Sorin, cel care pentru o glumă a fost arestat şi cipuit în SUA: „Nu mai sunt stăpân pe mine, dar ştiu că trăiesc sau mor numai pentru Dumnezeu".

I-am zis cuiva să nu se vaccineze fiindcă îşi distruge sănătatea, şi că e mai bine să ia remedii naturale, şi injecţii cu Polidin, care NU ARE NICI O REACŢIE ADVERSĂ (spre deosebire de vaccin, care le are pe toate), şi este cel mai bun întăritor în faţa oricărei gripe, şi să combine antibioticul acesta cu multă vitamina C şi extracte de plante cu proprietăţi imunostimulatoare, în loc să-şi injecteze un vaccin netestat, care face mai multe victime decât ceea ce chipurile combate – şi nu pentru mine ziceam, ci din grijă faţă de omul acela. Răspunsul a fost pentru mine foarte interesant „daa, voi ăştia din mănăstire care credeţi că totul e rău, da` oare mai marii noştri nu ne-or vrea binele, şi ni-l vreţi voi?”. Atunci am zis în sinea mea no comment. Dar acum i-aş zice: „după faptele lor îi veţi cunoaşte”, să judece singuri, cine face bine românului nostru, apărătorii de credinţă, de ţară şi neam, sau vânzătorii de credinţă, de ţară şi neam. Daca e bine să ne vindem, ba, mai rău, să ne prostituăm în dar străinilor, sau e bine sa ne păstrăm demnitatea şi înţelepciunea, asta e la conştiinţa fiecăruia, precum alege. Şi cine alege singur, să nu dea vina pe Dumnezeu, care-i respectă libertatea de a alege, nu precum face omul necredincios care nu respectă nimic şi pe nimeni, pentru că necrezând, nu se respectă pe sine!

Într-o dimineaţă, după Liturghie, adormind, îl visez pe Sorin, cel care pentru că a spus o glumă nevinovată a fost arestat, bătut, adormit şi implantat cu microcip. Îl visez că-mi zice: „maică! nu mă uita, căci nu mai pot să mă rog, du-mă tu la El…!” Am plâns, nu pentru vis, care nu are consistenţă, ci pentru mustrarea conştiinţei, care are. Iată importanţa pomenitului la Liturghie! Cu multi ani în urmă, venise la mine mergând 20 de kilometri pe bicicletă să-mi aduca bunătăţi de-ale gurii de la ţară... aşa făcea el, întotdeauna se nevoia pentru alţii! Era extrem de informat, citea foarte mult. De la el am auzit pentru prima dată despre E-uri, despre ofensivele psihotronice asupra populaţiei, despre intensificarea globală a politicii anticreştine, pe care iată că o trăim acum. Sorin trăia în post aspru şi curăţie, suportând ocara tuturor cu mulţumire către Dumnezeu, ca şi acum. Nu înţelegeam de ce se consumă atâta, şi-i ziceam, lasă măi, n-o fi chiar aşa, că doar noi nu suntem oameni importanţi, ce să le dăm lor, că dacă nu avem bani nu au ce ne lua. „Greşeşti”, zice el, „avem exact ce e mai important, şi exact ce vor să ne ia: credinţa, curăţia, nădejdea, dragostea, răbdarea, Botezul, Biserica, părinţii, sănătatea, bucuria, voinţa, raţiunea, frumuseţea, iertarea, adevărul şi cinstea. Pe acestea le avem şi vor să nu le avem, aşa că vor face totul ca să ni le ia, iar pe cine vor găsi că se împotriveşte, vor momi cu binişorul, şi mulţi vor cădea, apoi vor forţa cu nevoile, şi mulţi iară vor cădea, şi vor amăgi cu un antihrist locvace şi diplomat, dar cei care încă de pe acum se roagă, aceia n-o să se amăgească, şi aşa cum acum Dumnezeu dă şi adevărul şi puterea să-l vezi, tot aşa şi atunci o să dea putere să nu te lepezi, orice ar fi. Că nu de moarte mă tem, ci de necinstea de a mă lepada, că atunci nu mai sunt om.” Şi a plâns, om în toată firea, a plâns pentru mine, doar un copil prost ce eram şi sunt. Şi iată că Dumnezeu l-a învrednicit să poată duce această teribilă nevoinţă, cu adevărat ne-voită!, de a trăi cu un cip care îl bruiază permanent, şi pe care o duce cu smerenia pe care eu cred să o fi avut-o şi înainte. De curând îmi scria: „nu mai sunt stăpân pe mine, nu pot să vreau, sau să gândesc sau să mă rog ca înainte, dar ştiu că trăiesc sau mor numai pentru Dumnezeu. Rugăciunea este să fii pentru Dumnezeu. Nu lăsa rugăciunea, şi nu te vor birui. Iar de vei răsturna munţii muncind şi nu te vei ruga, te vor pune la jugul ticaloşiei, în care vor să pună toată omenirea. Fiţi cu nădejde căci mucenicia este o mare cinste, de care nici nu sunt vrednic!”. Mult m-am folosit. Pomeniţi-l vă rog, pe Sorin!

Dar este un mucenic aici lângă sufletul meu, care multe şi minunate spune, Părintele Justin. E mucenic pentru că îl văd zi şi noapte îndurând chinurile de a ne vedea atât de mici în iubire şi de neputincioşi în luptă. Noi, copiii moleşiţi ai acestui neam mucenicit, ne urcăm pe crengile duhovniceşti ale sfinţiei sale şi asteptăm să înflorească ochii noştri de mugurii nădejdii sale, căci mult iubeşte Dumnezeu omul, şi părintele pe ucenicul său, şi bătrânul pe neamul său. Cine iubeşte pe Domnul, de nimic nu se teme, şi de nimic nu se biruie, întru slava lui Dumnezeu Tatăl, amin.

"Gândul Te va lăuda şi amintirea gândului Te va prăznui".

Maica Neonila

Ploaie otrăvită peste Marea Neagră şi Dobrogea. Specialiştii nu au identificat cauzele.

Pulberea cărămizie care a căzut săptămâna trecută în mai multe oraşe din sudul ţării conţine fier, cupru, plumb şi alte metale grele. Specialiştii de la pro­tecţia mediului spun că, în mod normal, în aer nu ar trebui să existe nicio urmă de astfel de metale şi că inhalarea acestora poate fi periculoasă dacă fenomenul se va repeta.

La finele săptămânii trecute, peste Constanţa şi împrejurimi s-a aşternut un praf de culoare cărămizie. Potrivit specialiştilor de la Mediu, fenomenul a fost semnalat în judeţul Constanţa, în Bărăgan şi în Bucureşti. Patronii de spălătorii auto au fost cei mai fericiţi. „Am avut clienţi cu 200% mai mulţi faţă de o zi bună", a afirmat Ion Butu, patronul unei spălătorii din Constanţa.

Specialiştii Agenţiei de Protecţia Mediului (APM) Constanţa au prelevat probe pentru a stabili componenţa prafului, iar rezultatele analizelor dovedesc o realitate de necrezut. „Ploaia" conţinea cupru, fier şi zinc în cantităţi apreciabile.

Praf din deşert

De asemenea, în aerul respirat de cei din Dobrogea s-a regăsit şi crom, plumb, nichel, arsen şi cadmiu. Specialiştii declară că aceste metale grele se regăsesc în mod normal doar în sol.

„Aerul pe care îl respirăm conţine oxigen, azot şi gaze inerte", au precizat specialiştii APM. Ei spun că niciodată până acum nu s-au mai întâlnit cu un asemenea fenomen. Ţinând cont că praful a afectat şi capitala Greciei, Atena, reprezentanţii APM Constanţa au presupus că este vorba despre o pulbere adusă de vânturi din Sahara. „Pulberile pot fi ridicate la înălţimi mari, de până la 1,6 kilometri. La asemenea înălţimi, curenţii de aer le poartă pe distanţe mari", a explicat directorul APM Constanţa, Senol Zevri.

Meteorologii contrazic ipoteza aceasta. „Hărţile noastre din acea noapte nu indicau o legătură cu nordul Africii, aşa că excludem această ipoteză", a explicat Ion Păun, de la Centrul Meteorologic Dobrogea.

Specialiştii spun că periculozitatea pulberilor este dată nu doar de compoziţia chimică, ci şi de dimensiunile particulelor. Prin inhalare, acestea ajung în plămâni. „Putem considera că am avut noroc, având în vedere că pulberile s-au depus în timpul nopţii, sub formă de noroi şi nu direct ca material prăfos. Gradul de periculozitate a fost diminuat", a mai precizat Zevri. Expertul de mediu Traian Petrescu atrage însă atenţia că fenomenul este grav: „Metalele grele nu pot fi tratate în niciun fel. A plouat, s-au dus în canalizare, în sol şi vor ajunge în pânza freatică, ceea ce este foarte periculos".

Pericol

Medicii avertizează că fenomenul poate deveni periculos pentru sănătatea populaţiei în cazul în care se repetă. În cantităţi mari, plumbul poate genera anemie, nichelul - boli respiratorii, cadmiul - hipertensiune arterială şi ateroscleroză, iar cuprul poate determina iritaţii ale căilor respiratorii.


Alina Enache, Adevarul

Profesorul Ilie Bădescu: Care Europă? Credinţa într-o Europă fără Hristos preschimbă starea europeanului într-una de teribilă singurătate.

Europa actuală este, spiritual, un ghem de paradoxuri. Căci, cum să explicăm faptul că, la pragul ei culminativ, când certitudinile ar trebui să fie maxime, Europa este clătinată de o interogaţie angoasantă: „ce este europenismul?”. În fapt, interogaţia aceasta ascunde trei întrebări într-una: „Ce-a fost Europa, ce mai este Europa şi ce va fi ea mâine ?”. Răspunsul oferit de cei ce fac discursul european, adică tâlcuiesc doctrina Uniunii, se cuprinde, de regulă, între două praguri: Revoluţia franceză (1789) şi Maastricht-ul (1992). Iar dovezile invocate pentru a susţine veracitatea unor asemenea asumpţii asupra puterii respectivei secvenţe istorice de a fi fost sursa creatoare a Uniunii Europene sunt: moneda unică, instrumentele statistice, drapelul, instituţiile europene fabricate repede, imnul etc. (Sub pretextul de a nu atinge diversitatea lingvistică, imnul lui Beethoven e cântat fără de celebrul vers al lui Schiller „Alle Menschen werden Brüder“ – „toţi oamenii devin fraţi“ –, în care este concentrat înţelesul Evangheliei lui Hristos.)

Referindu-se la introducerea unui sistem statistic centralizat, prin Eurobarometru şi Eurostat, şi a monedei unice, a imnului şi a drapelului”, un binecunoscut analist ne îndrumă să credem că acestea sunt: „[...] nu doar instrumente politice puternice pentru a crea o «populaţie europeană» mai informată, cuantificabilă şi astfel mai tangibilă şi guvernabilă şi un «spaţiu european», ci sunt, de asemenea, puternici modelatori ai conştiinţei ce furnizează meta-clasificările în cadrul cărora identităţile şi subiectivităţile se formează” (Shore, 31). Legănat de aceeaşi credinţă amăgitoare, specialistul citat adaugă: „Monezile şi bancnotele au funcţionat în mod tradiţional pentru a defini graniţele regatelor, imperiilor şi naţiunilor. Chiar primele monede purtau chipul împăraţilor şi regilor şi simbolurile puterii statale, aproape la fel cum o fac şi astăzi. Cu imaginile de figuri naţionale, monumente şi invenţii, bancnotele şi monezile sunt icoane şi instrumente puternice ale guvernământului ce ajută transformarea ideilor abstracte de stat şi naţiune într-o realitate politică zilnică” (Shore 91).

Comentând ideile lui Shore, un sociolog român vine cu o concluzie încă mai severă: „Moneda, ne spune acesta, este în mod evident un foarte puternic agent de unificare şi construcţie identitară fiind o parte centrală a culturii de zi cu zi, şi găsim multiple exemple şi în istorie, dacă ar fi să ne gândim numai ce a a însemnat o monedă comună în Imperiul roman”. Păi, ce-a însemnat, de fapt, o monedă comună pentru evrei ori pentru creştini?! Ceea ce era: un mijloc de exercitare a puterii din lume, de integrare în imperiu, de dominaţie, nu de construcţie identitară, căci identitatea evreiască nu datorează nimic monedei romane. Nici cea creştină. Fără de Iisus Domnul şi fără de lucrarea apostolică, Europa ar fi acum doar marginea barbară a lumii arabe, cu mult mai puternică demografic şi poate chiar politic.

Ceea ce a dat putere şi fiinţă Europei au fost nu moneda romană, ci rugăciunea împărătească, cele nouă Fericiri, Crezul de la Niceea, marea eclezie creştină de o mie de ani, puterea fără egal a părinţilor Bisericii care au statuat unitatea dintre Atena şi Ierusalim, fără de care Roma şi codul roman ar fi rămas fapte de istorie şi atât.

Acestor puteri spirituale umbrite atunci de coperta monedei unice a Cezarului le datorăm marele spaţiu dens al planetei în care regăsim o concentrare de sinergii şi învăţături care cuprind deopotrivă Pentateuhul lui Moise, Psalmii davidici, proorocii evrei, evangheliile Mântuitorului, Apocalipsa scrisă de un bătrân de 80 de ani exilat pe Insula Patmos, când la Roma se paria pe apoteoza împăratului. Fără de acest spaţiu dens, Uniunea Europeană rămâne o biată barcă pe un ocean învolburat, adică un zbucium de o clipă. Şi apoi, ce forţă spirituală vom afla în legătura socială care îmbracă forma banului, a unei monede, oricât de mare şi dogorâtoare se arată puterea ei din lume?

Iată definiţia banului la un mare sociolog german: „Dependenţa omnilaterală a indivizilor indiferenţi unii faţă de alţii constituie legătura lor socială”, în cele trei expresii ale ei: moneda, contractul şi convenţia. Banul, aşadar, cuprinde în el o mare de singurătate, un ocean de indiferenţă. La fel şi contractul, la fel şi convenţia. În chip paradoxal, tocmai din acest vid spiritual, sufletesc, îşi extrag ele şi moneda, şi contractul, şi convenţia, puterea de care pot dispune într-o societate. Legătura exprimată sub forma banului este o legătură sufleteşte vidă, o dependenţă de indivizi indiferenţi unii faţă de alţii. Iar aceasta este condiţia fatală a banului; fără de această exigenţă banul se anulează pe sine. El se nutreşte din indiferenţă, nu din simpatie. Simpatia ucide banul, iar banul videază legăturile sociale de orice formă de simpatie. Şi atunci, cum să fie moneda, oricât de unică ar fi ea şi de puternică, un instrument de construcţie identitară, adică de modelare sufletească?

O Europă fără de Dumnezeul comuniunii sufletelor este o amăgire, când nu este o monstruoasă minciună. Pentru europeni, comuniunea sufletelor este chiar sistemul cristocentric. Sensibilitatea şi spiritul oricărui european n-ar putea fi, sper eu, înşelate de invitaţia la o credinţă amăgitoare într-o Europă clădită în afară şi fără de sistemul cristocentric. Este cu putinţă, oare, un sistem european fără de sistemul cristocentric? Credinţa într-o Europă fără Hristos preschimbă starea europeanului într-una de teribilă singurătate, de, iată, încă un paradox, autoexilare… involuntară. Oare nu se face pe sine, acest european fără de Hristos, cetăţean al celebrei republici platoniene, adică locuitor al utopiei, al unui loc fără de loc, un simplu rătăcitor, un alt Ahasver al spaimelor rătăcitoare din care se recompune, iată, o teribilă vânturătoare a universului?! Vânturătoarea singurătăţii.

Poate că i s-ar potrivi acestui european mai degrabă cuvintele lui Eminescu: „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”. Pe acest european încremenit îl va fi purtat în rugăciunile sale Sf. Ioan Gură de Aur, căci, cu siguranţă, sfântul Bizanţului hrisostomic va fi rostit rugăciunea sa şi pentru acest european, frate al său de mai târziu, atunci când cerea: „Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea şi neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită!” Amin!

