Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu: Homosexualitatea ca minoritate socială şi ca stigmat. Acolo unde populaţia respinge homosexualitatea, în proporţie de 90%, legea n-o poate face acceptată.

Homosexualitatea este o minoritate (având în vedere ponderea ei foarte mică). Care sunt caracteristicile acestei minorităţi? Ea este o „minoritate exclusivă” şi „stigmatizată" (poartă un stigmat, de care nu poate scăpa, căci acesta cade automat asupra ei din „stampila publică” pe care o aplică societatea însăşi, nu o instituţie sau un ins).

Din acest punct de vedere, această stigmatizare nu poate fi anulată de lege, tocmai pentru că este un fenomen social. Apărătorii homosexualităţii speră că acest stigmat ar putea fi eradicat prin intermediul scolii, al armatei şi al Bisericii. De aceea, ei cer ca homosexualitatea să fie admisă în scoli, în armată şi să fie admisă de Biserică. Şi într-adevăr, homosexualitatea ar putea să iasă de sub stigmatul public, dacă nivelurile cele mai înalte ale „moralităţii publice", respectiv ale „conştiinţei comune", adică Educaţia, spiritul militar şi Biserica (instituţia cea mai înaltă) ar admite-o şi ar defini-o ca un „fenomen natural" (conform cu natura) şi „obişnuit" (necontradictoriu cu norma şi cu tradiţia, cu moravurile şi cu obiceiurile ei etc.). Deci, dacă legea ar sancţiona pozitiv homosexualitatea, ea n-ar putea, prin aceasta, să eradicheze stigmatul public al acesteia, tocmai pentru că legea juridică nu are eficacitate dacă este contrară moravurilor şi religiei, respectiv spiritului comunitar. Acolo unde populaţia respinge, în proporţie de 90% homosexualitatea, legea n-o poate face acceptată şi, ca atare, homosexualitatea va rămâne o „minoritate stigmatizată".

În universităţile americane se încearcă contracararea acestui fenomen de stigmatizare, promovându-se „teoria” că homosexualitatea este un „stil de viaţă alternativ”, care ar putea fi încercat oricând şi de oricine. Mai mult chiar, se dezvoltă propaganda în favoarea „stilului alternativ de viaţă”, iar libertatea opţiunii pentru acest „stil” este prezentată ca expresie a unui maximum de libertate în acea societate şi a unei „democraţii perfecte”. La această poziţie, Biserica şi corpul Comunităţilor (în faţă cu familia) ripostează, considerând că democraţia trebuie să reproducă în fundamentele sale „spiritul comunităţilor omeneşti”.

Sociologia, căutând o cale adecvată de a tălmăci fenomenul, consemnează o a doua caracteristică a acestei minorităţi, pornind de la distincţia între „minorităţile inclusive” şi „minorităţile exclusive”. „Minorităţile inclusive” sunt acele minorităţi care sunt comparabile cu toate comunităţile umane (de la familie la comunitatea de credincioşi, adică la Biserică). „Minorităţile exclusive sunt acele minorităţi ale căror manifestări nu sunt compatibile cu una sau mai multe dintre comunităţile omeneşti (Familia, Biserica, Naţiunea etc.). În acest fel, afirmarea acelei minorităţi aduce, implicit, daune afirmării comunităţii respective. Ele se află în raport de excludere. Minoritatea homosexualilor se află în raport de excludere totală cu Familia monogamă europeană şi cu Biserica creştină.

Profesorul Ilie Bădescu: Alexander Dughin, geopolitica Rusiei și geopolitica ortodoxiei. Erorile lui Dughin la analiza României Mari.

Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre Moscova.
ROMÂNIA MARE (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente istorice: eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor; tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican); Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile latine ale limbii, etc.); Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia; fanarioţii promovau o politică pro-turcă; “Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”; “Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc; uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”. “Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii minorităţile catolice"
Cum se explică, în acest caz, miile de preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării!? Deci represiunea a
fost antinaţională şi anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-creştine).
Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova, atunci de ce-au fost interzişi Nae
Ionescu şi Nichifor Crainic, care, împreună cu grupul de la Crinul Alb etc. au fost toţi ortodoxişti şi au fost întemniţaţi? De ce a continuat atacul contra ortodoxismului după ’89?
Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi ideologie universal
româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile; ortodoxia nu gravitează spre Moscova, cum înclină a interpreta Dughin, ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi o tradiţie voievodal-creştină; naţionalismul românesc este creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritul ortodox).

