Înştiinţare a Mănăstirii Petru Vodă cu privire la susţinerea demersurilor de canonizare a Părintelui Gheorghe Calciu

1. Noi, Mănăstirea Petru Vodă, mărturisim, împreună cu Prea Cucernicul Părinte Gheorghe Calciu, următoarele:

Ca mulţi credincioşi din întreaga lume ortodoxă, credem că Părintele Gheorghe a fost un vas ales al Duhului Sfânt, din următoarele raţiuni:

-         prezenţa Duhului Sfânt în chip evident, permanent şi crescător în viaţa sa, cunoscută atât din propriile sale cuvinte şi fapte, cât şi din mărturiile tuturor celor ce l-au cunoscut, ale celor ce i-au fost fraţi de suferinţă şi ale celor ce i-au fost ucenici;

-         preoţia de înaltă trăire, demonstrată şi prin activitatea misionară, de zidire duhovnicească, de cateheză şi de duhovnic;

-         activitatea apologetică – mărturisirea curată şi însutit roditoare a credinţei ortodoxe, profunzimea şi sfinţenia scrierilor sale, ce consună cu toată literatura Duhului Sfânt prin substanţa celor propovăduite, şi aportul său personal la patristica ortodoxă;

-         pătimirile vreme de 22 de ani în temniţe – chinurile duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti îndurate pentru mărturisirea credinţei ortodoxe şi asumarea lor ca jertfă de bunăvoie pentru dragostea de Hristos;

-         impactul asupra întregii lumi creştine şi importanţa Părintelui Gheorghe ca mărturisire apostolică şi simbol al demnităţii umane;

-         prezenţa Duhului Sfânt (manifestat prin pacea harică, buna mireasmă, revelaţii, vindecări trupeşti, despătimiri, exorcizări) întru pomenirea numelui său şi întru sfintele sale moaşte, arătat prin ajutorul dumnezeiesc grabnic pe care îl primesc oamenii care se i roagă, fie la mormânt, fie de departe;

Din aceste considerente, împreună cu mulţimea de credincioşi din ţară şi de peste hotare, încă din clipa mutării sale la Domnul l-am cinstit, săvârşind în fiecare zi parastase şi rugăciuni la mormântul său şi în sfânta biserică, cu tămâieri, cântări şi închinare ortodoxă, ca unui sfânt părinte, cu înţelegerea mărturisită mai sus: „cinstim pe sfinţi prin viu grai, prin scris, în gândire, în jertfe duhovniceşti, în biserică, în sfintele icoane” (Sinodiconul Ortodoxiei).

Oricine doreşte să participe cu mărturisirea sa la întocmirea unui dosar de canonizare este rugat să trimită materialul său pe adresa Mănăstirii Petru Vodă[1].

Integral la: Mănăstirea Petru Vodă

 

Putin decretează mobilizarea

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a emis decretul privind mobilizarea cetățenilor în rezervă pentru instruirea militară pe un termen de două luni.

Potrivit decretului, citat de unian.net, cetățenii în rezervă ai Federației Ruse sunt mobilizați în scopul instruirii militare în cadrul forțelor armate rusești, Ministerului de Interne, organelor Pazei de Stat și Serviciului Federal de Securitate.

Sursa:

EUROTV

Părintele Arsenie Boca: "Cărarea Sfântului Pavel"

„Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri, dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite ce o au unii creştini despre „mântuirea în dar”, pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmează că noi trebuie doar să „credem” că suntem „mântuiţi” şi cu asta am făcut totul ce ar atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după cuvintele Sf. Maxim: „Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, cum lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului său. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la ură, stârnind împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm, huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi”. (Corinteni 4, 12-13) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocăreşte, îl huleşte şi-l prigoneşte. Ei aveau ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze (din cale) pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci pe potrivnicii care lucrau acestea îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi apostoli, biruind prin „înfrângerile” lor pe cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă deci şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc. Iar de nu, e cu neputinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, în op. cit., p. 10) Darul mântuirii deci se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Pilda Mântuitorului i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă (Filipeni 3, 14), fără să se fi socotit că a ajuns (Filipeni 3, 13), mărturisind abia la capătul alergării: „Calea am săvârşit, credinţa am păzit (2 Timotei 4, 7).... de acum aştept cununa,” (Timotei 4, 8) – unirea desăvârşită cu Hristos. Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu şi aşa a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii, căci iată Sf. Pavel era om, cu păcate grele, ba şi bolnăvicios, şi iată-l, luptându-se după lege, pentru legea care rezumă Scriptura şi mântuirea, că s-a arătat mai presus de lunecuşul plăcerii şi ascuţişul durerii. A ieşit din cercul vicios al plăcerii şi al durerii, în care de obicei se învârte până la absurd viaţa omenească. Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi a noastră mântuire, ceea ce e tot una cu crearea firii din nou. Mântuitorul omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul.

Ca mărturii netrebnice îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi, (Matei 28, 10) pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, ed. I, vol. 2), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nicio urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul. Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Cu toate acestea, dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfintii Apostoli Petru şi Pavel

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)  

Iubiţi credincioşi,   Sfînta noastră Biserică prăznuieştre astăzi pomenirea Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintîi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cît de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc şi se cîntă în toate zilele prin sfintele biserici?

Însă, a vorbi după vrednicie despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aceşti mari stîlpi ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinţă pentru noi păcătoşii, deoarece numai Dumnezeu ştie ostenelile, chinurile şi nevoinţele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după înălţarea Domnului la cer.

Însă, avînd nădejde în rugăciunile Sfinţilor Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viaţa şi unele învăţături din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos şi spre folosul nostru sufletesc.
Pe Sfîntul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfîntului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Adîncurile învăţăturilor omeneşti, neavînd de la cine le învăţa, Simon-Petru, căci aşa se chema înainte de alegerea sa, a rămas fiu credincios al tatălui său, care l-a deprins de mic să prindă peşte în apele lacului Tiberiada, pentru a-şi cîştiga pîinea cea de toate zilele.

Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a născut, a copilărit şi a crescut Sfîntul Apostol Petru. Aici a deprins el meşteşugul pescuitului. Aici a învăţat el a vîsli pe valuri, a cîrmui corabia, a înfrunta furtunile, a arunca undiţa în apă, a cîrpi mrejile, a răbda truda, a suferi de foame şi de sete sau a aştepta fără somn, nopţi de-a rîndul pînă putea să pescuiască ceva.

Apoi, căsătorindu-se şi auzind că Sfîntul Ioan propovăduieşte despre Mesia, a primit de la el, împreună cu Andrei, fratele său, botezul pocăinţei în apele Iordanului, neştiind că aproape de casa sa, în cetatea Nazaretului, locuieşte Acela care avea să fie Dascălul şi Învăţătorul său. Şi iată că vine Hristos cel mult aşteptat. Iese la propovăduire, trece prin Capernaum şi prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, caută corabia lui Iona Galileeanul, află pe Petru, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele din Simon în "Chifa", care se tîlcuieşte "Piatră" sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti, sau "vînător de oameni", cum i-a zis Mîntuitorul, cînd l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru îşi lăsă casa şi soţia, îşi lăsă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai rîvnitor apostol.

La picioarele Domnului a învăţat Petru adîncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pămînt, a simţit bucurii nemaicunoscute pînă atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19).

Cu rînduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plînge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, după Înviere, arătîndu-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său.

