legala”. Pe langa mitropolitul Kirill, printre pretendenti la tronul patriarhal ar mai fi mitroplitul Kliment de Kaluga, mitropolitul Filaret de Minsk si arhiepiscopul Feofan de Stavropol. Cand prelatii au inceput sa cante “Vesnica pomenire!”, Kirill a lesinat. Are 62 de ani. Dupa numele de mirean Vladimir Mihailovici Gundiaev, mitropolitul Kirill are aura unui ecumenist sadea. S-a nascut la Leningrad, la 20 noiembrie 1946. Ii plac afacerile si nu le ocoleste pe dreptcredincioase, fiind foarte cunoscute relatiile sale cordiale cu Lidia Mihailovna Leonova, fiica unui activist din Leningrad. Fiindca se cunosc de 30 de ani, pe numele ei s-au inregistrat mai multe firme. El era un fel de “ministru de externe” al Patriarhiei Ruse. Astazi, un sinod extraordinar va stabili data alegerii noului patriarh.Viorel Patrichi

GARDIANUL

http://www.gardianul.ro/O-intrebare-cutremura-Rusia-cine-l-a-asasinat-pe-Aleksei-al-II-a-s125851.html

Veghea: Interviu cu fostul deţinut politic Nicolae Purcărea

Ar trebui să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre

Doresc sa îi urez “La mulţi ani” domnului Nicolae Purcărea, meşterul popular din Şcheii Braşovului, care a îndurat 17 ani de temniţă grea. De câte ori merg la dânsul, am impresia că îl văd pe Moş Nicolae. Este o asemănare izbitoare! Şi, ca şi Moşul, îi place să dăruiască şi să se dăruiască copiilor! Cei cărora le-a fost profesor, înţeleg bine ce vreau să spun.

Florian Palas: Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
Nicolae Purcărea: Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dejnădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
F.P.: Cum învăţaţi poeziile?
N. P.: Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru.
Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.
F.P.: Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
N.P.: Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi peste el şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har.
Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo” îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.
F.P.: Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
N.P.: Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, şi cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.
F.P.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
N.P.: Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Vulcănescu, Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.
F.P.: Vă consideraţi o generaţie învinsă?
N.P.: Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăria câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
F.P.: Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
N.P.: Exact.
F.P.: Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
N.P.: Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam.
Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia.
Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi naţionaliştii ăştia cartezieni.
F.P.: Care ar fi cea mai mare dorinţă a dumneavoastră în postul Naşterii Domnului?
N.P.: Să-mi dea Dumnezeu să nu păcătuiesc, să mă feresc de rele. Parcă altceva n-aş dori. Ce iese din gura ta, aici e cea mai mare problemă a creştinilor. Armele noastre cele mari sunt postul şi rugăciunea. Dar necazul este că am atâtea ispite pe cap! Cel mai greu e să te abţii de la gânduri, de la tentaţii. De la vorbe. Sunt ispite care ne apar, pe care trebuie să le alungi. Şi apoi, nici nu poţi să te închizi în casă, că uneori aici vin mai mulţi draci decât afară. O mare agresiune ne vine prin televizor. Trebuie să stăm de veghe.

Sursa: Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

Asteptandu-l pe Moş Nicolae!

În seara asta vine Moş Nicole. Bucuria copiilor. Dar oare cine e Moş Nicolae? El este cel care dăruieşte cadouri celor mici, dar în acelaşi timp un apărător îndârjit al dreptei credinţe. Este cel care l-a pălmuit pe ereticul Arie, care nega firea dumnezeiască a Mântuito-rului Iisus Hristos. De la palma pe care Moş Nicolae i-a dat-o lui Arie, a rămas tradiţia ca toţi să pri-mească pe lângă darurile mult dorite (asta doar la cei cuminţi) şi o nuieluşă. Vă doresc tuturor numai bune şi moşul să vă aducă cât mai multe cadouri. Doresc să le mai urez tuturor celor numiţi Nicolae sau Nicoleta bucurii, linişte şi împlinire sufletească!

Sărbători fericite!

Intrarea Românilor în Budapesta

Cu permisiunea tatălui meu, postez un text din nr. 1 al revistei Martyria (care abordează problemele românilor ortodocşi din Harghita şi Covasna), supliment al Veghea-Publicaţie a Generaţiei Neaşteptate.

