Cel mai bine iti poti da seama de valoarea unui om, o zic Sfintii
Parinti si mai ales cei filocalici, din gandurile pe care si le-a agonisit in
mintea lui. Cei ce s-a exercitat de mic copil, daca a avut cine sa-1 invete acest
lucru, sa ia aminte la toate gandurile ce-i trec prin minte, ajunge cu timpul sa stie foarte
precis ce duh il ataca de la gandurile ce-i sunt soptite in minte si le va
respinge cu usurinta prin gandurile contrare celor aduse de duhurile rele si
prin rugaciune.
Artemie Popa
30.4.12
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Calea către Dumnezeu sau drumul înspre sine?
„Trebuie să alegi să fii ori mândru, ori sărac în duh. Cea
dintâi
alegere va însemna o distrugere zgomotoasă, a
doua,o
zidire tăcută”. (Sfântul Nicolae
Velimirovici)
„Omul se poate înălţa până la Dumnezeu prin
dragoste şi
poate
coborî până în tenebrele iadului, prin ură”.
(Eugenia
Indreica Damian)
„Deschide-ţi, suflete, fereastra larg/şi lasă
soarele să te
pătrund/ E primăvară, mugurii se sparg/şi-n
ramuri ciunte
verdele inundă.” (Demostene Andronescu)
Harul ne redeşteaptă permanent conştiinţa
păcatului. „Întreaga educaţie a omului
depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care
trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii”
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, p. 78).
Ieşirea din neputinţă, din hăţişul
zădărniciei, din bigotismul orgoliului, din asperitatea şi tristeţea singurătăţii,
din sărăcia fragilităţii, din egoismul exacerbat- această poartă deschisă
tuturor îngenuncherilor şi căderilor, salvarea omul se poate face punând
deopotrivă în gând, cuvânt şi faptă înainte de toate, dragostea.
„Întâi
dragostea. nu dragostea nesăţioasă, dragostea de bogăţie, de putere, de
stăpânire, ci dragostea de frumuseţe, de lumină, de adevăr, dragostea
mângâiere, îndemn şi creaţie. nu dragostea care cere, vrea pentru sine, ci
dragostea care dăruie, care hrăneşte pe altul. Nu dragostea sufletului pustiit,
ci aceea a sufletului care se revarsă fluvial” (Ernest Bernea, Preludii, p.
47).
În stihiile întunericului
omul autonom instaurează trufia şi ura cu toate „binefacerile” lor. În iluzia autonomiei sale, omul „pare că se face pe sine în timp, în fond
desfăcându-se din primordii” spune filosoful Petre Ţuţea ( Petre Ţuţea,
Intre Dumnezeu şi Neamul meu, p.371).
Ce vom alege deci? Calea
către Dumnezeu sau drumul înspre sine?
Alegerea între Dumnezeu şi
om ţine de vocea moralei creştine din noi. În funcţie de preferinţă suntem ceea
ce alegem. Cele două căi filosofice duc fie la Împărăţia lui Dumnezeu, fie la
împărăţia Sinelui.
Autonomul, omul lumesc
nu-şi va dori o altă lume decât a sa. În numele slujirii „umanităţii”, autonomul, omul
modern, omul împotrivă (împotriva
lui Dumnezeu) se sacrifică, se resemnează acceptând răul ca necesar şi moartea
ca finalitate.
Umanismul, afirma
Părintele Serafim Rose „este o
răzvrătire” împotriva Creatorului şi a Creaţiei Sale, de aceea „subumanismul este culmea şi scopul
umanismului” ( Părintele Serafim Rose, Nihilismul- O Filosofie Luciferică.
Trad şi postfaţă Tatiana Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi 2004, p. 17).
Aura umanismului s-a aşezat
pe fruntea sectelor şi a gnosticismelor de tot felul. Secolul Luminilor aduce
cu sine veacul întunecat al neliniştii raţiunii şi a naturii. Lumea spiritului
este „umbrită” de raţiunea empirică.
