Prefaţă
Cunoscut pentru lucrările sale privind efectele televiziunii asupra minţii şi vieţii omului contemporan, Virgiliu Gheorghe se ocupă în acest volum de pornografia care inundă societatea contemporană. Cele două fenomene ale lumii postmoderne în care trăim sunt legate între ele, nu numai pentru că televiziunea promovează multă pornografie, ci şi pentru că atât televiziunea, cât şi pornografia apelează la imagine.
Imaginea joacă un rol extrem de important în viaţa omului. Peste 90% din informaţiile pe care le primeşte creierul sosesc prin intermediul vederii şi mai mult de jumătate din activitatea creierului este consacrată prelucrării semnalelor vizuale. Imaginea face cât o mie de cuvinte. De aceea cei care vor să influenţeze masele apelează tot mai des la imagine.
Majoritatea instituţiilor şi majoritatea oamenilor caută astăzi să-şi promoveze o imagine cît mai bună, chiar dacă ea nu corespunde realităţii. Imaginea reprezintă cel mai simplu mijloc de manipulare, iar pornografia, după cum se dovedeşte, face şi ea parte dintre aceste mijloace de manipulare, susţinută fiind de sumele fabuloase pe care le vechiculează.
Faptul că revistele pornografice se vând, faptul că sit-urile pornografice de pe internet sunt accesate de foarte mulţi vizitatori, faptul că filmele pornografice sunt vizionate de foarte mulţi oameni, faptul că televiziunile care emit programe pornografice au un rating foarte mare, ne-ar putea face să credem că nu numai în mediul extern, ci şi în capul oamenilor există un mic demon care de abia aşteaptă să fie ispitit de demonul cel mare.
Dar faptul că accesarea produselor pornografice nu ţine seama de gradul de educaţie, căci chiar şi oamenii foarte educaţi acordând un anumit interes pornografiei şi perversiunilor sexuale, demonstrează că problemele cu care suntem confruntaţi sunt mult mai complicate decât s-ar părea la prima vedere. Autorul acestei cărţi tratează problemele în toată complexitatea lor, atît din puncte de vedere biologic, cât şi din punct de vedere psihologic, social şi spiritual.
După cum arată Paul McLean, noi avem un creier triunic, adică un creier format din suprapunerea a trei creiere. La baza creierului nostru se află un creier care se aseamnă ca structură cu cel al reptilelor, care contribuie la reglarea funcţiei organelor interne şi la asigurarea nevoilor primare. Peste el se află un creier afectiv sau emoţional. Iar deasupra celor acestora se află neocortexul, specific omului, care trebuie să controleze comportamentul într-un mediu foarte variabil şi de multe ori chiar foarte ostil.
Deci, există mai multe nivele după care omul interacţionează cu realitatea, după care vede şi judecă lumea. La nivelele inferioare am putea să căutăm slăbiciunile fiinţei umane, iar în formaţiunile superioare ar trebui să căutăm performanţele morale şi spirituale ale fiinţei umane. Dar pentru a putea trăi într-o societate civilizată, comportamentul omului ar trebui să fie rezultatul intersecţiei dintre tendinţele instinctive şi tendinţele raţionale, intersecţie care nu este întotdeauna dintre cele mai fericite.
Pentru că, potrivit studiilor de neurofiziologie, formaţiunile primare ale creierului iau de obicei deciziile care intervin în reglarea comportamentului nostru, înainte ca noi să fim conştienţi de ele. După cum arată B. Libet, creierul nostru ia deciziile în mod inconştient cu 100 de ms înainte ca noi să fim conştienţi de ele. Acest lucru a fost confirmat şi de J. Bargh şi de P. Gallwitzer, în 2001, care discută despre voinţa automată în reglarea comportamentului şi de R. Custers şi H. Aarts, în 2010, care discută despre voinţa inconştientă a omului în realizarea scopurilor sale.
Dar, ca şi când acest lucru nu ar fi suficient, creierul omului dispune de un sistem de recompensă-pedeapsă, care susţine comportamentele care produc satifacţie şi evită comportamentele şi factorii care produc insatisfacţie. Experienţele făcute pe animale au arătat că animalele cărora li s-au implantat electrozi în centrii plăcerii, s-au autostimulat până la epuizare. Acest sistem, al cărui mediator principal este dopamina, este implicat în reacţia de dependenţă, nu numai faţă de droguri, ci şi faţă de sex şi pornografie. Deci, în creierul nostru se află unele formaţiuni mai vulnerabile, care sunt exploatate de către cei care promovează pornografia.