Ilie Bădescu

Foto: Cristina Nichituş

Sursa

Blogul lui RONCEA

Mircea Platon: Criza economică şi criza de identitate. Mai multă atenţie la identitatea românilor decât la postidentitatea eurocraţilor.

Criza economica prin care trece Romania e rezultatul unei crize de identitate nationala. Dupa douazeci de ani de “tranzitie”, romanii nu mai stiu cine sunt. Si nu mai stiu cine sunt pentru ca nu li s-a dat voie sa afle cine sunt. Mai mult, au fost indemnati sa uite ai chiar antrenati sa uite, prin manuale de istorie “demitizate” corespunzator standardelor istoriografice de aiurea. Criza de identitate colectiva a dus la o criza de participare politica: romanii nu se mai duc la vot si nu se mai implica in viata publica. Criza de participare politica duce la o criza de reprezentare: clasa politica nu ne mai reprezinta.

Mai mult, clasa politica nu are nici cea mai vaga idee pe cine ar trebui sa reprezinte. Orice proiect de dezvoltare a unei tari ar trebui sa tina cont de potentialul acelei tari: adica de identitatea ei. Nu poti guverna ceea ce nu cunosti. Si nu poti cunoaste ceea ce esti programat sa ignori sau sa pustiesti. Nu poti cunoaste decat ceea ce iubesti, fie ca e vorba de un om, de un popor sau de o meserie.

Dar nu avem voie sa fim nationalisti. Nationalismul e rau, e echivalent cu sovinismul, xenofobia, rasismul, obscurantismul, violenta tribala, falocratia, primitivismul neolitic, autarhia si purificarea etnica. Nationalismul e si comunist si fascist. Pe rand sau in acelasi timp. Cel putin asa ne-au invatat expertii, cei care au pretentia sa scrie istoria pe care am facut-o sau am indurat-o noi. Conform acestor experti, singurul lucru pe care, ca natie, il putem face e sa ne pierdem identitatea in Nirvana capitalismului globalizant. Sa ne contopim cu Piata globala care ne purifica de dorinte pentru ca ni le implineste pe toate. Lepadandu-ne de identitate, scapam si de responsabilitati. Asteptam doar sa se pogoare asupra noastra harul “transelor” al feluritelor finantari care tin tara in stare vegetativa si pe “noi si-ai nosti” la putere. In viata buna.

Perpetuarea acestei simbioze parazitare e dependenta de delegitimarea oricarui discurs opozitional si de starpirea oricarei rezistente. Nu doar rezistenta activa e combatuta, ci si rezistenta pasiva, cum ar fi absenteismul electoral. Prezenta slaba a romanilor la alegerile europarlamentare nu i-a facut pe arendasii noatri politici si pe vatafii lor intelectuali sa isi puna intrebari asupra modului lor de a ne reprezenta, ci i-a determinat sa cheme la instituirea votului obligatoriu. Dupa "munca patriotica" a comunistilor, nu stim inca daca nu vom avea si "votul patriotic" al neoliberalilor. Nimeni nu si-a pus intrebarea daca nu cumva slaba prezenta la vot nu decurge din faptul ca s-a lucrat decenii la rand la slabirea identitatii noastre nationale. Subiectul e tabu. Cel putin in Romania. Dar se vorbeste deschis despre el in tari mai libere.

“Democratia afirma valoarea libertatii; identitatea iti da motivul pentru care vrei sa fii liber” scrie Natan Sharansky (cu Shira Wolosky Weiss) in cartea In apararea identitatii (Defending Identity, New York, Public Affairs, 2008). Nascut in Ucraina, fizician, detinut politic care a petrecut mai bine de zece ani in inchisorile sovietice, medaliat de Ronald Reagan, ministru in patru guverne ale Israelului si presedinte al Insitutului Adelson pentru Studii Strategice din Ierusalim, Natan Sharansky marturiseste ca, in inchisoare, singurii care au rezistat spalarii pe creier si care nu au tradat au fost cei cu o identitate religioasa sau nationala puternica, precum nationalistii baltici, greco-catolicii ucrainieni, penticostalii sau cel mai bun prieten din Gulag al lui Sharansky, rusul ortodox Volodea Porea, care a facut greva foamei, ca si Sharansky, pentru ca i s-a confiscat Biblia. “Cei care si-au pastrat un simt al valorii istoriei, al traditiei, al comunitatii, acestia s-au dovedit a fi principalul obstacol in calea raului sovietic”, noteaza Sharansky.