Intrarea Românilor în Budapesta

Ziua de 4 august (1919) a adus Românilor încoronarea biruinţei de la Tisa. Era una din cele mai mari satisfacţii pe care Providenţa le păstrează pentru popoarele greu încercate, care au dovedit tărie de suflet în urmărirea unei idei drepte şi au ştiut să-şi încordeze braţele şi să nu-şi cruţe sângele pentru izbândirea ei.
La ceasurile şase seara, trupele diviziei întâia de vânători intrau în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. De-a lungul marelui bulevard Andrassy trec coloane lungi de infanterie, cavalerie, artilerie. În inima oraşului, generalul comandant al trupelor din Transilvania primeşte defilarea trupelor. Niciodată un comandant n-a trebuit să facă o sforţare mai puternică, ca să-şi înăbuşe, sub masca severă a şefului, explozia de sentimente ce urcau din inimă, spre a se fărâma în lacrimi. Căci, în decorul grandios al monumentalei străzi budapestane, se întrupa aevea cel mai măreţ vis pe care îndrăznise vreodată să şi-l plăsmuiască o minte românească, revanşa cea mai strălucită pe care şi-o putea lua un neam după o mie de ani de silă, batjocură şi obidă.
În această zi neuitată de patru August, soldaţii români trec în pas de paradă, în cântecul voios al fanfarelor militare, prin inima capitalei maghiare, cucerită de ei în luptă dreaptă. Ei defilează cu bărbăţie, călcând în picioare nu numai pietrele străzilor capitalei, dar şi sufletul trufaşului călău de până ieri. Mut şi resemnat se grămădeşte norodul maghiar pe trotuarele largi, ca să privească spectacolul unic. Este istoria care se desfăşoară răzbunătoare, nemiloasă, fatală. Este semnul vorbitor al unor vremuri noi, a unor rosturi noi. Se prăbuşeşte o clădire pe care un maestru, orbit de trufie, a durat-o pe temelia nesigură a silniciei.
Şi trupele române trec mereu, iar primul lor pas răsună cadenţat, ca un ritm de epopee. Trâmbiţele înalţă spre cer din ce în ce mai vesel imnul lor de triumf. Câte povestesc ele! Câte restrişti ale trecutului, câte veacuri de suferinţă se răzbună în ceasul de faţă!
Comandantul oştirii, înconjurat de statul său major, primeşte defilarea, răspunzând ofiţerilor care salută cu sabia, stegurilor care se pleacă, soldaţilor cari-i aruncă căutături voioase. Dar ochii săi alunecă visători peste peste rândurile soldaţilor, străbat prin prin negura vremilor apuse şi revăd, într-o înşirare tumultuoasă, tot clocotul patimilor şi al zbuciumurilor care se răzbună în această clipă. Sunt umilinţele, împilările şi jafurile de veacuri, inima strivită şi gura închisă cu pumnul, sunt mucenicii înfipţi în ţeapă ori întinşi pe roată, preoţii batjocoriţi şi scuipaţi, cărturarii vârâţi în temniţe ori siliţi să-şi schimbe ţara. Este un trup frumos de voievod viteaz, aruncat pe o câmpie, despărţit de capul în care încolţise întâia dată sămânţa care, udată de lacrimi şi de sânge veacuri de-a rândul, dă astăzi rodul cel îmbelşugat. Este întreaga poveste milenară a neamului martir, care se încheie într-o apoteoză orbitor de strălucitoare. Este ziua hotărâtoare a unui lung proces istoric, care se sfârşeşte, aşa cum trebuie să se sfârşească toate lungile controverse: cu izbânda dreptului şi a dreptăţii.
Comandantul român priveşte rândurile luptătorilor, cum se urmează unele după altele, pe când icoanele se deapănă şi ele din ce în ce mai repede în mintea lui. Zorii roşii se arată la orizont. Sunt scene din sângerosul nostru război. Filmul încremeneşte asupra unei viziuni de amărăciune şi de groază: Turtucaia. Şi mintea măsoară drumul străbătut; el se strecoară printre cimitirele presărate pe creste de munţi, prin văi şi prin margini de păduri, trece prin vadurile râurilor, urmând căile invaziei, străbate Capitala ţării, pângărită de duşman, urmează potecile sângeroase ale retragerii, şerpuieşte prin lunca Siretului, urcând greu peste înălţimile Vrancei şi Oituzului, trece munţii şi se avântă în marş triumfal peste plaiurile scumpului Ardeal, peste Tisa, peste Pusta ungară.
De la Turtucaia, la Budapesta!
A fost lung drumul şi obositor, ca toate drumurile care merg în suişuri, presărate la tot pasul cu piedici ce trebuiesc ocolite, ori împinse laoparte. Dar ajunşi pe culme, ce privelişte măreaţă! Ce prăpăstii înfiorătoare lăsate în urmă, ce colţi răpoşi trecuţi!
De la Turtucaia, la Budapesta!
Este drumul de la înfrângere la biruinţă, de la umilire la mândrie, de la catastrofa care ameninţa viitorul unui neam, până la sărbătoarea măreaţă a învierii.
Cele din urmă şiruri au trecut. E seară. Bulevardul Andrassy se goleşte încetul cu încetul. Tăcută, mulţimea maghiară se împrăştie cu inima grea, cu mintea îmbulzită de gânduri şi sentimente potrivnice. Bucuria mântuirii de visul rău al tiraniei roşii se amestecă cu amărăciunea orgoliului naţional călcat în picioare. Iar armata cuceritoare se îndreptează spre cazărmile ungureşti cu conştiinţa împlinirii uneia dintre cele mai grele şi covârşitoare misiuni.
Soarele apunea, presărând o pulbere aurie peste turnurile şi cupolele metropolei maghiare. Deasupra cetăţuii lui Soliman, deasupra Burgului habsburgic, deasupra Parlamentului şovinismului unguresc, fluturau falnic culorile naţionale ale steagului românesc.
Se sfârşeşte o zi mare. O zi care va rămâne în istoria neamului, strălucind cu lumina ei orbitoare peste veacuri.
Budapesta a fost cucerită de armata românească!
Eram, între toţi aliaţii noştri, singurii, pe care Dumnezeu îi învrednicise să cucerească prin luptă capitala duşmanului lor de căpetenie. Ceea ce nu fusese îngăduit marilor noştri prieteni, ne fusese nouă, celor mici şi crud încercaţi. Englezii nu şi-au putut plimba caii pe sub Poarta Brandemburghează a Berlinului şi pe sub teii din Unter den Linden. Francezii nu şi-au putut face armele piramidă pe terasa castelului de la San-Souci, de unde spiritul lui Voltaire stăpâneşte ironic peste armura greoaie a Postdamului prusac. Nici Italienii n-au izbândit să sfărâme cu paturile puştilor ipocrita maximă: Justitia est regnorum fundamentam, înscrisă ca o ironie pe poarta Hofburgului vienez.
Ne-a fost dat nouă, urmaşii iloţilor valahi, să avem satisfacţia supremă de a răzbuna umilinţele şi suferinţele atâtor generaţii de strămoşi, să putem intra ca stăpâni în capitala trufaşului opresor, şi, ţinându-l îndoit sub genunchiul nostru, să-l silim să recunoască venirea vremurilor noi: “Când visurile sunt întrupate, iar nedreptăţile de veacuri răzbunate”.
(fragment din volumul I al monumentalei lucrări a istoricului Const. Kiriţescu „Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-1918”)

