Sfantul Isaac Sirul: "Mai de folos îţi este să te îngrijeşti să învii din patimi sufletul tău căzut decât să învii pe cei morţi".

Mai bine îţi este să fii zăbavnic la limbă de­cît cunoscător şi iscusit în a revărsa cu ascuţimea minţii învăţătura ca pe un rîu. Mai de folos îţi este să te îngrijeşti să învii din patimi sufletul tău căzut, prin mişcarea gîndurilor tale în cele dumnezeieşti, decît să învii pe cei morţi.

Mulţi au săvîrşit puteri, au înviat morţi, s-au tru­dit să întoarcă pe cei rătăciţi şi au făcut lucruri mari, şi mulţi au fost călăuziţi prin mîinile (alt ms.: buzele n.tr.) lor spre cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar după aces­tea, ei care au înviat pe alţii au căzut în patimi înti­nate şi spurcate şi s-au omorît pe ei înşişi şi s-au făcut sminteală multora prin faptele lor văzute. Pentru că erau încă bolnavi cu sufletul şi nu s-au îngrijit de să­nătatea sufletelor lor, ci s-au predat pe ei înşişi mării lumii acesteia pentru a tămădui sufletele altora, ei în­şişi fiind încă bolnavi, şi şi-au pierdut sufletele lor din nădejdea în Dumnezeu, precum am spus. Căci slă­biciunea simţurilor lor nu se putea întîlni cu flacăra lucrurilor, care obişnuieşte să slăbească tăria patimi­lor şi să li se împotrivească. Pentru că trebuiau încă, de pildă, să se păzească ca să nu vadă nicidecum femei, să nu se odihnească, să nu dobîndească arginţi şi lu­cruri şi să nu stăpînească peste alţii şi să nu se înalţe peste ei.

( Filocalia 10, cuv. 23 )

- cules de Dan Fagaraseanu

Parintele Sofronie de la Essex despre infruntarea cutremurelor

Intr-o alta scrisoare vorbeste despre cutremure si arata cum monahul ortodox infrunta pericolul cutremurului, cunoscand ca este urmarea maniei drepte a lui Dumnezeu.

In alta parte se refera la faptul ca atunci cand se petrece un cutremur trebuie sa ne rugam:

„Cutremurul continua aici si acum. Se observa regulat miscari din acestea, uneori aproape imperceptibile. Oricum, atunci cand se intampla noaptea, trebuie sa ne ridicam si sa ne amintim de psalmul care zice: Cine este omul ca sa traisca si sa nu vada moartea si sa-si izbaveasca sufletul sau? (Psal­mul 88, 47). Slava lui Dumnezeu pentru toate."

In alta situatie scrie:

„Este cu neputinta sa va scriu acum despre mai multe lucruri, caci in timp ce scriu aceste putine pagini, cladirea s-a miscat de mai multe ori cu vuiet, cu zdruncinaturi si cu huruit mare. Daca Domnul ne da sa ramanem in viata, vom vorbi mai tarziu despre toate, spre slava Lui."

Din toate aceste comentarii se vede faptul ca parintele infrunta ispitele cu credinta in Dumnezeu, dovedindu-se un ascet incercat si un crestin autentic.

( Hierotheos Vlachos : Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex ).

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfintii Apostoli Petru şi Pavel

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)  Iubiţi credincioşi,  Sfînta noastră Biserică prăznuieştre astăzi pomenirea Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintîi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cît de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc şi se cîntă în toate zilele prin sfintele biserici?

Însă, a vorbi după vrednicie despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aceşti mari stîlpi ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinţă pentru noi păcătoşii, deoarece numai Dumnezeu ştie ostenelile, chinurile şi nevoinţele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după înălţarea Domnului la cer.

Însă, avînd nădejde în rugăciunile Sfinţilor Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viaţa şi unele învăţături din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos şi spre folosul nostru sufletesc.
Pe Sfîntul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfîntului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Adîncurile învăţăturilor omeneşti, neavînd de la cine le învăţa, Simon-Petru, căci aşa se chema înainte de alegerea sa, a rămas fiu credincios al tatălui său, care l-a deprins de mic să prindă peşte în apele lacului Tiberiada, pentru a-şi cîştiga pîinea cea de toate zilele.

Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a născut, a copilărit şi a crescut Sfîntul Apostol Petru. Aici a deprins el meşteşugul pescuitului. Aici a învăţat el a vîsli pe valuri, a cîrmui corabia, a înfrunta furtunile, a arunca undiţa în apă, a cîrpi mrejile, a răbda truda, a suferi de foame şi de sete sau a aştepta fără somn, nopţi de-a rîndul pînă putea să pescuiască ceva.

Apoi, căsătorindu-se şi auzind că Sfîntul Ioan propovăduieşte despre Mesia, a primit de la el, împreună cu Andrei, fratele său, botezul pocăinţei în apele Iordanului, neştiind că aproape de casa sa, în cetatea Nazaretului, locuieşte Acela care avea să fie Dascălul şi Învăţătorul său. Şi iată că vine Hristos cel mult aşteptat. Iese la propovăduire, trece prin Capernaum şi prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, caută corabia lui Iona Galileeanul, află pe Petru, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele din Simon în "Chifa", care se tîlcuieşte "Piatră" sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti, sau "vînător de oameni", cum i-a zis Mîntuitorul, cînd l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru îşi lăsă casa şi soţia, îşi lăsă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai rîvnitor apostol.

La picioarele Domnului a învăţat Petru adîncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pămînt, a simţit bucurii nemaicunoscute pînă atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19).

Cu rînduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plînge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, după Înviere, arătîndu-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său.

După pogorîrea Sfîntului Duh, Sfîntul Petru, verhovnicul celorlalţi apostoli, se umple de nespusă rîvnă şi putere de sus; leapădă frica, aruncă valul îndoielii, lasă toată neştiinţa şi începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă bolnavi, mustră, suferă închisoare. Şi aşa, predică Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi ajunge pînă la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicînd că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos. Sfintele sale moaşte se păstrează, după tradiţie, în biserica Sfîntul Petru din Roma.
Sfîntul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat iudeu, anume Gamaliil. De la el a învăţat Pavel adîncul scripturilor, tîlcul proorociilor, puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de atîta rîvnă.

Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfînt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. Nu putea înţelege taina răscumpărării omului, nu ştia că Petru şi ceilalţi apostoli vor vîna toată lumea la dreapta credinţă şi că, nu peste multe zile, va fi şi el un apostol al neamurilor, împreună cu ceilalţi doisprezece. De aceea, crezînd că ucenicii lui Hristos sînt nişte începători de eresuri, cu nespusă mînie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mîinile arhiereilor spre judecată. Pe calea Damascului, însă, i se arătă în vedenie Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mîntuirii la neamuri.

În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. Căci singurătatea întotdeauna înalţă pe om, îl pregăteşte pentru jertfe mari, îl învaţă taina rugăciunii adevărate. De aici, Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începînd din Antiohia.

Stalin despre Basarabia si 28 iunie 1940. Fostul agent rus Victor Suvorov sparge gheata GRU si a NKVD

„În vara lui 1940, printr-o ticăloasă campanie „eliberatoare”, Stalin a rupt din România Bucovina şi Basarabia. Chiar la gura Dunării, malul estic al rîului, pe o porţiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietică. Imediat a fost mutată aici Flotila Dunării, formată în prealabil. N-a fost uşor să fie strămutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferată, iar cele mari au fost aduse cu măsuri speciale de siguranţă, pe timp favorabil, prin Marea Neagră.”…
„În iunie 1940, cînd armata germană lupta în Franţa, din ordinul lui Stalin şi fără nici un fel de consultare cu aliaţii germani, Jukov (foto dreapta cu Stalin) a rupt o bucată din România – Basarabia – şi a adus navele fluviale în Delta Dunării. Dacă Hitler va face încă un pas spre apus, în Marea Britanic, cine garantează că Jukov, din ordinul aceluiaşi Stalin, nu va mai face încă un pas în România, un pas de o sută de kilometri, fatal pentru Germania?
Hitler a cerut şefului diplomaţiei sovietice să îndepărteze ameninţarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin şi Molotov n-au făcut acest lucru. Cine este vinovat de începerea războiului?
Cine pe cine a ameninţat’ Cine pe cine a provocat la acţiuni în replică?
Studiind în amănunt problema, marele istoric britanic L. Hart a stabilit că planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apăra România de agresiunea sovietică trebuia ca atacul german să se dea în altă parte, distrăgînd atenţia Armatei Roşii de la cîmpurile petroliere.”…
„De ce a luat Stalin Basarabia în iunie 1940 ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresată comandantului Frontului de Sud, generalul de armată LV. Tiulenev. Stalin cere ca Basarabia să fie menţinută cu orice preţ, „avînd în vedere că teritoriul Basarabiei ne este necesar ca bază de plecare la atac pentru organizarea ofensivei”…
„Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gîndea la apărare. Principala lui grijă este să organizeze ofensiva pornind din Basarabia. Căci ofensiva din Basarabia înseamnă ofensiva asupra cîmpurilor petroliere româneşti.
În cariera lui Stalin au fost puţine erori. Una dintre cele puţine, dar cea mai importantă, a fost luarea Basarabiei în 1940. Trebuia ori să cucerească Basarabia şi să meargă mai departe pîna la Ploieşti, acest fapt însemnînd prăbuşirea Germaniei, ori să aştepte pînă ce Hitler va debarca în Marea Britanic şi, după aceea, să cucerească Basarabia şi întreaga Românie, acest fapt însemnînd sfîrşitul „Reichului de o mie de ani”.
Stalin a făcut un pas înspre petrol, cucerind un cap de pod pentru o viitoare ofensivă, şi s-a oprit aşteptînd. Prin aceasta şi-a arătat interesul pentru petrolul românesc şi l-a speriat pe Hitler, care pînă atunci luptase în Vest, în Nord, şi în Sud, fără să acorde atenţie „neutrului” Stalin.
Luarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi concentrarea în această zonă a unor însemnate forţe de agresiune inclusiv corpul de armată de desant aerian şi Flotila Dunării, l-au obligat pe Hitler să examineze situaţia strategică din cu totul alt punct de vedere şi să-şi ia măsurile de prevedere corespunzătoare. Era însă cam tîrziu! Nici măcar atacul prin surprindere al Wermachtului asupra Uniunii Sovietice nu l-a mai putut salva pe Hitler şi imperiul său… Hitler a înţeles de unde vine principala primejdie, dar prea tîrziu. Trebuia să fi gîndit la acest lucru înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.”…
„Şi iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă NU LA GRANIŢA GERMANĂ. Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente. Poziţia Armatei 9 indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat LA GRANIŢA ROMÂNEASCĂ.
După prima dispariţie, Armata 9 apare subit în iunie 1940 la graniţa românească. Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o „campanie eliberatoare” în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, „Armata 9 s-a înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importante” (V7/, 1972, Nr. 10, pag. 83). Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi, în ajunul „campaniei eliberatoare”, armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata 9 a intrat în componenţa Frontului de Sud, – avînd calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese Armata 7 în Finlanda. Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. După o scurtă „campanie eliberatoare”, Armata 9 dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse „eliberarea” cu un an în urmă. Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce? Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însă noua „campanie eliberatoare a armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.”…
„Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întîmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea
nu sunt născociri ale „propagandei lui Goebbels”. Armata 9 de „supraşoc” a luat fiinţă ca armată pur ofensivă. Generalul-colonel P. Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că, „fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durată” (V7/, Nr. 11, pag.65). De fapt, de această boală sufereau toate armatele, nu numai armata 9.
O informaţie cu mult mai interesantă despre starea de spirit în Armata 9 aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, mareşalul de aviaţie A.I. Pokrîşkin (pe atunci locotenent major, locţiitor al comandantului escadrilei de avioane de vînătoare din cadrul Armatei 9). Iată discuţia lui cu un „burtă-verde care nu fusese tăiat pînă atunci” şi căruia „eliberatorii” îi luaseră magazinul. Suntem în Basarabia „eliberată”,  în primăvara lui 1941.
“- O, Bucureşti! Dacă aţi vedea ce oraş frumos!
- Cîndva am să-l văd, i-am răspuns cu convingere. Stăpînul magazinului a făcut ochii cît
cepele, aşteptînd ce voi spune mai departe.
A trebuit să schimb tema discuţiei” (A.I. Pokrîşkin, Cerul războiului, pag. 10).”…
„Soldaţii germani au intrat pe teritoriul inamicului toţi ca unul, în acelaşi moment. Cei ai lui Stalin au făcut la fel în Finlanda, în Mongolia şi în Basarabia. La fel urmau să procedeze şi în războiul cu Germania.”…
„Sovietizarea Finlandei a fost şi mai minuţios pregătită, în momentul în care „clica militaristă finlandeză a început provocarea armată”, Stalin avea deja în rezervă un „preşedinte” comunist finlandez, un „prim ministru” şi un întreg „guvern”, incluzîndu-l şi pe cekistul şef al „Finlandei democratice libere”. Şi în Estonia, Lituania, Letonia, în Basarabia şi în Bucovina s-au găsit „reprezentanţi ai poporului”, care cereau alipirea la „marea familie frăţească”, s-au găsit (uimitor de repede) preşedinţi de comitete revoluţionare, asesori populari, deputaţi ş.a.m.d.”…
„Din mai 1940 pînă în februarie 1941, au fost reatestaţi (au susţinut examene şi colocvii) 99.000 de activişti din rezerva de partid, inclusiv 63.000 de activişti ai comitetelor de partid. Reciclarea nomenclaturii merge în ritm susţinut. Şi nu numai reciclarea. Apar ordinele de mobilizare. La 17 iunie 1941, încă 3.700 de lucrători din nomenclatură primesc ordinul de chemare la dispoziţia armatei! Se pregăteşte o nouă sovietizare?

 

Nu numai şefii partidului au sovietizat Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina Occidentală şi Bielorusia Occidentală, Basarabia şi Bucovina, dar şi „organele corespunzătoare” au întins o mînă de ajutor, în spatele „reprezentanţilor” şi a „celor în slujba poporului”, NKVD „ajută pe muncitorii şi ţăranii răsculaţi să întărească puterea proletariatului”. Primii care au trecut hotarele sunt grănicerii NKVD. „Acţionînd în mici grupuri, ei au cucerit şi au luat în stăpînire podurile şi încrucişările de drumuri” (VJJ12, 1970, Nr.7, pag.85).”…
„De exemplu: la 25 iunie 1941, la graniţa românească, şalupele grănicerilor sovietici au desantat în raza oraşului Chilia. Formaţiunea de desant a cucerit un cap de pod. Pentru aceasta, desantiştii au fost susţinuţi cu foc de către agenţii NKVD”…
„Dar chiar şi pînă la agresiunea lui Hitler, NKVD a lucrat cu aceeaşi anvergură – datele operaţiunilor desfăşurate în 1940 în Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina occidentală, Bielorusia, Bucovina şi Basarabia nu sunt însă publicate nicăieri. Dar sunt publicate destule materiale pe această temă de către victime…”

Victor Suvorov / Extrase din “Spargatorul de Gheata – Cine a declansat al doilea razboi mondial?“

Semnalat de Ziaristi Online

Talcuiri ale Sfantului Teofilact al Bulgariei. Voia lui Dumnezeu buna, bine-placuta si desavarsita

spre a cerca voi care e voia lui Dumnezeu cea buna, bine-placuta si desavirsita.( Romani 12, 2)

Fiindca mai sus a zis sa ne innoim totdeauna cu fapta buna si cu cunostinta, Fericitul Pavel adauga acum pricina pentru care e de folos aceasta innoire a mintii. Si zice ca trebuie sa ne innoim pentru ca „sa cercam voia lui Dum­nezeu", adica sa cunoastem descoperit care este voia lui Dumnezeu. Fiindca cel ce-si are mintea invechita de pacat si de necunostinta, acela nu cunoaste care este voia lui Dumnezeu, nici nu intelege ca voia lui Dumnezeu este ca noi, Crestinii, sa vietuim cu smerita cugetare, cu saracie, cu plingere si cu durere de inima si cu celelalte fapte iubite de Dumnezeu (mai ales cu cele cuprinse in Fericiri), care s-au legiuit in Sfinta Evanghelie.

Iar cine se va innoi dupa duh si dupa minte, acela va cunoaste care este voia Domnului, dar nu precum o cunosteau Evreii, care erau atirnati de Lege. Caci Legea, desi era voia lui Dumnezeu, nu era insa si voia lui Dumnezeu bine-pla­cuta si desavirsita, fiindca voia lui Dumnezeu nu s-a dat ca intii-povatuitoare, ci numai a fost ingaduita, pentru neputinta Evreilor. Iar voie „desavirsita si bi­ne-placuta" a lui Dumnezeu este Testamentul cel Nou al Evangheliei.