Toader Popescu (+28 Iunie 2006), unul din cei mai mari Sfinţi ai închisorilor

Toader Popescu, avocat din Iaşi, a fost şeful studenţilor legionari din Iaşi, motiv pentru care a fost arestat şi condamnat la închisoare pe viaţă, pe care a făcut-o cu bărbăţie, fără să cîrtească vreodată, deşi a trecut prin cele mai grele încercări – schingiuri, tortură, bătăi, batjocuri, izolare, şi alte multe mizerii ale regimului marxist adus de hoarde cotropitoare în România. Foarte asemănător ca fire cu Părintele Justin Pârvu, şi aproape de o vîrstă (era născut la Darabani, în 1920, cu un an mai tînăr decît duhovnicul nostru), a fost printre cei mai tăcuţi şi mai neştiuţi, atît în închisoare, cît şi după eliberarea din 22 August 1964 de la Aiud. Toader Popescu a fost unul dintre cei cinci care au fost eliberaţi ultimii din Aiud, deoarece nu li s-a putut îndoi şira spinării, n-au cedat la nici un fel de presiune şi la nici un fel de compromis. Despre temniţa cumplită prin care a trecut, despre faptul că a fost printre cei mai demni şi mai neînduplecaţi în faţa compromisului şi a trădării, a vorbit foarte frumos Părintele Dimitrie Bejan, intervievat de Părintele Ioanichie Bălan:

“Două sute [eram în Zarca Aiudului]. Iar, în total, la Aiud erau până la zece mii de deţinuti. Noi nu am acceptat reeducarea la Aiud. Le-am spus că rămânem aşa cum suntem. Ne-au pedepsit, dar nu sunt supărat. Ne dădeau câte o jumătate de porţie de mâncare. Eram învăţati cu mizeriile acestea. Noi am fost cinci oameni care am ieşit ultimii din puşcărie, la 22 august, 1964. Cred că cel mai bun om care a ieşit de la Aiud este un ţăran, Toader Popescu, dintr-un sat de pe lângă Iaşi, un adevărat sfânt, părinte. Nu ştiu dacă mai trăieşte sau nu, dar era realizat, părinte. A suferit mult şi nu a protestat niciodată! Eu mai protestam, mai căutam încă dreptate.” (În smerenia sa, Toader Popescu a ascuns faptul că era, de fapt, avocat…)

După acei ani cumpliţi, l-a căutat pe Părintele Justin şi i-a fost printre cei mai apropiaţi prieteni şi sfetnici. Cei care i-au cunoscut pe amîndoi, pot spune despre Toader Popescu că a fost cel mai bun prieten al Părintelui Justin. De o smerenie uriaşă, a trecut neobservat şi nevăzut, cu simplitatea sa cucerind pe toţi cei ce l-au cunoscut şi au dorit să se folosească de viaţa sa de sfinţenie.

Părintele Nicolae Grebenea, un alt mărturisitor al temniţelor antihriste, era bun prieten cu Toader Popescu şi cu soţia sa. De multe ori îşi făcea vreme să-i cerceteze şi să-i mai vadă, şi, deoarece îi erau foarte dragi şi deoarece era mai în vîrstă decît cei doi, zicea întotdeauna: “Mă duc la copii”.

Părintele Grebenea şi-a făcut obicei să aştearnă pe hîrtie multele întîmplări din viaţa sa, iar pe unele dintre ele ni le-a dat şi nouă, în 1999, ca să le edităm şi să le prelucrăm. Au apărut în volum, sub titlul “Amintiri din întuneric”. Cînd s-a apropiat de o formă finală a manuscrisului său, i l-a dat lui Toader Popescu să îi facă o lectură. Şi pentru că în mai multe locuri a pomenit de prietenul său mai tînăr, acesta din urmă, oriunde a găsit scris despre sine, sau vreun episod în care era menţionat şi numele de Toader Popescu, a tăiat tot. Cu greu a acceptat să fie menţionat o singură dată în carte, cu referire la muncile silnice de la mina Baia Sprie, în acest pasaj:

“Am lucrat şi cu un admirabil tânăr avocat ieşean, Tudor Popescu, bărbat de înalte convingeri, înţelept şi optimist, calm, prevăzător, blând, caracter ferm, orizont cultural deosebit, memorie excepţională, un profund creştin ortodox, un spirit ales, modest, prea modest, fost şef al Centrului studenţesc legionar din Iaşi, stimat de toţi cei care l-au cunoscut, un mare prieten şi un talent poetic. Tot pe galerie lucram cu el. Duceam materialele sus pentru lucru: sfredele, motorină. Cu Tudorică stătusem în celulă în anul 1949. Era talentat, fire meditativă; făcuse câteva cântece frumoase ce se cântau peste tot în temniţă. El conducea sania la întoarcerea de sus cu o viteză ce mă înspăimânta. Era plăcut şi munca ne-a apropiat sufleteşte. Despărţindu-ne, am rămas prieteni de suflet şi de suferinţă.”

Soţia lui Toader Popescu, astăzi maica Varvara de la Mănăstirea Paltin, ne-a povestit cîte ceva despre soţul ei, între care faptul că îi plăceau mult lucrurile făcute cu mîinile sale, şi că îi plăcea mult să se ostenească pentru a se putea bucura de propria sa muncă, preferînd osteneala în detrimentul lucrurilor cumpărate.

O familie de tineri, care se ataşaseră de Toader Popescu şi de soţia sa, îşi făcuseră obicei să vină cît de des puteau ca să-i cerceteze pe bătrîni. Pentru că tînăra soţie se plîngea de dureri de cap care o cuprindeau foarte des, bătrînul Toader i-a zis: “Lasă-mă să-ţi pun mîna pe cap, poate te vei simţi mai bine”. Şi într-adevăr, aşa a şi fost: fără să-şi dea seama cînd, au lăsat-o durerile. Şi aceasta nu numai o dată, ci de cîteva ori. După săvîrşirea sa în anul 2006, tînăra femeie a mers la cimitirul unde era îngropat ori de cîte ori era cuprinsă de migrene şi la atingerea cu capul de crucea bătrînului, o lăsau durerile.

În anul 2006 s-a săvîrşit cu pace, în ziua de 28 Iunie, şi a fost îngropat într-un cimitir din Iaşi. Soţia a venit la Părintele Justin, care i-a propus să vină şi să-şi petreacă ultimele zile alături de obştea de maici. În anul 2012, cu acordul soţiei, Mărturisitorul Toader Popescu a fost adus la Mănăstirea Petru Vodă şi îngropat în cimitirul de obşte. Pentru buna mireasmă şi culoarea de netăgăduit a capului său, acesta a fost păstrat spre închinare în mănăstire, la hotărîrea Părintelui Justin.

Darul facerii de minuni îl lucrează şi astăzi, şi pacea inimii o dăruieşte tuturor celor cei ce vin să se închine cu credinţă la moaştele sale, puse la închinat în biserica Mănăstirii Petru Vodă. Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!

*

Text alcătuit de monahul Filotheu Bălan

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: SFÂNTUL PAVEL – APOSTOL al NEAMURILOR şi UCENICUL său PETRE ŢUŢEA – APOSTOL al NEAMULUI.

  

„Pavel al lui Iisus Hristos, chemat de El Apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei  lui Dumnezeu, pe care a făgăduit-o mai înainte prin proorocii Săi, despre Fiul Său, care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea Lui din morţi, Iisus Hristos, Domnul nostru, prin care am primit har şi apostolie, ca să aduc în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile.”

             (Sf. Ap. PAVEL - Epistola către Romani, 1,1-5)

   „Poporul Român e una din minunile lui Dumnezeu în marşul Lui pe pământ.”

                 (Filosoful mărturisitor creştin-ortodox PETRE ŢUŢEA)

         

TAINA SUFERINŢEI ŞI A JERTFEI

   Suferinţa creştin-ortodoxă este consubstanţială cu omul creştin şi este una din marile virtuţi dumnezeieşti în care rodesc toate celelalte între care Jertfa divină.

   Un răspuns mulţumitor cu privire la suferinţă n-a venit din nici o parte a unui sistem moral, filosofic ori religios, fiindcă au confundat suferinţa de esenţă divino-creştină, cu durerea ca nevoinţă biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă, depresie, închipuire, deprimare, amăgire, înşelare,etc.).  

   Suferinţa zămisleşte Jertfa în care se întrupează Trinitatea virtuţiilor: credinţa, nădejdea şi dragostea.

        În societatea atât de precară şi foarte turmentată de astăzi, Durerea şi-a extins deputăţia desculţă şi despletită a dramei hegemonico-democratice, prin pârghiile ei de putere:

   deismul, diabolismul, desperarea, depresia, dezgustul, decadenţa, declinul, descompunerea, demenţa, delirul, debilitatea, deficienţa, digresiunea, degenerarea, delapidarea, delicvenţa, demagogia, demolarea, demonstraţia, demoralizarea, denaturarea, denigrarea, denivelarea, descumpănirea, deportarea, despotismul, destrăbălarea, desuetudinea, dezmăţul, deşertăciunea, detractarea, detronarea, devalizarea, devastarea, devierea, dezaxarea, dezbinarea, dezastrul, despuierea, dezechilibrul, dezertarea, dezinteresul, dezmoştenirea, deznaţionalizarea, dezolarea, dezonorarea, dezorganizarea, dezrădăcinarea, dezunirea, dialectica, dictatura, dilema, discreditarea, discriminarea, disimularea, disjuncţia, dispariţia, dispreţul, diversiunea, divertismentul, divorţul, dizgraţia, dobânda, dobitocia, doctrina, dosarul, dosirea, dresura, drogul, duba, duduia, duhoarea, duplicitatea, durerea, duşmănia, etc.

  Suferinţa şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este izvorul celor şapte râuri ale durerii şi suferinţei creştinului:  vrăjmaşul, oamenii, firea personală căzută, suferinţa îngăduită de Dumnezeu ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul nostru, suferinţa Crucii sau jertfa ca împlinire şi dăruire întru dragostea de Dumnezeu şi de Neam.

   Suferinţa este un dar-virtute de la Dumnezeu, iar durerea este un împrumut de la cel vrăjmaş şi de la oameni.   

Ultimatumul din 28 iunie 1940. Basarabia-Bucovina.Info publică documentul sovietic trimis Guvernului Regal al României

Aviz cu privire la semnificaţia datei de 28 iunie 1940 – Academia de Ştiinţa a Moldovei

Evenimentele care s-au derulat cu 70 de ani în urmă pe malurile Nistrului, în special între 26 şi 28 iunie 1940, revin astăzi cu o nouă forţă şi semnificaţie în atenţia opiniei publice din Republica Moldova şi din exteriorul statului nostru, reclamând o clarificare documentată ştiinţific şi răspunsuri temeinic argumentate. Este de datoria Academiei de Ştiinţe a Moldovei să se pronunţe în această privinţă, în spiritul rigorilor academice şi al responsabilităţii ştiinţifice.
Ştiinţa istorică a acceptat drept punct de plecare al acestor evenimente: Tratatul de neagresiune sovieto-german şi Protocolul adiţional secret, semnate la 23 august 1939 la Moscova de comisarul sovietic de externe, V. M. Molotov, şi ministrul de externe al Germaniei, Ioachim von Ribbentrop. Înţelegerile confidenţiale sovieto-naziste au jucat un rol fatal în destinul păcii mondiale: cele două forţe ireconciliabile până la acea dată – regimul comunist sovietic şi cel nazist – şi-au asumat statutul de arbitri ai păcii şi şi-au împărţit „sferele de interese” în Europa de Est. În punctul 3 al Protocolului adiţional secret se arăta că „în ceea ce priveşte Europa de Sud-Est, partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia”, partea germană manifestând „o totală lipsă de interes faţă de aceste teritorii”. Recunoaşterea „sferelor de interese” pentru o parte sau alta la înţelegerile din capitala sovietică presupunea acordarea „dreptului” de ocupaţie asupra unor ţări întregi sau porţiuni din teritoriul unor ţări aparte. Pactul sovieto-german de neagresiune şi Protocolul adiţional secret au deschis porţile celui de-al Doilea Război Mondial, au predeterminat distrugerea şi dispariţia Statului Polonez, a Ţărilor Baltice independente, precum şi o serie de anexări şi amputări teritoriale din contul unor ţări suverane ca Finlanda şi România.
Primele semnale privind intenţia guvernului URSS de a redeschide „cazul Basarabiei” datează din noiembrie-decembrie 1939, atunci când României i s-a sugerat ideea încheierii unui acord de ajutor reciproc cu Moscova, după modelul celor semnate de Statele Baltice, însă împotmolirea Armatei Roşii în războiul împotriva Finlandei a avut drept efect renunţarea la acest scenariu. Guvernul sovietic a revenit asupra acestui subiect la 29 martie 1940, după încheierea păcii cu Finlanda. Începând cu luna aprilie, comandamentul militar sovietic a dispus redislocarea unor importante trupe de pe frontul de operaţiuni finlandez la locurile de amplasare permanentă şi concentrarea unor unităţi noi în districtele militare Kiev şi Odesa.
În mai 1940, în urma ocupării de către Germania hitleristă a unor ţări europene şi a atacului asupra Franţei, conducerea sovietică a început preparativele concrete pentru „rezolvarea” chestiunii Basarabiei. La 3 iunie, şeful statului major al districtului militar Kiev, N. F. Vatutin, a elaborat şi a transmis comisarului sovietic al apărării, S. C. Timoşenko, un memoriu strict secret privind operaţiunea militară împotriva României. Scopul strategic al acestei operaţiuni era distrugerea statului Român, ocuparea Turciei europene şi stăpânirea Dardanelelor. La 13 iunie, la Kremlin a avut loc o consfătuire a conducerii supreme politice şi militare sovietice, la care au participat I. Stalin, V. Molotov, S. Timoşenko, B. M. Şapoşnikov, şeful Marelui Stat Major, comandanţii celor două districte militare Kiev şi Odesa – Jukov şi Boldin – şi alţii, la care s-a discutat operaţiunea împotriva României. În consecinţă, a fost emisă directiva comisarului apărării şi şefului Marelui Stat Major Nr. 101396/ss, conform căreia trupele sovietice plasate la frontiera cu România trebuiau, la data de 24 iunie, ora 22.00, „să fie gata de ofensiva hotărâtoare cu scopul de a distruge armata română şi de a ocupa Basarabia”. Cele trei armate (a 5-a, a 9-a şi a 12-a), care urmau să atace teritoriul României, erau reunite în cadrul Frontului Sud, sub comanda generalului Jukov. La 23 iunie, Jukov raporta comisarului apărării imposibilitatea încheierii concentrării de trupe la 24 iunie, din cauza dificultăţilor de transport, estimând pregătirea efectivului pentru luptă către dimineaţa zilei de 27 iunie.
La 21 iunie, şeful Direcţiei Politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis, a emis directiva Nr. 5285/ss cu privire la activitatea politică şi de propagandă în perioada operaţiunii împotriva României.
Pe plan diplomatic, urmărind realizarea pretenţiilor sale asupra Basarabiei, conducerea sovietică a urmat linia înţelegerilor secrete cu Germania, din 23 august 1939. Astfel, imediat după căderea Franţei, la 23 iunie 1940, Molotov i-a comunicat ambasadorului german la Moscova, von Schulenburg, intenţiile sovietice de „soluţionare pe cale paşnică” a problemei Basarabiei. Bucovina era inclusă în „rezolvarea” chestiunii basarabene. Dacă România nu accepta o soluţie paşnică, URSS era decisă să aplice forţa armată. Răspunsul părţii germane a fost prezentat la 25 iunie. Germania îşi „onora” înţelegerea în privinţa Basarabiei, însă a obiectat împotriva pretenţiilor sovietice asupra Bucovinei, care nu făcuse obiectul discuţiilor anterioare sovieto-germane. Pentru moment, URSS se va limita să pretindă doar partea de Nord a Bucovinei.

 Integral la Basarabia-Bucovina.Info

Săptămâna Roşie a neamului românesc (28 iunie - 3 iulie 1940). Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941

Imediat după 28 iunie 1940, Armata Roşie a fost primită de evrei cu entuziasm: La Chişinău, avocatul Steinberg a desfăşurat lozinca: «Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!»
Procuror-general: evreul Chitiş (de la Tiraspol).
La Orhei: s-a autoînscăunat prefect: Trostineţchi, procuror: Boris Cogan, Dr. Burd: medic primar; Rechis a doborît portretele familiei regale şi le-a călcat în picioare; un soldat evreu a părăsit coloana în retragere şi a tras cu arma în… statuia lui Vasile Lupu…

La Rezina: evreii au aruncat în Nistru statuia lui Ferdinand;

La Tighina: "comitetul de primire" (a sovieticilor) a fost animat de inginerul Muhlmann şi de avocatul T. Boris;
"Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau de terorizaţ i, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»". în afară de "justiţie" şi de poliţie politică (NKVD) în care au activat, evreii au avut de distrus: cultura, învăţământul şi religia.

- au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;

- au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, faşiste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost "epurate".
Rezultat - în învăţământ:
- şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti";
- facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi - de filologiepedagogie
- însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina".

"La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic".

Fabricarea "linghii maldavineşti" (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din "adaptarea" rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze - dar nu şi germane!

"Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic. Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă ("S.V.P"). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea - nu de puţine ori cu scârnăvie - scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti - şi, cu pumnul ridicat, cântau
Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului - credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.

Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului - în latrină.

Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…
Există informaţii potrivit cărora Sorin Toma - de pildă - a avut un rol de seamă în "noua cultură - sovietica": cărţile din biblioteci (tipărite cu "litere monarhiste") au fost retrase şI distruse; deasemeni a avut un rol hotărîtor în inventarea "limbii moldoveneşti"; a activat cu entuziasm şi în Brigăzile Atee; Cât despre Perahim (Jules), el s-a ocupat de muzee şi de bietul patrimoniu artistic (cât fusese, după noaptea rusească de până la 1918, după ravagiile Marii Revoluţii din Octombrie). El a fost responsabilul suprem al "lichidării" tuturor muzeelor din Basarabia, fie acestea de oarecare importanţă, ca cele de la Chişinău şi Cetatea Albă, fie judeţene: Orhei, Soroca, Hotin, Ismail. Exponatele, în cel mai fericit caz au fost "centralizate" - în magazii - fie, în cazul picturilor - pur şi simplu furate de tovarăşii revoluţionari din echipa de "artişti" ai lui Perahim. Tot el este autorul distrugerii-dispersării-pierderii pentru totdeauna a pieselor din muzeelor religioase - întreprindere în care a primit două mâini de ajutor de la Sorin Toma. încă nu am aflat cu ce s-a ocupat - la Chişinău - tovarăşul Celac, tatăl lui Sergiu şi al Marianei. Vom afla în curând (fireşte: prea-târziu).

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941:

Preoţi ucişi imediat după Cedare, de către evrei: Eustatie Chiriţă, Gheorghe Mihalache, Gheorghe Tudorache, Teodor Bunescu, Gheorghe Maleavin (vezi şi mai jos: Motescu, E. Popovici, Nicador Maleschi).

Au murit "de inimă rea" în ziua Cedării preoţii: Mihail Vasilache, Dumitru Cozinschi, Stefan Zagorodnâi, Ion Dulap.
Printre deţinuţii "arşi" în închisoarea din Orhei s-a numărat şi elevii cu condamnări "mici" din Lotul Institutului Pedagogic (vezi nota nr. 1 la acest capitol); şi preotul Mina Ţăruş.

Siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus "pedeapsa focului": au incendiat peniten-ciarul, cu arestaţii în celule.

In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de
identificat.

La Ismail una din gropile comune a fost săpată în… cimitirul evreiesc.
"închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane".
"Deportarea : fără judecată - «pe bază de listă»;
"a) capi de familie
"b) familii întregi

"Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»"

Despre ziua drapelului național și sfințirea lui

„Mai întâi, să spunem că drapelul nostru, al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că sub acest drapel Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi sub drapelul românesc, mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă. Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei a doua oară, cu sângele lor. De aceea nu este o simplă pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României”.

În fiecare an, pe 26 iunie, ne cinstim drapelul național. Ziua Drapelului Național a fost promulgată prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. De altfel,  celebrarea amintește și marchează ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca tricolorul - roșu, galben și albastru - să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite, în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, al armoniei și de ce nu, ne amintește că noi credem în Dumnezeu, Cel în treime închinat. Conform legii, în această zi autoritățile publice și celelalte instituții ale statului organizează o serie de programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și o serie de ceremonii militare menite să ne sensibilizeze, îndemnându-ne să respectăm valorile, simbolurile sau expresiile ce ne definesc ca neam.
Nu e un lucru nou, căci Biserica, dintotdeauna, a propovăduit asta. Și, fiindcă astăzi ne cinstim tricolorul, trebuie să amintim că în multe locașuri de cult ori în proximitatea acestora este arborat tricolorul. Biserica noastră dreptmăritoare și-a arătat prețuirea față de simbolul național și prin rânduiala de sfințire a drapeului românesc, căci tricolorul reprezintă o sinteză a istoriei țării noastre, este un simbol al întregului nostru popor, amintindu-ne despre trecutul, prezentul și viitorul lui. Toate aceste aspecte sunt cuprinse în chip deosebit de frumos în rugăciunea de sfințire a drapelului național, rânduială la care, ce-i drept, în ultimul timp nu foarte mulți credincioși au participat. Așadar, una dintre aceste rugăciuni de sfințire a steagului  glăsuiește: „Atotputernice și preaveșnice Dumnezeul nostru… caută cu ochiul Tău cel îndurat asupra noastră și acest steag cercetează-l cu binecuvântarea Ta cea cerească. Binecuvintează-l și sfințește-l ca să fie credincioasei tale oști biruință asupra vrăjmașilor celor potrivnici, iar credincioșilor Tăi, care nădăjduiesc spre Tine, să le fie sigură nădejde de biruință, îndrăzneală și tărie și să li se arate semn de veselie și de tărie,  semn de biruință asupra vrăjmașilor”. Poate vă veți întreba de ce Biserica a alcătuit o rânduială de sfințire a drapelului național? Răspunsul ni l-a oferit Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejean, cu prilejul unor sărbători religioase, când a avut binecuvântata inițiativă să împartă credincioșilor sute de steaguri tricolore: „Mai întâi să spunem că drapelul nostru, al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că, sub acest drapel, Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi sub drapelul românesc mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă. Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei, a doua oară, cu sângele lor. De aceea, nu este o simplă pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României”.
Mulțumindu-i cu recunoștință arhipăstorului Bisericii lui Hristos din ținuturile românești ale  Covasnei și Harghitei pentru acest emoționant răspuns, să mai adăugăm că steagul e România, acest binecuvântat pământ stropit cu sângele înaintașilor, care  au luptat pentru idealul sfânt al unității și demnității. Că steagul național a inspirat pe mulți făuritori de valori nepieritoare o dovedesc aucțiunile lor, de-a dreptul surprinzătoare. Bunăoară, v-ați întrebat de ce inegalabilul Ciprian Porumbescu a testamentat să i se pună pe mormânt drapelul național?  De ce Nicolae Grigorescu, la Agapia, a pictat pe aripa Arhanghelului Gavriil, culorile steagului românesc? Nu din emfază, nici împlinind o modă, ci din profunde simțăminte de dragoste pentru tot ce-i românesc. Cine se mai gândește astăzi la idealul sfânt al unității pe care Hristos ni l-a cerut, stând  în genunchi, căci știa Domnul cât de greu se va împlini? Nicolae Iorga, în timpul săvârşirii Tainei Cununiei, când preotul le punea cununiile, a strâns-o de mână pe mireasa lui, Ecaterina Bogdan, şoptindu-i: „De acum voi lupta toată viaţa pentru Unirea Transilvaniei cu România”. Și-a înfrățit slujba Cununiei cu idealul sfânt al unirii neamului din care a răsărit. Mi se pare cu totul emoționant! Cine ar mai face astăzi așa ceva?
Nutresc speranța că vom reînvăța să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să arborăm stindardul românismului cu bucurie și nădejde, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele din care am răsărit căci, așa după cum spunea Lucian Blaga „niciun popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

arhim. Mihail Daniliuc

Sursa:

Doxologia

Ion Mota: La icoana

De la icoana si altar am pornit, apoi am ratacit o bucata de vreme purtati de valurile omenesti si n-am ajuns la nici un mal, cu toata curatenia impulsurilor noastre (ramasa interioara, nu impusa valului care ne purta)... Acum, cu sufletul greu, razletiti, sfartecati, ne strangem la adapost, la singura caldura si alinare, tarie si reconfortare a noastra, readucatoare de puteri, la picioarele lui Isus, in pragul orbitoarei straluciri a cerului - la icoana...
Noi nu facem, si n-am facut o singura zi in viata noastra politica - Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinte. In focul ei ne consumam, si in intregime stapaniti de ea, o slujim pana la ultima putere. Pentru noi nu exista infrangere si dezarmare, caci forta ale carei unelte vrem noi sa fim, e etern invincibila.
Nu putem discuta deocamdata in amanunte cauzele prabusirii sistemului de pana acum. Sa fie spus doar atat, in aceste clipe de zamislire noua, sa fie spus clar si hotarat, spre a imprima caracterele noului sistem nascand: lumina din lumina!
Intunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim noi din toata fiinta noastra, e lumina, e instapanirea din nou a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, dreptate, virtute. In aceasta consta mantuirea, cu scaparea de jidani si de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului in via dumnezeiasca azi bolnava si stearpa, in natiunea noastra (macar in ea) cazuta in ghearele satanice starpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire. Aceasta noua fecundare a sufletului pierdut al unei natiuni, nu se poate face decat prin cea mai pura esenta de lumina, de virtute.
De pregatirea si cultivarea acestei esente am cautat noi a ne ingriji inca de mult, de cand prevedeam ceasul deziluziei amare. (Vom dovedi la timp ca am prevazut acest ceas). Si am ajuns la crezul ca ea nu poate fi creata, pastrata, cultivata si apoi intrebuintata la operatia de regenerare, decat in mediul ei creator. Ea nu poate fi gasita si captata decat la izvorul ei: la picioarele Mantuitorului, sub iubitoarea obladuire a lui Dumnezeu. Vrem viata, scanteie mantuitoare, vrem cale izbavitoare ... „Eu sunt calea, adevarul si viata”, e sentinta neclintita a lui Iisus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul sau am alergat, dar piedici si rataciri ni s-au ridicat in cale, si actiunea noastra a tanjit. Vrem sa trecem peste piedici! Am si trecut... A fost o zi dureroasa pentru noi ziua aceea de lepadare si indepartare a piedicilor, caci ne erau crescute in suflet, ba chiar le iubeam. Dar am invins durerea, am ridicat fruntea si am calcat asupra lor. Acum, in pustiu, suntem iarasi liberi, in fata viitorului. Cadrele pe care ni le alcatuim de asta data, trebuie sa cuprinda, si vor cuprinde, numai crezul, dorinta si actiunea salvatoare, ferite de tot ce e umbra si intuneric.
Vrem sa construim deci (si, cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celula de stralucitoare lumina, care va actiona, adica va lumina si deci va mantui. Nu suntem creatori de lumina. Ea se afla numai la Dumnezeu. Nu suntem fauritori ai mantuirii dorite, ci vrem sa fim simple unelte ale acestei forte salvatoare, pe care n-o cautam asadar in alta parte decat in singurul loc unde se afla: la Dumnezeu.
Deci: la Icoana!

Ion Mota
- fragment din articolul "La icoana", "Pamantul Stramosesc", anul I. No. 1 (1 August 1927) 

INEDIT. Icoana Sfantului Ioan Botezatorul cu care a plecat la lupta Armata Romana pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941. FOTO/VIDEO

„Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

Bunul Dumnezeu a facut ca Icoana cu care au plecat la lupta ostile conducatorului Ion Antonescu, pe 22 iunie 1941, in Razboiul Sfant pentru dezrobirea Basarabiei, sa fie salvata si, apoi, donata parohului Bisericii Sfantul Stefan din Bucuresti, lacasul in care se inchina insusi Mircea Vulcanescu, a carui casa se afla in imediata apropiere. Icoana Sfantului Ioan Botezatorul, care a mers in fruntea ostirilor in bratele preotilor militari voluntari, cum a fost si Parintele Justin Parvu, la intoarcerea de pe front avea urme uscate de sange pe ea dupa ce fusese pe pieptul atator soldati romani cazuti pentru eliberarea tarii si nimicirea bolsevicilor.

 

Parintele Constantin Carlan Ungureanu (foto), parohul Bisericii de pe Calea Calarasi – despre care puteti afla mai multe pe BisericaSfantulStefan.Ro – ne-a istorisit azi, la 73 de ani de la declansarea Razboiului Sfant si chiar in Duminica Sfintilor Romani, cateva date despre icoana imbibata in sange a celui ce a pornit in lupta general pentru a deveni maresal, conducator al statului si apoi, dupa lovitura de stat data de Mihai I impreuna cu sovieticii, “criminal de razboi” si erou-martir al neamului romanesc, conform plebiscitului TVR in care a fost declarat, in urma votului national, unul dintre cei mai mari romani din toate timpurile.

Tot Bunul Dumnezeu a randuit ca in aceeasi linie cu Biserica in care este icoana Maresalului sa fie si Biserica Sfintii Imparati Constantin si Elena, ctitorita de Ion Antonescu si doamna sa, Maria, aflata acum, prin aceeasi pronie cereasca, la capatul Bulevardului Basarabiei din Bucuresti, in Piata Eudoxiu Hurmuzachi (fosta Piata Muncii/Bariera Vergului). Va prezentam azi, in premiera, relatarea Parintelui Constantin despre icoana si imaginea ei minunata, cu un Sfant Ioan Botezatorul – praznuit pe 24 iunie – care te priveste cu niste ochi mari, parca si el ingrozit de cele vazute pe Frontul de Est. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti martirii neamului romanesc!

Integral la Ziaristi Online

Monahul Filotheu despre Sfinţi şi despre viaţa de sfinţenie a Părintelui Justin Pârvu

Monahul Filotheu - Despre Sfinţi şi sfinţenie de manastirea-petru-voda

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

Mitropolitul Teofan: „Cei mai buni români au fost sfinții lui Dumnezeu”

„De la sfinții cunoscuți în calendar, până la cei pe care doar Cartea Vieții lui Dumnezeu îi cunoaște, putem spune că cei mai buni români au fost sfinții lui Dumnezeu – trăitori pe acest pământ. Ei au fost și sunt români adevărați, români plenari, români mântuiți, români așezați ca izvor de inspirație pentru noi, muritorii de rând” - Înaltpreasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei 

În Duminica a II-a după Rusalii, Înaltpreasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Bucium din Iaşi. Duminica Sfinților Români a fost un prilej ca, în cuvântul de învățătură, Înaltpreasfințitul să ofere credincioșilor modele de vieți bineplăcute lui Dumnezeu și să-i încurajeze pe aceștia în a urma sfinților de altădată. „E o zi consacrată tuturor acelora care L-au căutat pe Dumnezeu, au simțit că doar în Dumnezeu se odihnește cu adevărat sufletul lor și au răspuns chemării lui Dumnezeu. Ploaia Duhului Sfânt revărasată de atâtea secole peste noi, românii, a rezultat în această recoltă duhovnicească, numită norul de mărturii ale sfințeniei din acest pământ. De la Niculițel până la Aiud, de la peștera Sfântului Nicodim, până la peștera Sfintei Teodora de la Sihla, de la sfinții cunoscuți în calendar, până la cei pe care doar Cartea Vieții lui Dumnezeu îi cunoaște, putem spune că cei mai buni români au fost sfinții lui Dumnezeu – trăitori pe acest pământ. Ei au fost și sunt români adevărați, români plenari, români mântuiți, români așezați ca izvor de inspirație pentru noi, muritorii de rând”, a atras atenția Mitropolitul Teofan.
Astfel, viața omului ar trebui să fie o căutare continuă și o dorință de a-L întâlni pe Dumnezeu în această viață și de a se mântui în veșnicie. Iar căutările și dorințele nu se pot împlini decât în spațiul sacru al familiei sau în spațiul sacru al mănăstirii. „Acestea sunt cele două contexte, sfinte realități în care românul poate să călătorească pe același drum cu Sfinții Români de altădată”, a concluzionat Înaltpreasfinţitul Teofan.

Sursa: Doxologia

România - un rai de sfinți

Cimitirele noastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile noastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile noastre, casele noastre sunt înconjurate de sfințenie! Duminica a doua după Pogorârea Duhului Sfânt este a lor, a sfinților români. O duminică în care graiul românesc răsună în Împărăția lui Dumnezeu!

Cea mai importantă rugăciune a dumnezeieștii Liturghii – marea rugăciune euharistică, îl numește pe Dumnezeu „mai presus de gând și de cuvânt”. Nu poate gândul omenesc, puterea minții să îl cuprindă pe Dumnezeu. Nici măcar cuvântul nu cutează să pătrundă dincolo de limitarea sa. Și, totuși, vorbim despre Dumnezeu așa, cu nepunticioasele noastre cuvinte… ne rugăm cu ajutorul lor. Cuvântul nostru trece dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, când devine rugăciune.

Întreba cineva odată, ce limbă se vorbește în Împărăția lui Dumnezeu? Greu de răspuns, când noi îl numim pe Dumnezeu „mai presus de gând și de cuvânt”. Cu toate acestea, un părinte a îndrăznit să răspundă astfel: „printre multele limbi din Rai, cel mai des se aude limba românească!”. Cutezător răspuns! Oare, la ce se gândise părintele? „Păi, să nu vă închipuiți că în rai e diferit de lumea noastră. Când te întâlnești cu un vechi prieten, chiar în străinătate fiind, nu te bucuri? Și, nu vorbești românește, chiar dacă ești la Paris, Barcelona ori Torino? Așa și în Rai, când se întâlnesc toți ai noștri, limba românească sună în tot raiul…”

Părintele profesor Dumitru Stăniloae scria în una din cărțile sale despre ortodoxie și naționalism. Între lucrurile cele mai interesante, se remarcă faptul că doar în limba română Dumnezeu este numit „drăguțu și bunuțu”, iar Născătoarea de Dumnezeu este „Măicuța Sfântă”. Părintele Cleopa, marele nostru duhovnic, când binecuvânta pe cineva așa spunea: „Domnul și Măicuța Domnului să te binecuvânteze…”. Acestea sunte exemple din care ne dăm seama că limba română și neamul nostru are ceva aparte pentru Dumnezeu.

Situați într-o parte de lume în care vânturile istoriei au bătut haotic, românii în necazuri, în asupriri, slugi în propria lor țară, l-au căutat pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu, Cel care și El a suferit. Iar Dumnezeu drăguțu i-a mângâiat… cu mulți sfinți!

Pământul românesc, poate mai mult decât altă parte de lume, a născut sfinți pentru Împărăția lui Dumnezeu. De la Sfântul Andrei, care a lăsat o sămânță mică și uscăcioasă, într-un pământ mustit de sângele eroilor și al mucenicilor a răsărit un stejar de sfinți, la umbra cărora neamul românesc s-a plămădit și încă se mai plămădește.

Fiecare ramură atârnă sub greutatea unui sfânt al lui Dumnezeu…Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Voievod Neagoe Basarab, Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, Sfinţii Martiri Brâncoveni, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, Preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Paraschiva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla,  Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, sfinții nemțeni…

V-ați plictisit citindu-i? Sunt doar o parte, o firimitură dintr-o mare pâine!Căci, restul pâinii stă lângă noi, smerită și sfântă. Sfinți despre care știm mai mult sau mai puțin, în funcție de evlavia fiecăruia. Cimitirele noastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile noastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile noastre, casele noastre sunt înconjurate de sfințenie. Numai să ne gândim la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile noastre sfinte… Nume la care sufletul nostru tresaltă! De ce oare, doar nu sunt încă în calendare?! Nu sunt încă pe perete… dar sunt în sufletul nostru! Sunt mijlocitorii noștri, prietenii și sfătuitorii noștri… bunicii noștri întru sfințenie.
Duminica a doua după Pogorârea Duhului Sfânt este a lor, a sfinților români. A celor trecuți în calendare, dar mai ales a celor din sufletele noastre. O duminică în care ar trebui să fim mândri că suntem români, mândri că ne-am născut într-un rai de sfinți. O duminică în care graiul românesc răsună în Împărăția lui Dumnezeu!

„Avem o ţară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
Şi unde stau de veacuri laolaltă,
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.

Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.

Azi iarăși te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că, ortodoxia ai iubit.

Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân' la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ, de Sfinţi şi de eroi!”

(Cu Iisus în celulă, versuri de Radu Gyr)

Nicolae Pintilie

Sursa: Doxologia

Părintele Justin: Europa nu mai e creştină, Europa nu mai e decât o cârpă lepădată, de la Moscova înspre Occident

Dragii mei, veacul nostru a fost tulburat de trei mari curente, trei mari curente care au semnat sentinţa distrugerii Ortodoxiei:

- a fost hitlerismul cel sălbatic;

- au fost apoi cei din Răsărit – Armata Roşie;

- şi cei care au căutat mereu să distrugă, nu [avut] alt plan decît să-L scoată pe Hristos din sufletele şi din inimile oamenilor.

O dovadă puternică este că la acest Canal, de care se vorbeşte atît de mult în aceste locuri civilizate [oamenii] nu ştiau unde merg, unde-i Poarta Albă. Ei bine, la Poarta Albă se mergea cu o căruţă, cu un cal, cu doi boi şi veneau să treacă aici la muncă. Pentru că orice ţăran, din orice loc al ţării, era ameninţat că dacă nu îndeplineşte norma, “la Canal, băiete, cu tine”. Canalul a fost motivul puternic de consumare, de distrugere a energiei spirituale.

Sigur că aici la început a fost un plan, chipurile, să facă o legătură: Marea Neagră – Canalul – Bucureşti. Au vrut să rupă legătura de gurile Dunării. Pentru că ruşii nu vedeau bine o stăpînire străină – afară de ei – în planul lor de “salvare a Creştinismului”. Dar nu era nimic sfînt, drept şi corect sub forma aceasta falsă de “salvatori ai Creştinismului”, ci [doar scopul lor] să se întindă pînă la Constantinopol.

Ei bine, energiile spirituale din sînul neamului nostru, oamenii care au văzut cu multă vreme înainte că intrarea ruşilor în România înseamnă rusificarea Europei. Şi iată că la ora aceasta putem spune cu adevărat că Europa nu mai este creştină, Europa nu mai e decît o cîrpă lepădată, de la Moscova înspre Occident.

N-a reuşit să cucerească hitlerismul această poartă a Creştinismului, pentru că nu i-a ajutat Dumnezeu. Au intrat în lumea aceasta a lor cu “Nihil sine Deo” – era pe cartuşele şi pe toate hainele lor: “Nimic fără Dumnezeu”. Dar ei nu aveau nici în clin, nici în mînecă cu Dumnezeu. Erau atei şi ei. Erau şi ei, dar doreau un lucru important: să ne împingă pe noi peste Rusia, peste Nistru, iar ei să vină şi să se întindă în locurile noastre. Ăsta era scopul lor de altădată.

Dar toate lucrurile acestea, dragii mei, martirii, mărturisitorii, n-au fost numai atunci; sînt şi acum! Mamele noastre, preoţii noştri care stau de strajă, mănăstirile noastre în slujbă şi în rugăciuni permanente pentru buna stare a neamului creştinesc, sînt altă gardă. Este mama care naşte pruncul şi îl îngrijeşte ore şi zile întregi ca să-l facă om, dar nu orice om, ci să-l facă om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Că toate conceptele acestea [moderne] îşi pun în cap că ele pot să croiască “omul nou”. Omul nou nu se face cu creionul, nu se face la masa de lucru. Omul nou se face din conştiinţă, iar conştiinţa e sămînţa lui Dumnezeu în om, după care şi martirii aceştia ai noştri au avut sămînţa cea creştinească. Mama care osteneşte, savantul, omul de literatură, şi pînă la aviator, care străbate zăvoarele aceastea ale cerului, au toţi rostul lor de martiri, de oameni care au contribuit la viaţa şi civilizaţia noastră creştină.

Şi toate aceste lucruri îmi umplu sufletul de admiraţie, pentru că Înalt Prea Sfinţitul Teodosie a dat această ocazie, să ne întîlnim aici, să stăm cu picioarele pe mustul martirilor. Acolo-i o comoară din cer!
Să aprindem şi noi o lumînare de la ei, să ducem mai departe lumina lui Hristos şi o închei cu rugăciunea: Hristos a înviat!