- fragment din revista Geopolitica, Nr. 1(1)/2002, An I

Profesorul Ilie Bădescu: Care Europă? Credinţa într-o Europă fără Hristos preschimbă starea europeanului într-una de teribilă singurătate.

Europa actuală este, spiritual, un ghem de paradoxuri. Căci, cum să explicăm faptul că, la pragul ei culminativ, când certitudinile ar trebui să fie maxime, Europa este clătinată de o interogaţie angoasantă: „ce este europenismul?”. În fapt, interogaţia aceasta ascunde trei întrebări într-una: „Ce-a fost Europa, ce mai este Europa şi ce va fi ea mâine ?”. Răspunsul oferit de cei ce fac discursul european, adică tâlcuiesc doctrina Uniunii, se cuprinde, de regulă, între două praguri: Revoluţia franceză (1789) şi Maastricht-ul (1992). Iar dovezile invocate pentru a susţine veracitatea unor asemenea asumpţii asupra puterii respectivei secvenţe istorice de a fi fost sursa creatoare a Uniunii Europene sunt: moneda unică, instrumentele statistice, drapelul, instituţiile europene fabricate repede, imnul etc. (Sub pretextul de a nu atinge diversitatea lingvistică, imnul lui Beethoven e cântat fără de celebrul vers al lui Schiller „Alle Menschen werden Brüder“ – „toţi oamenii devin fraţi“ –, în care este concentrat înţelesul Evangheliei lui Hristos.)

Referindu-se la introducerea unui sistem statistic centralizat, prin Eurobarometru şi Eurostat, şi a monedei unice, a imnului şi a drapelului”, un binecunoscut analist ne îndrumă să credem că acestea sunt: „[...] nu doar instrumente politice puternice pentru a crea o «populaţie europeană» mai informată, cuantificabilă şi astfel mai tangibilă şi guvernabilă şi un «spaţiu european», ci sunt, de asemenea, puternici modelatori ai conştiinţei ce furnizează meta-clasificările în cadrul cărora identităţile şi subiectivităţile se formează” (Shore, 31). Legănat de aceeaşi credinţă amăgitoare, specialistul citat adaugă: „Monezile şi bancnotele au funcţionat în mod tradiţional pentru a defini graniţele regatelor, imperiilor şi naţiunilor. Chiar primele monede purtau chipul împăraţilor şi regilor şi simbolurile puterii statale, aproape la fel cum o fac şi astăzi. Cu imaginile de figuri naţionale, monumente şi invenţii, bancnotele şi monezile sunt icoane şi instrumente puternice ale guvernământului ce ajută transformarea ideilor abstracte de stat şi naţiune într-o realitate politică zilnică” (Shore 91).

Comentând ideile lui Shore, un sociolog român vine cu o concluzie încă mai severă: „Moneda, ne spune acesta, este în mod evident un foarte puternic agent de unificare şi construcţie identitară fiind o parte centrală a culturii de zi cu zi, şi găsim multiple exemple şi în istorie, dacă ar fi să ne gândim numai ce a a însemnat o monedă comună în Imperiul roman”. Păi, ce-a însemnat, de fapt, o monedă comună pentru evrei ori pentru creştini?! Ceea ce era: un mijloc de exercitare a puterii din lume, de integrare în imperiu, de dominaţie, nu de construcţie identitară, căci identitatea evreiască nu datorează nimic monedei romane. Nici cea creştină. Fără de Iisus Domnul şi fără de lucrarea apostolică, Europa ar fi acum doar marginea barbară a lumii arabe, cu mult mai puternică demografic şi poate chiar politic.