Nucleul amigdalian, care face parte din creierul afectiv, primeşte pe un drum mult mai scurt informaţiile venite de la organele de simţ, pe care le evaluează din punct de vedere afectiv, ca fiind plăcute sau neplăcute şi elaborează mult mai rapid o decizie, sau dacă vreţi o propunere, pe care o trimite spre lobul frontal, care este formaţiunea cea mai evoluată a creierului, înainte ca noi să fim conştienţi de acest lucru. Lobul frontal, care lucrează cu valori etice şi morale, are posibilitatea de a bloca decizia respectivă şi de obicei şi face acest lucru atunci când decizia respectivă nu corespunde condiţiilor de mediu sau se opune legilor şi normelor pe care omul ar trebui să le respecte. Aşa se explică cum omul poate să trăiască într-o societate civilizată cu nişte formaţiuni ale creieruli său care presupun anumite acte automate şi inconştiente.
Marea problemă este că, spre deosebire de formaţiunile mai vechi, formaţiunile mai noi ale creierului se maturizează mai greu şi lucrează mai încet decât formaţiunile mai vechi ale crierului. De aceea copilul nu are încă maturizate formaţiunile deontice şi morale, cu ajutorul cărora să controleze formaţiunile creierului reptilian şi emoţional ale creierului şi de aceea omul are o copilărie atât de lungă, până să ajungă să ia deciziile cele mai bune.
În orice caz, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu structurile nervoase care să respecte normele etice şi deontice în pofida presiunilor pe care formaţiunile mai vechi le fac asupra formaţiunilor mai noi ale creierului. Desigur că acest lucru nu este uşor, dar tocmai în aceasta constă marea performanţă a fiinţei umane.
Propunerile periculase, sau indecente, care vin de la formaţiunile mai vechi ale creierului, sunt moderate, sau chiar blocate, la nivelul lobului frontal. De aceea, K. Popper spunea că rolul conştiinţei este acela de a face să moară ipotezele periculoase.
În urmă cu 10-15 ani, o echipă de cercetători condusă de Giacomo Rizzolatti, de la Universitatea din Parma, a constatat că atunci cînd maimuţele, care aveau implantaţi nişte electrozi în lobul frontal, observau o altă maimuţă, sau chiar pe cercetător, că efectuau o mişcare, prindeau un măr sau o portocală, neuronii din lobul frontal al maimuţei de experienţă reacţionau ca şi când ea ar fi executat mişcarea respectivă. De aceea, aceşti neuroni au fost denumiţi neuroni în oglindă. Iar neuronii în oglindă sunt prezenţi şi la om.
Deoarece nu se putea implanta electrozi în cerierul omului, cercetătorii au apelat la electroencefalografie, la tomografie şi la rezonanţa magnetică pentru a studia neuronii în oglindă la om. Astfel ei au observat o desincronizare a undelor electroencefalografice în zona lobului frontal atunci cînd individul observă un alt om care efectează o anumită mişcare. Cu ajutorul rezonanţei magnetice funcţionale, M. Iacobini a observat o activare a neuronilor din lobul parietal atunci cînd individul observă că un alt individ desfăşoară o anumită activitate.
Aceasta înseamnă că atunci când noi asistăm la un meci de fotbal neuronii din capul nostru reacţionaeza ca şi când noi am juca fotbal pe teren. Acelaşi lucru se întâmplă desigur şi în cazul vizionării unui film porno.
Cercetările au arătat că în lobul frontal există două feluri de neuroni în oglindă: unii neuroni care reacţionează numai la mişcare, iar alţii care reacţionaeză la vederea obiectului respectiv. Ambii au rolul de a imita ceea ce omul vede în mediul înconjurător.
Până la descoperirea neuronilor în oglindă, se credea că reacţia motorie este rezultatul prelucrarii semnalelor de intrare de-a lungul unor circuite foarte complicate. Acum constatăm însă că neuronii reacţionează pur şi simplu la ceea ce omul vede în mediul înconjurător. Adică, neuronii în oglindă îl determină pe om să imite la nivel mental tot ceea ce vede. Când creierul vede o mişcare, el spune: aceasta pot să fac şi eu! Iar, astfel, creierul învaţă mult mai uşor prin imitare decât prin explicaţiile verbale mult mai laborioase.
