Arhimandritul Sofronie de la Essex: "Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi".

„Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?
 
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.
Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.
Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.
Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.
În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit - îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos. Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.
Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon - Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28).”

(Arhimandrit Sofronie, DIN ÎNVĂŢĂTURILE SFÂNTULUI SILUAN, cap. Despre păcat)

Sursa: Orthodox Wiki

Părintele Arsenie Boca despre păcat - rădăcina durerii

„Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii, care nu este alta decât păcatul... Rugându-mă "Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici", aud deodată, în urechea dinăuntru, înfruntarea amarnică "nu te ruga de Mine să le dau pace, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările dacă vor să mai vadă pace pe Pământ"...Lămurit că lucrurile nu stau bine”

Parintele Bartolomeu Anania despre vamesul sef Zaheu

UN DOCUMENT EXCEPŢIONAL: ACTELE PROCESULUI ŞI INTEROGATORIILOR SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI

Audierea de la palat (655)

          Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el şi arhonţii (din Senat) în Consiliul Secret

                1. În ziua în care domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el au fost aduşi pe mare în acest oraş imperial (Constantinopol), pe la apusul soarelui, venind doi „mandatores“ (trimişi) împreună cu zece „execubitores“ (soldaţi din garda imperială) i-au ridicat din navă dezbrăcaţi şi desculţi şi, despărţindu-i unii de alţii, i-au ţinut în arest în diferite „excubita“ (unităţi de gardă). Şi după câteva zile i-au adus la palat şi-l introduc pe bătrânul în locul unde era adunat Senatul şi o mare mulţime, îl pun să stea în picioare în mijlocul arhonţilor aşezaţi jos, iar sakellarul (trezorier al casei imperiale, sakellarul era în Bizanţ echivalentul unui ministru al finanţelor, al administraţiei publice şi al controlului funcţionării instituţiilor imperiale. În procesele de înaltă trădare intentate papei Martin, lui Maxim şi însoţitorilor săi, el joacă şi rolul de prim-procuror imperial. Potrivit „Memorialului lui Teodor Spudeul“ care, pentru a-i sublinia cruzimea, îi dă porecla de „Bukoleon“ - Taurleu - el se numea probabil Leon) îi spune cu multă mânie şi furie:

          - Creştin eşti tu?

          Iar el a zis:

          - Cu harul lui Hristos Dumnezeul a toate sunt creştin.

          Iar acela a zis:

          - Nu-i adevărat.

          Răspuns-a robul lui Dumnezeu:

          - Tu zici că nu sunt. Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin.

          Atunci acela i-a zis:

          - Dacă eşti creştin, cum îl urăşti pe împăratul (Constans II, 641-668)?

          Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus:

          - De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi iubirea (agape) de altfel, e o dispoziţie ascunsă a sufletului.

          Iar acela a zis:

          - Din câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe împăratul şi statul lui, fiindcă tu singur ai predat sarakinilor (arabilor) Egiptul, Alexandria, Pentapole, Tripolis şi Africa.

          El însă a spus:

          - Şi care e dovada acestor lucruri?

          Atunci l-au adus pe Ioan, fost sakellar al lui Petru, fostul strateg al Numidiei Africii, care a zis:

          - Acum 22 de ani (în 633), bunicul (Heraclie) împăratului de acum, a poruncit răposatului Petru să ia armată şi să plece în Egipt împotriva sarakinilor. Şi el ţi-a scris, grăind cu tine ca şi cu un rob al lui Dumnezeu şi încrezându-se în tine ca într-un bărbat sfânt, (întrebându-te) dacă-l sfătuieşti să plece. Iar tu i-ai scris răspunzându-i şi zicându-i să nu facă nimic asemănător, pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se dea ajutor statului romanilor pe vremea împărăţiei lui Heraclie şi a neamului său.

          Atunci robul lui Dumnezeu i-a zis:

          - Dacă spui adevărul, negreşit că ai şi scrisoarea lui Petru către mine şi a mea către el (Aceste scrisori probabil n-au existat. Ni se păstrează însă două importante epistole şi în acelaşi timp tratate de hristologie antimonofizită - epistola 12 şi 13 - fragmente dintr-o a treia şi un tratat despre calculul pascal adresate de Sfântul Maxim „ilustrului patriciu Petru“, care pare să fie acelaşi personaj cu strategul Numidiei de aici). Să fie aduse aici şi mă voi supune pedepselor prevăzute în lege.

          Acela a zis:

          - Eu n-am nici o scrisoare, nici nu ştiu dacă ţi-a scris cumva. Dar toţi cei din tabără vorbeau în acel timp aceste lucruri.

          Atunci robul lui Dumnezeu a zis:

          - Dacă întreaga tabără grăia aceste lucruri, cum de numai tu singur mă calomniezi pe mine? M-ai văzut tu vreodată pe mine sau eu pe tine?

          Iar acela a zis:

          - Niciodată.

          Atunci, întorcându-se către Senat, robul lui Dumnezeu a spus:

          - Judecaţi dacă este drept a aduce astfel de acuzatori sau martori, „căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura“ (Mt. VII, 20), zice Dumnezeul a toate.

"Revoluţia" - văzută de o ţărancă din Ţara Făgăraşului

"M-as imbraca frumos si m-as duce la „revolutie” ca la parada! O parada de rumani mandri, demni, faini, cinstiti! M-as duce ca la spovedit: nu ca sa zic ce imi face, ori ba,  vecinul/statul/neamul/omenirea . Ci ceea ce i-am facut eu, ori nu i-am facut! Si sa ma caiesc! Cine is io sa dau cu piatra? Io dau Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezau ce i a lui Dumnezau! As instiga chiar, la parada asta de rumani frumosi, in costume populare, ori numai cu tricolorul la piept, in palton, cu palarie si manusi! Toata lumea s-ar incolona, is gata sa pui ramasag cu oricine! Si-apai, cu  rumanii frumosi, intelepti, stand drept in fata lor, cu ochii stralucind a Romanie adevarata, nu le-ar fi rusine sa isi mai bata joc de noi?... Si daca nu le-ar fi rusine, eu tot m-as intoarce acasa, linistita ca am facut revolutia mea... nu a altora!  Are Dumnezau grija ca toti sa dea socoteala! Stiti voi pe vreunul care sa fi trait vesnic in rautati, minciuna si nepretuire? Al de Sus are grija de fiecare! M-as intoarce acasa la noi si m-as duce la scoala sa le povestesc copiilor cat de frumosi is de fapt rumanii nostri, aia pe care nu ii mai vedem pe la televizor. Aia care stau cu minti si cu minte prin sate, prin orase, cu prestanta si lumina in suflete, in priviri, in atitudine! Si le-as mai spune ca hai mai mare revolutie e aia pe care o faci la tine in suflet, cand pui acolo randuiala! Si cum de acolo izvoraste in afara toata frumusetea omului: cand e liniste, pace si lumina inlauntru!  Io de murit nu is gata sa mor decat pentru Domnul! Ca Ii singurul in care crez pana la moarte si dincolo de ea! Asa simplu, da!  In rest nu is gata sa rastignesc pe nimeni... Imi vad, cum ma pricep mai bine, de treaba ce mi a fost harazita: si pe furtuna si pe vreme buna! Ca o sa vina o vreme, cand o sa am si eu de dat socoteala mea... "

Sursa: Tara Fagarasului

Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari inedite la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan

Învăţătura Sfântului Maxim

Urcuşul

1. Curăţirea de patimi
2. Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
3. Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor

Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.

Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute.  Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.

Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea. 

Ridicarea omului la Dumnezeu

Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă. 

Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică

Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.

Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată

Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.

Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos. 

De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor

Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.

Mintea trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.  

Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.

Cuvânt ascetic

Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.  

Locul minţii este:

1. Virtutea
2. Cunoştinţa
3. Frica lui Dumnezeu

Mintea trebuie să dobândească:

1. Iubirea (a iuţimii)
2. Înfrânarea (a poftei)
3. Rugăciunea (purificarea minţii)

Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca “rugaţi-vă neîncetat”.

Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.

Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)

Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)

Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)

Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)

Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

“Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15

Capete despre dragoste 

suta I

Mintea luminată părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu, precum ochiul sensibil nu mai simte stelele când răsare soarele.

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL – “Vai, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac!”

Sfântul Maxim a trăit în veacul al VII-lea d.Hr.  S-a născut în Constantinopol. A iubit cartea de mic. A studiat filosofia şi teologia şi era renumit pentru educaţia sa. Datorită calităţilor sale a fost luat funcţionar superior la Curtea Împăratului şi imediat a devenit mare secretar. O mare cinste. Împărat era atunci Heraclie, cel care i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Cinstita Cruce pe care o răpiseră barbarii. În zilele lui, Cetatea a fost salvată de asediu avarilor, iar locuitorii au cântat pentru prima oară Imnul Acatist. Heraclie a fost un împărat credincios şi evlavios. Dar asupra unei teme serioase, asupra temei ereticilor, a arătat o oarecare cedare, care nu a plăcut deloc lui Maxim. Maxim îi considera pe eretici foarte periculoşi şi voia ca Biserica şi statul să păstreze faţă de ei o poziţie strictă. Ereticii erau atât de obraznici, încât dacă erau lăsaţi liberi exista teama ca o mare parte din mulţime să cadă în erezie. Iar în acea vreme erezia ce era în mare acţiune era monotelismul. 

Să spunem în două cuvinte ce înseamnă monotelism. Hristos, Începătorul credinţei noastre şi Întemeitorul sfintei noastre religii, este Dumnezeu şi Om, este Dumnezeu-Om. Are două voinţe. Ca om are o voinţă, însă curată de întinăciunea păcatului. Ca Dumnezeu are o voinţă sfântă şi atotputernică. Aceste două voinţe se unesc în Hristos. Voinţa omenească se supune voinţei lui Dumnezeu şi există o armonie a voinţelor în persoana lui Hristos. Nu se întâmplă nicio ciocnire în Hristos între voinţa dumnezeiască şi cea omenească.Însă cum are loc unirea celor două firi şi armonia celor două voinţe, aceasta este o taină. Părinţii Bisericii ne spun că aşa cum fierul când îl băgăm în foc se încălzeşte şi devine roşu, adică se uneşte cu focul fără să-şi piardă nimic din firea lui, aşa şi Hristos ca Om s-a unit cu Dumnezeiasca Fire şi, fără ca firea omenească să piardă ceva, a primit strălucirea Dumnezeirii, a iradiat şi a devenit şi ea slăvită şi a urcat şi ea în ceruri. Şi la această mare înălţime, pe care nu poate limba omenească să o descrie, este chemat omul să ajungă. Şi ajunge prin credinţa care îl face pe omul neputincios să se unească împreună cu Hristos şi să devină şi el într-un fel oarecare dumnezeu-om următor al Dumnezeului-Om.

Aceste lucruri le învaţă dascălii ortodocşi despre cele două firi şi despre cele două voinţe ale lui Hristos. Dar ereticii monoteliţi credeau că dacă spunem că Hristos are două voinţe, dumnezeiască şi omenească, Îl subestimăm. Şi de aceea spuneau că doar o singură voinţă există în Hristos, voinţa lui Dumnezeu , care a absorbit voinţa omenească.

Poate că par grele cele pe care le spunem aici. Dar această învăţătură eretică a tulburat mult lumea creştină, iar monoteliţii prin îngăduinţa şi chiar şi cu sprijinul împăraţilor s-au întins mult. Heraclie nu era monotelit, dar încerca să reconcilieze lucrurile şi să aducă o oarecare pace între adversari. Dar în chestiunile credinţei nu e nevoie de diplomaţie; în chestiunile credinţei e valabil ori „da”, ori „nu”; cale de mijloc nu există. Şi pentru că Maxim nu era de acord cu linia pe care o urma Heraclie în această chestiune, a considerat că se cuvine să renunţe la responsabilităţile sale faţă de împărat şi să înceteze să-i ofere serviciile de mare secretar. Pentru credinţă şi-a sacrificat poziţia strălucită, bani şi salarii şi s-a retras într-un loc pustiu, la o oarecare mănăstire. Purta rasa de monah, începuse să se înăsprească faţă de sine, să se roage, să studieze şi să se pregătească pentru lupte dure pentru Ortodoxie.

Pentru Maxim ar fi fost plăcut să rămână întotdeauna în mănăstire. Dar cu cât auzea că ereticii, lupi groaznici, năvăleau în sfântul staul al Bisericii şi răpeau oile lui Hristos, nu a putut să se liniştească. A hotărât să-şi părăsească viaţa monahală liniştită şi să se arunce în marile lupte pentru Ortodoxie. A fost în epoca sa un al doilea Atanasie cel Mare. S-a luptat cu toată puterea sufletului său. Armele sale au fost cunoştinţele şi înţelepciunea lui şi mai ales viaţa lui ascetică şi sfântă. Pretutindeni a alergat. Nu doar în Constantinopol, ci şi în Alexandria şi în alte părţi ale Africii şi până în Italia şi la Roma, ca să ajute şi să întărească pe episcopii ortodocşi în lupta împotriva ereticilor. A contribuit mult pentru condamnarea ereziei monoteliţilor.

