18.6.12

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: OMUL - CHIP AL CHIPULUI DUMNEZEIESC. Un chip îndumnezeit: Părintele Ilarion Felea.


                             „Fă, creştine, din tine, din inima trupului tău,
                              o grădină de rai, o biserică a măririi lui Dumnezeu,
                            aşa după cum a fost şi inima celui dintâi om înainte
                                       de cădere spre fericirea ta şi spre lauda şi slava
                                       atotînţeleptului tău Făcător!”
                                                                      (Părintele Ilarion V. Felea)

   Trupul omului devine fiinţă vie prin sufletul său care este suflare de viaţă. Sufletul este chipul lui Dumnezeu în om (Geneză 1,26-27), Mintea, Inima şi Voinţa lui Dumnezeu în mintea, inima şi voinţa omului. Omul, prin sufletul său inimă şi minte a fost destinat, slăvit şi încununat cu cinstea de a  fi Stăpânul Creaţiei. „Cerul cerului este al Domnului, iar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Psalmul 113,24).
   Vorbind despre taina omului Sfântul Grigorie Teologul afirmă: „Eu sunt mic şi mare, jos şi înălţat, muritor şi nemuritor, pământesc şi ceresc. Eu sunt unul cu lumea aceasta de jos, altul cu Dumnezeu de sus; unul cu trupul altul cu sufletul” (Cuvântul 7,23 şi Cuvântul 39,13; trad. I. Pulpea în Studii Teologice Nr. 1-2, 1939, p.92).
 Mântuitorul este deofiinţă cu noi în ceea ce priveşte virtutea omenirii şi asemenea nouă, raportat la activitate. Omul, ca fiinţă şi persoană este o unitate în dualitate: trup şi suflet.
   Viaţa trupului trebuie să fie o inimă neprihănită, un suflet plin de candoare, cum ne spune Sfântul Apostol Iacob: „Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacob 2, 26), iar din Proverbe aflăm că sufletul este luminătorul trupului: „Sufletul omului este un sfeşnic de la Domnul; el cercetează toate cămările trupului” (Pilde 20, 27).
   Puterea cea mai teribilă care ţine trupul într-o vigoare limpede şi armonioasă este Nădejdea creştină, cum zice Psalmistul: „Spre El a nădăjduit inima mea şi am fost ajutat şi a înflorit trupul meu” (Psalmul 138,14).
   Faptele bune, lupta cea bună, lucrarea mântuirii se împlineşte în viaţa trupului, aici pe pământ.
   Domnul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat Împărtăşania- cea mai mare Taină, la Cina Sa cea Mare: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” (Matei 26, 26).
   Marea taină a Întrupării ne-o arată Sfântul Apostol Ioan: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut Slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14).
   Evanghelia mântuirii aduce după naşterea din trup, renaşterea din duh: „Ce este din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3,6).
   Implicarea prin credinţă a fiinţei noastre la jertfa hristică aduce izbăvire trupului: „Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6).
   Trupul este o cale spre desăvârşire, la care ne îndeamnă marele Apostol Pavel: „Vă îndemn, deci fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Romani 12,1).
   După cum toate mădularele omului îi alcătuiesc trupul, aşa toţi oamenii aflaţi în comuniune alcătuiesc trupul hristic slujindu-se reciproc: „Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12,5).
   Creştinii care-şi împodobesc trupul cu lumina virtuţiilor, devin temple ale Duhului: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6,19).
   Urmând calea sămânţei care răsare: rădăcină, tulpină, coroană, floare şi fruct, tot aşa trupul omului trebuie să crească, să se jerfească, desăvârşindu-se ca trup duhovnicesc: „Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15,44).
  Trupul fiind templu al Duhului simbolizează şi Biserica lui Hristos: „Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Coloseni 1,18).
   Înnoirea minţii, restaurarea chipului întru asemănare cu Atotcreatorul s-a făcut prin Întruparea Domnului: „Pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o, prin catapeteasmă, adică prin Trupul Său” (Evrei 10,20).
   Se poate spune cu adevărat că Smerenia este virtutea care revigorează trupul şi salvează sufletul.
   Cel mai sublim mădular al trupului este inima, prin care toate există, trec, pleacă, vin.
   Cunoaşterea lui Dumnezeu, a sinelui şi a semenului se fac prin cercetarea inimii: „Eu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (1 Regi 15,7);... „Căci Domnul cercetează toate inimile şi cunoaşte toată mişcarea gândurilor” (1 Paralipomena 28,9). Din inima plină de har ies toate gândurile şi cuvintele bune şi bine înfăptuite, din cea stearpă ies numai cele rele. „...Inima ta este oare cum este inima mea către inima ta?” (IV Regi 10,15).
   Bucuria, pacea, blândeţea, jertfa, lauda, curăţia, fidelitatea, cunoaşterea şi autocunoaşterea, revărsarea dorului, comoara înţelepciunii dumnezeieşti, izvorul vieţii, flacăra sufletului, credinţa, hotărârea, nădejdea, binecuvântarea, dreptatea, îndreptarea, adevărul, mila, dragostea, slujirea, statornicia, smerenia, etc., toate aceste străluciri şi fericiri sunt prin sălăşluirea harului în inima curată.
   Domnind şi stăpânind peste tot trupul, „inima este organul cârmuitor, tronul harului: mintea şi toate cugetele sufletului sălăşluiesc în ea” (Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit., p.126). Alterarea raţiunii se datoreşte împrăştierii minţii în afara inimii de către simţurile necontrolate. 

   Şi Dumnezeu şi sufletul au puterea de cârmuitori: primul pentru lume, celălalt pentru trup: „Precum Dumnezeu ţine în lucrare şi mişcă toată zidirea (ne descoperă Sf. Grigorie Sinaitul), aşa sufletul ţine în lucrare şi în mişcare mădularele trupului şi îl mişcă pe fiecare spre lucrarea sa” (Filocalia, vol.7, Capete foarte folositoare în acrostih, cap. 81, p.115).
   Sufletul prin multiple sensuri se referă atât la manifestarea vieţii, în plante, în animale şi în om, precum şi la dimensiunea spirituală a acestuia. Definirea sufletului omului ne-o dă Sfântul Ioan Damaschin: „Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă, se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător, adică schimbător prin voinţă pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul Celui care l-a creat, prin care a primit şi existenţa precum şi de a exista prin fire în acest chip” (Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti-1993, p.71).
   În Cuvântul despre trezvie şi virtute, Sfântul Isihie Sinaitul, ne zice că sufletul este simplu şi bun, „căci aşa a fost creat de bunul Stăpân” (Filocalia, vol. IV, traducere din greceşte de Părintele Arsenie Boca, Sibiu-1948, p.68). Aproape similar cu definiţia Sfântului Ioan Damaschin, ne-o dă Sfântul Grigorie al Nisei: „Sufletul este o esenţă creată, vie, noetică, care, atât timp cât sălăşluieşte în trup, împărtăşeşte din el însuşi putere de viaţă şi de simţire unui trup sensibil şi bine întocmit” (Despre suflet şi despre înviere, apud FC, vol.58, pp.205-206, PG 46,29). Sfântul Grigorie Palama, interpretând expresia: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu” , din 1 Corinteni 15,45, spune că suflet viu înseamnă nepieritor şi raţional (Despre Sfântul Duh, cap. 2,8). Nemurirea sufletului exprimă existenţa sufletului dincolo de moarte, prin harul lui Hristos: „Viaţa în Hristos conferă nemurire făpturii umane (arată Mitropolitul Hierotheos Vlachos); în afara ei, nu există decât moarte. Numai harul dumnezeiesc dă viaţă sufletului” (Psihoterapia Ortodoxă, Ed. Învierea- Arhiepiscopia Timişoarei-1998, p.118).
   Când a fost creat Adam, prin suflare divină, sufletul i-a fost insuflat din energia Duhului Sfânt de-viaţă-dătător: „Acest Duh a lucrat creând sufletul, dar nu a devenit suflet (ne învaţă Sfântul Ioan Gură-de-Aur); nu s-a preschimbat în suflet, ci  l-a creat; Duhul Sfânt este dătător de viaţă, fiind părtaş la crearea trupului şi a sufletului. Căci Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt prin puterea dumnezeiască creează făptura” (Mineiul, după orig. gr., nota 1, p.73).
   După observaţiile Sfinţilor Anastasie Sinaitul şi Ioan Damaschin se relevă faptul că sufletul şi trupul au fost create simultan: „Nici trupul nu a existat înaintea sufletului, nici sufletul înaintea trupului” (PG 89, 724/Dogmatica, op. cit., p.71).
   Sfântul Maxim Mărturisitorul confirmă existenţa a trei puteri sufleteşti: „una hrăneşte şi susţine creşterea, alta este imaginativă şi impulsivă, iar alta este raţională şi intelectuală. De cea dintâi se împărtăşesc plantele. Fiinţele neraţionale, pe lângă aceasta, se mai împărtăşesc şi de-a doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, şi de-a treia” (Filocalia, vol. II, Capete despre dragoste, III, cap. 32, p.109).
   Animalele există în sine prin spirit vital (energie, lucrare), îngerii neavând trup, nu au duh dătător de viaţă, ci sunt fiinţe noetice şi inteligente prin minte şi cuvânt, prin urmare, „numai omul a fost făcut după Chipul Cel în trei ipostasuri” (Sf. Grigorie Palama, Omilia 60, EPE II, orig. gr., p.512). După chipul treimic al Supremei Treimi (Minte, Cuvânt şi Duh)- acelaşi Sfânt Grigorie Palama, arată că şi sufletul este îzestrat cu trei calităţi: „mintală (înţelegătoare), cuvântătoare şi duhovnicească”. Drept aceea, sufletul „trebuie să-şi păzească  treapta” lui, „să fie numai după Dumnezeu, să se alipească numai de El şi să I se supună şi să-L asculte numai pe El; numai spre El să privească şi să se împodobească cu amintirea şi cu contemplarea neîntreruptă şi cu dragostea cea mai caldă şi mai înfocată faţă de El” (ibid., cap. 40, pp.449-450).  
   Sufletul este lumea de taină, lumea spirituală a vieţii trupeşti-temelie şi stâlp al vieţii duhovniceşti: „Viaţa umană (spune Părintele Ilie Moldovan) apare astfel închegată în întregul indestructibil al persoanei umane care poate fi concepută ca o formă unică pe care o îmbrăţişează sufletul întrupat” (Cinstirea sf. moaşte în B.O.; în Ortodoxia, an. XXXII, 1980 nr.1, p.125). Cetatea vieţii omului, altarul credinţei, catapeteasma libertăţii, precum şi sălaşul iubirii se află în inima sa.
   Sufletul este îmbrăţişarea şi simfonia vieţii, care trece dincolo de existenţă, întru trăire.
   Când sufletul nu mai lucrează duhovniceşte, potrivit firii sale dintru început, moare spiritualiceşte: „deşi se poate ca el să-şi păstreze viaţa la arătare, nu mai este viu, ci mort. Spre pildă, atunci când tu, om fiind, nu păzeşti virtuţiile, eşti lacom şi sfidezi legea, cum poţi spune că ai suflet? Pentru că te mişti? Dar aceasta este şi a făpturilor necuvântătoare. Pentru că mănânci şi bei? Dar şi fiarele sălbatice fac aceasta. Atunci, poate pentru că umbli pe două picioare? Aceasta mă face să cred că eşti mai degrabă un aminal cu înfăţişare omenească” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 6 la II Corinteni. NPNF, vol.12, p. 307).
   Întreaga viaţă ascetică luminată de Sfintele Taine reface terapeutic sufletul bolnav: „Desfăcându-se deci sufletul de aplecarea spre cele rele, şi alipindu-se prin dragoste de Cel Bun şi supunându-se Lui prin fapte şi lucrări virtuoase, e luminat de El şi înfrumuseţat, făcându-se bun şi ascultător de sfaturile şi de îndemnurile Lui, de la Care primeşte iarăşi viaţa cea cu adevărat veşnică” (Sf. Grigorie Palama, op. cit. , cap. 39, p.449).
Calea către Dumnezeu, trebuie să treacă întotdeauna prin inimă, şi apoi prin minte. Spre urcuşul minţii ne întinde mâna Sf. Maxim Mărturisitorul: „Înfrânează iuţimea sufletului cu dragostea, veştejeşte partea poftitoare a lui cu înfrânarea, înaripează partea raţională a lui cu rugăciunea. Şi lumina minţii nu se va întuneca niciodată” (Sf. Maxim, op. cit., IV, cap.80, p.139). Mitropolitul Hierotheos Vlachos, face un pas radical şi spune că şi trupul, nu numai sufletul este creat după Chipul Creatorului: „Întrucât sufletul se află pretutindeni în trup, se poate considera că atât omul în întregimea lui, cât şi trupul omenesc în sine sunt zidite după chipul lui dumnezeu” (Psihoterapia Ortodoxă, op. cit., p.137).
   În tradiţia biblico-patristică conceptele suflet, inimă, minte şi raţiune se identifică între ele, deşi termenii sunt interschimbabili. Astfel, sufletul este identic cu mintea în întregul său ansamblul, dar şi ca putere a sa unit în întregime în minte, cuvânt şi duh. Fiindcă, termenii suflet şi minte se întrepătrund, înseamnă că şi mintea este triadică: „Atunci când unitatea minţii este triunitară, rămânând totuşi una, ea este unită cu Unitatea Treimică dumnezeiască. Unitatea minţii devine treimică atunci când se întoarce la sine şi se ridică prin sine la Dumnezeu” (Filocalia orig. gr., vol. IV, Sf. Grigorie Palama, Despre isihaşti, p.133).
 Luat în ansamblul său cu toate puterile sale sufletul se numeşte tot minte, având esenţă şi energii. Aflăm deci, că esenţa sufletului este inima, iar energia sufletului sau lucrarea minţii e alcătuită din gânduri şi imagini inteligibile. Când lucrarea minţii, energia coboară mintea în inimă, atunci mintea devine inimă. Iisus Hristos Domnul nostru binecuvintează pe aleşii Săi cu inima curată: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceea vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), iar Marele Pavel mărturiseşte slava lui Dumnezeu din inimile noastre: „-El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească  cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos” (II Corinteni 4,6). Prin inimă primim revelaţia cunoaşterii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel se roagă „ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă de-a vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, întru cunoaştere Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi” (Efeseni I, 17-18). Înnoirea minţii înseamnă curăţia inimii. Adresându-Se Ucenicilor după Înviere, Domnul înlocuieşte termenul inimă cu minte „le-a deschis mintea (adică inima) ca să priceapă Scripturile” (Luca 24,45).
   Uneori, şi energia minţii, raţiunea sau cugetarea este numită tot minte. Adresându-se Corintenilor Sfântul Apostol Pavel le spune: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea” (I Corinteni 14, 14-15). La Sfântul Maxim Mărturisitorul inima, raţiunea şi mintea deşi sunt identice, au caracteristici distincte: „Mintea curată vede lucrurile drepte; raţiunea exercitată aduce cele văzute sub privire” (Sf. Maxim, op. cit., II, cap.97, p.101).
   Alteori, termenul minte defineşte atenţia. Mitropolitul Teolipt al Filadelfiei leagă mintea de atenţie, cuvântul de „chemarea numelui dumnezeiesc”, iar duhul, de smerenie şi dragoste. Când sufletul lucrează prin puterile sale astfel, „întreg omul dinlăuntru liturghiseşte Domnului” (Filocalia, vol. VII, Despre ostenelile vieţii călugăreşti, p.60). 