Poti insa sa intelegi si asa zicerea aceasta a Apostolului, precum o tilcuieste marele Vasile (hotarirea in scurt 276). Adica: Multe lucruri voieste Dumnezeu: unele fiindca e din fire bun si indelung-rabdator pentru a noastra facere de bine, care se numesc „bunatati", fiind pline de bunatatea si de milostivirea Lui, precum sint faptele cele bune, si dumnezeiestile daruri cu care ne harazeste si toate bunatatile trupesti si sufletesti; iar altele le voieste Dum­nezeu cind se minie pentru pacatele noastre, care se numesc „rele", fiindca pricinuiesc, din pricina neputintei trupesti, rautate si durere celor ce le primesc, precum sint bolile, nenorocirile si necazurile care vin ori de la oameni, ori de la diavoli, ori de la firea cea stricata. Insa sfirsitul relelor acestora e bun, pentru ca folosesc sufletului celui ce le patimeste cu rabdare si cu buna-multumire.

( Mai intr-un glas cu marele Vasile zice si dumnezeiescul Damaschin, impartind in doua voia lui Dumnezeu: intru cea inainte-povatuitoare, dupa care Dumnezeu, fiindca e bun, voieste cele bune, care se numeste si „bunavointa"; si in cea urmatoare, dupa care, fiindca e drept, Dumnezeu ingaduie a veni asupra noastra necazurile si patimirile intimplate spre folos, care se numeste si „departare" ori „slobozire". Iar pacatul nu e nici dupa voia intii-povatuitoare a lui Dumnezeu, nici dupa cea urmatoare, ci este doar nasterea mai-nainte alegerii celei inrautatite a omului (vezi Cartea a doua despre credinta, capitolul 46). Vezi si tilcuirea zicerii: „(...) nici nu te abate de la El cind te musra" (Evrei 12:5) si subinsemnarea acesteia. (n. aut.)).

 Deci noi sintem datori sa urmam voilor bune ale lui Dumnezeu, care privesc catre facerea de bine a aproapelui. Iar cele ce privesc catre rautate sa nu le urmam, fiindca noi nu sintem slujitori spre cele rele si spre necazurile altora, ci puterile cele rele ale diavolilor. Deci tu, Crestine, socoteste mai intii daca voia lui Dumnezeu este inainte-povatuitoare si buna in sine. Apoi, dupa ce vei cunoasie ca este buna, socoteste daca este si bine-placuta, fiindca multe lucruri sint bune, dar nu sint bine-placute: caci ori se fac la vreme necuvenita, ori de catre persoana necuvenita. De pilda: bine este a tamiia cineva lui Dumnezeu, dar imparatul Osie, tamiind, nu a bine-placut lui Dumnezeu, pentru ca nu i se potrivea lui sa tamiieze, mirean fiind, ci preotilor (Cartea a doua Paralipomena, capitolul 26). Tot asa, bun lucru era a se incredinta ucenicilor Domnului tainele imparatiei, dar nu era bine-placut lui Dumnezeu a se intimpla aceasta mai inainte de vremea cuvenita; de aceea a zis lor Domnul: „Multe am a va spune, dar nu le puteti purta inca" (loan 16:12). Apoi, cind vei socoti ca voia lui Dumnezeu este si buna si bine-pla­cuta, atunci sirguieste-te a face voia lui Dumnezeu in chip desavirsit si fara gres, precum se cere si se cuvine. De pilda, voia lui Dumnezeu buna si bi­ne-placuta este sa miluiesti; trebuie asadar sa miluiesti cu indestulare si cu imbelsugare, fiindca, de vei milui cu crutare si cu scumpatate, milostenia ta nu este masura implinita, ci neimplinita.

( Sf. Teofilact al Bulgariei – talcuirea epistolei catre Romani )

- cules de Dan Fagaraseanu

Maria Petrascu: Nu le mai dati palme! Despre martirajul romanesc

Duminica, pe un post de telviziune, dezbatere aprinsa, inca aprinsa!, despre declaratiile lui Traian Basescu cu privire la Regele Mihai si Maresalul Antonescu. Se opina, in legatura cu aprecierea unora, nedeveniti monarhisti peste noapte din convinsi republicani, ca Basescu nu ar fi abidicat in conditiile in care a facut-o Regele Mihai si ar fi ales sa fie impuscat de rusi daca acestia nu i-ar fi acceptat conditiile pe care le-ar fi pus pentru a proteja, cat de cat, Romania.

Nu voi intra in detaliile emisiunii despre care am facut vorbire doar pentru a stabili un context necesar. Printre invitatii din platou, si Razvan Theodorescu, care a sustinut ca “ Romanii, de obicei, nu au vocatia sacrificiului”.

Despre Razvan Theodorescu nu pot sa spun cat bine a facut Romaniei in toti anii de dupa Decembrie ’89, ( ii las pe altii sa o faca, daca pot), iar, despre rau, doar relatez, fara sa dau veridict, ca Miron Cozma, fostul lider al minerilor, declara, cu nu mult timp in urma, ca ‘pana si academicianul Razvan Theodorescu a torturat si a mutilat studenti” in subsolurile Televiziunii Romane, in iunie 1990. “Am casete care dovedesc ca marele academician Razvan Theodorescu, marele om moral, a batut, torturat si mutilat studenti in subsolurile Televiziunii Romane. Sunt oameni inregistrati atunci, audio si video, batuti in ultimul hal, schiloditi, care povestesc ce le-a facut marele academician Razvan Theodorescu in subsoluri” spunea public Miron Cozma.
 Nu spun ca cele afirmate de Cozma sunt reale, desi omul sustine ca are probe. Dar nu le-a facut publice inca. Cum nu spun nici ca acuzatorii sau aparatorii lui Basescu au dreptate. Adevarul, legat de Regele Mihai si Maresalul Antonescu il poate stabili doar Istoria, prin istorici, cu conditia ca acestia sa nu fie partizani si sa aiba pe masa toate documentele oficiale ale epocii. Unele, desi exista deja, raman, de ce oare, in sertare….
 Dar, in ce-l priveste pe Razvan Theodorescu si a sa afirmatie ca ”Romanii, de obicei, nu au vocatia sacrificiului” lucrurile stau cu totul altfel: aici exista probe si dovezi indubitabile din care reiese ca academcianul Razvan Theodorescu nu stie, se face ca nu stie sau nu are voie sa spuna ca stie ca nu odata, nu de doua ori ci, ori de cate ori a fost nevoie si tara le-a fost in pericol, romanii au aparat-o cu propria viata.

 E plin pamantul Romaniei de “dovezi “, s-a albit de oasele acelora despre care Engels spunea ca “ Disparitia lor de pe fata pamantului ar fi un pas inainte pentru revolutia mondiala “ fiindca “[ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevolutiei si [vor ] ramane astfel pana la extirparea sau pierderea caracterului lor national ,la fel cum proprialor existenta ,in general, reprezinta prin ea insasi un protest contra unei marete revolutii istorice…”
 S-a inrosit pamantul Romaniei de sangele martirilor romani care nu si-au clamat iubirea de neam ci si-au aratat-o lasandu-si inima in fiecare brazda.

 Mii, zeci de mii, sute de mii, miloane de romani au murit pentru tara fara ca cineva, un academician roman de pilda, de anvergura lui Razvan Theodorescu, care emite astazi judecati asupra celor pe care nimeni nu i-a judecat inainte sa-i osindeasca la grea pieire, sa iasa public si sa ceara recunoasterea oficiala a Holocaustului Rosu asa cum, oficial, e recunoscut Holocaustul evreilor.

Ori, domnule academician Razvan Theodorescu, daca tot nu stiti, sau va faceti ca nu stiti ori nu aveti voie sa spuneti ca stiti adevarul despre martirajul milioanelor de romani care au murit pentru neam si tara, macar nu le mai dati palme acestor sfinti fara jertfa carora nici Romania, si nici chiar dumneavoastra, n-ati mai fi existat astazi!

Sursa: Ziare.ro

Sfantul Isaac Sirul - despre mila si dreptate

Cînd pui ho­tare sufletului tău, ca să te foloseşti prin milă, obişnuieşte-l să nu caute dreptatea în alte lucruri, ca să nu te afli cu o mînă lucrînd şi cu alta risipind. Căci în cel dintîi lucru e nevoie de supraveghere, iar în cel de al doilea, de lărgimea inimii. Cunoaşte că a ierta păca tele celor ce au greşit ţine de faptele dreptăţii

(În dreptate e nevoie de milă, în milă e nevoie de dreptate. Nu e un hotar strict între ele. Aşa trebuie înţelese cuvintele : «Cînd pui ho­tare sufletului tău (înfrînare vieţii tale), ca să te foloseşti (să te mîn-tuieşti) prin milă, obişnuieşte-1 să nu caute dreptatea în alte lucruri», adică să nu te conduci de .dreptatea rigidă în alte purtări faţă de se­meni ; să nu fii, de exemplu, neiertător cu greşelile lor. «în milă e ne­voie de supraveghere», adică să nu-ţi fie darul o risipire fără luare-aminte  la trebuinţele reale ale altora; iar în cel de al doilea lucru, adică în judecata cu dreptate, foloseşte-te de lărgimea inimii – parintele Staniloae).