Împăratul Constas, susţinător al ereticilor, s-a mâniat pe Maxim pentru lupta lui curajoasă şi i-a poruncit să înceteze să vorbească şi să tulbure liniştea imperiului său. Dar tăcerea lui ar fi însemnat trădarea Ortodoxiei. Vai! dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac. Ereticii, pentru că nu întâlnesc împotriviri, vor merge mai departe şi vor cuceri teren. Sfântul Maxim nu s-a supus poruncii împăratului; acum, cu mai mare putere propovăduia măreţiile Ortodoxiei. Duşmanii Ortodoxiei l-au persecutat, l-au depus şi l-au exilat în diferite părţi ale imperiului. Dar oriunde îl trimiteau, Sfântul Maxim nu înceta să predice cuvântul Ortodoxiei. În sfârşit, l-au adus în Constantinopol ca să-l judece din nou. Au încercat să-l descurajeze, dar a fost imposibil. Împăratul s-a sălbăticit şi s-a făcut ca o fiară şi a poruncit să i se taie limba şi mâna dreaptă a Sfântului Maxim; să i se taie limba, ca să nu mai poată să vorbească şi să propovăduiască Ortodoxia, şi să i se taie şi mâna, ca să nu mai poată scrie. Şi aspra şi inumana poruncă a fost executată. I s-a tăiat limba şi mâna dreaptă. Sfântul Maxim nu mai putea să vorbească şi să scrie. Dar aşa cum era, nu înceta să fie un protest viu împotriva ereticilor. În cele din urmă, l-au exilat în Lazikia Pontului şi acolo, în anul 662, Sfântul Maxim şi-a dat duhul său Domnului.

***

Iubiţii mei! Evanghelia zice că atunci când, odată, de departe, zece oameni leproşi L-au văzut pe Hristos, au început să strige: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Şi Domnul i-a vindecat. Dar nici noi, câţi credem în Hristos, nu trebuie să ne ascundem sentimentele şi credinţa noastră, ci să ne înălţăm glasul nostru şi să-L mărturisim pe Hristos; nicio putere să nu poată să ne închidă gura; pretutindeni şi întotdeauna să propovăduim şi să-L mărturisim pe Hristos şi Credinţa Ortodoxă. Aşa se va vindeca lumea de lepra păcatului şi de rătăcire. Cuvântul lui Hristos este un medic atotputernic. Acest cuvânt a lui Hristos l-a propovăduit şi Sfântul Maxim cu un curaj neabătut. A fost unul din cei mai curajoşi propovăduitori şi mărturisitori ai Ortodoxiei. Pe el să-l imităm şi noi în aceşti ani grei în care trăim.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”)

Sursa: Pelerin ortodox

Despre sensul existenţei la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Părintele Dumitru Stăniloae

Notă (Părintele Stăniloae la Sf. Dionisie Areopagitul – Ierarhia Cerească, pag. 64)

Toate le-a creat Dumnezeu ca să se împărtăşească de bunătatea Lui pe măsura lor. Acesta e sensul existenţei. Dumnezeu este izvorul existenţei tuturor, pentru că e bun şi atotputernic, dar El e mai presus de existenţă, El este izvorul vieţii tuturor, fiind mai presus de viaţă, El este izvorul raţiunii şi înţelegerii tuturor, fiind mai presus de raţiune şi de înţelegere. Se afirma transcendenţa lui Dumnezeu faţă de toate cele ce există, care au şi viaţă şi cugetare prin El. E respinsă orice continuitate panteistă de existenţă, de viaţă, de raţiune şi înţelegere între El şi lume. De aceea aceasta nu poate fi decât din nimic, dacă ea este prin El, dar nu din fiinţa lui şi nici din alta care nu mai poate fi alăturea de a Lui, odată ce este infinit; căci, dacă ar avea nevoie de altceva pentru crearea lumii, ar fi limitat.

Acesta e marele paradox: lumea nu e din fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui şi totuşi este prin El. E o trecere de la El la ea, dar nu o prelungire a fiinţei, vieţii, raţiunii, înţelegerii Lui. E o trecere prin puterea voită de El. Dă fiinţă lumii, dar El rămâne mai presus de fiinţa ei, adică de ceea ce cunoaştem noi ca fiinţă, dă viaţă unora din lume, dar nu din viaţa lui, El rămânând mai presus de ce trăim noi ca viaţa proprie; îi dă raţiune şi înţelegere, dar El rămâne mai presus de ceea ce cunoaştem noi ca raţiune şi înţelegere. Şi, totuşi, nu putem cugeta existenţa lumii, viaţa şi raţiunea unor fiinţe din ea, fără fiinţa, viaţa şi raţiunea Lui mai presus de fiinţă, viaţă şi raţiune.

Sf. Maxim Marturisitorul – A treia suta a capetelor despre dragoste

21. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine însuşi, dar cunoaşte şi cele făcute de El. Sfintele Puteri de asemenea cunosc pe Dumnezeu şi cunosc şi cele făcute de Dumnezeu. Dar nu cum se cunoaşte Dumnezeu pe Sine şi cele făcute de El, cunosc Sfintele Puteri, pe Dumnezeu şi cele făcute de El.

22. Dumnezeu se cunoaşte pe Sine în fiinţa Sa cea fericită; iar cele făcute de El din înţelepciunea Sa, prin care şi în care a făcut toate.

224 Dar Sfintele Puteri îl cunosc pe Dumnezeu prin participare, El fiind deasupra participării; iar cele făcute de El prin perceperea aspectelor şi sensurilor din ele.

23. Lucrurile făcute sunt în afară de minte; dar ea primeşte înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot aşa este la Dumnezeu cel veşnic, nemărginit şi nesfârşit, care a dăruit celor ce sunt atât existenţa, cât şi existenţa fericită şi de-a

pururea.

24. Fiinţa raţională şi mintală se împărtăşesc de Dumnezeu Cel Sfânt, adică de bunătatea şi înţelepciunea Lui, prin însuşi faptul că există şi prin capacitatea de a fi fericită, ca şi prin harul de a dăinui veşnic. Prin aceasta cunoaşte pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaşte, cum s-a zis, prin perceperea înţelepciunii artistice contemplată în făpturi, care este simplă şi fără ipostază proprie, aflându-se numai în minte.