Spiritul legilor pune bazele moderne ale ştiinţei politice, a liberalismului şi
a individualismului, care cântă prohodul absolutismului. „Critica raţiunii” facilitează
apariţia celor două curente: mişcarea
liberală şi mişcarea socialistă, ambele punând
umărul la ivirea marxismului, respectiv a ateismului. Revoluţia industrială
şi tehnică întronizează raţiunea sintetică, care subordonează totul raţiunii.
Revolta eului râvneşte la hegemonia globalizării. Raţiunea ştiinţifică
preconizează ideea progresului continuu. Istoria devine pur şi simplu o
manifestare a Raţiunii. Dacă până la Marx, ceilalţi filosofi au gândit doar cum
să interpreteze lumea, Marx încearcă schimbarea ei: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba” ( Marx, Teze despre Feuerbach, în Despre
religie, Culegere de texte şi studiu introd. Petru Berar, Ed. Politică,
Bucureşti, 1974, p. 244).
Conjuraţia „spirituală ” a „umanismului” împotriva evului mediu a întronizat pentru multe
secole apostazia culturii occidentale.
Omul modern fascinat de „epoca magică” investighează
în evidenţe lumea fenomenelor ca necesitate. „Polivalenţa intereselor omului modern, consemna Părintele Rose, s-a născut din nevoia de a găsi ceva care
să-l înlocuiască pe Hristos, atitudine care nu poate conduce decât la o
finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi
definite ca sfârşitul oricărei experimentări” ( Părintele Serafim Rose, op.
cit., p.15).
Pătrunzând în natura
modernismului, observăm că şi „umanismul”
îşi are trinitatea sa, căreia îi
slujeşte cu „credinţă”: „cultul civilizaţiei”, „Ştiinţa modernă” şi
„credinţa progresului”. Modernismul intransigent al secolului al XVIII-lea,
proaspăt eliberat de sub tutela Bisericii îşi instaurează în monarhia sinelui
din propriul său Turn Babel, „discipolii favoriţi”: iraţionalismul şi subumanismul.
Revoluţia epocii moderne îşi are
rădăcina înfiptă adânc în nihilismul de care Nietzsche a fost atât de fascinat:
„Nu există adevăr; nu există stare
absolută a lucrurilor- nici lucru în sine”, iar secolul XX va fi „triumful nihilismului” (Nietzsche
Friedrich The Will to Power, vol.1, in The Complete Works of Friedrich Nietzsche (New York: The Macmillan,
1909), vol. 14, p.6). Scopul fundamental al nihilismul este distrugerea
credinţei în Dumnezeu, în Adevărul revelat şi pregătirea omenirii pentru o „Nouă Ordine”, în care singurul dumnezeu va fi omul. Noua mentalitate se
regăseşte într-o diversitate a fenomenelor, aidoma celor care o împărtăşesc.
Părintele Serafim Rose restrânge nihilismul la patru tipuri sau patru etape
diferite.
Mai întâi este sanctuarul liberalismului unde găsim un nihilism pasiv unde
Dumnezeu este prezent foarte firav, sub formă de „Idee”. Sub auspiciul liberalismului atât omul cât şi guvernarea rămân
neputincioase, chiar dacă s-a ivit încercarea de compromis între guvernarea
Teocratică şi cea monarhică sub forma „monarhiilor
constituţionale”, care ulterior sunt substituite cu structurile „republicilor” şi „democraţiilor” Europei
Occidentale şi ale Americii. Guvernul îşi alege calea de a guverna fie prin
harul lui Dumnezeu, prin autoritate, fie prin voinţa poporului, prin Revoluţie,
prin totalitarism. Acest lucru îl dovedeşte cu prisosinţă istoria ultimelor
două veacuri.
Catehismul necredinţei liberale îşi
exprimă credinţa prin cele două confesiuni: protestantismul
şi umanismul. Prin concepţia liberal-protestantă se exercită „o profesiune de credinţă minimă care
maschează o credinţă reală în nimic” ( Părintele Serafim Rose, op. cit., p.
58-59), iar umanismul este şi mai
convingător, nici măcar nu mai aprţine realităţii: „totul devine metaforă şi retorică” (ibid. p.61).
