Are cuvântul Dumitru Moldovan, luptătorul din Munţii Făgăraşului. M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea.

La comemorarea luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine.

Postez mai jos fragmente dintr-un interviu pe care Dumitru Moldovan mi l-a acordat în vara anului trecut pentru revista ˝Veghea˝. (F.P.)

Am aflat despre dînsul din cartea "Brazii se frîng, dar nu se îndoaie", scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mînă din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu. Este un român prea puţin cunoscut, faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lîngă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi, pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. L-am găsit preocupat, cu gravitate, de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pămînt, constată o stare de slăbiciune a Poporului Român. Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam, care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte, totuşi, o speranţă, gîndindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă, Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptîndu-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat, şi nouă, din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: "Ţară scumpă, te iubesc şi acum, ca şi atunci, şi cu oase frînte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crînceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!". (Florin Palas)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dvs. anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, pînă în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar, de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism. După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor "patru înţelepţi": Marx, Lenin, Engels şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întîlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormînt!

Refuzînd să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întîlnire, mi-au spus că sînt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Cînd m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că, probabil, Schneider avea pe lîngă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin ‘50, toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întîlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat pînă în toamna lui ‘51. (Nota redacţiei - din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întîlnirile cu Securitatea, menţionînd ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu). Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute pînă la poalele pădurii. Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plîngînd şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă pînă la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, am intrat într-un cerc de Miliţie şi de Securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sînt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la 3 dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam 4 arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întîmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dvs.?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, cînd mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mîinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cît permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi cînd îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sîrmă şi leşinam. Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sînge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan. Anchetatorul de la Securitate era Cîrnu. La vreo 3-4 săptămîni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă, de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut odată o confruntare cu tata.

Părintele Justin Pârvu despre unitatea ortodoxiei şi harul preoţilor. Înregistrare AUDIO.

Zice că încurajez la scindare. Dacă şi eu, care mi-am costat viaţa pentru unitatea şi existenţa ortodoxiei... spun (unii) acuma că sunt pentru scindarea ortodoxiei. (Cel ce mă acuză) este un cetăţean de pe la Iaşi, de la Golia, fost yoghin.

Ei nu înţeleg ce am vrut să spun eu. Harul lucrează în raport de virtute. Cu cât, în sfârşit, omul este mai virtuos, cu atât vine harul peste har. Dar omul când este sub nivelul acestui har, când este în păcătoşenie, nu este în virtute, atunci harul se retrage.

Măsura aceasta, omul se duce şi nu mai are nicio legătură cu sfinţenia şi cu harul.

Dar el, ca preot, poate oficia?

El, ca preot, poate oficia, sigur că da. Are lucrarea lui. Dar vrednicia lui unde e?

Iată, la noi, în viaţa noastră ortodoxă, este şi lucrul acesta, că păcatul nu se amestecă cu omul. Haru-i har şi păcatul e păcat.

Păcatele nu-i ating harul. Părinte, dar el poate sfinţi în condiţiile în care este căzut ca om?

El poate orice. Ca om e căzut, dar el poate sfinţi. Să vă dau un exemplu, de pildă, e chemat episcopul să vadă un preot beat în marginea unui şanţ. Episcopul vine şi îl vede. Ăsta este fiul vostru. Voi l-aţi crescut, voi l-aţi educat, voi l-aţi deformat. I-aţi dat (să bea) şi la botez, şi la cununie, şi la parastas.

Preoţii sunt cum i-a făcut poporul.

Da. Şi atunci, îl scoli de-aici mâine dimineaţă, iţi face aghiazmă şi ai să bei aghiazmă făcută de el. Acum îl vezi beat aici, dar mâine îl pui la treabă şi lucrează harul.

Aşa spunea şi Părintele Cleopa.