25. Patru dintre însuşirile dumnezeieşti care susţin, păzesc şi izbăvesc cele ce sunt, le-a împărtăşit Dumnezeu, pentru bunătatea Sa desăvârşită, aducând la existenţă fiinţa raţională şi mintală: Existenţa, existenţa veşnică, bunătatea şi înţelepciunea. Dintre acestea, primele două le-a dăruit fiinţei, iar ultimele două, adică bunătatea şi înţelepciunea, capacităţii de a voi. Aceasta pentru ca ceea ce este El prin fiinţă să ajungă şi zidirea prin împărtăşire. Pentru acestea se spune de ea că s-a făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; după chipul existenţei, ca existenţă şi după chipul existenţei veşnice, ca existenţă veşnică; căci deşi nu e fără de început, este fără de sfârşit; şi după asemănarea Celui bun şi drept după fiinţă, cel bun şi înţelept după har.

Adică toată firea raţională este după chipul lui Dumnezeu; dar numai cei buni şi cei înţelepţi sunt după asemănarea Lui.

Daniil Sandu Tudor – eseist. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA VOLUMULUI Ce e omul (GENEZĂ, STRUCTURĂ, TEMATICĂ)

scris de Prof. Dr. Camelia SURUIANU 

Scrierile reflexive ale părintelui Daniil Sandu Tudor rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un spaţiu de cercetare care impune dificultăţi atât din cauza numărului impresionat de pagini cât şi din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie faţă de intenţia ideatică, trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ?[1] sunt mărturii ale unui spirit reflexiv, ce se exprima cel mai bine sub forma eseului. Acestea sunt texte scurte ca întindere, cu un final deschis ce-i permite lectorului comentarii şi discuţii pe marginea lor.

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA VOLUMULUI Ce e omul (GENEZĂ, STRUCTURĂ, TEMATICĂ)

La întrebarea existenţială: Ce e omul? cu ajutorul unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne sunt oferite într-un mod gradat. Volumul care poartă ca titlu chiar această întrebare stabileşte nişte cadre generale de antropologie mistică. Aparent, lucrarea se adresează nespecialistului, omului comun care trebuie atenţionat faţă de pericolele timpului său. La o a doua lectură, cititorul va observa că autorul dă ipotezelor formulate direcţii noi în cercetarea antropologiei christianice. 

Daniil Sandu Tudor, un autentic pedagog, aflat într-o aspră singurătate asemenea înţelepţilor din vechime care experimentau trăiri – limită ale vieţii, îndeplineşte cerinţa formulată de Petre Pandrea pentru cel ce vrea să înveţe pe alţii: „prima condiţie a unui bun pedagog este suferinţa lui convertită în dragoste pentru învăţăcei anonimi“.

Dumitru Irimia în Introducere în stilistică[2] consideră că eseul este un gen literar al cărui apariţie şi evoluţie se leagă de momente de criză ale societăţii. Să amintim că Daniil Sandu Tudor a scris majoritatea eseurilor sale teologice în singurătatea Rarăului, într-o perioadă când se aştepta oricând să fie arestat de Securitate.

Dacă Mircea Vulcănescu a redactat Dimensiunea românească a existenţei în urma conversaţiilor avute cu Constantin Noica, Daniil Sandu Tudor şi-a scris eseurile într-un dialog peste timp cu ideile gânditorilor ruşi exilaţi în Occident: Soloviov, Bulgakov, Pavel Floreski, s.a.; dar şi în urma unor convorbiri avute cu părinţi anahoreţi de la muntele Athos, şi cu prietenii săi, oameni de cultură precum Alexandru Mironescu, Vasile Voicuescu, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu. 

În acele timpuri, secularizării specifice timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă criză spirituală în societatea românească şi nu numai. Ca un act de opoziţie faţă de cerinţele ideologiei de partid în plan cultural, Daniil Sandu Tudor şi-a îndreptat atenţia asupra refundametării antropologiei mistice, o disciplină izgonită printre primele din învăţământul românesc după venirea comuniştilor la putere. Amintim că în istoria spiritualităţii româneşti se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii isihaste: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de ieroschimonahul Paisie Velicicovschi (1722-1794), cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) şi cea a „Rugul Aprins.“ Prin urmare, în acest context eseurile lui Daniil Sandu Tudor reprezintă un gest de revalorificare a valorilor vechi spirituale într-un cadru nou. 

Alexandru Dimcea, editorul manuscrisului Ce e omul?,  în „Notă asupra ediţiei,“ aduce la cunoştinţă lectorului istoria acestui manuscris: „Filele de manuscris sunt dintre cele aduse, în anul 1957, de părintele Daniil însuşi la Bucureşti, la părintele Academician Dr. Nicolae M. Popescu, care la rândul său, ni le-a încredinţat spre tainică păstrare.“[3] Pe coperta manuscrisului se putea citi: „omul“[4], cuvânt care l-a determinat să dea cărţii titlul: Ce e omul ? Din aspectul pe care manuscrisul îl avea, Alexandru Dimcea deduce că scriitorul nu ar fi avut intenţia să publice aceste eseurile. Mai mult, acestea au fost găsite fără titluri, volumul având înfăţişarea unui „caiet.“ Eseurile au fost intitulate „printr-o sintagmă reprezentativă din textul în cauză“ de către editor. Cu precizarea că: „parantezele mari (pătrate) cuprind intervenţii ale editorului, iar cele mici (rotunde), ca şi acoladele, aparţin autorului.“[5] Prin urmare, Ce e omul? poate fi privit ca o colecţie de observaţii şi maxime, mici studii care recapitulează, sub o formă condensată, conceptele unor gânditori (Soloviov, Berdiaev, etc.) sau reflecţii asupra vreunei idei vetero-testamentare.

Volumul este o meditaţie christianică, ce dezvoltă în special două concepte: „chipul“ şi „asemănarea“ lui Dumnezeu. În număr de şaizeci şi două, majoritatea eseurilor sunt foarte scurte, nedepăşind două pagini. Uneori textul este ambiguu, din cauza laconismului exprimării. Propoziţiei interogative din titlu i se adăugă, ca elemente paratextuale, subtitlurile: „E în noi un loc neajuns,“[6] „Omul e un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi cu una uitată,“[7] „Înveţi prin dascăl, cunoaşti prin duhovnic,“[8] care sunt trimiteri la mistica patristică ce poartă semnătura gânditorilor Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Evagrie. Dacă luăm în consideraţie întreaga structură semantică a semnului „om,“ acest cod metalingvistic sui-generis, la nivelul funcţional al textului este bine punctat. Tema de la care porneşte analiza este referatul vetero-testamentar al creării omului: „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“.