Dacă finalitatea
individului este moartea după cum consideră liberalul şi nihilistul- atunci
toate virtuţiile moral-creştine, inclusiv dragostea se reduc la NIMIC.
„Profeţia” lui Nietzsche privitoare la lumea „nouă” este destul de clară: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat
nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era
desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal-
toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale
adevărului” (ibid. p.65).
Liberalul nu este nici
capabil şi nici dispus să gândească exhatologic, chiar dacă există un interes
dincolo de afaceri şi de confort, pentru
cultură. La el teoria despre adevăr- „este cât se poate de compatibil cu deşărtăciunea lumească” (ibid.
p. 65). Liberalismul ca prima treaptă a dialecticii nihiliste nu se mulţumeşte
doar cu propaganda nimicului său, ci contribuie cu sârg la apariţia
con-fratelui său Realismul.
„Realismul”ca
stadiu al dialecticii nihiliste vine cu măştile sale de „naturalism” şi „pozitivism”.
Individul „realist” nu acceptă şi nu respectă nimic pe bază de credinţă. El
este „cel care crede într-un singur
cuvânt, în „nimic afară de”, reducând totul la: materie, senzaţie, aspect
fizic” (ibid. p.69). Aici se exercită o ostilitate pe faţă, faţă de divin
şi o dovoţiune fanatică faţă de lumea materială, care creşte sub forma
dictaturilor socialiste ulterioare. „Iubirea
de adevăr” realistă conduce doar la divinizarea empiricului. Erudiţii sau
oamenii de ştiinţă realişti uzurpă cu „cercetările”
şi „descoperirile” lor chipurile,
autoritatea Adevărului revelat. Despre ei ne avertizează Sfântul Vasile cel
Mare: „Pedeapsa lor înfricoşătoare va fi
mai cu seamă pentru cultul celor lumeşti, de vreme ce, vîzând atât de limpede
în ştiinţele deşarte, şi-au închis ochii de bunăvoie cunoaşterii adevărului”
(Hexaimeron 1,4).
În locul în care creştinul
mărturisitor vede Paradisul Creaţiei lui Dumnezeu, cu ordinea, lumina.
adevărul, frumuseţea, credinţa, splendoarea înţelepciunii divine, armonia în
Duh, naţiunile surîzătoare, toate îmbrăcate în dragostea dumnezeiască, realistul
nu vede decât „mijloace de producţie”,
ori „sex” sau „rasă” .
Cu toate că problema „fericirii” fusese definitiv trasată,
apare reacţia vehementă a vitalismului,
ca al treilea stadiu nihilist. Însuşirile vitalismului capătă diferite forme: simbolismul, ocultismul sub diferite chipuri evolutive şi „mistice”, cu accent pe o pseudo-spiritualitate şi un pseudo-tradiţionalism.
Zbuciumul vitalist s-a intensificat în căutarea
furibundă de a găsi un „urmaş”
dumnezeului din inimile lor, care murise. Exacerbarea acestei nelinişti „metafizice” s-a concretizat în politică,
artă, media, violenţă, crime, „cultul
naturii”, al „trupului şi sexului”, al corupţiei şi
necredinţei, precum şi „vivificarea” criticii
contemporane în domeniile religiei, filosofiei, artei, literaturii, ştiinţei.
Dacă în liberalism şi în realism ispita nihilistă este de nuanţă filosofică,
exercitată în cerc restrâns, în vitalism, precum şi în marxism plaga nihilistă
se întinde aproape peste toţi oamenii. „Evoluţia
nihilismului a fost concomitentă răspândirii necredinţei în timpurile
moderne”...Regimurile fascist şi naţional-socialist au fost cele mai abile în
exploatarea acestei stări de nelinişte şi incertitudine a maselor şi în
utilizarea ei în vederea anumitor interese politice” (Părintele Serafim
Rose, op. cit.,p.84).
Revoltător este faptul că deşi primii
dictatori nihilişti au dispărut de pe scena politică, nihilismul s-a
intensificat anihilând tot ceea ce scăpase liberalismului şi raţionalismului.