Neuronii în oglindă sunt implicaţi nu numai în învăţarea prin imitare, ci şi în empatie şi în contagiunea afectivă. După cum arată H. Harfield, neuronii în oglindă pot determina reproducerea automată şi inconştientă a mimicii, a posturii şi a stării afective a celor din jur. Neuronii în oglindă sunt implicaţi şi în cunoaşterea artistică şi în difuzarea modei de la un individ la altul. O persoană care vede pe cineva îmbrăcat într-un fel anume, va imita prin intermediul neuronilor în oglindă, vestimentaţia, sau coafura, respectivă. De aceea, de neuronii în oglindă, care care reproduc cortical imaginea percepută, depind în cea mai mare măsură, influenţele pe care pornografia le are asupra comportamentului uman. Astfel, omul se află descoperit în faţa avalanşei de imagini, de filme, de spectacole şi de reclame derizorii, care îl influenţează fără să vrea.
De aceea, R. Brodie vorbeşte de virusurile minţii, care sunt nişte unităţi informaţionale, care pătrund în creier fără să vrem şi care influenţează comportamentul uman. R. Dawkins numeşte aceste virusuri informaţionale meme, deoarece rolul lor este, ca şi al genelor, acela de a se reproduce. Memele intră în creier prin intermediul unor cai troieni, adică a unor semnale la care creierul este deschis, cum sunt informaţiile legate de sex sau de aliemenataţie. De aceea, reclamele ataşează produsului pe care vor să-l promoveze imaginea unei femei frumoase.
Bazându-se pe tendinţa hedonistă a omului, postmodernismul a promovat o cultură a satisfacţiei şi a automulţumirii imediate. După cum arată J. F. Mattei, a apărut o barbarie intelectuală şi o barbarie estetică, dominată de obiecte de duzină şi de kitsch. Postmodernismul a promovat rolul vizualului facil, al cópiilor, al colajelor, al televiziunii şi al spectacolelor de sunet şi lumină, al internetului, în defavoarea cărţii şi a operelor adevărate.
Marcel Duchamp susţinea că orice obiect poate fi prezentat ca operă de artă dacă este scos din contextul iniţial şi eliberat de utilitatea lui iniţială. Astfel, R. Mut prezintă în 1917, „Pisoarul de porţelan”, iar Salvador Dali prezintă o baie pe tavan. Sub pretextul că arta este prea elitistă şi a devenit prea comercială, s-a renunţat complet la valoarea estetică şi s-au expus cadavre de animale şi excremente de artist. D. Hirst a expus o oaie moartă într-un acvariu, iar Piero Manzoni a expus şi a vândut propriile sale excremente, etichetându-le „Rahat de artist 100% pur”.
De la revoluţia artistică şi de la mişcarea socială, care negau orice valoare, s-a trecut foarte uşor la revoluţia sexuală. Prin negarea tuturor valorilor etice şi morale, s-a ajuns nu numai la liberalizarea sexuală, ci şi la o sexualitate sălbatică, după cum arată Vance Packard. Apariţia anticoncepţionalelelor şi a posibilităţilor de tratament a majorităţii bolilor cu transmitere sexuală, a dus la o liberalizare uluitoare a sexualităţii. Astfel, după cum arată D. Folscheid, 7% dintre americani declară ca au avut peste 50 de parteneri pe an, iar 5% dintre Francezi declară că au avut peste 100 de parteneri pe an.
Dacă până la mijlocul secolului trecut perversiunile sexuale erau considerate tulburări psihice, începând cu anii ̒᾿70 majoritatea lor au fost scoase din rândul bolilor psihice. Exhibiţionismul şi voiorismul nu mai sunt considerate ca tulburări psihice. Astfel majoritatea ziarelor şi televiziunilor au devenit pline de exchibiţionism, de voiorism şi de pornografie.
Sexul a devenit o afacere foarte profitabilă. Astfel, dacă în 2004 s-au produs în întreaga lume 3 500 de filme clasice, în acelaşi an s-au produs peste 11 000 de filme porno. Şi lucrurile merg din ce în ce mai rău, sau pentru diavolul care le conduce, ele merg din ce în ce mai bine, deoarece dacă în 1983 cifra de afaceri porno era de 6 miliarde de dolari, în 2005 ea era de 40 de miliarde de dolari.