Bazat pe experientele sale din inchisoare si pe viata sa politica ulterioara eliberarii, Sharansky avertizeaza ca democratia fara identitate nationala e menita pieirii si ca cele mai periculoase miscari indreptate impotriva identitatii nationale, si deci ai impotriva unei democratii viguroase, sunt marxismul si postnationalismul sau politica “post-identitatii”, al carei principal promotor e Uniunea Europeana. Pentru ambele miscari, principalul inamic e societatea inradacinata, traditionala, si mai ales taranimea. Si marxismul si postnationalismul instrumentalizeaza identitatea si umbla cu standarde duble. Astfel, pentru marxisti nationalismul anticolonialist e bun, dar nationalismul antimarxist e rau. Pentru postidentitari, nationalismul cultural-istoric e rau, dar nationalismul civic e bun.

Combatandu-i pe Eric Hobsbawm ai pe alti sustinatori ai nationalismului civic-luminat, Sharansky afirma ca acest "nationalism bun” nu e decat o forma de “cosmopolitism rasadit/inradacinat” (“rooted cosmopolitanism”) si ca, in esenta, toate aceste forme de nationalism civic, luminat, progresist se reduc la un singur lucru: “Nationalistul bun e cel care e gata sa renunte oricand la identitatea sa nationala, cel pentru care identitatea nationala e lipsita de importanta. Imi aduce aminte de Stalin, pentru care cultura trebuia sa fie ‘nationala in forma si socialista in continut’.”

Democratia nu ar trebui sa mearga impotriva identitatii, ci in sensul ei pentru ca, dupa cum spune Sharansky, “libertatea are si ea o istorie”. Nu ne trebuie mai putin nationalism, ci mai multa democratie: mai multa atentie la identitatea romanilor decat la postidentitatea eurocratilor. Nu putem mentine pacea sociala combatand nationalismul, ci intarind viata democratica.

In cazul Romaniei, acest lucru ar insemna sa luptam pentru un stat cu adevarat reprezentativ. Solutia problemelor economice si sociale ale Romaniei nu e in trocul identitate contra bani, istorie contra finantari si suflete contra burse, troc pe care il practica elitele noastre actuale. Solutia problemelor economice si sociale ale Romaniei e in redescoperirea identitatii noastre si in reprezentarea ei politica. Unii dintre noi cred ca, afland adevarul, ne vom putea recapata tara. Altii cred ca trebuie sa ne recapatam tara ca sa aflam adevarul. Cred ca prima solutia e de preferat. Pacat ca elitele noastre, care confunda puterea cu adevarul, nu inteleg acest lucru.

Sursa:

ZiuaVeche

Maica Neonila despre globalism, îngropăciunea în deşertul internetului şi soluţia rugăciunii

Orice moment de trecere poate fi numit o criza. Dar daca in cazul extazului sau a mortii, ea porneste dinspre fire catre suprafiresc, noul tip de criza, atât de meticulos impus prin toate mijloacele, este unul catre sub-firesc.
Globalismul incearca sa mimeze o centralizare a puterii, când in realitate o vedem ca din ce in ce, este descentralizata, risipita in byti si in atomi. Au oare politica de reducere a populatiei (codex alimentarius, tertipurile industriei farmaceutice, razboiul undelor subtile asupra mintii, armele psihotronice, ingineria genetica, manipularea meteo, „religia” fizicii speculative, sistemul de urmarire generala, virtualizarea excesiva, robotizarea gândirii, dictatura nonvalorilor, ofensiva contraceptiva, pseudo-atot-toleranta, cancerul hiperlegislativ) or fi din iubire de oameni? Oare nu singurul Aparator si Ajutor este Dumnezeu, Cel ce a facut cerul si pamântul?