Toate elementele de manifestare ale vitalismului s-au desfăşurat cu succes în mai toate
domeniile sub forma straniului,
absurdului, violenţei, ocultismul, spiritismul, „existenţialismul”,
„personalismul”,crimei „extazul”, „individualismul”,
„integralismul”, „autenticitatea”,
„senzualismul”, „misticismul”, obscurantismul,
şarlatania, ecletismul trivial, etc.
Formele de vitalism s-au făcut remarcate mai ales în sfera politică
având o largă răspândire în cultul activismului,
al violenţei, al sângelui, al pământului natal, al corupţiei, al necredinţei,
al cuceririi altor pământuri, un cult pseudo-păgân al naturii, cu zeificarea
pământului, a trupului, a sexului, etc. Vitalismul se asumă ca o formă
superioară realismului reducând totul la
experienţa şi senzaţia subiectivă.
Unii au văzut în nazism şi fascism o „nouă religie”, alţii o formă salutară
împotriva liberalismului şi a realismului, adică împotriva „ştiinţei”, „progresului” şi „democraţiei”.
Ultima „întrupare”
a vitalismului este nihilismul „pur”
al distrugerii al cărui obiectiv este
reducerea la inexistenţă a întregii creaţii şi civilizaţii, după cum afirmau
răspicat anarhistul Max Stirner, care a declarat război oricărui standard şi
oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind
triumfal deasupra „mormântului
umanităţii”, ori practicianul acestei teorii Serghei Neceaev, acest demon
al pământului, care a dus o viaţă plină de cruzime
şi amoralitate sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. Serghei
Neceaev l-a inspirat pe Dostoievski pentru personajul său, Piotr Verkovenski
din romanul Demonii. Mihail Bakunin
cel mai zelos discipol al lui Neceaev scrie ca pe o apologie a deprimării „Catehismul revoluţionar” în care
proclamă că: „misiunea noastră este distrugerea
teribilă, totală, nemiloasă şi universală...Să ne punem încrederea în spiritul
etern care distruge şi anihilează pentru simplu fapt că aceasta este sursa
eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii
este şi ea o patimă creatoare!” ( E.H. Carr, Michael Bakunin, p. 440).
Întrebat ce ar face dacă i s-ar realiza visul distrugerii Creaţiei divine a
răspuns dezinvolt şi fără nici o nonşalanţă: „Atunci ar trebui să încep să
dărâm din nou tot ceea ce construisem” (ibid). La demonica distrugere se
realiază şi realistul Bazarov: „ nu există nici o instituţie a societăţii
noastre care să nu poată fi distrusă” ( Ivan S. Turgheniev, Fathers and Sons, citat de Serafim Rose, op.
cit., p.95).
27.4.12
Sfinţii închisorilor. Nicolae Purcărea: Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948
Acestea
sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne
îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer
în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care,
pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat
16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.
Îl
pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru
sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost
un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe
căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de
viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el
este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.
Şi-l
mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a
deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel
Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi
sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.
Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov.
Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul
război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov.
Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se
dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei
pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.
În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.
Problema
ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani
condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau
graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui
Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care
ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al
Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală,
prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a
format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”,
suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota
suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă
Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă
de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare
figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura
unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la
vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună,
prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o
atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici
un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.
Pus
în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea
înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt
adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te
supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.
Nicolae PURCĂREA
Invatatura Sfantului Maxim Marturisitorul. Insemnari inedite la Filocalia (Vol II si III) ale dascalului generatiei sfintilor din inchisori, Traian Trifan
Învăţătura Sfântului Maxim
Urcuşul
- Curăţirea de patimi
- Cunoaşterea în duh a raţiunilor lumii
- Unirea cu Dumnezeu şi contemplarea în lumina Lui directă a raţiunilor tuturor lucrurilor
Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte.
Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute. Aşadar simţirile trebuie să stea în slujba minţii.
Omul păcătuieşte şi se mântuieşte în contact cu lumea.