Actul Unirii

Actul Unirii cu Basarabia
Votat de Sfatul Ţării la 27 martie St. V. 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

Acesta este mesajul de tramsmis de elevii Colegiului National "Unirea", BRASOV

Sarbatoarea nationala a Romaniei nu ne bucura, ne doare!

Prezent la incheierea campaniei electorale UDMR, care a avut loc marti seara la Targu Mures, Marko Bela a tinut un discurs in care estima victoria maghiarilor la alegerile din 30 noiembrie, exprimandu-si, pe langa asta, totalul "dezgust" fata de ziua de 1 Decembrie, Ziua Romaniei.

La manifestarea centrala de inchidere a campaniei electorale a UDMR, ce a avut loc marti seara, la Sala Sporturilor din Targu-Mures, au participat peste 6.000 de personae. Liderii maghiari fiind foarte multumiti de prezenta atator oameni, si-au exprimat inca o data dorinta ca maghiarii sa fie uniti.

"Am fost foarte multi si suntem foarte multi, ceea ce inseamna ca vrem sa fim impreuna si la sarbatori si cu ocazia votului, sunt convins de acest lucru", a declarat liderul UDMR.

Discursul sustinut de Marko Bela in limba roamna a fost unul foarte pasnic, liderul maghiar vorbind despre necesitatea unificarii comunitatilor maghiare.

Dupa discursul in limba romana a urmat si cel in limba maghiara, in care Marko nu a mai fost atat de diplomat in declaratiile sale. Acesta si-a manifestat profunda "dezamagire" fata de sarbatoarea romanilor de 1 Decembrie.

"Trebuie sa intoarcem roata istoriei. Sa fim uniti in orice clipa pentru viitorul nostru si al copiilor nostri. Ne doare Trianonul, dupa alegeri e sarbatoarea nationala a Romaniei, dar evenimentul nu ne bucura, ne doare, pentru ca acea intorsatura a istoriei a insemnat 70 de ani de agonie. Nimeni sa nu ne ceara sa ne bucuram de aceasta zi, dar o respectam", a declarat Marko Bela.

Liderul maghiar a sugerat insa multimii ca partidul sau si comunitatea maghiara nu ar trebui sa fie intristati de Ziua Romaniei, pentru ca maghiarii o vor sarbatorii cu o victorie la alegeri.

In incheiere, liderii maghiari prezenti la manifestare au linistit electoratul maghiar cu promisiunea ca autonomia teritoriala si culturala a maghiarilor este ca si infaptuita.

"In 18 ani, am obtinut drepturi care constituie parti ale deciziei autonome. Acest drum trebuie continuat si trebuie sa obtinem cele doua forme de autonomie, cea culturala, care este etnica, si cea teritoriala, care nu este etnica, dar care se completeaza reciproc", a declarat senatorul Gyorgy Frunda, prezent la manifestarea de la Targu Mures.

Autor: Alexandra Grindean

La multi ani, BUCOVINA!