Cuvînt a fost rostit de Părintele Justin Pârvu la punerea temeliei Mănăstirii Sfinţilor Români de la Poarta Albă (jud. Constanţa), 17 Iunie 2012

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

VIDEO. Marturisitorii (Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Justin, Aspazia Otel Petrescu, E. Codreanu, D. Moldovan, N. Itul, N. Purcărea) despre fratii de suferinta, care s-au jertfit pentru credinta stramoseasca. VIDEO

22 iunie 1941: Eliberarea Basarabiei. "OSTAŞI, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte".

"OSTAŞI, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. [...]

Să luptati pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.

Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.

OSTAŞI, Izbanda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!" - Ordinul de zi al comandantului Ion Antonescu

 

Peste 71.000 de militari români au căzut în Războiul de Reântregire a Ţării, pornit în zorii zilei de 22 iunie 1941 şi sfârşit tragic la 23 august 1944, act ce a trimis în lagărele de exterminare sovietice 114.000 militari români, facuţi prizonieri de război ai Armatei Roşii

Conform arhivelor militare, numai în perioada 22 iunie-15 iulie 1941, s-au înregistrat 2.320 morţi, 7.962 răniţi şi 3.492 dispăruţi. După 33 zile de război, intreaga Basarabie şi Bucovina de nord erau eliberate.

Comunicatul nr. 6 din 25 iulie 1941 al Comandantului frontului româno-german avea urmatorul conţinut: "Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la Răsărit s-a terminat. Din Carpaţi şi până la mare suntem din nou stăpâni peste hotarele străbune".

In retragerea din Basarabia, armata rusă va aplica tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor instituţii publice, 79 ale autorităţilor au fost dinamitate.

17 iunie - acum 2 ani la Poarta Alba cu Parintele Iustin Parvu, profesorul Radu Ciuceanu si IPS Teodosie, in memoria martirilor de la Canal. AUDIO/VIDEO. Cuvant de foc al Parintelui Justin Parvu despre martirii nostri, descrestinarea Europei si falsa formula ruseasca de salvare a crestinismului

Parintele Justin Parvu si IPS Teodosie la... de ZiaristiOnlineTV

Mărturie a Monahului Paulin, 22 de ani de inchisoare, dintre care 18 numai la AIUD, despre unul din sfinţii români din închisorile comuniste, Părintele Iov Volănescu. "Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru Tine"

Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată... În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru Tine!”. (declaraţie dată de către Monahul Paulin Clapon, vieţuitor al Mănăstirii Petru Vodă, revistei Veghea)

Cine este Părintele Iov Volănescu?

O alta enigma este decesul ieromonahului Ion Volanescu-Iov, nascut la 12 aprilie 1903, in localitatea Candesti, din judetul Buzau. Dupa absolvirea Scolii de Comert din Ploiesti, a urmat Scoala de Stiinte Administrative din Bucuresti. Si-a inceput activitatea in calitate de contabil-sef la Camera Agricola a judetului Prahova si a devenit director al Federatiei Bancilor Populare din acelasi judet. A avut trei copii, care au murit la diferite varste. Dupa o perioada in care a fost membru PNL, incepand cu anul 1936 s-a incadrat in Miscarea Legionara, aderand la cuibul farmacistului Spiru Luizi din Ploiesti. Peste putin timp, devine seful acestui cuib si seful plasei Draganesti- Prahova. Odata cu venirea la putere a comunistilor, pentru toate partidele viitorul a fost sumbru. La fel a fost si in familia sa. Dupa decesul celor trei copii, a survenit si decesul sotiei. In aceste conditii, la 1 septembrie 1944, Ion Volanescu se hotaraste sa se calugareasca la Manastirea Ciobanu, fiindu-i acordat numele de Iov.
In noiembrie 1947, s-a transferat la Manastirea Varzaresti, pentru ca, dupa un an, sa ajunga la Manastirea Hodos, din cadrul Episcopiei Arad. La acest ultim lacas de inchinaciune, parintele Iov a fost tradat si dat pe mana Securitatii. A fost arestat la 12 octombrie 1952, in urma denuntului facut de Paul Madincea, reprezentantul Cultelor din Arad. Timp de 8 zile, calugarul a fost torturat in beciurile Securitatii din localitate. S-au incheiat 11 procese verbale de interogatoriu. A fost acuzat retroactiv, conform hotararilor vremii, pentru activitate legionara. Fara sa fie judecat, a fost trimis pentru cinci ani in detentie administrativa, sa munceasca in diferite lagare, pedeapsa expirand la 12 octombrie 1957. Dintr-un munte de om, ajunsese un schelet ambulant, ce cantarea 49 de kg. Orice tentativa de a fi primit undeva sa munceasca era sortita esecului. La 22 aprilie 1959 a fost din nou arestat si judecat. Tribunalul Militar Timis, prin sentinta data la 22 octombrie 1959, l-a condamnat la 15 ani de munca silnica si confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. A fost eliberat la 28 iunie 1964, conform Decretului 411 de amnistie generala a tuturor detinutilor politici.
Prin prisma celor precizate in biletul de eliberare, trebuia sa se prezinte din nou la Manastirea Hodos. Episcopia l-a numit preot paroh la Agrisul Mic, in aprilie 1966, ca apoi sa fie transferat la Manastirea Dealu, de langa Targoviste. Acolo a fost efectiv asaltat de credinciosi care auzisera de continutul inflacarat al predicilor sale; dupa atatea patimiri pe parcursul vietii, cuvintele sale aveau un mesaj aparte, electrizant.
Securitatea l-a arestat din nou, la 15 ianuarie 1976, si l-a inchis intr-o celula speciala de la Spitalul numarul 9 din Bucuresti, profilat pe boli mintale. In imprejurari discrete, a fost impuscat in ceafa de cei care doreau sa scape de el. Decesul sau ridica mari semne de intrebare, dar enigma a fost luata de preot in mormant. Fara sa se faca vreo ancheta, la 19 ianuarie 1976, a fost inhumat in cimitirul Vaforata, de langa Manastirea Dealu. Un an mai tarziu, un grup de preoti, prin Ambasada Suediei la Bucuresti, a trimis o scrisoare la ONU, in care se arata ca in Romania se practica in continuare crima politica. Acele randuri nu i-au impresionat pe destinatari, deoarece nu s-a luat nicio masura. (sursa: paginiromanesti)

Ultimul cuvant al Parintelui Constantin Voicescu, rostit la fosta inchisoare de la MISLEA, inainte de fi ucis, spulberat de o masina. Rugaciunea lui Eminescu - file de Acatist!

Era ziua de 8 septembrie 1997 (Sărbătoarea “Naşterii Maicii Domnului”), al treilea hram al paraclisului de la fosta închisoare a fetelor şi a femeilor de la Mislea, ridicat de fostele deţinute politic, ca prinos de recunoştinţă pentru acele zile când Maica Domnului S-a milostivit şi a revărsat balsam peste suferinţele îndurate de acestea. Ziua avea să se termine cu o dramă. La întoarcerea spre Bucureşti, Părintele Constantin Voicescu avea să părăsească lumea pământească în urma unui grav accident de circulaţie provocat de nebunia vitezei unui om care şi-a încărcat conştiinţa cu omorârea unuia din cei mai duhovniceşti părinţi ai ţării. L-a luat Maica Domnului la Sine, dar, spre mângâierea credincioşilor, a făcut să ajungă până la noi, scrisă, frumoasa sa predică (pe care o redăm mai jos) în care ne asigura de “inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu şi oameni” (manuscrisul acestei predici a fost găsit în geanta de voiaj a Părintelui). (extrase din lucrarea Doamnei Aspazia Oţel Petrescu – Crucea de la Miercurea-Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă).

Cuvântul Părintelui Constantin Voicescu

Crăiasă alegându-Te,

Îngenunchem, rugându-Te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-Ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară,

Marie!