Atunci vei vedea pacea strălucind din toate părţile în mintea ta. Cînd te vei ridica peste calea dreptăţii, vei fi liber în orice lucru

(Nu te va stăpîni nici legea dreptăţii. Te vei conduce numai de iubire, oare, deşi pentru cel ce nu o are încă e şi ea o lege, pentru cel ce o are, e mai presus de orice lege. E desăvîrşirea sau depăşirea tutu­ror legilor, sau poruncilor dumnezeieşti.)

.

Oarecare dintre sfinţi, vorbind despre aceasta, a spus că cel milostiv, de nu e şi drept, e orb. Prin aceas­ta înţeleg că el trebuie să dea altuia din cele cîştigate prin ostenelile sale şi nu din cele dobîndite prin min­ciună, nedreptate şi meşteşugiri. Căci tot acela a spus iarăşi în alt loc : «De voieşti să semeni în cei săraci, sea­mănă din ale tale; iar de voieşti să semeni din ale al­tora, cunoaşte că ceea ce semeni e mai amar ca neghi­na». Iar eu zic că, dacă cel milostiv nu se ridică mai presus de dreptatea sa, nu e milostiv. Aceasta înseam­nă că el nu trebuie numai să miluiască pe oameni din ale sale, ci şi să rabde cu bucurie nedreptatea de la ceilalţi, chiar dacă i-a miluit. Căci cînd va birui drep­tatea prin milă, atunci se va încununa nu cu cununile drepţilor din lege, ci cu cele ale celor desăvîrşiţi din Evanghelie. Pentru că a da cineva săracilor din ale sale şi a îmbrăca pe cel gol şi a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, şi a nu nedreptăţi, nici a minţi, le-a porun­cit şi legea veche. Dar desăvîrşirea iconomiei Evanghe­liei porunceşte aşa: «Celui ce ia ale tale, nu i Ie cere înapoi şi tot celui ce cere, dă-i». Ba trebuie răbdată cu bucurie nu numai nedreptatea în privinţa lucrurilor şi a celorlalte din afară, ci şi a-şi pune sufletul însuşi, pentru fratele. Căci acesta este cel ce miluieşte pe fra­tele său şi nu cel ce-1 miluieşte numai dîndu-i ceva. Adică miluieşte cu adevărat cel care, auzind sau văzînd că ceva întristează pe fratele, arde cu inima. La fel, cel ce e lovit de fratele său şi nu-i răspunde la fel, fără să se ruşineze din pricina aceasta, nici nu se su­pără în inima lui

 (Nu are milă de semenul său cel ce-i dă ceva din cele din afară ale sale, ci cel ce-i dă sufletul său, dragostea sa. Acesta îl mîngîie cu adevărat pe acela şi lecuieşte suferinţa lui, pricinuită de conştiinţa sin­gurătăţii.)

(Filocalia 10, cuv. 23)
- cules de Dan Fagaraseanu

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: "Vrăjmaş milostiv şi prieten viclean"

„Când potrivinicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrajmaş milostiv şi prieten viclean. În vremea negrijei de mântuire trupul se nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea le-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii, sau, mai bine-zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu. Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate. (Romani 8, 7). Aşa vine că fiecare ducem o povară în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt (1 Corinteni 3, 16) e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreaptă socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrajmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul soct dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau, îndărăptând, au pierdut. De aceea au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea multă mâncare, şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare. (Sf. Ioan Casian, Cuvânt despre Sf. Părinţi din Skit, în Filocalia, Sibiu, 1946, ed. I, p. 130 şi ed. II, vol. 1, Sibiu, 1947, p. 129) Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe alţii, însă, muşcaţi la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deşi le trânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă – care cearcă pe toţi – şi aceştia biruie pedica şi intră în lupta mântuirii.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

- trimis de Fundatia Arsenie Boca

Din viata Sfantului Macarie Egipteanul. Despre cuvantul cel rau si cuvantul cel bun

„Odată, pe cînd Cuviosul mergea din schit în muntele Nitri şi nu mai avea mult de mers, i-a spus ucenicului său: „Mergi înaintea mea”. Ucenicul a pornit şi pe drum a întîlnit un popă idolesc, care mergea în grabă, ducînd pe umeri un buştean mare. Văzîndu-l, fratele a strigat către el: „Ia ascultă, diavole! Unde te duci?” Păgînul s-a năpustit asupra lui şi l-a bătut atît de tare, încît de-abia l-a lăsat viu şi, luîndu-şi buşteanul a fugit. După un timp l-a întîlnit şi Avva Macarie şi i-a spus prietenos: „Să te mîntuieşti, sîrguinciosule, să te mîntuieşti!”. Închinătorul la idoli s-a mirat şi i-a spus schimnicului: „Ce vezi tu bun în mine de mă saluţi atît de binevoitor?”. „Văd că te trudeşti” - a răspuns schimnicul. Atunci păgînul a spus: „Părinte! Eu am fost mişcat de cuvintele tale şi văd că eşti omul lui Dumnezeu; dar iată, mai înainte un alt monah m-a întîlnit şi m-a ocărît, iar eu l-am bătut pînă la moarte”. Şi a căzut păgînul la picioarele Sfîntului, zicînd: „Nu te voi lăsa în pace pînă cînd nu mă vei face şi pe mine creştin şi monah”. Şi a plecat împreună cu Sfîntul Macarie. Pe drum l-au ridicat pe fratele cel bătut şi l-au dus în biserica ce se află în muntele Nitri. S-au minunat Sfinţii Părinţi care vieţuiau acolo, văzîndu-l pe păgînul idolatru împreună cu Cuviosul Macarie şi l-au creştinat cu Sfîntul Botez şi l-au făcut călugăr, iar după exemplul lui mulţi alţi păgîni au crezut în Hristos. Şi a spus Avva Macarie: „Cuvîntul cel rău şi pe cei buni îi face răi, iar cuvîntul cel bun şi pe cei răi îi face buni”.

- cules de Dan Fagaraseanu

Testari. Ce ni se mai pregateste? Pasaportul pentru Internet

Rusul Eugene Kaspersky, unul dintre cei mai influenţi oameni din lumea IT, propune să se instaureze o poliţie globală a internetului, iar atunci când intri online să foloseşti un fel de paşaport.

Cel care propune această soluţie pentru a reduce criminalitatea în mediul virtual este nimeni altul decât şeful companiei Kaspersky Labs, compania care produce antivirusul cu acelaşi nume. Eugene Kaspersky a făcut aceste propuneri în cadrul unei întâlniri a companiilor producătoare de software.

Kaspersky a admis faptul că programul său antivirus nu poate oferi protecţie totală pentru utilizatorii de internet şi că li se întâmplă multora, chiar şi unora care lucrează în domeniul IT-ului, să cadă în plasa atacatorilor virtuali. "Ultimii cinci ani au fost de aur pentru cei care au făcut înşelăciuni prin intermediul internetului. Au maşini şi propirietăţi scumpe, vorbim de cei pe care îi ştim sau au fost prinşi", a spus rusul Kaspersky.

Poliție globală a internetului
Tot în discursul său, acesta s-a referit la conaţionalii săi. "Ei spun că nu e o crimă, iar ţintele lor sunt tot timpul cei din afara ţării, ceea ce ar însemna că de investiţiile lor ar profita autorităţile locale. Trebuie să spunem că guvernul rus are petrol şi gaze, nu-l interesează infracţiunile de pe internet, iar asta e frustrant pentru poliţia care se ocupă de aceste fraude", a adăugat IT-stul rus.

Acesta a avansat ideea că ar fi foarte bine să se înfiinţeze o poliţie globală a internetului. "Trebuie să existe legi valabile în toate ţările şi un paşaport online care, atunci când utilizatorul face abuzuri, să fie blocat. Această idee ar putea deveni realitate în viitorul apropiat, atât timp cât infracţiunile pe internet sunt la fel de răspândite cum sunt cele din lumea reală", a mai spus rusul Kasperky.
Dacă se va pune în aplicare o astfel de idee, "paşaportul pentru internet" ar urma să conţină numele şi prenumele, data naşterii, o parolă şi, după cum spun specialiştii, va cuprinde un fel de desfăşurător al neregulilor pe care le faci online.

Sursa: Evz

Parintele Justin – Chemarea Sfintilor Romani pentru fratii nostri din Harghita, Covasna si Mures. Apel la neuitare si solidaritate

 
Apel la neuitare si solidaritate – Campanie pentru romanii orospiti de unguri
“Cine uita nu merita!” - Nicolae Iorga

Chemarea Sfintilor Romani

Frati Romani,

Fiti alaturi de fratii nostri din Harghita, Covasna si Mures, romani lipsti de sprijinul autoritatilor publice ale statului. Noi suntem alaturi de ei, intru pastrarea identitati nationale si a credintei stramosesti.

Inima romanului mereu tanara pentru ca se innoieste prin amaraciune. Cu cat simtiti aceasta amaraciune, cu atat gandurile noastre sunt mai aproape de durerile voastre. Suntem in neincetate rugaciuni, in biserici si manastiri, ca sa atragem mila Domnului catre noi toti din Romania Mare.

Arhimandrit Justin
26 iunie 2011 – Duminica Sfintilor Romani
Grupul de Actiune pentru Demnitate Nationala

 
Semnati acest Apel si alaturati-va acestui demers national prin rugaciuni si strangeri de semnaturi, in semn de solidaritate cu soarta romanilor din Harghita, Covasna si Mures. Tabelele vor fi disponibile in curand pe portalul Grupului de sustinere.
Doamne ajuta!

Sursa: Roncea.ro

Sfintenie romaneasca in inchisorile comuniste. Evocarea Badiei Traian Trifan, facuta de Badia Nicolae Purcarea. "A transformat temnita in manastire. Credinta a anihilat comunismul". Vezi si VIDEO

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut, c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: "Sunt rob şi robul n-are voinţă".

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

Vezi si

Traian Trifan, in fata reeducatorilor de la Aiud

Sfintii inchisorilor comuniste: Parintele Liviu Branzas evoca momentul in care Parintele Staniloae a intervenit salvator in reeducarea de la Aiud

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii.

Părintele îmi spune:
- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia¬nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmisibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!
Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoasă" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Un sfant roman trecut prin inchisorile comuniste: Parintele Arsenie Boca. Cum a hotarat Securitatea sa-l elibereze din inchisoare pe Parinte

“Parintele aseza masuta din lemn pe zidul dinspre rasarit, transformand-o intr-un mic altar, pe care puse tot ce avea in mica boccea luata din chilia lui de la manastirea Brancoveanu. El aprinse o lumanare pe un sfesnic de lemn, cu un chibrit din singura cutie luata cu el in boccea. Alaturi puse crucea sfintita, cat si Sfanta Evanghelie.

Asezat in genunchi pe lespedea rece, Parintele trecu imediat in lumea marei spiritualitati divine, multumindu-i Domnului Atotputernic pentru revarsarea harului Sau, peste omeneasca sa existenta.

Dupa un timp, veni in inspectie ofiterul de serviciu, insotit de gardianul de pe sectia respectiva, ridicand capacul vizetei de la celula Parintelui Arsenie si vazandu-l cum se ruga. Cand deschisera usa celulei, imediat dupa vizionarea prin vizeta, vazura cu stupoare si groaza, ca aceasta era complet goala.

Cu cat priveau mai mult celula goala, cu atat intreaga lor fiinta se tulbura. Gardianul, care provenea din mediul taranesc din zona, avea binele si mila inascute in fiinta sa. El fusese tulburat ca trebuia sa tie inchis un preot, care era un sfant, care se ruga tot timpul in genunchi Domnului Atotputernic.

Ochii celor doi se mareau in orbite, in timp ce sangele adunat in capul lor, le transforma figura intr-un cuptor in flacari, aproape de a tasni prin piele. Atat ofiterul, cat si gardianul isi scuturau intregul corp, sa se poata trezi din cel mai mare cosmar trait de ei vreodata. Cu cat se uitau mai atent in celula, cu atat aceasta aparea complet goala. Deja prin mintile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare si de ancheta prin tortura, pentru dezvaluirea intregii operatii de facilitare a evadarii unui detinut, aflat in timpul anchetei.

Nevenindu-le sa creada acea realitate, amandoi se proptira in usa pentru a o inchide cu cheia, dupa care, plini de emotie, cu mainile tremurand, au dat la o parte capacul vizetei, uitandu-se fiecare pe rand, din ce in ce mai derutati, avand fiecare din ei senzatia ca si-au pierdut mintile. Revenindu-si treptat din acel soc groaznic, au inceput sa se uite pe rand, prin vizeta, nevenindu-le sa creada ca detinutul lor, parintele Arsenie Boca, statea nemiscat in genunchi, lipit de masuta pe care era aprinsa lumanarea si avand alaturi Sfanta Evanghelie.

Starea lor psihica si nervoasa se inrautatea, pe masura repetarii deschiderii celulei, neafland pe nimeni inauntru si cea de privire pe vizeta, in care Parintele Arsenie era inauntru in carne si oase. Ofiterul cu fata congestionata, dandu-si seama ca se afla in pragul dementei, ordona gardianului sa vie cu el, indreptandu-se ca hipnotizat spre biroul comandantului sau, aflat in apropierea portii de intrare in cetate. Intre timp, un alt securist, alarmat de turbulenta creata in legatura cu celula parintelui Arsenie, dadu telefon comandantului securitatii din Fagaras, sa vie de urgenta acolo.

Intreaga formatie de securisti se indrepta spre celula in care era incarcerat Parintele, fiind siguri ca atat ofiterul de serviciu cat si gardianul, delireaza din motive pe care erau siguri ca le vor afla imediat. In drumul spre celula, securistul sef il apostrofa pe ofiterul de serviciu, acuzandu-l de incompetenta si de labilitate psihica, cat si de faptul ca este sub influenta unui misticism retrograd. Ajuns in fata celulei cu probleme, seful securitatii se apropie de usa si, dand la o parte clapeta vizetei, il vazu pe Parintele Arsenie.

Cu fata radiind de victorie, el se adresa dispretuitor atat gardianului, cat in special ofiterului de serviciu, anuntandu-i ca viitorul lor va fi mai mult decat sumbru, ei fiind implicati intr-o actiune de derutare si de inducere in eroare a comandamentului securitatii, urmand sa se stabileasca in slujba carui serviciu strain se afla.

Venirea zgomotoasa si plina de orgoliu a conducerii securitatii dadu loc la un spectacol unic. Intreaga superioritate si siguranta de sine a proaspatului comandant de securitate se dezumfla ca balonul intepat de ceva ascutit, cand ofiterul de serviciu, cu fata crispata de iritare, smulse cheia celulei din mana gardianului, deschizand brusc usa. In fata tuturor aparea celula goala, asa cum raportase ofiterul de serviciu, care-i striga iesit din fire, sa-i spuie carui serviciu strain apartine acel comandant. Comandantul zonei de securitate Brasov, avand gradul de colonel, se deplasa a doua zi la Fagaras, unde se declansase un mare scandal, in cadrul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ajunsese si la organele superioare de partid care coordonau intreaga zona. Ei venira special sa vada “ce elucubratii pot scoate niste cadre de partid, insuficient pregatite si influentate de curente mistice retrograde”.

O comisie compusa din medicul sef al municipiului Brasov, seful regionalei de partid, cat si a celei de securitate, fu intrunita in plen pentru a rezolva manifestarile retrograde recente. Cercetarile intreprinse de acestia au decurs la fel ca cele anterioare, vazandu-l pe parintele Arsenie prin vizeta si disparand atunci cand se descuia usa celulei.Atunci s-a produs unul din putinele cazuri de mare compromis si de pastrare sub totala tacere a unui fenomen pe care a-tot-stiutorul partid marxist-leninist nu l-a putut explica.

De comun acord, intr-un context de pastrare totala a secretului, s-a ajuns la o hotarare unica, de punere in liberate a calugarului preot Arsenie Boca. Aceasta decizie era singura care putea rezolva acel inexplicabil eveniment".

- fragment din lucrarea lui Dan Lucinescu - Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre (trimis de catre Elena Constantin, careia ii multim pe aceasta cale)

Rugăciune către Sfinţii Români

 

"...să fim un neam întru care să se slăvească 

sfânt numele Lui!"

 

Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună.

Noi credem şi marturisim că voi, sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru, sau care aţi venit în aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi ne sunteţi cel dintâi ajutor în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta ne şi rugăm vouă cu evlavie: păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noastră; nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcere la Dumnezeu să ne păziţi, sfinţilor, ci de cele care sunt din răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, şi care sunt mai presus de puterea noastră. Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugaciunile şi îndurările voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi, de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe care din cauza răutăţii noastre le pătimim.

Că, iată, cu nenumărate păcate Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cumplită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi viclenii şi minciuni, şi îndeobşte cu toată fapta cea rea. Ne-am îndepărtat sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa, şi vă rugăm acum să cereţi pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată fapta cea bună. Şi să ne întoarceţi la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Ca nu cumva din pricina noastră să fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci mai degrabă să fim un neam întru care să se slăvească sfânt numele Lui.

Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi ai noştri sfinţi români, şi să slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

 

Surse :

http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-sfintilor-romani-67081.html

http://sihastria.mmb.ro/catedrala.htm

http://www.manastirea-sireti.md/index.php/news/416/24/Duminica-a-II-a-dupa-Rusalii---a-Tuturor-Sfintilor-Romani

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2010/06/rugaciune-catre-sfintii-romani.html

Legea BigBrother revine:date privind sms-urile şi apelurile telefonice vor fi stocate timp de 6 luni

Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale (MCSI) a pus în dezbatere publică controversatul proiect de lege care obligă furnizorii de servicii telecom să stocheze timp de şase luni date despre apelurile telefonice, sms-urile şi email-urile populaţiei pentru a fi folosite î n eventualele investigaţii în caz de infracţiuni. Legea a fost armonizată cu prevederile CCR, care o declarase neconstituţională în urmă cu doi ani.

Sms-urile şi apelurile vor fi păstrate într-o bază de date timp de jumătate de an / FOTO: Grup RC

 

Proiectul MCSI dispune companiilor de profil să stocheze timp de jumătate de an date privind sursa şi destinaţia convorbirilor, sms-urilor şi e-mailurilor, precum şi informaţii privind data, ora şi durata respectivei comunicări. De asemenea, vor fi stocate datele necesare pentru identificarea tipului de comunicare, a echipamentului de comunicaţie al utilizatorului, precum şi date pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile. Legea se va aplica atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice.
Ministerul dă asigurări în nota de fundamentare a proiectului că legea nu vizează stocarea conţinutului, ci doar a acelor date care ar putea fi folosite de către autorităţi în timpul unei investigaţii sau cercetări a infracţiunilor grave.
"Dată fiind importanţa datelor de trafic şi localizare pentru cercetarea, descoperirea şi urmărirea penală a infracţiunilor, după cum s-a demonstrat prin cercetări şi experienţa practică a mai multor state membre, la nivel european s-a simţit nevoia de a se asigura că datele generate sau prelucrate în cursul furnizării serviciilor de comunicaţii, sunt păstrate pentru o anumită perioadă, de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii", se arată în comunicatul MCSI.
Legea nu este nouă. În 2008, Parlamentul României a adoptat legea 298/2008 pe aceeaşi temă având la bază Directiva europeană 2006/24/CE care prevede obligaţia furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii de a asigura crearea unor baze de date în vederea păstrării, pe o perioadă de timp cuprinsă între 6 şi 24 de luni, sub rezerva conditţiilor prevăzute de directivă, cu scopul ca aceste date să fie folosite pentru prevenirea, cercetarea, descoperirea şi urmărirea penală a infracţiunilor şi, în special, a criminalităţii organizate.
Ulterior, Curtea Constituţională a declarat legea neconstituţională, actul normativ fiind abrogat. Între timp, Comisia Europeană a transmis României un aviz de nerespectare a termenului de implementare a directivei, punând astfel Ministerul de resort în situaţia de a redacta o nouă lege în acest sens.

Sursa: Realitatea.net
 

Prof Ilie Badescu: „De ce se ucid oamenii” | O tâlcuire la uciderea ritualică a lui Avram Iancu (II)

Cu sentimentul etnic putem descoperi paradisul, care este şi el preînchipuit după modelul grădinii, Grădina Raiului, pe care Dumnezeu l-a destinat tuturor oamenilor, şi cea de-a doua cădere din rai a fost opera unei trufii teribile, trufia unicităţii, a exclusivităţii, atestată de ispita omului de a se ridica cu turnul trufiei până la cer, nu sub cer, ci până la cer, şi tocmai acel sentiment i-a adus pierderea unităţii, incomunicarea, pierderea unimii celei întru Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Oare nu se naşte sentimentul acesta de ură faţă de cei de alt neam din simţirea luciferică a celor ce-au năzuit să fie pentru a doua oară asemenea cu Dumnezeu, dar fără de Dumnezeu, adică în exclusivitatea lor pustiitoare, în chip tautologic şi solipsist, cam cum este şi acest fel de a trăi neamul, tautologic la fel, adică prin iubire închisă, înconjurată de dispreţ faţă de ceilalţi şi de trufie paranoică, pe care ni-l arată insul de la Miercurea Ciuc?! Cum îşi imaginează neputinciosul de la Miercurea Ciuc că poate dobândi ceva în Ardeal, în numele morţii şi al urii faţă de cei de alt neam, folosindu-se şi de instrumentul înfricoşării simbolice, căci aşa ceva va fi năzuit el: să-i înspăimânte simbolic şi deci prin inducţie subliminală pe români?! Ce poţi dobândi? Un gard, nu o grădină, un turn al trufiei, nu o învecinare cu cerul. Va fi înţelegând el oare ce-i spun eu aici?! Va fi înţeles el chemarea Dumnezeului iubirii şi al jertfei prin cuvintele acelea de lămurire pentru toţi, de orice neam ar fi ei: „că nu moartea păcătosului voiesc, ci să se mântuiască şi să fie viu”? Ce concluzie s-ar putea pune la episodul acela din lunga serie de rătăciri şi erori pustiitoare a celor care-au crezut şi cred că se pot dobândi pământuri şi se pot clădi ţări pe sentimente de ură, prin ucideri reale şi ritualice, prin morţi civile şi prin suprimări simbolice? Una singură: noi încă vă iubim, căci nădăjduim în mântuirea voastră şi vă dăm întâlnire peste o mie de ani. Sperăm, credem că veţi veni ca să nu fie aşteptarea noastră în deşert şi întâlnirea noastră amăgitoare ca floarea câmpului. „Căci vânt a trecut printr’însa şi nu va fi şi nu se mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102).

*

Despre cartea d-lui Bogdan Ficeac vom mai vorbi, căci este o carte specială, doctă, necesară şi bună de dat exemplu pentru seriozitate şi pentru gravitatea folosirii condeiului în serviciul cuvântului care zideşte. Anticipând, notăm aici gândul cu care vom întâmpina întrebarea din titlul cărţii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii?”, spunând: pentru că au căzut din omenitate, căci cei ce ucid nu mai sunt oameni, ci făpturi din catacombă, stăpânite de acel demon mut şi surd despre care mărturisesc Evangheliile, înspăimântător prin muţenia şi surzenia lui absolută, ca o „spaimă împietrită, ca un gând încremenit” (Eminescu), căci nu vor fi cunoscut sub nici o formă minunata lumină a iubirii celei dumnezeieşti, ci numai ura stăpânului lor, propagatorul spaimei interstelare, al nesimţirii împietrite, al trufiei turnului surpării, Satana.