Revoluţia sexuală s-a răspândit ca un virus al minţii, iar industria sexului s-a dezvoltatat foarte mult datorită faptului că instinctul sexual este înscris în structura fiinţei umane. Unii geneticieni, cum ar fi R. Dawkins, susţin că singurul scop al viului este să se reproducă, iar psihanaliştii susţin că instinctul sexual este cel care domină, de fapt, fiinţa umană. De aceea, omul este foarte receptiv la imagine şi la sex, el neputându-şi modera prea uşor pornirile sale sexuale şi de aceea s-a şi răzvrătit împotriva restricţiilor care îi erau impuse. Pe de altă parte, industria sexului s-a dezvoltat foarte mult datorită faptului că societatea postmodernă pe care şi-a construit-o omul contemporan, nu-i mai impune restricţiile pe care le impunea socitatea modernă bunicilor noştri. Iar pornografia, fiind un virus informaţional care pătrunde foarte uşor în creier, se răspîndeşte cu o viteză extraordinară, datorită mijloacelor de comunicare în masă.
Astfel, ne-am trezit inundaţi de violenţă, de exchibiţionism şi de pornografie. Deşi criza sexuală nu este singura criză de care suferă socitatea postmodernă, totuşi ea are o importanţă foarte mare deoarece ea pune în discuţie baza societăţii umane, adică familia şi sănătatea viitoarelor generaţii.
Cum se va rezolva revoluţia sexuală şi toate celelalte crize ale societăţii contemporane, dintre care cea mai importantă este probabil negarea valorilor, este foarte greu de spus. Unii văd soluţia în reformarea sistemului bancar, alţii în apariţia unei noi societăţi, a unei economii sociale de piaţă, alţii în combaterea corupţiei, alţii în intensificarea protecţiei mediului şi aşa mai departe.
Alţii, aşa cum ar fi Bruce Lipton, spun că omenirea se află la o cotitură pe care o va depăşi prin apariţia unei noi spiritualităţi, sau prin redescoperirea spiritualităţii piredute. Dar, pînă la redescoperirea spiritualităţii, care aşteaptă să fie redescoperită, societatea ar trebui să îl protejeze pe omul care este vulnerabil nu numai la gripă, ci şi la tulburările de comportament, care pot fi induse de progamele de televiune, de filmele, de sit-urile de internet, de ziarele, de revistele şi de imaginile indecente, faţă de care nu are suficiente mijloace de apărare şi care îi pot tulbura minţile. Având în considerare importanţa modelelor în formarea personalităţii umane, societatea ar trebui să ofere omului şi mai ales copiilor, nişte modele demne de urmat. Din păcate, societatea umană este ea însăşi bolnavă şi se descurcă tot mai greu cu crizele cu care este confruntată.
Carţile d-nului Virgiliu Gheorghe, privind influenţa nefastă a televiziunii şi a pornogarfiei asupra omului contemporan, reprezintă o analiză multidisciplinară a problemelor pe care le determină imaginile derizorii şi degradante cu care suntem bombardaţi. După cum arată autorul ele au un efect negativ atât asupra psihicului, cât şi asupra corpului, a familiei şi a societăţii.
Bazându-se pe o amplă documentare, autorul ne descrie în detaliu efectele pe care pornografia le are asupra biologiei omului, asupra psihicului, asupra comportamentului şi asupra vieţii de familie.
Din păcate, ca toţi ceilalţi factori care acţionează asupra sistemului de recompensă-pedeapsă, care există în creirul nostru, sistem care promovează factorii ce produc o stare de plăcere momentană şi evită factorii care induc o stare de neplăcere, pornografia creează dependenţă. De aceea, omul ar trebui să evite apariţia acestei dependenţe, ca şi pe a celorlate întâlnite foarte des la omul contemporan, după cum ar fi dependenţa de jocurile de noroc şi cea de internet.
Pornografia reprezintă, după cum arată autorul, un adevărat mijloc de spălare a creierului sau de direcţionare a comportamentului uman pe căi greşite.
Fiind foarte bine documentată, insistând pe tulburările pe care pornografia le poate produce asupra omului şi mai ales asupra copiilor, cartea d-nului Virgiliu Gheorhe ar trebui citită de toţi părinţii, de toţi educatorii şi de toţi cei care vor să-şi păstreze sănătatea mintală într-o societate care nu numai că nu ne protejează, ci ne ispiteşte cu tot felul de lucruri dăunătoare.
Dr. Restian Adrian
Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi al
Academiei Europene a Profesorilor de Medicina Familiei
* * *
Virgiliu Gheorghe
Pornografia
maladia secolului XXI
Editura Prodromos
Asociaţia pentru apărarea familiei şi copilului
Referent ştiinţific:
- Prof. univ. dr. Ilie Bădescu,
directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române
- Prof. univ. dr. Pavel Chirilă
Sursa: Ziaristi Online
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu