Mircea Eliade: Rasa si religie. Comentarii la eseul lui Lucian Blaga, Despre rasa ca stil

“Gandirea” a inchinat un numar intreg (cel pe Februarie) discutiilor in jurul Rasei, Religiei si Natiunii. Dupa cum vedeti, numai zone dinamitate. Caci nicaieri nu intervin mai multe nervozitati decat in asemenea controverse despre rasa si religie. Marturisesc ca am luat revista in mana cu oarecare sfiala. Prea era frumoasa “Gandirea” in amintirea mea, prea era pura linia ei – si prea mirosea in aer a praf de pusca. trebuie sa recunosc ca sfiala nu mi-era intemeiata. D. Nichifor Crainic ia o atitudine hotarata in fata teoriilor “crestinismului arian”, adica mai precis a “crestinismului nordic” – antisemit si antiroman – desfasurate cu atata amploare de d. Rosenberg . Iar dl. Lucian Blaga scrie un admirabil eseu Despre rasa ca stil, in care-si marturiseste neincrederea fata de incercarile stiintifice de a rezolva problema rasei, dar recunoaste existenta fenomenului rasa ca stil de viata.

D. Lucian Blaga nu concepe rasa ca specie biologica – rigida si intoleranta – ci ca stil de viata si sufletesc “alcatuit din latente, din posibilitati sau din fragmente pe cale de a se schita”. Aceasta nu e numai o pozitie de estet. Este singura pozitie fireasca si fertila care se poate lua in fata fenomenului rasa. “O sensibilitate stilistica elastica incearca in prezenta raselor, ca stiluri vitale si sufletesti, stari intovarasite de o anumita evlavie, ca in fata unor fenomene originare ale firei. O sensibilitate stilistica elastica se va transpune cu usurinta si cel mai adesea cu simpatie in ansamblul de valori fizice si spirituale ale unei alte rase. Nu acesta e insa cazul sensibilitatii stilistice de tip rigid. O sensibilitate stilistica rigida va manifesta o aversiune fata de ansamblul de valori fizice si spirituale ale unei alte rase. O sensibilitate stilistica rigida va avea tendinta sa vada in valorile fizice si spirituale ale altor rase – non-valori”.

Iubitor al stilurilor, al acestor fenomene originare care dau sens existentei si justifica orice fel de creatie, d. Lucian Blaga afirma necesitatea unei “puritati” etnice. Dar cat de frumos justifica d- sa aceasta “puritate” pe care au santajat-o cu atata brio sefii politici si spirituali ai Germaniei moderne. “Ma voi declara cu alte cuvinte impotriva amestecului, dar nu din considerente biologice de puritate a plasmei ereditare, ci fiindca mi se pare ca amestecul duce in cele mai multe cazuri la lipsa de stil si intr-un anume sens la lipsa de caracter. E in joc un elementar simt al stilului si un respect quasi- religios fata de formele substantei vitale, simtaminte pe care nu pot si nu inteleg sa le inving… Sa nu stricam, sa nu nivelam, sa nu spalacim, noi, oamenii, ceea ce a rasarit in sanul naturii si al sortii cu irezistibila si convingatoarea putere a unor forme originare plastic delimitate prin gratie de sus.

Nu mai putin condamnabil ar fi insa si drumul celalalt, al exaltarii rasiste. Atitudinea… mesianismului rasist… nu e prin nimic justificabila.”

Am transcris acest frumos pasagiu pentru ca el exprima aproape tot ce se poate spune, coerent si justificat, asupra rasei. Este incontestabil un mare merit al d-lui Lucian Blaga ca a venit si de asta data le timp cu o lamurire deplina, filosofica si crestineasca. Cei care-si dau osteneala sa cerceteze perioadele de crestere si instaurare a istoriei, vor putea singuri verifica acest adevar.

[In Vremea, an VIII, 21 Februarie 1935, nr. 377, p. 8]

Isabela Vasiliu-Scraba, “Vintila Horia ca istoric al filozofiei româneşti”

Motto: “Vintilă Horia era un om cu simţul valorilor, formulă care-şi recapătă sensul prin el. Şi, mai presus de orice, era un intelectual deschis în toate direcţiile: metafizică, literatură, ştiinţă, chiar şi parapsihologie” (Th. Cazaban)

In 1950 Vintilă Horia scotea la Buenos Aires Antologia poeţilor români din exil. Întors în Spania el a publicat în 1953 a doua sa antologie poetică. Gândindu-se la suferinţa conaţionalilor din ţara ocupată de armata sovietică, Vintilă Horia scria despre ororile comuniştilor din Spania războiului “condus de la Moscova”, orori manifestate prin “foamete, spaimă colectivă, coloane de condamnaţi care treceau către plutonul de execuţie, închisori supra-populate” (v. Vintilă Horia, Războiul nostru, în vol. Suflete cu umbră pe pământ, Bucureşti, Ed. “Jurnalul literar”, 2004, p.96). Fără să ştie că în propria-i ţară fuseseră întemniţati de Securitatea lui Nicolski peste 1700 de preoţi ortodocşi şi că 28 de episcopi şi arhirei ortodocşi au fost îndepărtaţi, arestaţi, supraveghiaţi (unii chiar otrăviţi) în recluziuni la mânăstiri (Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. II-a, 2001), Vintilă Horia aminteşte în ‘Curierul Creştin’ din decembrie 1953 că între 1936 şi 1939 sute de preoţi spanioli fuseseră ucişi de teroarea roşie, o “întoarcere la haos” pornită din “revolta omului împotriva legii creştine” (ibid., p.99).