   Mintea omului credincios, care-şi are începutul în Dumnezeu, caută permanent să se împărtăşească de modelul ei divin. „Dumnezeu este minte nepătimitoare, mai presus de toată mintea şi de toată nepătimirea (potrivit Cuviosului Nichita Stithatul); lumină şi izvor al luminiicelei bune; înţelepciune, Cuvânt şi cunoştinţă şi dătător de înţelepciune, de cuvânt şi de cunoştinţă. Precum Mintea-Tatăl zămisleşte Cuvântul care îi crează şi recrează pe oameni, tot astfel cuvântul odrăsleşte mintea sufletului omenesc, rezidind ca alte ceruri sufletele oamenilor de acelaşi neam cu sine, şi făcându-le tari prin răbdare şi prin virtuţiile cu fapta. Mintea omului nu numai că rezideşte prin cuvânt sufletele celorlalţi oameni, dar le face vii prin duhul gurii sale. Astfel, mintea care se mişcă spre Dumnezeu recrează alte suflete, vădindu-se şi ea ziditoare a lumii înţelegătoare, imitând pe Dumnezeu, Ziditorul lumii mari ” (Filocalia, vol. 3,  Cele trei sute de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, cap.1, p.268; cap.12, p.273).
   Analizând starea naturală a minţii, Sfântul Marcu Ascetul ne defineşte mişcările ei fireşti, nefireşti şi suprafireşti: „Trei sunt locurile spirituale la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu, păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se războieşte cu oamenii pe motiv că o nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt” (Filocalia, vol.I, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, cap. 90, p.300).
   Prin urmare, desfăşurarea întregii vieţi a omului este determinată de minte, de urcuşul şi coborâşul mişcărilor ei: „Mintea noastră este la mijloc între două fiinţe, care îşi lucrează fiecare cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger şi drac. Dar ea are libertatea şi puterea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea” (Sf. Maxim, op.cit., III, cap.92, p.122). Aşadar, mintea care este în mod egal în toate şi prin toate, uneşte sau dezbină sufletul, în funcţie de calea aleasă. Prin esenţa sa se află în inimă, iar prin energie în afara trupului. Viaţa minţii, starea firească constă în unirea ei cu mintea lui Hristos (şansa creştinilor), după cum ne descoperă Apostolul cel Mare: „Noi avem gândul (mintea) lui Hristos” (I Corinteni 2,16). Această unire se realizează în lumina harului rugăciunii. „Precum pâinea este hrană trupului (observă Sf. Evgarie Ponticul) şi virtutea hrană sufletului, aşa rugăciunea duhovnicească este hrana  minţii” (Filocalia, vol. I, Cuvânt despre rugăciune, cap.101, p.105).
   Dobândirea unei minţi curate este una din poruncile Apostolului Pavel: „Fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui” (Romani 14,5).
   Cuviosul Nichita Stithatul ne desprinde câteva din puterile şi energiile sufletului-minte: „Puterile cuprinzătoare ale minţii sunt patru: cuminţenia, agerimea, înţelegerea şi destoinicia. Cel ce uneşte acestea cu cele patru virtuţi cuprinzătoare ale sufletului, însoţind cu cuminţenia minţii+cumpătarea sufletului; cu agerimea+chibzuinţa; cu înţelegerea+ dreptatea; cu destoinicia+bărbăţia, şi-a întocmit sieşi, în chip îndoit, căruţă cu foc ce-l duce la cer şi din care luptă împotriva celor trei căpetenii şi puteri generale ale oştirii patimilor: iubirea de argint, iubirea de plăceri şi iubirea de slavă” (op. cit., I, cap.12, pp.190-191).
   În general, mintea situată în lumina ei firească se poate opune gândurilor rele, îmbogăţindu-se întru cunoştinţa de Dumnezeu şi desăvârşindu-se, cum afirmă Sf. Maxim: „Mintea desăvârşită este aceea care prin credinţă adevărată a supracunoscut în chip supraneştiut pe Cel supranecunoscut şi contemplă trăsăturile universale ale făpturilor Lui şi a primit de la Dumnezeu cunoştinţa cuprinzătoare a Providenţei şi a Judecăţii arătată în ele; se înţelege, atâta cât e cu putinţă oamenilor” (Sf. Maxim, op. cit. III, cap.99, p.123).