Ridicarea omului la Dumnezeu
Simţurile trebuie să devină pură percepţie sensibilă, iar raţiunea trebuie să-şi recâştige fermitatea ei obiectivă.
Mişcarea de la existenţa simplă la existenţa fericită şi la existenţa fericită veşnică
Dumnezeu mijloceşte între început şi ţinta finală.
Dumnezeu - Logos - Duhul Sfânt - în sânul lumii dar totuşi neidentificat cu natura creată
Raţiunea discursivă şi privirea intuitivă se întâlnesc şi se armonizează.
Îndumnezeirea nu se poate face decât prin Logos.
De la virtuţi la cunoştinţa raţiunilor
Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.
Mintea
trebuie să devină goală de toate valurile impresiilor şi ideilor din
lume, pentru a vedea Logosul neacoperit de valurile simbolulilor create, care sunt acoperămintele cuvintelor.
Prin Hristos ne împlinim destinul - ne îndumnezeim.
Cuvânt ascetic
Prin trezvia atenţiei, sufletul începe să vadă pe draci, care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere.
Locul minţii este:
- Virtutea
- Cunoştinţa
- Frica lui Dumnezeu
Mintea trebuie să dobândească:
- Iubirea (a iuţimii)
- Înfrânarea (a poftei)
- Rugăciunea (purificarea minţii)
Înţelesurile sunt înţelesuri ale lucrurilor, iar dintre lucruri, unele cad sub simţuri iar unele sunt inteligibile. Mintea poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu, desfăcând-o de toate înţelesurile, de aceea porunca “rugaţi-vă neîncetat”.
Dispreţuim ca o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată.
Cel născut din cineva este asemenea celui care l-a născut, cel născut din Duhul, duh este. (Ioan III, 6 22)
Credinţa fără fapte moartă este, precum şi faptele fără credinţă. (Ioan II, 20)
Mântuirea vine prin harul lui Dumnezeu, şi prin lupta (lacrimile) voinţei libere a omului, pentru curăţenie şi libertate. (vezi Simeon Metafrastul v V, cap 13)
Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni. (Ioan III, 15)
Mântuirea este un lucru cu neputinţă oamenilor, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
“Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui”- Isaia 30, 15
Capete despre dragoste
suta I
Mintea
luminată părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu,
precum ochiul sensibil nu mai simte stelele când răsare soarele.
Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult ca toate rugăciunea curată.
Fericit este omul care poate să iubească pe tot omul la fel.
Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia.
Toate
patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea
poftitoare a lui, sau de cea raţională, cum e uitarea sau neştiinţa.
Smerenia taie patimile sufletului, reaua pătimire, ale trupului.
Prin porunci Domnul dăruieşte luminarea cunoştinţei.
Precum pasărea având piciorul legat e trasă la pământ de sfoară aşa şi mintea.
Când ai ajuns ca niciodată în vremea rugăciunii să nu-ţi mai tulbure mintea vreo idee din cele ale lumii, să ştii că nu te mai afli înafară de hotarele nepătimirii, căci războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri e mai cumplit ca războiul cel prin lucruri.
Dumnezeu este nesfârşirea; a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu Grigorie şi Dionisie.
Suta II
Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor – desfacerea acestui înţeles de orice gând pătimaş, înţeles – noimă.
Iar al citirii şi al contemplaţiei să facă mintea nepământească şi fără formă. Aceasta îi dă putinţa de a se ruga neîmprăştiat.
În iubirea trupească de sine este patima îndreptată spre trup.
Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată.
Păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare.
Slujbă de diacon împlineşte cel ce-şi găteşte mintea pentru luptele sfinte şi depărtează cugetările pătimaşe de la ea.
Slujba de preot - cel ce o luminează spre cunoaşterea lucrurilor şi alungă cunoştinţa mincinoasă.
Slujba de episcop - cel ce o desăvârşeşte prin Sfântul Mir al cunoştinţei sfintei şi închinatei Treimi.
Cele 3 trepte: nevoinţa cu fapta, cunoaşterea din lucruri şi cunoaşterea nemijlocită.