*

Teoria creierului triunic ne spune că omul are un creier reptilian responsabil de dinamismul instinctelor, un al doilea creier, cel emoţional, responsabil de propagarea emoţiilor şi un creier „raţional”, neocortexul, în şi prin care se desfăşoară toate procesele psihice superioare, de la decizia conştientă şi raţională la legătura trăită şi înalt reflexivă cu Dumnezeu. Aceeaşi teorie ne mai spune că, în ciuda acestei configurări cerebrale succesiv-coexistente, persistă la orice om un decalaj între două praguri ale deciziilor sale: pragul deciziei adoptate inconştient de creierul emoţional şi pragul deciziei conştiente, adoptate prin activarea neocortexului, la nivelul acestuia. Una dintre teoriile cele mai recente asupra agresivităţii explică multe dintre căile răului, inclusiv agresiunile care îmbracă forma violenţei de masă, prin acest decalaj, chestiune absolut tulburătoare, căci ne duce cu gândul la însemnătatea timpilor mici, adică la forma de insinuare a răului în lume: prin fleşuri, prin loviri fulgerătoare, prin strecurări în preconştiinţă, care aduc după ele un fenomen în cascadă, cascada răului. Este foarte posibil să fie aşa şi atunci vom înţelege teologia imperativă a trezviei, a vegherii permanente, despre care vorbesc sfinţii pustiei, despre care vorbesc şi rugăciunile. Ceea ce se poate strica într-o clipă de nepriveghere nu mai poate fi îndreptat apoi decât cu mare greu, cu lucrarea laborioasă şi cu marea opintire obştească a multor oameni, a înţelepciunii şi străduinţelor eroice. Chestiunea rămâne absolut frisonantă, căci eşti determinat să constaţi că buna rânduială, normalitatea, pacea lumii, starea de bine, buna stare depind de cele circa zece secunde cât este decalajul dintre cele două praguri decizionale. Tot secretul culturii şi toată însemnătatea educaţiei se reduce la această chestiune: cum reuşim să controlăm cele zece secunde, cum putem înarma oamenii cu puterea de a-şi controla timp de zece secunde reacţiile, preîntâmpinând astfel regresiunea în stările controlate de creierul reptilian şi de sistemul limbic. Aceasta este taina a toată educaţia. Când într-o cultură, într-o comunitate apar inşi precum acel nefericit Csilibi şi nu mai ştiu cum, subînţelegi că acea comunitate şi cultura ei se confruntă pentru unul dintre co-etnici cu pierderea puterii de a preveni regresiunea în stări controlate în exclusivitate de creierul emoţional ori de cel reptilian, care a căzut, altfel spus, din taina culturii proniatoare a duhului lui Dumnezeu, încât poţi deduce ce-ar fi pentru români un Ardeal în care un asemenea ins ar dobândi investituri în statul destinat printr-o bizară profeţie doar Ungariei de vreo divinitate pe care o cunoaşte numai d-nul prim ministru ungar. Ferească Dumnezeu să se instaureze puterea acestui Csilibi în Ardeal! Execuţia ritualică a lui Avram Iancu ne avertizează asupra acelui tip de Ardeal. Din nefericire, un fenomen ca acesta nu se limitează la subcultura interstiţială care-i grupează pe cei din pseudo-specia acestui ins. Cultura postmodernă înmulţeşte numărul acestora, căci acţionează din plin tocmai pe direcţia distrugerii mecanismelor de autocontrol pe care omul le-ar putea folosi ca să amâne reacţia pentru cele zece secunde critice ale sufletului omenesc. Forţele malefice cunosc taina celor zece secunde şi de aceea au inventat procedee perverse de a distruge în om capacitatea de a se controla pe timpul scurt al celor zece secunde. Atâta tot este timpul pe care Dumnezeu l-a pus în sarcina noastră şi tocmai această împroprietărire identitară este cea de care voim să ne descotorosim. Şi aceasta doar pentru că voim cu tot dinadinsul să uităm de Dumnezeu, ne lipsim de învăţăturile Sale proniatoare, de îndreptările Sale şi ignorăm cu trufie mărturiile Sale. Aceasta este cauza primordială a răului care a copleşit secolul al XX-lea spre cel care-i succede şi care ne înconjoară cu umbra marii apocalipse, dacă nu vom reuşi să-l redescoperim pe Dumnezeu cu mintea, cu sufletul şi cu toată osteneala trupului nostru celui din lume. O lume fără de Dumnezeu ar fi una a unor Csilibi multiplicaţi terifiant, replicaţi cu puterea unor proporţii ale morţii şi ale holocaustului celui mare. Ne dăm seama, pe de altă parte, că Dumnezeu nu va da niciun petec de pământ acestor specimene, căci Dumnezeu nu lasă creaţia pe mâna lor. Pe de altă parte, ei sunt în lume, au mari puteri uneori, au state şi imperii, au bogăţii şi însemne. Curăţirea lumii de lucrarea lor este numai opera credinţei, opera iubirii şi lucrarea inspirată de voia Dumnezeului adevărat, nu a dumnezeilor preînchipuiţi de cei ce visează să devină stăpâni de popoare şi de teritorii. În faţa unei asemenea primejdii, să ne amintim iarăşi cuvântul psalmistului: „Vremea este a lucra Domnului // căci omul a stricat legea Sa” (Ps 118).

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu
Sursa: revista Clipa 

Comunicarea Părintelui Arhimandrit Sarandis Sarandos: ABORDARE TEOLOGICĂ A GUVERNĂRII ELECTRONICE. "Guvernarea electronica considera omul drept o unitate sau un numar, componenta a statului global, necunoscut intre necunoscuti, o masina impersonală determinată, guvernată nu de Dumnezeul Atotbun şi Atotputernic, ci de stăpâni cunoscuţi-necunoscuţi care fac tot posibilul, chiar prin războaie criminale, să integreze în guvernarea globală toate neamurile".

ABORDARE TEOLOGICĂ A GUVERNĂRII ELECTRONICE

Comunicarea Părintelui Arhimandrit Sarandis Sarandos,

în cadrul conferinţei

GUVERNAREA ELECTRONICĂ ŞI DREPTURILE OMULUI,

organizată de Εστία Πατερικών Σπουδών (Vatra de Studii Patristice),

 sub egida Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Atena

pe data de 31 martie 2011

 prima parte : 36. Comunicarea domnului Hristos Papasotiriou, avocat al Curţii Supreme de Justiţie, în cadrul conferinţei GUVERNAREA ELECTRONICĂ ŞI DREPTURILE OMULUI, organizată de Εστία Πατερικών Σπουδών (Vatra de Studii Patristice), sub egida Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Atena pe data de 31 martie 2011

Guvernarea electronică: o nouă formă de guvernare a întregii lumi. Noua Ordine a lucrurilor acoperă cu viclenie sub această terminologie inedită dominaţia mondială a Noii Ere. “Proiectul de lege privind guvernarea electronică” se încadrează pe linia Legilor 1599/1986 referitoare la EKAM, 2472/1997 privind Tratatul Schengen şi 3655/2008 referitor la AMKA, linie legislativă care este astfel continuată cu consecvenţă.

Tratatul Schengen aprobat şi în ţara noastră este alcătuit dintr-un text extins de aproximativ 200 de pagini şi consemnează în detaliu exigenţele Noii Epoci, antrenează aplicaţiile cele mai moderne ale tehnologiei electronice, astfel încât, având în slujba ei informaţii de orice natură – sensibile şi non-sensibile –referitoare la cetăţeni, să îi înrobească în “spaţiul Schengen”, fără nici cea mai mică posibilitate de evadare.

Regimurile democratice, care până acum predominau în ţările civilizate, vădesc influenţa mentalităţii creştine care doreşte ca oamenii să trăiască în libertate. Omul, într-o societate creştină, se bucură de cinstea atribuită lui ca chip al lui Dumnezeu care înaintează către asemănarea cu El.

Potrivit învăţăturii Bisericii noastre omul a fost creat „după chipul şi după asemănarea” (Geneză 1, 26) lui Dumnezeu. Erminia Sfântului Ioan Damanschin este clasică: „expresia «după chipul» arată partea raţională şi autodeterminarea, în timp ce expresia «după asemănarea» arată asemănarea, pe cât este posibil, prin virtute”[1]. Acesta este motivul pentru care Marele Vasilie atrage atenţia: „Om eşti, singur între fiinţele vii plăsmuit de Dumnezeu”[2] şi Sfântul Grigorie de Nyssa, exclamă: „Acest lucru mare şi de preţ, omul!”[3]. Şi în altă parte tot el explică: „Dumnezeu, după firea Sa, este acel ceva pe care este cu putinţă să îl percepem ca bun; sau mai degrabă care se găseşte mai presus de orice bunătate concepută sau înţeleasă. Pentru nici un alt motiv nu creează viaţa umană decât pentru că este bun … Chipul desăvârşit al bunătăţii se vădeşte în aceea că la Facere a creat omul din nefiinţă (adică din inexistenţă) şi l-a aşezat încununare a bunătăţilor (fără să fie privat de vreun lucru, bogat în bunătăţi) … Într-adevăr, dacă dumnezeiescul este plinirea bunătăţilor, aceluia îi este chip omul, deci chipul are asemănarea arhetipului, a ceea ce este plin de tot binele”[4]. Atât de nebunească şi de suprafirească este iubirea lui Dumnezeu pentru om, aşa cum întăreşte şi Sfântul Nicolae Cabasila[5]!

Dar şi Sfântul Grigorie Theologul se pronunţă categoric: „Trebuia să se reverse binele şi să se răspândească, aşa încât să fie mai multe binefacerile – pentru că aceasta constituie dovada bunătăţii infinite”[6]. Şi continuă acelaşi sfânt: „Aşa a conceput şi a creat lumea cugetătoare (îngerii), lumea văzută şi la sfârşit pe om, din fire văzută şi nevăzută. L-a pus pe pământ ca a doua lume, măreţ în fericirea sa, ca pe un alt înger, ca închinător ambivalent, păzitor al creaţiei văzute şi preot al celei nevăzute, împărat al celor ce se găsesc pe pământ şi în acelaşi timp guvernat din cer, pământesc şi ceresc, trecător şi nemuritor, văzut şi gândit, aflându-se la mijloc între smerenie şi mărire, deopotrivă duh şi trup! … Fiinţă care locuieşte, e adevărat, pe pământ, dar trece într-o altă lume şi la sfârşitul tainei (omul) devine dumnezeu din dorul său de El (de Dumnezeu)”[7]. Tocmai de aceea exclamă cu uimire Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic deci neînsemnat să nu îţi închipui despre animalul acesta cugetător, ci gândind la mărimea cinstei şi la bunăvoinţa Stăpânului faţă de el, uimeşte-te de nespusa iubire de oameni a Acestuia”[8].