Astazi, 28 noiembrie 2008 se implinesc 90 de ani de la Unirea cu Bucovina, hotarare luata in acea vreme de Congresul General al Bucovinei la sala sinodala de la Cernauti, Congres care spunea:''Congresul general al Bucovinei,intrunit azi,joi,15/28 noiembrie 1918,in sala sinodala din Cernauti; Considerand ca,in fondarea principatelor romane,Bucovina care cuprinde vechile tinuturi ale Sucevei si Cernautilor,a facut parte din Moldova,care in jurul ei s-a inchegat ca stat;Considerand ca in cuprinsul hotarelor acestei tari se gasesc vechiul scaun de domnie de la Suceava,gropnitele domnesti de la Radauti,Putna si Sucevita,precum si multe alteurme de amintiri scumpe din trecutul Moldovei;Considerand ca fii acestei tari,umar la umar cu fratii lor din Moldova si sub conducerea acelorasi domnitori,au aparat de-a lungul veacurilor fiinta neamului lor impotriva tuturor incalcarilor din afara si a cotopirei pagane;Considerand ca in 1774,prin viclesug Bucovina a fost smulsa din trupul Moldovei si cu de-a sila alipita coroanei Habsburgilor;Considerand ca 144 de ani poporul bucovinean a indurat suferintele unei ocarmuiri styraine,care ii nesocotea drepturile nationale si care prin strimbatati sipersecutii cauta sa-i instraineze firea si sa invrajbeasca celelalte neamuri,cu care el voia sa traiasca ca fratii;Considerand ca in scurgerea de 144 de ani,bucovinenii,au luptat ca niste mucenici pe toate campiile de batalie in Europa sub steag strain pentru mentinerea,slava si marirea asupritorilor lor,si ca ei drept rasplata aveau sa indure micsorarea drepturilor mostenite,izgonirea limbii lor din viata publica,din scoala si chiar din biserica;Considerand ca,in acelasi timp,poporul bastinas a fost impiedecat sistematic de a se folosi de bogatiile izvoarelor de castig ale acestei tari si despuiat in mare parte de vechea mostenire;Considerand ca,cu toate acestea,bucovinenii n-au pierdut nadejdea ca ceasul mantuirii,asteptat cu atata dor si suferinta va sosi si ca mostenirea lor strabuna taiata prin granite nelegiuite,se va reintregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Stefan,si ca au nutrit vecinic credinta ca marele vis al neamului se va infaptui,cand se vor uni toate tarile romane de la Nistru pana la Tisa intr-un stat national unitar; CONSTATA ca ceasul acesta mare a sunat!ASTAZI,cand dupa sfortari si jertfe uriase din partea Romaniei si a puternicilor si nobililor ei aliati ,s-au intronat in lume principiile de drept si umanitate pentru toate neamurile,si cand in urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungara s-a zguduit in temeliile ei si s-a prabusit,si toate neamurile incatusate in cuprinsul ei si-au castigat dreptul de libera hotarire de sine,cel dintai gand al Bucovinei dezrobite se indreapta spre regatul Romaniei,de care intotdeauna am legat nadejdea dezrobirii noastre.DREPT ACEEA NOI,CONGRESUL GENERAL AL BUCOVINEI,intrupand suprema putere a tarii si fiind investiti singuri cu putere legiuitoare,in NUMELE SUVERANITATII NATIONALE HOTARIM: UNIREA NECONDITIONATA SI PENTRU VECIE A BUCOVINEI ,IN VECHILE EI HOTARE PANA LA CEREMUS,COLACIN SI NISTRU SI REGATUL ROMANIEI. Declaratia a fost citita de cavalerul Iancu Fondor,presedintele Congresului general al Bucovinei.Declaratia a fost publicata in ziarul Miscarea ,Iasi,nr.259/18 noiembrie 1918.