Cuvintele Domnului cuprind aceste patru lucruri: poruncile, dogmele, ameninţările şi făgăduinţele.
Plata înfrînării este nepătimirea, plata credinţei este cunoştinţa. Nepătimirea naşte discernămîntul, cunoştinţa naşte dragostea.
Când zice Domnul: “Eu şi Tatăl una suntem”, arată identitatea Fiinţei, iar când zice “Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine”, arată nedespărţirea ipostasurilor.
Taina este împărţirea şi unirea.
Dracii iau prilejuri de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul, apoi la păcatul cu cugetul şi în sfârşit la faptă.
După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului. Mintea este biserica lui Dumnezeu. La e fel şi în istorie Antihristul.
Petru Damaschinul v V cap 24:
În război omul cunoaşte că nu cunoaşte cum trebuie, apoi neputinţa care dă smerenie, şi nădejdea la Dumnezeu.
Marturia lui Dumitru Bordeianu: Cuvantul Badiei Trifan mergea la inima, nu se adresa ratiunii. Privea cu ochii sufletului si simtea cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce
Unul traia si simtea in spiritul
Parintilor rasariteni, iar altul traia si gandea in spiritul
Parintilor apuseni. Ceea ce m-a impresionat placut acolo a fost
intelegerea cu care cei mai in varsta ii primeau pe tinerii care
trecusera prin demascari.
Pentru acestia, integrarea in
Legiune a fost foarte prudenta si smerita, pentru ca duceam in spate
tragedia traita la Pitesti si Gherla, o revenire brusca riscand sa ne
azvarle intr-o extrema periculoasa. Si totusi, majoritatea si-au
revenit, in raport direct cu cuantumul suferintei din decursul
demascarilor.
Perioada de inchisoare 1954-1964
a fost pentru noi, tineretul legionar, una de armonie, intelegere,
impartasire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii
1949-1954 (cinci ani de inactivitate intelectuala), cei mai intunecati
din viata noastra.
Celulele se transformasera in
sali de cursuri, de liceu si universitate. Taranii si muncitorii
invatasera limbi straine, memorasera sute de poezii, stiau matematica,
fizica, chimie etc. si, nu rareori, se angajau in discutii
filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti
tot ceea ce acumulase cu timpul.
Meritul pentru aceasta armonie
si pentru revenirea celor tineri in sanul Legiunii a fost mai ales al
Badiei Trifan, veteran ininchisoare, cu patrusprezece ani deja
executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din
Cluj, Ion Munteanu.
Munteanu
facea parte din elita legionara. In schimb, Badea Trifan, apartinea
generatiei eroice a Capitanului. De aceea era privit de noi, tinerii,
ca un mit; cuvantul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am
stat in celula, era pentru noi lege.
Ceea ce as dori sa scot in
evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al
celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati
care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.
Dupa iadul din care scapasem si
dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu
cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.
Ion Munteanu era, dintre
exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la
tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si
talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean,
nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga
in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.
Opusul lui, prin judecata si
trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui
imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca
unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan;
nu l-am respins insa nici pe Munteanu.
Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.
Saptamana Patimilor acestor
sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in
cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In
general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.
De multe ori suntem inclinati sa
credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie
de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde
posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.
Nu observasem cum a trait
saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret
in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana
in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat
impresionant.
Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu
el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre
marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea
cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera
un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana
Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era
retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii
sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit
pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.
Miscat de cele vazute la Badea
Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de
diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu
inima, Munteanu cu ratiunea.
Pe Munteanu nu l-am vazut o
singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor,
in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul
copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il
gandea.
M-am convins apoi pentru tot
restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe
fratii cei mai apropiati de sufletul meu.
M-am intrebat cati crestini de
pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare
varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da!
Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte
Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele
marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui
Argatu, a Parintelui Arsenie etc.
(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)
sursa: http://impantokratoros.gr
Vezi si
“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.