(Mihail Eminescu, Rugăciune)

Iubiti fraţi de credinţă în Domnul Nostru Iisus Hristos,

 

Sărbătorim pe Maica Domnului azi ca şi în alte zile de praznic. Începutul anului bisericesc este patronat de praznicul de azi, iar sfârşitul de celălalt praznic mare, Adormirea Maicii Domnului. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, o sărbătorim în fiecare zi prin rugăciunile ce I le adresăm. Nici o fiinţă cerească sau pământească nu s-a învrednicit de atâta cinste! Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărita, făra de asemănare decât Serafimii.

Care este temeiul acestei cinstiri? Cine este Aceasta care se naşte? Vom încerca în cele ce urmează să răspundem acestor întrebări.

Există un fapt care domină toată viaţa Maicii Domnului, conştiinţa clară a solidarităţii cu toţi oamenii şi slujirii planului lui Dumnezeu, pusă în evidenţă în câteva momente cu semnificaţie deosebită:

I. Momentul Bunei Vestiri. Dumnezeu, voind să Se facă Om pentru a ne mântui, cere consimţământul liber al omenirii al cărei sol a fost smerita Fecioară Maria. Nimeni nu va şti vreodată ce întorsătură ar fi luat planul pentru mântuirea lumii dacă în acel ceas unic Sfânta Fecioară n-ar fi dat sublimul Ei consimţământ: “Iată roaba Domnului, fie mie dupa cuvântul Tău!” (Luca 1, 38). Ea este conştientă că, prin consimţământul ei liber de a fi Mama lui Dumnezeu-Mântuitorul, aduce slujire tuturor neamurilor pământurilor, de aceea va prooroci inspirată de Duhul Sfânt: “Iată, de acum înainte mă vor ferici toate neamurile”.

II. Ceasul din noaptea Crăciunului, noapte în care Maica Domnului naşte pe Dumnezeu ascuns în faptura de Prunc omenesc. Maica Domnului alăptează şi creşte, ca orice mamă adevarată, pe Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Mântuitor dăruit de Dumnezeu oamenilor. Căutarea ei, acum, se petrece înlăuntru: “Iar Maria păstra toate cuvintele şi se gândea la ele in inima sa …” (Luca 2, 19).

Trebuie să ne oprim câteva clipe asupra slujirii Ei de mamă.

Se poate spune, fără pic de exagerare, că niciodată o mamă n-a fost mai clar conştientă de faptul că slujeşte lumea întreagă şi planul lui Dumnezeu, împlinindu-şi smeritele ei datorii. Toate mamele ar trebui să-şi crească pruncii cu delicateţea şi conştiinciozitatea Maicii Domnului. Să ştie, totodată, că refuzul de a avea copii şi de a-i creşte echivalează cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest chiar de împotrivire lui Dumnezeu.

Părintele Benedict Ghiuş atrage atenţia asupra sublimităţii icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, intitulată “Dulcea sarutare”. Chipul Fecioarei-Mame de pe icoană arată omenirea, chipul Pruncului arată dumnezeirea, iar strânsa alipire a obrazurilor arată inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu şi oameni.

III. Momentul Adormirii Maicii Domnului reprezintă deplinătatea slujirii Ei faţă de oameni. Spun Sfinţii Părinţi: O taină de negrăită răsplătire are loc în ziua Adormirii Maicii Domnului, între Hristos şi Sfânta Lui Maică. Trupul Ei a fost înviat din morţi şi mutat la cer întru slavă, ca şi trupul Mântuitorului, înainte de sfârşitul lumii şi de a doua venire a Domnului!

Putem spune că este un al doilea Paşte: Paştele Maicii Domnului!

Să ne amintim încă o dată toată slujirea Maicii Domnului în planul mântuirii. Ea a fost chemată să dea trup de om lui Dumnezeu şi, născându-L, Ea L-a introdus pe Dumnezeu în familia oamenilor. Ea L-a ajutat pe Dumnezeu să Se facă om şi să poată muri şi învia din marea Lui dragoste pentru ispăşirea şi transformarea noastră şi a întregii lumi. Slujirea şi darul acesta n-au fost uitate de Mântuitorul Hristos. Îndumnezeirea omului, iată marea binefacere pe care, prin Iisus Hristos, omenirea o datorează Maicii Domnului.

 

Iubiţi credincioşi,

 

De toate acestea ne aducem aminte cu deosebire azi, la Naşterea Ei, şi o cinstim după cuviinţă. Si cum să nu o cinstim pe cea prin care ne vine mântuirea? Pe cea care e rodul rugăciunilor sfinţilor ei părinţi, Ioachim şi Ana, prin lucrarea Domnului Însuşi, dupa cuvantul inspirat “Înţelepciunea Şi-a zidit sieşi casă”. Ce fapte minunate poate rugăciunea, iubiţii mei! Cum atrage ea lucrarea lui Dumnezeu!

Cum să n-O cinstim pe Cea pe Care în primul rând Domnul a cinstit-O, prin salutul şi glasul Arhanghelului, prin al Elisabetei şi, mai apoi, prin izbucnirea femeii din popor care avea să spună Mântuitorului: “Ferice de pântecele care te-a purtat!“ (Luca 11, 27)?

Cum pot unii dintre creştini să fie atât de mărginiţi sau de rea credinţă încât să nu o cinstească? Frăţiile voastre, să nu plecaţi urechile la îndemnurile lor! Rămâneţi în biserica srămoşească, să aflaţi mântuire! “Cine vine la Biserica ta şi nu ia degrabă mântuire sufletului şi trupului, Prea Curată?” – spune o cântare din slujba Aghiazmei mici.

Slavă Domnului, prezenţa frăţiilor voastre aici arată că o cinstiţi!

Aţi venit unii de departe, alţii mai de aproape, spre a vă exprima recunoştinţa faţă de Maica noastră, a tuturor, aici, în acest loc unde surorile noastre, care au purtat crucea grea a credinţei, dar întărite prin rugăciunile Prea Curatei, i-au zidit locaş de închinare!

Slavă Domnului, poporul nostru românesc are la mare cinste pe Maica Domnului, caci auzim frecvent rostirea: “Doamne, Maica Domnului!”. Ne amintim, de asemenea de versurile închinate ei de potul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu (care, precum ştiţi, considera Biserica Ortodoxă drept Maica spirituală a neamului românesc), în minunata poezie Rugăciune, din care am evocat prima parte la începutul cuvântului nostru. Redăm acum a doua parte:

 

Noi, ce din mila Sfântului,

Facem umbră pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor,

Ascult-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

În neguri Te arată

Lumină dulce, clară,

O, Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară, 
Marie!

Adevarate file de Acatist!

 

Slavă Domnului că avem o astfel de mijlocitoare către El! Atât de caldă şi de apropiată! Căci trebuie să observăm, iubiţi credincioşi, că, dacă pe Domnul îl iubim, ne şi temem de El, căci va fi Judecătorul nostru nemitarnic, pe Maica Domnului doar O iubim. De Ea nu ne temem, căci la Judecată O vom avea apărătoare. De aceea cântăm adesea “Apărătoare Doamnă“…

O fericim şi O cinstim, dar să nu uităm cuvântul Domnului spus cand femeia din popor a fericit-O pe Maica Sa: “Fericiti sunt si cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc!” (Luca 11, 28). Îl spune şi Maica Domnului, ca singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Ei: “Să faceţi tot ce vă va spune El!” (Ioan 2, 5). Adică ce ne-a învăţat El să facem: să iubim, să iertăm, să fim milostivi.

Să nu uităm, iubiţii mei, cu fiecare mână de ajutor pe care ne-o întinde, Maica Domnului ne repetă neîncetat nemuritoarea ei chemare: “Oameni buni, faceţi tot ce v-a zis El să faceţi!”. E ca si cum ar zice: fiţi aproape de Dumnezeu, fiţi aproape unii de alţii! În aceasta se cuprinde toată Evanghelia. Altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există…

O, Maica Prea Curată, ajută-ne să împlinim cuvântul Fiului Tău şi Dumnezeului nostru. Amin!

Preot Constantin Voicescu

Cuvânt preluat de pe siteul Război Întru Cuvânt, operând câteva mici modificări, orientându-ne după lucrarea Doamnei Aspazia Oţel Petrescu, adăugând şi diacriticele cuvenite.