Am incercat si noi, elevi ai Colegiului National ''Unirea'' din Brasov sa sarbatorim acest eveniment si sa reamintim oamenilor de varsta a treia, precum si sa le spunem celor de prima sau a doua varsta ceea ce a fost atunci, demult, cand credeam ca intregirea nationala va dura vesnic.Nu a fost asa, nu a fost cum am dorit, dar poate, intr-o zi, vom fii cu totii impreuna!

''Nu ne-am luptat pentru jucarii
Vrem sa ne unim cu tara.''

Preluat de pe http://goran-skap.blogspot.com/

Moartea = GARDASIL

Gardasil, vaccinul care ucide
Guvernul vrea sa bage pe gat romanilor un vaccin, respins in toate statele americane, recomandat insa de fostul Secretar de Stat al SUA, Madeleine Albright, care nu mai poate de grija romanilor.
Dupa ce Guvernarea PSD a impus introducerea iodului in sarea consumata de romani, fara nici un fel de studiu stiintific, iata ca si liberalii incearca introducerea obligativitatii unui vaccin care poate provoca sterilitatea sau chiar moartea. Reporterii ZIARUL au realizat o documentare cu privire la vaccinul Gardasil si cere specialistilor de la Babes sa ia atitudine si sa aduca la cunostinta publicului romanesc pericolele vaccinului pe care Madame Albright vrea sa-l vada introdus obligatoriu in tara noastra.Romania ar putea initia in toamna acestui an, odata cu inceperea noului an scolar, un program de vaccinare a tinerelor impotriva cancerului uterin, au anuntat, recent, premierul Tariceanu si fostul Secretar de Stat american Madeleine Albright, presedinte al companiei de consultanta Albright Group. Romania, tinta pentru vaccinul ucigas La Bucuresti, Madeleine Albright, fost Secretar de Stat al SUA, a facut zilele trecute lobby pe langa presedintele Traian Basescu si primul-ministru Calin Popescu Tariceanu pentru ca Romania sa adopte vaccinul Gardasil, pentru "prevenirea cancerului de col uterin" (HPV). S-a dovedit foarte repede ca o astfel de deplasare nu este chiar un act de "binefacere", ci se intreprinde pe bani foarte multi: chiar si sute de mii de dolari, in acest caz. Compania de medicamente Merck & Co se asteapta la vanzari de cel putin 4 miliarde de dolari anual doar in SUA, militand pentru ca vaccinul HPV sa fie administrat in scoli obligatoriu. Costul dozele vaccinului “obligatoriu” leviteaza in jurul a 300 de euro pentru o persoana. In Romania traiesc circa 125.000 de tinere eleve care ar urma sa fie vaccinate “obligatoriu”. Daca inmultim aceste cifre cu 300, rezultatul devine foarte interesant financiar.Adevarul despre Gardasil Adevarul despre afacerea Gardasil si mai ales despre efectele vaccinului sunt insa invaluite intr-o ceata mai mult decat tenebroasa: atat in Canada cat si in SUA, unde s-au facut eforturi uriase pentru administrarea “obligatorie” a vaccinului Gardasil de catre politicieni influentati financiar de cartelul farmaceutic pe care l-am amintit mai sus, initiativa a fost respinsa in mai toate statele in care a fost propusa. Cetatenii canadieni si americani si-au dat seama ca un vaccin netestat pe termen lung si cu efecte secundare necunoscute inca pe deplin, sau stiute si deliberat ascunse, nu este sigur si cu atat mai putin necesar, mai ales injectat fetelor de la 9 la 15 ani. Efectele secundare invocate imediat au fost: greata, voma, temperatura ridicata, mancarimi ale pielii, dureri musculare, spasme bronsitice, astm, sau chiar paralizie, apendicita si dezvoltarea artritei la noua femei din cele circa 11.000 care au participat intr-un studiu clinic de scurta durata, ceea ce ridica probabilitatile la sute in cazul injectarii obligatorii a femeilor din Romania.