Sambata, 28 aprilie 2012, ora 11, la Biserica Sfanta Treime din Brasov va avea loc parastasul Badiei Traian Trifan
Meditaţii inedite ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei "sfinţilor închisorilor". Despre vrăjmaşii Bisericii
Meditaţii ale mărturisitorului Traian Trifan, dascălul genaraţiei creştine de la 1948. Jocul de şah simbolizează Războiul dintre lumină şi întuneric.
26.4.12
“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.
Dacă prima şedinţă
de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea
de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost
îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament.
Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi
discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de
reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber,
ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai
în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor
închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul
oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a
celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie
voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.
Şedinţa a avut loc
în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost
scoşi în faţa celulelor.
Prezidiul a fost
instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului
cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita
cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei,
adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele
consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru
faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost
secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a
ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la
ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se
revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi
mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere,
colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de
suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul
victorios al comunismului. (...)
Conform probabil
hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se
mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest
prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu
grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau
luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor
existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată
grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru.
"Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după
ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele
a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie?
Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se
afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele
deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia
să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită
cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că
înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi
cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare
se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de
sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea
primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea
şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii
n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente –
pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40
de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe
zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era
atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru
suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc
– s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând
să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne
salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:
- Trifan, îţi iei
sau nu-ţi iei angajament?
Întrebarea ne-a
lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui
Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag
acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care
părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu
nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la
reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu
somat.
Trifan ţinea capul
în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi
stăpâneau sufletul? (...)
Privirile noastre
continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau
ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se
îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte
interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al
inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin
ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns
prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a
bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:
-
Eu sunt rob, robul n-are voinţă!
De la Drumul Învierii spre Steaua lui David. Paul Ghiţiu, director al Festivalului Filmului Evreiesc! Institutul Cultural Român oferă Premiul Festivalului.
Echipa Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti, ediţia a II-a
Comitetul de organizare:
Paul Ghiţiu, directorul festivalului
Cristina Corciovescu, director artistic
Alexander Hausvater, director evenimente
Erwin Simsensohn, director relaţii internaţionale
Laurenţiu Damian, director secţiune documentar
Arpad Harangozo, manager de proiect
Ovidiu Morar, preşedintele Fundaţiei Culturale Art Promo
Iulia Necoară, asistent de proiect
Oana Popa, parteneriate şi comunicare publică
Adela Teodorescu, asistent de proiect
Simona Vilău, asistent de proiect
Monica Vlăduţu, fundraising
Marius Mihail Ghiţă, Coordonator tehnic
Adrian Coman, Coordonator tehnic
Marius Mihail Ghiţă, Coordonator tehnic
Adrian Coman, Coordonator tehnic
Oded Guy, directorul Jewish Film Festival, Ashkelon, Israel
Laurenţiu Damian, regizor, scenarist, prof. univ. UNATC
Magda Mihăilescu, critic de film
Juriul concursului de afişe:
Paul Ghiţiu, directorul Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti
Ovidiu Morar, preşedintele Fundaţiei Culturale Art Promo
Ciprian Paleologu, lector universitar, artist vizual
Catalog:
Editor: Cristina Corciovescu
Traduceri: Iulia Necoară, Adela Teodorescu, Simona Vilău
Grafică şi DTP: Irina Spirescu
Coperta: Ana Maria Negru
Paul Ghițiu - Director al Festivalului
Festivalul
Filmului Evreiesc Bucureşti este în primul rând un festival al
cunoaşterii, al apropierii, al descoperirii. Este în acest sens o
adevărată expediţie antropologică şi chiar una dintre cele mai complexe.