Globalismul impune cipul: o valoare unica, abstracta, fara trup si fara suflet, fara substanta, fara realitate, care sa fie expresia unei entitati care neaga sufletul, neaga sfintenia, neaga diversitatea, neaga Creatorul. Cât de limpede trebuie sa devina toate acestea, pâna sa intelegem iminenta lor si sa recunoastem nevoia rugaciunii? Reducând totul la un numitor comun, si singurul numitor comun al vremelniciei este vremelnicia, reducând totul la acelasi nivel se pierde dimensiunea vesnicului. Fara vesnicie si fara sfintenie, omul este iremediabil pierdut.

Intr-un veac al informatiei, sa fie oare inaccesibile vietile marilor sfinti ai pustiei, cei care prin credinta in Hristos, au fost izbaviti de robia firii, au baut apa vie, au mâncat mana cereasca, si s-au acoperit cu Piatra Cuvântului?
Ingropati in desertul internetului, unde mintea se usuca de focul vitezei si inima de dorul blândetii, cine va putea trai fara rugaciunea lui Iisus!

Istoricul Emilia Corbu: Să nu îi înjosim pe sfinţii de la Aiud! Ei vor fi judecătorii noştri!

MĂRTURIE

De mai bine de un an s-a inceput consemnarea minunilor săvîrşite cu ajutorul Sfintilor de la Aiud. E un demers frumos si necesar. Dar sunt putin trista. Ei sunt mai mult decat facatori de minuni. Stiu ca, pentru canonizarea lor, se cer dosare de minuni, dar nu trebuie sa ii reducem la acest aspect care mi se pare oarecum limitativ. De aceea indraznesc sa precizez doua aspecte care nu trebuie uitate:

1) Sa nu ii injosim

Adică nu e de ajuns că au murit pentru Hristos, cu numele Lui pe buze, că s-au opus unuia dintre cele mai satanice regimuri politice ale lumii, le mai cerem şi minuni. Adică să schimbe prin rugăciunile lor legea firii, să ne vindece bolile pe care singuri le-am rodit, sa rezolve incurcaturile noastre. Şi sfinţii lucrează, în mare lor smerenie, la ridicarea noastra.
Cred ca, in cazul de fatza, problema nu sunt minunile sfintilor (petrecute intotdeauna) ci capacitatea noastra duhovniceasca de a-i vedea ca sfinti. Acum, eu nu ma adresez celor care oricum cred in ei ci unora care inca mai au nevoie de argumente. Adică le cerem dosar pentru ca noi suntem prea orbi. Fără el nu îi putem admite in panteonul nostru personal in care noi suntem varful iar sfintii sunt cei care trebuie sa ne suporte, sa ne serveasca, sa ne faca minuni pe tava. E urat ce spun dar, până aici a ajuns ignoranţa noastră.

Dar, ce vrem minune mai mare decât aceea că au existat astfel de oameni. De ce vrem neapărat semne şi minuni? O minune e ceva unic şi irepetabil, necesar unui moment, definitoriu pentru o situaţie. Sfintii de la Aiud ne pot lumina o noapte de nestiinta si noi le cerem sa ne repare un os.