Degeaba...

Proiectul de hotarare privind organizarea referendumului pentru autonomia asa-zisului Tinut Secuiesc, in data de 30 noiembrie, in paralel cu alegerile parlamentare, a fost respins, joi dupa-amiaza, de Consiliul Local Sfantu Gheorghe, deoarece nu a intrunit majoritatea de voturi necesara, transmite Agerpres. Cei 8 consilieri locali ai Partidului Civic Maghiar (PCM) care au promovat proiectul de hotarare au votat pentru adoptarea acestuia, 6 consilieri UDMR s-au abtinut, iar cei 4 consilieri romani au votat impotriva pe considerentul ca subiectul este anticonstitutional.Reprezentantii UDMR s-au abtinut la sugestia primarului Antal Arpad, care a propus amanarea proiectului, sustinand ca prezinta o serie de vicii si trebuie imbunatatit."Atat timp cat eu voi fi primar in Sfantu Gheorghe, voi lupta pentru autonomie, dar nu sunt de acord ca acesta sa aiba loc pe data de 30 noiembrie", a declarat Antal Arpad, care a explicat cu alt prilej ca sincronizarea celor doua evenimente, respectiv alegerile generale si referendumul, ar da apa la moara extremistilor si i-ar putea propulsa in viitorul Parlament al Romaniei.Reprezentantii PCM s-au aratat dezamagiti de esecul inregistrat, iar consilierul Kovacs Istvan a declarat ca in acest fel cetatenii municipiului au fost impiedicati sa-si exprime optiunea cu privire la autonomia teritoriala.Partidul Civic Maghiar a solicitat autoritatilor locale din judetele Covasna, Harghita si Mures sa organizeze referendumuri oficiale pentru autonomia teritoriala a asa-zisului Tinut Secuiesc, cu intentia de a folosi rezultatele acestuia pentru a fundamenta si inainta Parlamentului Romaniei o initiativa legislativa cetateneasca in vederea acordarii autonomiei teritoriale a asa-zisului Tinut Secuiesc.Unii..."kukorica" viseazaIn statutul de autonomie, pe care a fost fundamentata hotararea se mentioneaza, printre altele, ca "Tinutul Secuiesc devine o regiune autonoma cu personalitate juridica in cadrul Romaniei", "in Tinutul Secuiesc limba maghiara are acelasi statut ca si limba oficiala a statului", iar autoritatile regiunii autonome sunt consiliul de autoadministrare, comisia de autoadministrare si presedintele Tinutului Secuiesc.Alte doua consilii locale din judetul Covasna, respectiv Targu Secuiesc si Valea Crisului, au aprobat organizarea referendumului pe data de 30 noiembrie, insa Prefectura Covasna a solicitat retragerea hotararilor pe temei de nelegalitate.Prefectul judetului, Gyorgy Ervin, a declarat ca acestea incalca Legea referendumului si ca in ipoteza in care hotararile nu vor fi revocate, atunci va fi nevoit sa le atace in contencios administrativ.Politicienii romani si reprezentantii societatii civile romanesti din judetul Covasna au declarat in repetate randuri ca acest referendum este anticonstitutional, deoarece, potrivit legii fundamentale, problemele care nu pot fi supuse revizuirii, deci nu pot face obiectul unui referendum, sunt caracterul national, independent, unitar si indivizibil al statului roman, forma republicana de guvernamant, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala.Ziua Online