În al doilea rând, el este un festival al împrietenirii, al uimirii şi
bucuriei recunoaşterii în celălalt. Festivalul creează un timp şi un
spaţiu comun în care ne ajută să ne descoperim şi redescoperim, dincolo
de istorie şi geografie, dar împreună cu acestea, prieteni şi nu
străini, fraţi şi nu duşmani. Cel care le face posibile pe toate acestea
este actul artistic cinematografic, astfel că, în al treilea rând, FFEB
este şi un festival de film în cadrul căruia descoperim unicitatea şi
unitatea omului prin intermediul creaţiei artistice. Avem astfel
prilejul de a ne lăsa răscoliţi, despuiaţi, disecaţi, recompuşi,
treziţi, încântaţi, fermecaţi de măiestria cu care au ştiut creatorii
scenariilor, imaginilor, sunetelor şi al montajelor să construiască
filmele. Această a doua ediţie a stat, din pricina lipsei banilor, de la
început şi până de curând, sub ameninţarea anulării ei. S-a întâmplat
însă o minune (un fapt normal dacă ar fi să vorbim de lumea ideală la
care aspirăm): timpul şi spaţiul comun, despre care vorbeam mai sus, au
ieşit din coordonatele zilelor şi locurilor festivalului şi, într-o
punere în pagină nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri, au reuşit să aducă,
alături de echipa organizatoare, în calitate de prieteni şi susţinători
ai festivalului, oameni şi instituţii ai acestor meleaguri dar şi al
multor altora; tuturor acestora, pe care îi veţi întâlni în continuare
în paginile de început ale catalogului, ţin să le mulţumesc din inimă.
Festivalul există datorită astăzi şi datorită lor. Cunoaşterea,
apropierea, descoperirea, prietenia şi frăţia au devenit, în timpul
lunilor de pregătire, realităţi şi, astfel, după cum afirmam la început,
FFEB s-a reatestat, în modul cel mai concret cu putinţă, ca un festival
al cunoaşterii şi al prieteniei renăscute graţie filmului.Kelemen Hunor - Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional
Iată
că ne aflăm în faţa celei de-a doua ediţii a Festivalului Filmului
Evreiesc Bucureşti! Eu cred că această a doua ediţie are o importanţă
deosebită pentru că, întotdeauna, al doilea pas construieşte o tradiţie.
Sub o titulatură sobră, chiar modestă, acest Festival se deschide
asupra unor teme care, pornind de la trăsăturile unei minorităţi, ajung
să reflecte problemele profunde ale întregii umanităţi. A fost dat
poporului evreu, de-a lungul istoriei, să îndure cele mai violente
persecuţii şi cele mai absurde etichetări. Teama atavică de diferenţă,
de minoritar, de Celălalt a fost, cu precădere în Europa, un instrument
de manipulare care a legitimat regimuri politice totalitare,
responsabile pentru traume cumplite. Unele fapte se pot ierta, dar ar fi
de neiertat să uităm lecţiile istoriei. Adevărul şi încrederea se
reconstituie cu migală, cu răbdare, cu înţelepciune. Iar arta filmului
este ca o oglindă fermecată în care reuşeşti să te vezi şi pe tine şi pe
Celălalt – două chipuri ale aceleiaşi, profunde, umanităţi.H. R. Patapievici - Preşedinte al ICR
Institutul
Cultural Român salută organizarea la Bucureşti, pentru a doua oară, a
festivalului filmului evreiesc. Ca preşedinte al ICR, acest festival îmi
oferă un triplu prilej de bucurie. Este o bucurie pentru ţara mea,
deoarece anume în România se desfăşoară, în pionierat pentru Europa
centrală şi de est, un festival al cărui brand —Jewish Film Festival—
numără peste o sută cincizeci de manifestări în toată lumea. Este, apoi,
o bucurie pentru bucureşteni, deoarece anume ei, dintre toţi românii,
vor avea ocazia să ia contact cu oferta cinematografică la zi a uneia
dintre cele mai mari tradiţii culturale a umanităţii. În fine, este o
bucurie specială pentru cultura română, deoarece legăturile culturale
dintre evrei şi români au fost întotdeauna fertile şi pline de
originalitate. Aş dori ca Premiul Festivalului, pe care Institutul îl
oferă, să reprezinte, în chip simbolic, recunoştinţa noastră faţă de
profunzimea pe care tradiţiile culturale evreieşti au ştiut să o aducă,
de-a lungul timpului, culturii române.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