Ceea ce a dat putere şi fiinţă Europei au fost nu moneda romană, ci rugăciunea împărătească, cele nouă Fericiri, Crezul de la Niceea, marea eclezie creştină de o mie de ani, puterea fără egal a părinţilor Bisericii care au statuat unitatea dintre Atena şi Ierusalim, fără de care Roma şi codul roman ar fi rămas fapte de istorie şi atât.

Acestor puteri spirituale umbrite atunci de coperta monedei unice a Cezarului le datorăm marele spaţiu dens al planetei în care regăsim o concentrare de sinergii şi învăţături care cuprind deopotrivă Pentateuhul lui Moise, Psalmii davidici, proorocii evrei, evangheliile Mântuitorului, Apocalipsa scrisă de un bătrân de 80 de ani exilat pe Insula Patmos, când la Roma se paria pe apoteoza împăratului. Fără de acest spaţiu dens, Uniunea Europeană rămâne o biată barcă pe un ocean învolburat, adică un zbucium de o clipă. Şi apoi, ce forţă spirituală vom afla în legătura socială care îmbracă forma banului, a unei monede, oricât de mare şi dogorâtoare se arată puterea ei din lume?

Iată definiţia banului la un mare sociolog german: „Dependenţa omnilaterală a indivizilor indiferenţi unii faţă de alţii constituie legătura lor socială”, în cele trei expresii ale ei: moneda, contractul şi convenţia. Banul, aşadar, cuprinde în el o mare de singurătate, un ocean de indiferenţă. La fel şi contractul, la fel şi convenţia. În chip paradoxal, tocmai din acest vid spiritual, sufletesc, îşi extrag ele şi moneda, şi contractul, şi convenţia, puterea de care pot dispune într-o societate. Legătura exprimată sub forma banului este o legătură sufleteşte vidă, o dependenţă de indivizi indiferenţi unii faţă de alţii. Iar aceasta este condiţia fatală a banului; fără de această exigenţă banul se anulează pe sine. El se nutreşte din indiferenţă, nu din simpatie. Simpatia ucide banul, iar banul videază legăturile sociale de orice formă de simpatie. Şi atunci, cum să fie moneda, oricât de unică ar fi ea şi de puternică, un instrument de construcţie identitară, adică de modelare sufletească?

O Europă fără de Dumnezeul comuniunii sufletelor este o amăgire, când nu este o monstruoasă minciună. Pentru europeni, comuniunea sufletelor este chiar sistemul cristocentric. Sensibilitatea şi spiritul oricărui european n-ar putea fi, sper eu, înşelate de invitaţia la o credinţă amăgitoare într-o Europă clădită în afară şi fără de sistemul cristocentric. Este cu putinţă, oare, un sistem european fără de sistemul cristocentric? Credinţa într-o Europă fără Hristos preschimbă starea europeanului într-una de teribilă singurătate, de, iată, încă un paradox, autoexilare… involuntară. Oare nu se face pe sine, acest european fără de Hristos, cetăţean al celebrei republici platoniene, adică locuitor al utopiei, al unui loc fără de loc, un simplu rătăcitor, un alt Ahasver al spaimelor rătăcitoare din care se recompune, iată, o teribilă vânturătoare a universului?! Vânturătoarea singurătăţii.

Poate că i s-ar potrivi acestui european mai degrabă cuvintele lui Eminescu: „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”. Pe acest european încremenit îl va fi purtat în rugăciunile sale Sf. Ioan Gură de Aur, căci, cu siguranţă, sfântul Bizanţului hrisostomic va fi rostit rugăciunea sa şi pentru acest european, frate al său de mai târziu, atunci când cerea: „Doamne, izbăveşte-mă de toată neştiinţa şi uitarea şi neîndrăznirea şi de nesimţirea cea împietrită!” Amin!

Ilie Bădescu

Foto: Cristina Nichituş

Sursa

Blogul lui RONCEA

Sociologul Ilie Badescu despre Eminescu, Basarabia si Bucovina

Foto: Cristina Nichitus

Sociologul Ilie Bădescu, despre războiul cu Eminescu şi bătăliile tinerilor pentru Eminescu (VIDEO)

Foto: Cristina Nichitus