Da! Dar asta nu merge aşa. Înseamnă că poate să-şi facă de cap oricând şi el tot preot e. E preot, dar noi trebuie să conlucrăm, să avem nişte preoţi model ca să aibă credincioşii după ce să se orienteze. După ce să se orienteze? După cel aflat într-o cădere prăpăstioasă?

Eu am făcut afirmaţia asta şi m-au scos că fac erezie şi că am anulat dreptul la pocăinţă. Nu m-am gândit la asta, să nu dau dreptul la pocăinţă, dar (trebuie) să văd că ai o încercare de vindecare.

- fragment dintr-o convorbire a Părintelui Justin Pârvu cu un grup de mireni (Aspazia Oţel Petrescu, Camelia Corban, Crina şi Florin Palas)

Obraznicie maghiara. Interzisa la Budapesta, Garda Maghiara il scoate pe Eminescu din Miercurea Ciuc.

Plutonul Secuiesc al Garzii Maghiare a depus joi o cerere pentru schimbarea denumirii strazii Mihai Eminescu din Miercurea Ciuc in strada Attila. Cererea a fost depusa la registratura Primariei Miercurea Ciuc de Csibi Barna, fondatorul asociatiei culturale, neinregistrata juridic, ce poarta numele de ''Garda Secuiasca-Asociatie de Cultura si Traditii'', dar care insa in spatiul public este cunoscuta sub denumirea de Garda Maghiara – Plutonul Secuiesc. Desi Garda Maghiara a fost interzisa in Ungaria si premierul de la Budapesta Viktor Orban a declarat razboi acestei organizatii, totusi extremismul maghiar s-a mutat din Budapesta in Romania.

Suparati pe Eminescu

Csibi Barna, ajutat de membri ai Plutonului Secuiesc si membri ai Asociatiei 64 de Comitate (denumire ce face trimitere la organizarea administrativa a Ungariei Mari) a reusit sa stranga 1900 de semnaturi in favoarea schimbarii denumirii strazii Mihai Eminescu. Initiatorii considera ca interesele comunitatii maghiare, majoritara in Miercurea Ciuc, sunt grav afectate de ''cultivarea memoriei unei personalitati istorice profund hungarofobe si xenofobe, personalitate care nu are nicio legatura istorica cu acest oras''. Acestia vor ca numele lui Eminescu sa dispara din denumirea strazii, iar el sa fie inlocuit cu cel al lui Attila, ''ultimul si cel mai puternic rege al hunilor''. Pe blogul personal, Csibi Barna a publicat numele celor care au adunat semnaturile, printre acestia numarandu-se si Kerekes Nandor, responsabilul cu comunicarea al Noii Garzi Maghiare, Plutonul Secuiesc.

Cum a aparut Garda Maghiara in Romania

Csibi Barna, stanga

Csibi Barna declara pentru Mediafax in noiembrie 2007 ca a dat un anunt in cotidianul de limba maghiara "Csiki Hirlap" prin care anunta ca este in cautarea a inca doua persoane impreuna cu care sa poata infiinta legal o asociatie menita sa puna bazele Garzii Secuiesti, cu statut autonom, dar care sa devina un partener al Garzii Maghiare. "Am spus-o si reporterului de la cotidianul de limba maghiara si imi asum afirmatiile potrivit carora consider ca infiintarea Garzii Maghiare este o idee minunata, imi place scopul definit de ei si ideea de garda in sine. Ei spun ca pe langa multa vorbarie este nevoie si de multa sinceritate. Nu pot sa nu observ ca nu numai in Ungaria este nevoie de sinceritate, ci si la noi" a afirmat Csibi Barna. Potrivit sursei citate, Garda Secuiasca ar urma sa fie constituita dupa modelul celei maghiare, de la care va "imprumuta", printre altele, juramantul si uniforma, pe care le va adapta la specificul secuiesc. Aceasta adaptare s-a facut in unele ocazii prin adoptarea motto-ului nazist "Meine Ehre heisst Treue" (Onoarea mea este credinta).

Lozinca nazista "Onoarea mea este credinta"

"Am prelua si salutul lor: «Sa dea Domnul viitor mai frumos!», precum si steagurile arpadiene cu dungi albe si rosii. in cazul nostru, are prioritate lupta pentru a constientiza in randul populatiei apartenenta la secuime. stiu ca exista UDMR, CNS si alte asociatii ale maghiarilor din Romania, dar niciuna nu face nimic. Garda Secuiasca ar trai si ar munci pentru natie, pentru popor", mai explica in 2007 Csibi Barna.

Schimbarea denumirilor de strazi si la Sfantu Gheorghe

Recent, Forumul Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures a depus o plangere impotriva hotararilor CL Sfantu Gheorghe de schimbare a denumirii unor strazi din municipiu, printre care si cea referitoare la modificarea denumirii unei portiuni din Bulevardul 1 decembrie 1918, in Strada Petofi Sandor. Incercarile similare din anul 1999 au fost declarate nelegale, definitiv si irevocabil de Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Brasov si Inalta Curte de Casatie si Justitie. In acelasi timp CL Sfantu Gheorghe, controlat de UDMR si PCM, intentioneaza sa modifice denumirea strazii Horea, Closca si Crisan in strada Attila, printr-o hotarare luata in cadrul sedintei din data de 27 mai.

George DAMIAN

Maxim-pagini memorabile despre Eminescu. Pentru cei care lovesc neamul sfinţit prin drepţii nostri: La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi?!

Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de cunoaştere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe lăturalnice şi despre el şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt creştini. Asta se pare că i-ar înjosi. Ca şi despre Sf. Apostol Pavel, a cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!

Despre M. Eminescu se spune că a murit nebun. Nu, domnilor, Eminescu nu a murit nebun. Aici e necinste sufletească. Eminescu a murit ucis. I s-a dat cu o cărămidă în cap! De ce? Procesul acestei crime încă nu este pe rol. Dar va fi pus!

Ştim cu anticipaţie că Eminescu era “piatră de poticnire” a tuturor, repet, a tuturor politicienilor zilei.

Tâlharul de pe cruce e primul creştin care moare în actul jertfei supreme, împreună cu Hristos. E primul care recunoaşte, mărturiseşte şi acceptă suferinţa ca ispăşire, transferând-o lui Hristos, şi de aceea şi primeşte răspunsul prompt: “Astăzi vei fi cu Mine în rai !”

Analizându-se opera lui Eminescu (de fapt nepublicată vreodată integral, căci altfel ar fi fost condamnat la moarte post-mortem), nu se spune nimic despre acest spirit creştin. Dar ştiţi dumneavoastră “Rugăciunea către Maica Domnului: Rugămu-ne’ndurărilor/ Luceafărului mărilor ” ? etc… Aceasta este caracteristica sufletului lui Eminescu : Rugăciunea.
Toate aceste flori, acele minuni ale creaţiei, versificate, împodobite ca nişte icoane, iradiind de lumină, sunt expresii ale sufletului lui contemplativ.

O să-mi răspundeţi că Rugăciunea propriu-zisă e numai una, e un accident. Nu, domnilor, e fondul de cinste spirituală, de prosternare în faţa atotputerniciei divinului, izbucnit ca o mărturisire a vieţii lui zbuciumate dornică de Absolut.

Şi aceasta se vede mai ales în Articolele lui Politice, care de fapt sunt teme integral tratate şi elucidate, unde comuniunea de idei şi sentimente cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu, etc… îl pun pe acelaşi perete sfânt în casele românilor. Eminescu e un “drept” al neamului românesc ca şi Ştefan, Tudor, Horia, care nu mor pentru dorinţa de a deţine funcţii politice, ci pentru dreptatea care trebuie instituită în viaţa societăţii şi a celei de stat. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor”. Căci nu a te intitula creştin, socialist, democrat sau combinaţiile acestor numiri îţi dă dreptul să deţii autoritatea în stat, ci conştiinţa responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu, pentru tot ce faci în calitate de conducător.

