3.6.12

Bartolomeu Valeriu Anania şi Mioriţa – studiu de dr. Camelia Suruianu


În prefaţa la volumul Poeme alese, publicat de Bartolomeu Valeriu Anania în 1998, Liviu Petrescu făcea o afirmaţie tranşantă asupra valorii poetului: „Valeriu Anania trebuie considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi de inspiraţie religioasă din literatura română a acestui veac,[1] exegetul aşezându-l în pleiada formată din Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ioan Alexandru. Dintre aceştia, consideră că poetul are afinităţi în special cu Nichifor Crainic, argumentând că în cazul amândurora „teologul îl copleşeşte mai întotdeauna pe poet, în sensul că scriitorul nu îşi permite nicăieri să se abată nici măcar cu o iotă de la învăţătura bisericii, pentru a-şi construi o metafizică, e drept, de inspiraţie creştină, dar cu mari libertăţi de interpretare, aşa cum procedaseră, pe de o parte, Lucian Blaga, iar pe de alta,  Tudor Arghezi, amândoi mustraţi cu severitate de teologi.“[2] Tot referitor la locul ocupat de Bartolomeu Valeriu Anania în cadrul poeziei religioase româneşti, Ioan Pintea consideră că poezia sa „se aşază undeva între Arghezi şi Voiculescu. Extrem de interesant este că păstrează o revoltă tipic argheziană şi preia o adâncime voiculesciană, tipic mistică, lucru care ar trebui observat de critica românească.[3]
Bartolomeu Valeriu Anania şi-a focalizat energiile creatoare atât în poezie, având câteva volume ce dau seamă de ecouri ale literaturii isihaste/hagiografice româneşti (Geneze, File de Acatist, Anamneze), cât şi în proză (romanul Străinii din Kipukua, volumul de nuvele Amintirile peregrinului apter), eseistică (Cerurile Oltului, Din spumele mării), memorialistică (Rotonda plopilor aprinşi, Memorii). Însă măsura talentului literar pare să şi-o fi dat-o în dramaturgie, prin piesele Mioriţa, Meşterul Manole, Steaua Zimbrului.

Ceea ce conferă individualitate dramaturgiei sale este preocuparea pentru valorificarea universului spiritual al spaţiului mioritic, de la limba arhaică, la teme şi motive folclorice, credinţe, eresuri, mituri. Limba acestor texte dovedeşte un intens efort de obţinere a unui „grai cu adevărat românesc.“ De altfel, autorul mărturisea: „La mânăstire am citit în limba veche a bisericii graiul cu adevărat românesc şi aş bănui că fără cărţile mânăstirii aş fi lucrat mai prost decât lucrez.[4]

La premiera piesei, jucată pe scena Teatrului „Barbu Ştefănescu Delavrancea din Bucureşti, în 1967, Vladimir Streinu nota în caietul program al spectacolului „izbânda de a preschimba vechea, celebra baladă, în mister dramatic.[5] În cronica spectacolului publicată în „Gazeta literară, Nicolae Carandino observa filiaţia cu teatrul poetic al lui Lucian Blaga dar şi cu cel al lui Garcia Lorca, subliniind faptul că „Valeriu Anania nu este un folclorist de inspiraţie. […] Glasul lui ţâşneşte de acolo, aşa cum a ţâşnit de la homerizi şi de la felibri atât de rareori mesajul pământului, al cerului, în care poezia leagă dragostea de moarte.[6] Spectacolul s-a bucurat de o bună primire, mai ales că se încadra curentului naţionalist, cerut de regimul comunist în artă.

Citită acum, la aproape jumătate de secol de la publicarea ei, Mioriţa lui Bartolomeu Valeriu Anania surprinde prin capacitatea autorului de a utiliza miturile şi eresurile populare în coagularea unei filozofii existenţiale exponenţiale pentru un neam, reuşind recuperarea artistică a unor viziuni ce ţin de ceea ce Mircea Vulcănescu numea „dimensiunea românească a fiinţei.