În cazul eseurilor lui Daniil Sandu Tudor se poate remarca preferinţa pentru dialog, în spiritul părinţilor filocalici, care şi-au compus opera pornind de la întrebările celor ce-i cercetau pentru sfat. De altfel, referinţele patristice sunt numeroase. De exemplu, în eseul „Dumnezeu este chipul sau icoana Omului pentru ca, prin asemănare, Omul să fie icoana lui Dumnezeu,“ eseistul porneşte de la un citat al teologului filozof Maxim Mărturisitorul: „Omul e un Dumnezeu creat.“[9] sau în eseul „Ce e inima?“ exegetul îl urmează în idee pe Sfântul Nicodim Aghioritul: „De aceea Sfântul Nicodim Aghioritul ne arată pe om ca drept Marea şi Sfânta Lume, adevăratul Microcosmos.“[10] sau în eseul „Răsăritul nu e mistic, ci duhovnicesc,“ Daniil Sandu Tudor aduce la cunoştinţă lectorului ideile a patru mari gânditori răsăriteni: Dionisie Pseudo-Areopagitul, Isaac Sirul Maxim Mărturisitorul şi Evagrie.

Precizare a Patriarhiei Române în legătură cu modul în care unele canale media au interpretat comunicatul pe care l-a făcut public astăzi: Biserica doreşte să fie permanent un factor al păcii sociale

Intrucât apelul pastoral al Patriarhiei Române la rugăciune, dialog şi cooperarea a fost interpretat de unele canale media ca fiind o atitudine politică partizană, reamintim că Biserica doreşte să fie permanent un factor al păcii sociale, iar nu unul de învrăjbire deoarece numai împreună se pot găsi soluţii concrete pentru ieşirea din criza actuală.

Sursa: BASILICA

PATRIARHIA ROMÂNĂ: SĂ FIM SOLIDARI CU CEI CE SUFERĂ!

Biroul de Presă al Patriarhiei Române ne informează:

Întrucât situaţia actuală de profundă nemulţumire în care se află poporul român este deosebit de grea, ca urmare a crizei morale şi economice din societate, în cadrul viitoarelor şedinţe ale Adunării Naţionale Bisericeşti şi Sfântului Sinod ale Bisericii Ortodoxe Române din 15-16 februarie 2012 va fi dezbătută cu prioritate problema cum poate contribui Biserica, prin cuvânt şi faptă, la schimbarea stării actuale de criză a societăţii româneşti.

Deşi autonomă faţă de Stat (Constituţia României, art. 29, alin 5) şi neutră din punct de vedere politic, totuşi Biserica nu poate fi indiferentă faţă de suferinţa poporului pe care îl păstoreşte pe calea mântuirii. Prin urmare, ea trebuie să-şi exercite, în acelaşi timp, vocaţia de factor al păcii sociale (Legea cultelor, art. 7, alin. 1) şi de apărătoare a demnităţii umane atunci când aceasta este umilită din cauza nedreptăţilor sociale, a sărăciei şi neajutorării.

Ca atare, considerăm că în aceste momente dificile, trebuie să sporim rugăciunea, dialogul şi cooperarea pentru a găsi împreună modalităţi practice de rezolvare a problemelor existente şi de restabilire a încrederii în instituţiile cu responsabilitate maximă pentru viaţa societăţii româneşti, îndeosebi în contextul internaţional prezent care este confuz şi instabil. În pofida dificultăţilor existente, creştinii trebuie să cultive solidaritatea cu cei ce suferă şi speranţa că putem depăşi criza actuală.

Sursa: Basilica.ro

Vasile Voiculescu şi „Rugul Aprins“

Bartolomeu Valeriu Anania, în prefaţa la volumul de Acatiste al lui Daniil Sandu Tudor, tipărit în anul 1997, susţine că în interiorul „Rugului Aprins“ au existat două grupuri: unul literar şi unul duhovnicesc, însă „Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri, literar şi duhovnicesc.“[1] De asemenea, consideră că marea poezie voiculesciană îşi are rădăcinile creaţiei în jurul anului 1950, când poetul începe să frecventeze reuniunile spirituale de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, iniţiate de Sandu Tudor. „Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin [...] Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. O parte din ele au fost publicate, în 1983, sub titlul convenţional Clepsidra.“[2]

Afirmaţiile lui Bartolomeu Valeriu Anania referitoare la impactul „Rugului Aprins“ asupra operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existenţa.“[3]  Amintirile sale ne restituie un portret hieratic al poetului din acea vreme, semn al urcuşului spiritual pe care Voiculescu îl parcurgea atât în interioritatea sa cât şi în poezie: „Când l-am văzut ultima oară pe Vasile Voiculescu era în anii ’50, în acei ani și-a scris cele mai multe din poemele postumului volum Clepsidra. Ne aflam, într-o seară, câțiva prieteni ai lui Petru Comarnescu (printre care și Ionel Jianu), la Apostol Apostolide, faimosul (pe atunci) chelner, meloman rafinat și colecționar de reală calitate. La un moment dat, pe când priveam și comentam noi, în camera din fund, Luchianii amfitrionului, am văzut intrând în camera din față un bărbat cu o înfățișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă pick-up-ul la care gazda i-a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de Cesar Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce trecea dincolo de percepția noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise. Erau anii Rugului Aprins, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar putea fi înțelese.“[4]

În volumul postum Călătorie spre centrul inimii sunt incluse câteva poeme dedicate unor membri ai „Rugului Aprins“ (părintelui Sofian Boghiu, profesorului Alexandru Mironescu, părintelui Bartolomeu Valeriu Anania, părintelui Andrei Scrima, Părintelui Daniil Sandu Tudor), care mărturisesc atât despre prietenie cât şi despre o comuniune în duhul unor învăţături tainice, înţelese şi practicate în întrunirile grupului.

Întâlnirea cu gruparea „Rugul Aprins“ survine într-un moment de cotitură în viaţa sa. După moartea soţiei survenită în anul 1946, scriitorul şi-a schimbat felul de viaţă, „s-a sihăstrit,“ după cum afirmă fiul acestuia. Ieşea numai „pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu,“ ducea o viaţă lipsită de comodităţi normale. Această asceză impusă de durerea pierderii soţiei, la care se adăuga angoasa instabilităţii vremurilor, excluderea din viaţa publicistică, a favorizat o deschidere a lui Voiculescu spre învăţătura isihastă promovată la Antim. Astfel ne explicăm, la nivelul datelor biografice, impactul profund pe care „Rugul Aprins“ l-a avut asupra sa şi asupra operei sale. Desigur, conjuncturii i se adaugă fondul sufletesc al scriitorului, care a rezonat la această viziune spirituală.