Aşa după cum noaptea, sub razele difuze ale lunii, imaginile lucrurilor capătă nişte nuanţe de încântare şi miraj, mângâind sufletul şi mintea, cu închipuiri fantastice, literatura, artele în general, nu fac altceva decât să mângâie sufletul omenesc în noaptea acestei vieţi cu umbre dulci într-o încântare trecătoare. Căci la ivirea soarelui toate aceste fantasme pier. Aşa şi Hristos face să dispară în lumina strălucirii Lui orbitoare creaţia fantasmelor lumeşti. Dintre toate operele literare, din toată arta, nu vor rămâne şi nu vor căpăta strălucire în raza Luminii Lui, decât acelea ce-L vor fi preamărit.

De aceea, nu “Luceafărul”, nu “Trecut-au anii”, sau oricare alt poem genial îl va însoţi pe Eminescu în întâmpinarea Soarelui Hristos, ci Rugăciunea.

Cu Maica Domnului, ducându-l de mână, se va înfăţişa Eminescu înaintea lui Hristos:

Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară
Din valuri ce ne bântuie
Ridică-ne, ne mântuie
O, Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!

Aceasta este cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Mihai Eminescu.

Dacă sufletul lui s-a entuziasmat şi s-a încântat în faţa frumuseţii creaţiei divine, aceste frumuseţi le-a cântat încântându-ne şi pe noi, ca într-o noapte de vrajă, luminat sufletul lui trezit în faţa zorilor a văzut chipul aurorei hristice şi-a alergat conştient, căzând în genunchi într-un act de contemplare şi adorare a Adevărului nedisimulat în cuvinte de vrajă artistică, ci în cuvântul umilinţei, a celei mai sincere recunoaşteri a nimicniciei noastre (sale) omeneşti.

“Înţelepţii lui Dumnezeu, făpturii n-au slujit, ci Făcătorului !” (Cântare de laudă bisericească pentru Sfinţi).

În această cântare de laudă a Maicii lui Dumnezeu şi implicit a Hristosului, Eminescu face din darul său (talentul său) şi prin acest dar, act de adoraţie a dumnezeirii.

E cel mai mare act de viaţă pe care Dumnezeul creat (omul) îl poate aduce Dumnezeirii în condiţia de pământean. În felul acesta, el restabileşte şi ierarhia valorilor culturii.

Astăzi, veacul nostru ţine morţiş să încheiem mileniul doi cu primordialitatea valorii politico-economice:
(Pofta inimii, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii”). (“D’abord la politique”). Aşa i-a zis şi Satana, Mântuitorului, pe muntele Carantaniei: “Iată lumea şi slava ei, Ţie ţi-o voi da, dacă te vei închina mie, căci mie-mi este dat să o dau cui voiesc” (Matei – citat din memorie).