După retragerea armatei sovietice din Austria, când exilaţii au sperat zadarnic în retragerea aceleaşi armate şi de pe teritoriul României, Vintilă Horia a scris nuvela Sfârşit de exil, profetică în acurateţea unor delimitări cronologice de-a dreptul surprinzătoare (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat). Solicitat în Franţa Goncourt-ului să prezinte filozofia românească, el nu va lua în seamă mutilarea gândirii româneşti prin calapoadele ideologice impuse după Yalta anului 1945. Laureatul prestigiosului premiu scrie succint despre personalităţile cu adevărat marcante ale filozofiei româneşti afirmate înainte de ultimul război.

Vintilă Horia nu avea de unde să bănuiască faptul că în volumul editat de M. F. Sciacca, Les grands courants de la pensee mondiale contemporaine (vol. 2, Paris, 1964) contribuţia sa va contrasta prin numărul redus de pagini (şi prin selectia foarte strânsă a unor gânditori români reprezentativi) cu prezentarea filozofiei din Ungaria, lipsită de filozofi de anvergura lui Blaga, Noica sau Mircea Eliade, unde fusese preferată o înşiruire lăţită pe o sută de pagini a numeroase articole apărute în revistele de specialitate ale micii ţări satelizate de URSS. Abia la indicaţiile bibliografice (op. cit., p.1093) Vintilă Horia menţionează cartea sa apărută la Madrid în 1946, Presencia del mito şi selectează un număr de volume semnate de St. Lupasco, Matila Ghyka, Servien Pius (Esthetique, 1953 şi Le language des sciences, 1938), B. Munteanu (Panorama de la literature roumaine, 1938), M. Dragomirescu (La science de la literature, 1929), N. Bagdazar (Istoria filozofiei româneşti, 1941), Liviu Russu (Le sens de l’existence dans la poesie populaire) şi Nichifor Crainic (Puncte cardinale în haos, 1936 şi Nostalgia paradisului, 1940).

Sinteza prin care Vintilă Horia înfăţişază cu onestitate intelectuală participarea spiritualităţii româneşti la istoria culturii europene începe cu elogierea uriaşelor progrese tehnice şi sociologice făcute de omul european în primele cinci decenii ale secolului XX, care l-ar fi dus spre raiul din care a fost odinioară alungat, dacă n-ar fi existat “câteva detalii” precum bomba atomică putând spulbera Terra într-o fracţiune de secundă şi comunismul capabil a distruge înfloritoarea civilizaţie omenească într-o sută de ani.

In ce priveşte perspectiva românească asupra aceleiaşi istorii, Vintilă Horia se distanţează de entuziasmul lui Toynbee care vedea în imitarea modelului occidental unirea tuturor “societăţilor umane într-una singură, de rit occidental” (v. Vintilă Horia, Introducere în istoria filozofiei româneşti moderne/Introduction dans l’histoire de la philosophie roumaine moderne, Bucureşti, Ed. Jurnalul literar, 1999, text bilingv, îngrijit şi prefaţat de N. Florescu). Pe de-o parte, întrucât pe român istoria l-a învăţat să fie “optimist cu precauţie”. Pe de altă parte, pentru că inovaţiile secolului XX i se păreau a fi “excrescenţe gigantice” ale unor erori anterioare, cum a fost revoluţia lui Lenin, monstroasă excrescenţă a revoluţiei burgheze. Enciclopediştii francezi au fost primii dispuşi a idealiza progresul tehnic şi ştiinţific care treptat a dus la detronarea lui Dumnezeu, instituită doctrinar de ideologii comunişti. În perfectă consonanţă cu ideile latinistului Nicolae Herescu (faimos universitar român preţuit de mediile academice occidentale), Vintilă Horia deplânge surparea edificiului clasic de tip latin al culturii europene. După o altă părere a sa, voga romantismului şi-ar avea drept corespondent în plan politic liberalismul ca imagine a glorificării individului. In urmărirea excrescenţelor din secolul XX ale unor erori din veacul al nouăsprezecelea, Vintilă Horia subliniază similitudinile dintre modelul de om nazist, anticreştin şi optimist şi supra-omul lui Byron care a influenţat întreaga epocă romantică până la Nietzsche şi Sorel.