Părintele Justin despre revoltele din România

Prof. Dr. Camelia SURUIANU: Omul sub vremi - VASILE VOICULESCU

Sub semnul schimbărilor social-politice de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, se distrug destine şi cariere, numeroase personalităţi ale vieţii culturale încep să fie marginalizate sau persecutate. 

            În acele timpuri Vasile Voiculescu era o prezenţă activă în viaţa culturală, nu doar prin propria operă, deja recunoscută, dar şi prin ocuparea unui post important la Radio, avându-i colegi pe Adrian Maniu, Lascarov Moldovanu, Liviu Rebreanu, Vlaicu Bârna. 

În legătură cu activitatea de la Radio, pe lângă valoarea în sine a emisiunilor sale care însemnau o selecţie valorică şi o prezentare profesionistă a actelor de cultură din acel timp, trebuie amintit un amănunt care e, poate, mai puţin cunoscut, şi care reprezintă încă o dovadă a altruismului acestui mare intelectual român. Deoarece scriitorii de origine evreiască, în anii războiului, fuseseră epuraţi din viaţa culturală, Voiculescu a obţinut de la Radio remuneraţii câtorva dintre ei: Ury Benador, Peltz, Alfred Margul Sperber, Mihail Sebastian, Felix Ardeca,  folosind alte nume.[1] Însă în anul 1946 va fi înlăturat din postul de redactor, ca, ulterior, să figureze pe o listă cu scriitori ce nu mai aveau permisiunea de a figura în bibliotecile publice.

            Dacă Tudor Arghezi, Ion Barbu au început la un moment dat să se bucure de simpatia regimului şi aveau dreptul să-şi publice scrierile, Vasile Voiculescu nu mai poate publica şi trăieşte din practicarea profesiunii de medic. Doar volumul de povestiri Capul de zimbru va reuşi să-l publice, în 1947, trecând de cenzură datorită ideilor antigermane din text. Tot în această perioadă scrie poemul Adio libertate, pe care îl va semna cu pseudonimul Valeriu Anghel, publicându-l în primul număr din „Luceafărul“ parizian. 

            Chiar dacă în perioada proletcultistă lirica religioasă nu putea să vadă lumina tiparului, Vasile Voiculescu continua să scrie poezie care reflecta universul său interior dominat de dumnezeire: Graalul, Taborul, Inima lui Dumnezeu, Împărtăşitea, Rugăciune. Toate acestea aveau loc în contextul în care, în reviste precum „Viaţa Românească,“ „Contimporanul,“ „Flarăra,“ o serie de poeţi minori elogiau socialismul totalitarist.[2] Iată câteva titluri de acest gen: Odă ciocanului, La moartea unui tovarăş de Cristian Sârbu, Cântecul ţesătoarei de Suzana Delciu, Ioana a fost aleasă în Comitetul pentru Pace de Petru Vintilă. Paralela este grăitoare pentru schizoidia care marca societatea românească în anii „obsedantului deceniu.“

            Deşi presat să scrie după indicaţiile ideologiei de partid, „în mod intenţionat Vasile Voiculescu nu vroia să scrie la comandă şi, în general, nu vroia să colaboreze.“[3] În acest context, în ciuda vicisitudinilor, scriitorul, de o demnitate ireproşabilă, alege să trăiască în umbră.

            În noaptea de 4-5 august 1958 Voiculescu este arestat în timp ce traducea un fragment din Emanuel Swedenborg. I se  confiscă toate manuscrisele. Este acuzat de practică religioasă de tip legionar şi încadrat în primele două puncte din Articolul 209 din Codul Penal din anul 1948. Câteva poezii devin capete de acuzare. De exemplu, Mâna, scrisă în anul 1955, este considerată ca având subiect subversiv. „Nu am paşi de-o leghe să te alerg prin lume, / Nu am şase aripi să te prind din zbor... / Din abisul vieţii doar te strig pe nume / Nu mai am nici suflet: tot sunt numai dor... / Veci de veci la tine n-ajung a urca. / Până peste creştet m-ai zidit în tină: / Bietele-mi atingeri nu te vor spurca ... / Doamne, însă nu mă poţi împiedica / Să-ţi sărut cu gândul mâna de lumină.“ 

            La interogatoriu Voiculescu a recunoscut că în cadrul „Rugului Aprins“ a citit poezii şi povestiri din creaţia sa literară pe care le-a comentat împreună cu asistenţa, arătându-şi şi nemulţumirea faţă de lipsa libertăţii de exprimare şi epurarea sa şi a altor scriitori din viaţa culturală. Scriitorul, în vârstă de 74 de ani, este condamnat la 5 ani de temniţă grea. În rechizitoriu procurorul a susţinut că: „Susnumitul este cunoscut ca element duşmănos al clasei muncitoare din U.R.S.S. prin scrierile sale din perioada celui de-al doilea război mondial, în versurile sale elogiind războiul criminal dus împotriva U.R.S.S. [...] După 23 August, Vasile Voiculescu scrie o seamă de poezii pe teme mistice, care au un caracter duşmănos, ostile faţă de regimul democrat – popular din R.P.R.“

            Petre Pandrea, întâlnindu-l într-o celulă în închisoarea Aiud, îi rememorează în jurnal chipul transfigurat: „Cine din cameră s-ar putea certa cu această figură de mucenic bizantin?“[4] Grav bolnav, la insistenţa familiei, este eliberat pe 30 aprilie 1962. Afectat de morbul lui Pott, este internat într-un spital pentru tuberculoşi la Turda, trecând la cele veşnice în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. Este înmormântat, după dorinţa sa, cu hainele cu care a ieşit din închisoare, făcute de deţinuţi din petice, care vreme de patru ani l-au protejat de frig. Fiind o perioadă instabilă la nivel politic, din partea Uniunii Scriitorilor, la înmormântarea sa nu a fost nimeni prezent. 

            Începând cu 1966, fiul scriitorului reuşeşte să publice o parte din povestirile sale, printre care amintim: Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, Iubire magică, precum şi romanul Zahei orbul. Însă criticii literari, chiar şi după abilitatea sa juridică din anul 1968, se fereau să-l amintească. Dacă în 1944 Alexandru Piru îngrijise la Fundaţia Regală un volum de poezii de-ale scriitorului, în Panorama deceniului literar românesc, 1940-1950, publicată în 1968, Voiculescu, din păcate, nu este nici măcar amintit.

Prof. Dr. Camelia SURUIANU 

---

[1]Vlaicu Bârna, Floarea de colţ a poeziei voiculesciene, în Sabina Măduţa, Vasile Voiculescu şi Rugul Aprins, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 2001, p. 24.