Steagul secuilor cucereste tot

Dupa ce a fost inaltat pe cladirea Primariei Gheorghieni, drapelul albastru-auriu al secuilor a aparut, recent, si pe fatada Primariei Municipiului Miercurea Ciuc. Potrivit actualului primar al orasului, fostul deputat UDMR Raduly Robert Kalman, folosirea simbolurilor este necesara in Tinutul Secuiesc, iar steagul secuiesc este unul dintre aceste simboluri, scrie Gardianul.
Mai mult, in opinia primarilor si a presedintelui CJ Harghita, arborarea steagului secuiesc este perfect legala, in conditiile in care, oficial, reprezentanti ai Prefecturii au solicitat scoaterea de pe frontispiciul cladirilor administratiei locale a steagului secuilor.
Cererea Prefecturii nu a fost luata in seama in nici una din localitatile in cauza, ba, mai mult, saptamana trecuta, drapelul secuiesc a fost arborat pe fatada Primariei Miercurea-Ciuc, cu ocazia vizitei lui Solyom Laszlo, presedintele Ungariei.
Viceprimarul localitatii Miecurea-Ciuc, Antal Attila, spune ca arborarea acestui steag nu este ilegal. "Am arborat steagul secuiesc alaturi de steagul Romaniei, cel al Uniunii Europene si cel al orasului, pentru ca asa am crezut ca este bine. E treaba noastra. Nu consideram ca ar fi ilegal", a declarat Antal pentru "Gardianul".
Acesta a mai adaugat ca, daca prefectura Harghita va solicita inlaturarea steagului, "vom analiza motivele, dupa care vom hotari daca il vom inlatura sau nu".Arborarea drapelului secuiesc a fost ceruta explicit, la sfarsitul lunii august 2008, de presedintele Consiliul National Secuiesc (CNS), Izsak Balazs, care a solicitat in scris primarilor din judetele Covasna, Harghita si Mures sa oficializeze folosirea drapelului albastru-auriu al secuilor prin arborarea lui pe frontispiciile primariilor si institutiilor din subordinea administratiilor publice locale. Liderul CNS a mentionat ca pe fatada Primariei Gheorgheni din judetul Harghita a fost arborat deja acest steag, iar modelul trebuie urmat. "Este o chestiune simbolica, de suflet, pentru maghiari", a declarat, atunci, vicepresedintele CNS, Ferencz Csaba.
Prefectura Harghita a solicitat in repetate randuri inlaturarea steagului, dar, in ciuda acestui fapt, drapelul se afla si in prezent pe portdrapelul Primariei Gheorgheni. Primarul urbei, Mezei Janos, spune ca nici nu se gandeste sa inlature steagul, chiar si daca va fi sanctionat contraventional de Prefectura Harghita.
"Steagul, deocamdata, este acolo. Nu vad nici o ilegalitate in arborarea steagului secuiesc. E adevarat ca m-au cautat cei de la Prefectura si mi-au explicat ca arborarea acestui steag e ilegala. Si eu am studiat legea, insa nu vad nici o ilegalitate. In concluzie steagul va ramane, chiar si daca voi fi amendat de catre Institutia Prefectului Harghita, deoarece, inca o data va spun, eu nu vad nimic ilegal. Potrivit legii, in ambele parti ale stemei Romaniei trebuie sa se afle tricolorul romanesc. Am facut schimb de locuri, iar acum, pe margine apare steagul secuilor, exact ca si steagul UE", a declarat pentru "Gardianul" primarul municipiului Gheorgheni.

Ai cui sunt romanii din jurul Romaniei?