   Nu numai prin lepădarea de patimi, aflăm mântuirea, ci şi prin conlucrarea cu Domnul, fapte petrecute în inimă. „Trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă (afirmă Sf. Marcu Ascetul) şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în împărăţia cerurilor” (op. cit., cap.149, p.307).
   Inima, pe lângă faptul că este un organ fiziologic sau centrul vieţii psihologice, mai este şi capelă duhovnicească, care în lumina harului se dezvoltă întreaga noastră viaţă spirituală. Părintele arhimandrit Sofronie ne desluşeşte taina inimii astfel: „Cel care pătrunde în ascunzişurile inimii sale se va găsi faţă către faţă cu însăşi taina fiinţei sale, iar cel care s-a dăruit pe sine cu inimă curată contemplării eului său lăuntric ştie că mişcările duhovniceşti ale inimii sale sunt absolut imposibil de cuprins, deoarece, în adâncul său, inima atinge acea stare fiinţială în care nu există nici un fel de mişcare” (Arhim. Sofronie Saharov, Sfântul Siluan. Viaţă-Învăţătură-Scrieri, Paris, 1952, p.10).
Ateii, purtători ai vieţii trupeşti, care îşi coboară mintea în ură, considerau că ucigând inima şi după moarte pot opri viaţa aici, pe pământ neînţelegând că sufletul se înalţă la ceruri.
          Temniţele comuniste, au excelat nu numai prin tortura trupului şi prigonirea fără egal a sufletului dar sunt mărturii că ritualuri satanice profanau trupurile şi după moartea deţinuţilor.
         Unul din chipurile îndumnezeite ale creştinilor români, care arunca pâlpâirile razelor sale pe frunţile înmiresmate de har ale dţinuţilor politici, şi-a stins viaţa cu rodul său frumos în temniţa de la Aiud în anul 1961.

   Era prin anii 1960-1961, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă prin toate formele de mass-media din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit părintele Ilarion Felea.
   Cine nu-l cunoaşte pe părintele Ilarion Felea din Aiud ?
Toţi ştiam, unul de la altul, că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog. Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteam sibienii şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la Catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La Catedrală, credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea.
   La Academia teologică catedra lui se transforma în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet, toată lecţia din ziua aceea. Fizic, era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.
   Era moţ la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii:
-     Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!
   Şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea, în vremile de vrednicie ale moţilor.
  Scria cu duh deosebit despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii, mai ales de cei tineri.
   În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea: Părintelui Stăniloae, a ieromonahului Anania şi a Părintelui Ilarion Felea, toţi fiind la Aiud la ora aceea.
   Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştinească. Pe Părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele, noi „fraţii şi rudeniile lui de idealuri şi suferinţă”. N-a fost bătrân dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală; aşa se „planifica” în puşcăriile comuniste.
   Oamenii, respectiv noi, deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului, până a închis ochii. Aflând vestea mutării sale la Domnul, am stat de veghe două seri, până l-au dus la groapă la Trei Plopi, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară, au şi dat alarma cei de jos de lângă morgă, unde era mortul:
-     Acum îl duce la groapă pe Părintele Felea!
Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droşcă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră, ducând sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul calului.
   Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acum începea prohodul. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi, se rugau după rânduială: Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău, Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Acestea le rosteau toţi, chiar dacă în celulă nu era preot, dacă era preot se făcea o rânduială mai dezvoltată, tot sub pătură.
   Cei de jos ne comunicau  că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de seviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima mortului, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu şi ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.
Carul funebru se ducea la Trei Plopi, la cap i se punea un stâlp de lemn, pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste, atâta mai rămânea din viaţa omului.
   Când se încheia prohodul cu cuvântul Amin, se mai auzeau morsele la perete şi la calorifer: Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!”
  
(Preot Ioan Bărdaş, articol preluat din Telegraful român, Nr.31-34/1994, p.4)

 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

    Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.
    + Duminica Sfinţilor Români (17 Iunie 2012), Brusturi- Neamţ

Un comentariu:

Related Posts with Thumbnails