[2]Ana Selejan, Literatura română în totalitarism, anul 1954, Fundaţia Culturală Fronde, Sibiu, 1996.

[3]Sandu Lăzărescu, La Jilava – ultima imagine, în Universul litarar, an IV, nr. 41-44, noiembrie, 1993, p. 6.

[4]Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, ed. cit., p. 82.

Joi, 19 ianuarie, de la ora 18, la Librăria Sophia are loc lansarea Patericului Egyptean (diortosit de monahul Filotheu Bălan de la Mânăstirea Petru Vodă) şi vernisajul expoziţiei Precum în cer aşa şi pe pământ (realizată de Cristina Nichituş Roncea). Au cuvântul truditorii

Monahul Filotheu Bălan:

Pentru că am fost întrebat fie direct, fie prin intermediari, ce aduce nou cartea a cărei lansare publică va fi pe data de 19 Ianuarie la librăria Sophia din Bucureşti, vă ofer aici cîteva argumente ale acestei ediţii:
1. Un text fără greşeli, verificat cuvînt cu cuvînt cu originalul ellinesc, în totalitate pentru Patericul alfabetic şi parţial şi pentru Patericul tematic (sursele ediţiei 1828 ale acestuia fiind necunoscute pînă azi)
2. un text complet al Patericului alfabetic, realizat după toate ediţiile tipărite existente
3. introduceri la aproape toţi Bătrînii Patericului alfabetic, realizate pe baza  surselor istorice cunoscute pînă acum
4. icoane ale multora din Bătrîni
5. synaxarul Părinţilor Patericului
6. harta filiaţiei duhovniceşti a multora dintre Bătrîni
7. indice de nume
8. indice geografic cu hărţi ale locaţiilor menţionate în Pateric
9. indice scripturistic
10. un studiu complex despre istoria Patericului şi a genului de literatură patericală, pentru prima dată în limba română, bazat pe sursele istorice patristice şi pe studii exigente la zi.

 

 

Am ajuns prima oara la manastirea Petru Voda in seara de Craciun. Luminau stelele, ninsese, totul era alb, iar maicile se pregateau sa mearga cu colindul. Iata-ma umbland, impreuna cu ele, de pe un deal pe altul, din chilie in chilie. “Lerui, Doamne, Ler / au pornit cu plugusorul / îngerii prin cer”. Intrasem, pe nesimtite, in calatoria din poveste. La casuta cu cei mai multi pelerini, in noapte, usa s-a deschis si din chilie a iesit chiar Mos Craciun, asa cum il stiam dintotdeauna: un patriarh inalt, cu barba alba, un zambet care-ti incalzeste inima si o privire care stie intreaga-ti viata, daca ai fost sau nu cuminte. Intrasem in Rai. Am simtit ca aceasta intalnire cu Parintele avea sa imi schimbe viata.(Cristina Nichituş Roncea)

PELERIN ÎNTR-O MĂNĂSTIRE DĂRÂMATĂ DE “FRAŢII” CATOLICI – MĂNĂSTIREA SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL – CÂRŢIŞOARA

Sfânta Mânãstire Cârţişoara, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” este atestată de prin jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Un mare domnitor din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi ocrotitor al credinţei ortodoxe. Se ştie că acest voievod se mai intitula şi “Principe al Ţării Făgăraşului” şi păstra o vie legătură sentimentală cu mânăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni, pripăşiţi pe meleagurile noastre strămoşeşti româneşti.
Odată cu trecerea anilor, mânăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. În arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit documente care atestă că monahii vieţuitori ai mânăstirilor din ţinuturile făgărăşene, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau şi îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), autorităţile care au devenit treptat ostile faţă de monahi şi mânăstiri.
Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de trupele imperiale austriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. Şi va consimţi tacit politica “Propagandei Fidae” a Vaticanului de prozelitism şi expansiune în teritoriile Ardealului românesc. Cu acest prilej istoric s-a născut, prin amăgiri politice şi sociale, „uniatismul” sau aşa-numita „biserică greco-catolică”. Ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană, catolică, apărută în contextul istoric de după anul 1700, cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează, azi, în întregime puritatea Adevărului revelat, neschimbînd nimic din învăţătura Mîntuitorului Iisus Hristos), şi să îmbrăţişeze una din credinţele eretice ale străinilor, (neavînd, însă şi putinţa de a-l îndumnezei pe om): catolicismul sau una din confesiunile protestante, pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam. Atunci, unii creduli, acceptînd această propunere, s-au rupt de dreapta credinţă ortodoxă, firească acestui neam, au trecut la supunerea canonică faţă de Roma, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Această aderare la papalitate presupune, printre altele, însuşirea şi mărturisirea rătăcirilor doctrinare ale latinilor.
Azi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce ar fi dus la conservarea elementului românesc autohton şi că, de fapt, românii s-au întors acasă, la latinitatea originară. Fals! Se uită intenţionat că latinitatea, ca una din limbile de răspîndire a creştinismului, a fost ortodoxă, că poporul român a fost ortodox de la întemeierea lui, în timp ce catolicismul a apărut după cca. 800 de ani de la Hristos, odată cu introducerea de către occidentali a primelor inovaţii şi reforme doctrinare în Revelaţia dumnezeiască intangibilă.
Astăzi greco-catolicii sunt receptaţi ca o minoritate mereu nemulţumită şi înverşunată împotriva ortodoxiei.
Strategia străinilor a fost, deci, clară: dezmembrarea unităţii de neam şi de credinţă a românilor.
Şi în prezent, pe aceste meleaguri, răsar numeroşi “teologi” care propovăduiesc un alt „dumnezeu”, de import, mai tentant şi mai puţin “incomod” decît Cel adevărat; amăgindu-i astfel pe cei naivi şi comozi care caută o credinţă privatizată, convenabilă, după vrerea lor. O credinţă care să nu le modeleze şi nu deranjeze viaţa lor particulară, autonomă. O credinţă care să nu se amestece în poftele oamenilor, dar să-i mîntuiască mai facil: Confortabilă, gustoasă şi personalizată. Fără nevoia unui duhovnic, fără preot (prin mîna căruia primim Sf. Euharistie), fără Sfinte Taine, fără trăire bisericească, fără post, fără milostenie, fără sacrificiu; „Credincioşi” care cred că Adevărul este peste tot, în toate religiile şi sunt convinşi că se pot mântui şi în afara lui Hristos, sau, mai grav, modificînd-L pe Hristos. Adică, dacă merg pe alături. ”Credincioşi” a căror trăire religioasă se reduce doar la citirea Bibliei şi la intrarea ocazională în Biserici. (Însă nimeni vreodată nu s-a îndumnezeit doar studiind Biblia !). Credincioşi care cred că au credinţă, însă ascultă mai greu, sau deloc, de îndemnurile Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi de Biserica Sa. Biserică şi preot pe care, ori de cîte ori se iveşte vreo ocazie, îi critică şi-i bîrfesc cu mare uşurinţă; dar la care aleargă atunci cînd cad în vreo nenorocire.
Şi, într-adevăr, în istorie, toţi cei care într-o formă sau alta au prigonit Biserica, preoţii şi călugării, au sfîrşit prin a se nenoroci ori ei înşişi ori urmaşii lor! Se mai ştie că mulţi persecutori ai Bisericii, pe patul de moarte au cerut îngroziţi ajutorul preotului!
Aşadar, din cauza persecuţiilor, mânăstirea sfîrşeşte prin a fi incendiată total de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de către călugări.
Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că soldaţii lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mânăstirii, cu tot cu călugări în ea, la vremea Vecerniei. În timp ce monahii ardeau de vii înlăuntru, de afară soldaţii strigau batjocoritor: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie”!
Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni. Au primit cununa muceniciei.
Mai departe, spun strămoşii localnicilor din zonă, atunci cînd, după stingerea jarului, oamenii au venit să-i îngroape pe acei călugări mistuţi de flăcări, după ce au îndepărtat lemnele arse ale schitului, n-au mai găsit nici un trup!!!
Aşadar acest odios neamţ, Bukov, e cel ce a distrus peste 250 de biserici şi mânăstiri ortodoxe în Ardeal. De remarcat este că furia austriecilor s-a îndreptat numai asupra lăcaşurilor ortodoxe, celelalte credinţe nesuferind nici o atingere. Asta semnifică faptul că, în lume, numai Adevărul suferă şi este prigonit; în timp ce minciuna se făleşte neruşinată. Astfel, din vechiul aşezămînt a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii. Această piatră este îngropată acum în piciorul actualei Sfinte Mese a Bisericii.


Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică. Simţămînt firesc, cîtă vreme pămîntul acesta era îmbibat de sîngele sfinţit al martiriului acelor călugări.
Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara a luat iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.
Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!
Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea mânăstirii, cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.
Au fost unii oameni foarte bogaţi, (“miliardari credincioşi”), chiar din apropierea mânăstirii, care cunoscînd lipsurile şi truda anevoioasă a maicilor şi chiar văzînd cu ochii lor osteneala aproape supraomenească a vieţuitorilor de aici, (faptul că au fost zile în care nici nu aveau ce pune pe masă), ar fi putut face ceva pentru sfîntul lăcaş, (spre mîntuirea sufletelor lor şi spre slava lui Dumnezeu), dar, nepăsători şi zgîrciţi, n-au făcut nimic. Oameni bogaţi care şi azi, în ruptul capului, n-ar mişca un deget pentru susţinerea unei sfinte mânăstiri.
Însă PreaMilostivul Dumnezeu a vrut ca această Sf. Mânăstire să se ridice şi să aibă un rost şi a trimis la vreme potrivită oameni inimoşi prin ajutorul cărora s-a construit ceea ce se vede în prezent. Dealtfel, sprijinirea unei vetre monahale este un privilegiu domnesc şi puţini sunt oamenii aleşi care primesc de la Dumnezeu imboldul de a ajuta o mânăstire, spre a-şi înscrie numele în Ceruri. Aceşti binefăcători, cum e firesc, sînt trecuţi în rîndul ctitorilor şi sunt pomeniţi la sfintele slujbe spre veşnică recunoştinţă şi răsplată cerească.
Cel mai greu a fost construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit. Întregul ansamblu monahal a fost ridicat prin osteneala grea a părintelui protosinghel Dimitrie Papacioc, din 1998 duhovnicul mânăstirii, dimpreună cu întreaga obşte monahală, cîrmuită înţelept de maica stareţă, monahia Siluana.
În prezent, la 9 ani de la zidirea sa, din cauza lipsei de fonduri, biserica încă nu este pictată deplin.
Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.
Vechi de 2000 de ani, monahismul este un mod de viaţă. Viaţa desăvîrşită, care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorul nostru Iisus Hristos… Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma. Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea pare o nebunie. De multe ori întîlnim oameni care ne spun că un tînăr care intră în viaţa monahală este afectat psihic. Însă călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza! Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare. Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe. Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos! Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului), NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu. Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente, sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor. Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi şi mai neagreaţi. Ne place să avem mânăstiri însă ele să fie mute, fără glas!
Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi dar puţini oameni îi caută. De ce? Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu! (Arhim. Arsenie Papacioc)
De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă. La mânăstire nu se vine ca turist ci ca închinător. Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri şi soluţii la necazurile şi la frămîntările fundamentale ale vieţii.
Turistul doar… vizitează. Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază, priveşte superior spre măicuţe, cumpără două lumînări de doi lei şi apoi pleacă. Se grăbeşte spre restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul. Deoarece acolo se simte atras, acolo se oferă produse pentru stomac şi divertisment. În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de “digerat”! Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc! În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale. Multe mânăstiri care au adoptat creşterea turismului şi-au sacrificat tihna şi intimitatea monahală. Unde va duce această practică? Poate la o continuă scădere a numărului de vieţuitori din mânăstiri…
Ba, cîteodată, unii vizitatori atunci cînd păşesc în mânăstire se reped să dea sfaturi, recomandări şi fel de fel de critici, (în logica lumii), la adresa maicilor şi a călugărilor…
Mânăstirea are un mic atelier de pictură unde se pictează icoane bizantine, canonice, pe suport de lemn, fidele erminiilor ortodoxe. Foarte migălos executate, fiecare din ele este un unicat. Apreciate mai ales de cunoscători, icoanele pictate în mânăstire au fost solicitate şi la unele expoziţii de prestigiu, din ţară şi de peste hotare. De la o vreme încoace icoanele de la Cârţişoara prezintă un interes aparte pentru numeroşi pelerini iniţiaţi în arta iconografică.
Orice om bun care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute cu ceva sfânta mânăstire, prin vreo faptă de milostenie, este pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire.
Bunul Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei ce vin cu dragoste, cu evlavie şi cu gânduri curate în Sfintele Mânăstiri.

SURSA: http://www.manastireacartisoara.ro/istoricul-manastirii-cartisoara/, via http://acvila30.wordpress.com/2012/01/18/pelerin-intr-o-manastire-daramata-de-fratii-catolici-manastirea-sfintii-apostoli-petru-si-pavel-cartisoara/