Deşi piesa are un număr destul de mare de personaje, subiectul poate fi redus la un dublu conflict: unul de natură erotică (Mioara, cea mai frumoasă fată de pe plai, este dorită cu pasiune de către doi ciobani – Moldan şi Lavru), iar altul de natură economică (Lavru râvneşte şi la turma numeroasă a lui Moldan, fapt pentru care plănuieşte cu ciobanul Vrâncu uciderea acestuia). Personajele sunt polarizate în răi şi buni, nu au adâncime psihologică, precum în creaţiile epice populare. Moldan şi Mioara întrunesc toate calităţile fizice şi sufleteşti. Lor li se opun, Roiniţa, fata care, deşi îl iubeşte cu pasiune pe Moldan, e gata să-l otrăvească când află că se va căsători cu Mioara; Vrâncu cel sărac, zgârcit şi invidios, dornic să-l vadă umilit, chiar ucis pe Moldan, cel care îl salvase din ghearele unui urs, dovedindu-i superioritatea curajului; Lavru, care urzeşte planuri diabolice pentru a-i lua şi nevasta şi turma lui Moldan. Băluşca, vrăjitoarea  peţitoare, care ştie să profite de patimile tinerilor storcându-i de bani, îşi găseşte contraponderea în schimnicul la care apelează pentru sfat Mioara, când află că Lavru îl va ucide pe Moldan, dacă ea se va căsători cu cel din urmă. O figură aparte o reprezintă măicuţa bătrână, mama lui Moldan, ale cărei atitudini şi vorbe sunt transfigurate de concepţia conform căreia energia telurică fecundă, rodnicia, anulează moartea. Prin prisma acestei concepţii o respinge de noră pe Mioara când află că aceasta este bolnavă, deci incapabilă de a-i dărui urmaşi lui Moldan, iar în finalul piesei, când Moldan moare înjunghiat la propria nuntă, durerea pentru pierderea feciorului este repede ştearsă de bucuria că în pântecele Mioarei a prins viaţă sămânţa lui Moldan.
Preocuparea poetului de a descoperi autenticitatea spaţiului mioritic, de la limba personajelor, la eresuri, credinţe, concepţii de viaţă este evidentă. Însă nu este eludat nici estetismul poetic al textului. De exemplu, următorul dialog dintre Băluşca şi Mioara ilustrează o capacitate poetică deosebită de a surprinde graţia în cuvinte simple, în spiritul gândirii populare care se exprimă prin apelul la imagini din natură:
„Băluşca: Cum te urzişi vederii?
Mioara: Ca mugurele-n subţioara serii.
B: Ciudat! Cât ai crescut!
M: De ce te miri?
B: Dar cine te-a ştiut
Pân’ ieri alaltăieri?
Sfielnică-n tăceri,
Copilă-n trup arzând,
Erai mai mult un gând,
O bănuială, o floare
De albumiţă-n soare,
Pe creste reci crăiasă.
Cin’ te-ar fi vrut culeasă
Şi rodnică pe frângere
S-ar fi-ndemnat să sângere
La tălpi pân’ să te-ajungă.

În aceeaşi tonalitate o descrie şi Moldan: „Sprâncenele, umbrite curcubeie, / S-apleacă-n apa ochilor s-o beie. / I-i gura vad de pârâiaş cu salbe/ Ce-şi saltă râsul printre pietre albe./ Obrajii ei sunt pajişti cu aglici,/ Şi sânii borangicuri cu furnici. / Iar trupul ei, un lujer de răsură,/ Privirea ţi-o abate şi ţi-o fură./ Când merge ea toţi ochii-i sunt prieteni/ Şi-auzu-ascultă legănări de cetini.

            Pe lângă astfel de descrieri, în care e recognoscibilă imagistica poeziei noastre populare, textul îşi extrage frumuseţea şi din formule sapienţiale, cum sunt cele rostite de schimnic la rugămintea Mioarei de a-i da sfat („Ce povaţă vrei?/ Cărţile-s teme/ Gândului, dar viaţă/ Doar din vieţi se-nvaţă.) sau lunga replică a lui Moldan, dată mamei, ce cuprinde viziunea sa asupra morţii, o acceptare firească a acesteia: „Moartea ce-i?: un căpătâi/ Şi la urmă şi întâi./ N-ai ştiut că-n pântec sunt/ Zămislit ca-ntr-un mormânt,/ Că trăind mă tot frământ/ Către celălalt mormânt. Viziunea e dusă mai departe de cuvintele mamei, în finalul piesei, exprimând o valorizare a vieţii prin moarte: „…moartea ne-nvaţă/ Să simţim că viaţa-i viaţă,/ Şi când viaţa-i fără rost/ O-nnoieşte, cum n-a fost….

Un fragment care ar merita citat în întregime pentru calităţile sale poetice este şi descântecul mătrăgunei, un descântec de dragoste practicat în lumea rurală şi astăzi de fetele îndrăgostite.