Fundatia Pentru Romania si Centrul de Geopolitica, Universitatea Bucuresti, va invita vineri, 31 octombrie 2008, ora 17.00, la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala, din str Schitu Magureanu nr 9, pentru a lua parte la dezbaterea publica, deschisa presei:
"Ai cui sunt romanii din jurul Romaniei? - Solutii, probleme, provocari"
Participa: Prof dr Ilie Badescu, prof dr Gheorghe Zbuchea, Universitatea Bucuresti, Pr Radu Ilas, profesor Universitatea din Cernauti, col (r) Cristian Scarlat, Oficiul National pentru Cultul Eroilor, Dorin Matei, Magazin Istoric, George Damian, Centrul de Studii pentru Resurse Romanesti, Septimiu Roman, Radio Romania, Eugen Popescu, Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni, Eugen Tomac, consilier pentru relatiile cu romanii de pretutindeni, Administratia Prezidentiala.Detalii la www.fundatia.org

Spectacol DAN PURIC

Aseara am fost la spectacolul lui Dan Puric, intitulat "Vis" si vreau sa va spun ca a fost nemaipomenit. Nu am cuvinte. Este a doua oara cand il vad si tot mai vreau, acest teatru jucat de Dan Puric nu te plictiseste niciodata, te tine cu ochii larg deschisi in orice moment al piesei, chiar si dupa ea. In plus, ca si la conferintele sale, piesele au la randul lor un inteles atat artistic, cat si ideologic, spiritual. El imbina ideologia cu teatrul, astfel oamenii care vad piesele lui (cu siguranta nu toti) incep sa se trezeasca, incearca sa iasa din viata aceasta axata pe economic, sa gandeasca mai mult la viata aceea interioara de care toti crestinii au nevoie. Insa exista si o gramada de oameni care vin doar pentru partea artistica, vin sa rada, sa se distreze etc. Ei nu au personalitate. Acesti oameni sunt, majoriatea dintre ei, oameni impliniti oarecum din punct de vedere finaciar, care sunt fascinati de aceasta lume a banului, a vietii in tr-un mediu exterior luxos. Eu cred ca piesele lui Dan Puric sunt atat pentru oameni cu personalitate, cat si fara personalitate si cred ca sunt un mediu potrivit pentru cei care inca nu au o personalitate definitivata, acei oameni care inca mai pot fi schimbati din punct de vedere ideologic si spiritual. La fel sunt si conferintele sale, excelente, imbina utilul cu placutul. Despre acestea va voi spune putin mai tarziu, pentru ca acum ma duc la conferinta de la reduta a acestui minunat personaj, care este Dan Puric.Pe curand ....

Conferinta DAN PURC

Acum sa va zic cate ceva despre conferinta lui Dan Puric ... Ce sa zic.... A fost aproape la fel ca toate celelalte conferinte ale sale. Discutia a purtat numele de "Arta intre stiinta si ortodoxism". La acest eveniment Dan Puric a vorbit in stilu-i caracterisic despre neamul romanec, credinta, Dumnezeu si alte multe subiecte. A fost o conferinta mai linistita, mai la subiect, fara prea multe glume, povestioare, asa cum ne obisnuise la conferinta din iunie. La un moment dat ne-a pus un filmulet (spunea el, facut pentru Academie) din care eu nu prea am inteles mare lucru. Folosea un vocabular elaborat, filosofic, foarte putin cunoscut mie si in ciuda incercarilor mele de a ramane atent la ce vorbea, nu prea am reusit. In schimb, restul conferintei a fost o lectie din care se puteau trage o sumedenie de invataturi. Acest Dan Puric, foloseste foarte des citate sau intamplari, care exemplifica vorbele sale. Am venit ieri din Bucuresti .... si am vazut si pe acolo afise mari cu Dan Puric care urmeaza sa sustina o conferinta la Sala Mica a Palatului pe 9 noiembrie. Mai multe date nu am reusit sa scot de pe afisele alea ... stiti cum e .... se lipesc afise peste afise, astfel ca afisul vecinului, mai e si peste al meu pe jumatate, adica mi se vede jumatate de fata si doar o jumatate de mesajul care se doreste a fi transmis. Eu am ramas doar cu data si locul, ora o aflati voi :)

Garda Tineretului Român