Părinţii Bisericii spun că nu ajunge să se nască cineva biologic ca să se numească om, ci trebuie să aibă înlăuntrul său pe Duhul Sfânt. Într-adevăr, relaţia dintre suflet şi Sfântul Duh este precum relaţia dintre trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur se referă la acest exemplu caracteristic, spunând că, la fel cum trupul moare atunci când îl părăseşte sufletul său, lipsit fiind de energia acestuia, „la fel şi sufletul moare atunci când îl lasă gol de energia Sa Duhul Sfânt”[9]. Când deci omul încetează să primească energia Duhului Sfânt pe care şi-o însuşeşte prin virtute, atunci pierde asemănarea, şi, cu toate că este creaţie cugetătoare care s-a plăsmuit „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, se integrează în rândul animalelor necuvântătoare (vezi Ps. 48, 13). „Acesta este deci om, cel care lucrează virtutea”[10], afirmă gura de aur a Bisericii. Şi continuă: „Desigur, a avea cineva chip de om şi ochi şi nas şi gură şi obraji şi celelalte mădulare, acest lucru nu arată omul, deoarece acestea sunt mădulare ale trupului. Am putea să numim om pe acela care păstrează chipul omului. Şi ce este chipul omului? Partea sa cugetătore … A fi virtuos şi a se feri de cele rele şi a birui patimile iraţionale, a împlini cu credincioşie poruncile lui Dumnezeu, acesta este om”[11].

Aşa cum explică acelaşi sfânt, omul este stăpân al sinelui său şi al deciziilor sale, deoarece are privilegiul lui „a stăpâni”. „Liberi şi prin propria voinţă  suntem stăpâni”[12]. Suntem liberi şi suverani în voinţa noastră. „Şi lui Dumnezeu – subliniază cu emfază Marele Vasilie – nu Îi place ceea ce se întâmplă din constrângere, ci ceea ce se izbuteşte prin virtute. Virtutea se atinge prin voinţa liberă şi nu prin constrângere. Voinţa liberă depinde de «cele ale noastre». «Cele ale noastre» adică cele care depind de voinţa omului – constituie autodeterminarea”.[13]

Chipul lui Dumnezeu în om nu este doar logica, adică posibilitatea cunoaşterii binelui şi răului, ci şi libertatea alegerii. Astfel este înţeles [chipul lui Dumnezeu în om], pentru că Sfântul Nicolae Cabasila identifică autodeterminarea omului cu însuşi omul. „Este acelaşi lucru a spune că se pierde autodeterminarea cu a se pierde omul”[14]. Pe de altă parte Sfântul Maxim concluzionează: „Scoateţi autodeterminarea şi nici chip al lui Dumnezeu, nici suflet raţional şi cugetător [nu mai este] şi se va distruge efectiv firea noastră, deoarece nu este ceea ce trebuia să fie”[15].

Dacă creaţia din nefiinţă la fiinţă este lucrarea lui Dumnezeu, ridicarea de la materie la duh este lucrarea omului. Această înălţare liberă a creaţiei materiale în împărăţia spirituală este planul eshatologic al lui Dumnezeu. Este vorba de o a doua creaţie, desigur nu din nimic, deoarece nu este creaţie a fiinţei, ci creare din nou din materie în Împărăţie a lui Dumnezeu. A doua este lucrare a omului, „Eu am creat materia, tu împodobeşte dorinţa”[16], spune în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur. Exact din acest motiv Împărăţia lui Dumnezeu, deşi era după voinţa lui Dumnezeu, nu era un fapt săvârşit. Intervenea voinţa omului şi decizia se afla în libertatea omului, libertate care este dar dumnezeiesc. Întregul plan eshatologic al lui Dumnezeu rămânea în mâna omului şi în intenţia sa. Pur şi simplu omul a fost chemat să îl înfăptuiască.[17]

Theantropologia Bisericii noastre ne întăreşte faptul că numele de om corespunde unicităţii personalităţii noastre. Vechiul Testament nu menţionează doar numele primilor oameni, al lui Adam şi al Evei, ca personalităţi unice, stăpâni ai raiului, ci şi multe alte nume, care împreună constituie societatea „celor îndumnezeiţi după har” care se împărtăşesc cu Dumnezeul cel adevărat şi se umplu de har în această comuniune dumnezeiască cu El.

Dar şi cei mai slabi sau cei ce cad în păcat, dar care nu se ţin departe de El şi nu se leapădă de El, primesc buna Sa pronie, prea marea sa dragoste şi milostivire. Toţi cei pe care îi menţionează Vechiul Testament sunt purtători de nume. Şi cei buni şi cei mai puţin buni şi păcătoşii se bucură de nemărginita milostivire dumnezeiască, atâta timp cât continuă să Îl recunoască ca Tată creator şi aleargă în cele din urmă să primească iertarea Sa nemărginită. Un exemplu special este profetul-rege David, a cărui viaţă, după exemplara sa pocăinţa, a fost preţuită în chip de neînţeles de Atotbunul Dumnezeu. Este pildă de pocăinţă, adică de acceptare a iubirii lui Dumnezeu după căderea sa. Niciodată Dumnezeu Tatăl nu S-a arătat fără mărinimie şi fără demnitate faţă de creaţia Sa, ci totdeauna mărinimia lui Dumnezeu deschide drumuri de acces, discrete şi mântuitoare.

În ciuda tuturor acestora, doar din propria sa voie, omul, coroana creaţiei, a pierdut darul libertăţii dat de Dumnezeu, de care se bucura în rai. De aceea S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ şi a dăruit iarăşi darul Său omului căzut. Ar fi putut sfatul Dumnezeului în Treime să-l îndrepteze altfel pe omul căzut, prin mijloace de corectare impuse de sus celui ce căzuse de la dragostea dumnezeiască. Dar a preferat să se răstignească El Însuşi în loc să îl răstignească pe copilul Său. (…)

Dacă Domnul nostru Iisus Hristos ar fi folosit alt mod spre îndreptarea făpturii Sale, în afara răstignirii Sale personale şi a coborârii Sale la Iad, ar fi fost transformată definitiv şi în profunzime întreaga personalitate a omului. Însă Domnul a preluat asupra personalităţii Sale atotdesăvârşite şi atotneprihănite întreaga traumă, rănile, fracturile şi molipsirea cu păcatul de toate tipurile, ca să nu fie atins, ca să nu fie lezat prin vreo intervenţie riscantă chipul lui Dumnezeu în om, (…).

În Noul Testament predomină smerenia, dragostea, libertatea, iertarea Domnului nostru faţă de toate făpturile Sale. Ajunge la culme dragostea Lui în libertate prin ofranda Sa jertfelnică faţă de neamul omenesc.

Nici unul dintre Părinţii Bisericii noastre, începând de la Sfinţii Apostoli, nicăieri şi niciodată, nu au folosit violenţa, constrângerea şi urmărirea, fie ea şi pedagogică, în scopul strângerii de credincioşi şi de acoliţi. În conştiinţele Apostolilor şi ale Părinţilor propovăduitori s-a întipărit adânc cuvântul Domnului: „Cel ce voieşte să vină după Mine …”.

Tratatul Schengen şi implicaţiile lui actuale având ca punct culminant proiectul de lege privind guvernarea electronică, alături de declaraţiile guvernamentale despre Cardul Cetăţeanului, se deosebeşte de mentalitatea creştină asupra libertăţii omului. Atâta timp cât fiecare persoană este considerată a priori suspectă, trebuie – în viziunea Tratatului Schengen – să se creeze un mecanism care să controleze toate actele şi toate activităţile omului şi astfel îl reduce pe om la nivelul de fiinţă animalo-biologică.

Proiectul de lege al guvernării electronice instituţionalizează teoretic, juridic (prin legea asupra guvernării electronice) şi social (prin Cardul Cetăţeanului), o noua viziune asupra omului. Îl consideră drept o unitate sau un număr, componentă a statului global, necunoscut între necunoscuţi, o maşină impersonală determinată, guvernată nu de Dumnezeul Atotbun şi Atotputernic, ci de stăpâni cunoscuţi-necunoscuţi care fac tot posibilul, chiar prin războaie criminale, să integreze în guvernarea globală toate neamurile.

Continuarea la Graiul Ortodox