2) Ei vor fi judecatorii nostri

Mie, aceşti sfinţi mi-au făcut mai mult decât o minune izolată. Prin ei l-am inteles pe Hristos. Mi l-au explicat prin sângele şi viaţa lor. Şi cred că asta e menirea lor. Mi-ar fi rusine să le cer minuni. Ar fi un semn de neîncredere. Ei mi-au dovedit importanţa trezviei. Mi-au dovedit că trairea crestina nu poate fi izolata de viata cetatii, ca noi ne desavarsim prin ceilalti. Prin ei am înţeles Invierea lui Hristos în lumea în care trăim şi nu prin sfinţii de acum două mii de ani.
Fiecare generaţie îşi are sfinţii săi care mărturisesc că jertfa lui Hristos nu a fost doar un eveniment istoric petrecut într-un loc şi într-un timp anume, ci este actuală. Prin ei am înţeles marea taină a răscumpărării. Dacă Hristos este Calea, sfinţii de la Aiud şi de pretutindenea unde s-a suferit mi-au arătat cum se merge pe această cale. Ei mi-au dovedit că Viaţa la care face referire Hristos nu este ceva abstract şi filosofic ci este chiar Veşnicia. Sfintii de la Aiud m-au ajutat să văd altfel lumea în care trăiesc. Daca ne-am raporta zilnic la ei, am deveni altii si prin noi o lume intreaga s-ar schimba.
Prin ei am înţeles că sfinţii ne vor judeca. Dacă cei din secolul IV vor fi judecaţi de Sf. Nicolae, Sf. Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi alţii, noi vom fi judecaţi de sfinţii de la Aiud, Gherla, Târgu-Ocna, Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, etc. Prin ei a suferit Hristos! Şi dacă noi nu îi recunoaştem acum, să nu avem pretenţia ca Ei să ne recunoască atunci. Dacă noi le cerem acum minuni, şi Ei ne vor cere dovezi. Am spus şi repet ceea ce istoria creştinismului dovedeşte de 2000 de ani. Sfinţii mucenici nu au nevoie de dovezi, de minuni, pentru a fi recunoscuţi şi aşezaţi în ceata sfinţilor. Martirajul este dovada lor, minunea prin care au invins legea firii. Dacă noi nu Il recunoastem pe Hristos in viata si in suferintele lor, atunci noi nu Il cunoaştem pe Hristos. Deci, problema nu sunt ei, ci noi. Inseamna că avem o credinţa formala, o filosofie de viaţă şi atât.
Ei sunt facatori de minuni, evident!Dar nu doar la acest aspect trebuie sa ne limitam ci trebuie sa intelegem in intregime mesajul jertfei lor. Sfintii de la Aiud sunt stelele ce lumineaza noaptea epocii noastre. Sa-i rugam sa ne lumineze cararea.

Sursa:

Blogul Emiliei Corbu – viaţa fantastică

Părintele Arsenie Boca: "Sabia Papei va fi frântă. Altă cale de unificare a Bisericii nu rămâne".

Sfântul Apostol Petru e pus de Biserica romano-catolică, nu numai primul Episcop al ei în Roma, ci şi “temelia” Bisericii lui Hristos.

După ei, Biserica se întemeiază pe Petru, pe un om.
Pe omul care tremura de frică în faţa unei servitoare, pe omul care s-a lepădat cu jurământ, că nu-l cunoaşte pe Hristos.
Căderile acestea i-au fost o smerire a firii sale prea pripite.

Din reintegrarea sa în apostolie, romano-catolicii au scos prerogativele de drept divin ale supremaţiei papale asupra întregii Biserici a lui Iisus Hristos.

Poate că nu e numai o întâmplare, faptul că romano-catolicii şi-au legat atât de mult soarta de Apostolul Petru.

De la a declara că Petru este temelia Bisericii şi până la infailibilitatea Papei nu e nici un pas; dar până la declararea papei ca temelie a Bisericii, iarăşi nu e decât prea puţin. E curentă expresia: “Biserica este unde e Papa !” Toate acestea sunt deducţii şi dezvoltări logice, dar dintr-un principiu greşit: că Petru e temelia Bisericii. Temelia Bisericii e divinitatea Întemeietorului.

Poate că nu e fără legătura să le amintim confraţilor episodul de la arestarea Mântuitorului, când Petru a vrut să-L apere pe Iisus cu sabia, tăind urechea unui slujitor al stăpânirii.

Iisus i-a atras aminte: “Petre bagă sabia în teacă, fiindcă tot cel ce scoate sabia, de sabie va pieri !” (Matei 26, 52).

Şi Biserica romană a cam pus adeseori mâna pe sabie. La scadenţa istoriei i se aduc toate înainte. Cezarul îşi pretinde sabia luată.

De data asta, poate că sabia Papei va fi frânta. Altă cale de unificare a Bisericii nu rămâne.

Sursa:

Blogul Vestitorul Ortodox