            Dincolo de elementele ce configurează o lume arhaică, acest poem dramatic cuprinde şi o puternică încărcătură creştină. Liviu Petrescu consideră că Bartolomeu Valeriu Anania, raportându-se la mitul Mioriţei, „dezvoltă înţelesuri prin excelenţă luminoase, în acord cu filozofia creştină a vieţii. În concepţia sa, povestea ciobanului ucis de fârtaţii cei pizmaşi, trebuie să devină, în cele din urmă, o poveste despre nemurire.[7] Exegetul menţionează două episoade în care moartea este eludată. Unul se referă la însănătoşirea Mioarei ca urmare a dragostei absolute a lui Moldan, care o luase de soţie, chiar dacă e bolnavă de tuberculoză, iar celălalt, din finalul piesei, se referă la supravieţuirea lui Moldan prin copilul ce creştea în pântecele Mioarei. „Jelania Cătălinei, mama ciobănaşului, la căpătâiul lui Moldan, primeşte astfel sonorităţi de imn acatist închinat vieţii celei veşnice: Bucură-te, cel ce mori/ Cu vecia’n subţiori! Bucură-te, rădăcină/ Care birui în lumină […] În concepţia lui Bartolomeu Valeriu Anania, aşadar, balada Mioriţa nu este altceva decât o poveste despre veşnicia vieţii, ceea ce trebuie să recunoaştem, reprezintă o răsturnare deosebit de spectaculoasă a semnificaţiilor ei tradiţionale.[8]

            Intenţia de încreştinare a sensurilor baladei poate fi dovedită cu numeroase exemple. Însă ne vom opri doar la episodul în care Moldan decide s-o ia de soţie pe Mioara chiar dacă aceasta este bolnavă de tuberculoză, convins că dragostea sa o va însănătoşi dar şi asumându-şi riscul propriei îmbolnăviri fatale, după cum se poate observa în replica dată mamei:
„Cătălina: Tu cu moartea te cununi?
Moldan: Fie şi-asta! Sunt ursit
Ca, prin dragoste s-o fac.
Săvârşitu-s-a!

Aceste replici conţin întreaga dogmă a jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, care din iubire pentru oameni acceptă să moară. Expresia „săvârşitu-s-a este chiar ultima afirmaţie a lui Hristos, aflat pe cruce, înainte de a muri. Aceasta este ca o pecete a Proniei divine, semn al împlinirii planului divin de răscumpărare a omenirii din păcat.

            Dacă ne vom opri atenţia asupra vocabularului din text, vom observa o atentă alegere a cuvintelor: majoritatea sunt din fondul principal lexical, acestora adăugându-li-se câteva arhaisme. Neologismele aproape că nu există. Nicu Caranica, poet român stabilit la Paris, face observaţia că nu a găsit decât două neologisme, „interes şi „rotile şi elogiază poezia limbajului din text: „Să nu vină nimeni să-mi obiecteze că i-a fost uşor lui Anania, închizându-se în viaţa ciobanilor, să-i facă să vorbească o limbă fără neologisme! Ciobanii aceştia exprimă uneori gânduri şi abstracţiuni aşa de elevate încât o limbă românească ce ar vrea să le exprime prin comoditatea neologismelor, le-ar dilua într-o frază sau chiar mai multe. Bineînţeles că condensarea aceasta e act poetic în înţelesul cel mai nobil al cuvântului, acela al lărgirii hotarelor spirituale ale limbii prin toate resursele poeziei, dar tocmai acesta este şi sensul de aspect al poeziei lui Anania.[9]

            Mioriţa, ca şi întreaga literatură a lui Bartolomeu Valeriu Anania, este o dovadă a intenţiei scriitorului monah de a valoriza tradiţia în contextul modernităţii, extrăgând sensuri fecunde care ne înnobilează existenţa.

Dr Camelia SURUIANU


[1]Liviu Petrescu, Pământ şi cer, prefaţă la vol. Valeriu Anania, Poeme alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p.6.
[2] Idem.,
[3]Ioan Pintea, Poeme alese, de Valeriu Anania, în Renaşterea, nr. 1, an X, ianuarie 1999, p. 2.
[4]Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Editura Florile dalbe, Bucureşti, 1995, p. 12.
[5]Caietul de sală  al Teatrului „Barbu Ştefănescu Delavrancea“, stagiunea 1967 – 1968, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 202.
[6]Gazeta literară, 12 octombrie 1967, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, ed. cit., p. 205.
[7]Liviu Petrescu, Posfaţă la Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 217.
[8]Idem.,
[9] Fragment exegetic cuprins în Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 213.

Un comentariu:

  1. ELICITARI DOAMNEI DR. CAMELIA SURUIANU PENTRU COMENTARIUL DE INALTA CLASA LA DRAMA MIORITA!

    RăspundețiȘtergere

Related Posts with Thumbnails