Minţea ca şi în Eden. Şi aşa cum au murit protopărinţii noştri, aşa mor toţi în braţele lui Satan, când primesc această ofertă. Observaţi dar, că toată zbaterea individuală şi colectivă, actuală, nu duc decât la dezastre materiale şi spirituale. De ce ? “Căutaţi MAI ÎNTÂI Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi TOATE CELELALTE se vor adăuga vouă!”. Astăzi, chiar în spatele aparentei “fapte bune”, stă afaceristul. Nimic nu se face pentru Hristos, adică dezinteresat. “Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zise Mântuitorul, adică jertfa noastră nu se înscrie în ordinea divină, fiind străină Adevărului veşnic, este pământească, lumească, drăcească. Dumnezeu nu şi-o revendică, pentru că nu i-a fost atribuită. Un alt Dumnezeu o revendică: egoismul tău luciferic. De aceea zicem în altă parte despre creştinismul românesc, că este un stil de viaţă. Românul când dăruieşte ceva zice: “Primeşte darul acesta şi zi: Bogdaproste” (Dumnezeu să ne ierte – Mulţumire lui Dumnezeu!). De aceea, Eminescu, în toate articolele sale politice, când vrea să jaloneze sau să indice o cale de urmat, se întoarce mereu cu mintea la condiţia spirituală a omului din popor şi a stilului lui de viaţă creştină. În casa de la Ipoteşti, Eminescu trăieşte de mic condiţia de suferinţă, închinată sub candela icoanei Sfintei Fecioare: o mamă suferind, lângă o surioară paralitică şi jur împrejur, ţăranii suferind umilinţa muncii nerăsplătite pe propriul lor pământ, adunaţi duminica în genunchi în tinda bisericii, din umilinţă, mai mulţi decât în sânul ei, sub raza icoanei Prea Curatei şi a Fiului Ei, crucificat şi înviat, supremă mângâiere în viaţa aceasta şi ultima ţintă pentru cealaltă viaţă. Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens creştineşte şi a murit creştineşte. Uitaţi-vă la toată simplitatea ţi comportarea vieţii lui aproape schivnicească, acolo unde huzurul, luxul, petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului. Cu atât mult această capacitate de jertfă e mai de admirat, cu cât condiţiile ispitei sunt şi ele mai mari. Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci de mămăligă cu făcăleţul lui, un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot mobilierul acestui nabab al spiritului românesc. Acestei icoane i se cuvine cinstire! Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi doctori trupeşti şi sufleteşti ai neamului românesc şi voi care loviţi acest neam sfinţit prin aceşti drepţi.

Şi sunt foarte mulţi! La “Marea Judecată” îi veţi putea privi în ochi ?!

Ion Gavrilă Ogoranu: Tactica şi strategia Grupului Carpatin Făgărăşan. Luptătorul Dumitru Moldovan, recitând poeziile închisorilor comuniste. VIDEO

Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.

Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („...pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi lt. Moritz Alexandru.)

Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi m-ţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde odată descoperit centrul de rezistenţă, securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.

Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care numai conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.

Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele securităţii, bătute la maşină, sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost micro filmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă microfilmată.

După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.

Istoricul Gheorghe Nistoroiu despre Sfantul Ilie Lacatusu. Minunile Parintelui, povestite de Parintele Ioan de la Rarau.

Parintele Ilie Lăcătuşu a văzut lumina zilei în comuna Crăpăturile, judeţul Vâlcea la 6 Decembrie 1909, în familia cântăreţului bisericesc Marin şi Maria, care au avut 7 copii. Atmosfera părintească şi binecuvântarea bisericii i-au îndrumat paşii spre Seminarul Teologic “Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, ce l-a absolvit cu Premiul I de virtute, “pentru aptitudini sufleteşti care îl disting între colegii lui”. Între anii 1930-1934, studiază cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, unde se remarcă în deosebi pentru limbile franceză, germană, latină, greacă şi ebraică. Tânărul Ilie s-a detaşat de restul colegilor săi prin spiritul de comunitate desăvârşit, prin politeţe, corectitudine, eleganţă în ţinută, atitudine morală, spiritualitate profundă.

În anul 1931, s-a căsătorit cu învăţătoarea Ecaterina Popescu, iar după terminarea facultăţii în 1934 a fost hirotonit pe seama parohiei Osica de Jos, Olt, dovedindu-se vas ales al Duhului Sfânt.

Ochiul “omniprezent” al Armatei Roşii “eliberatoare” l-a dibuit pe duhovnicul părinte şi în noaptea de 16 Iulie 1952, l-a smuls din cuibul familiei şi al enoriaşilor, fiind trimis la Canal în colonia de muncă M.A.I. Galeşu. A fost eliberat la 26 Aprilie 1954, revenind în sânul bisericii ca stâlp al slujirii întru adevăr şi dreptate.

La 1 Iulie 1959, este din nou arestat şi trimis în Deltă, în lotul preoţilor olteni, până la data de 06. 05. 1964 când a fost eliberat. Din Decembrie acel an slujeşte cu osârdie în judeţele Teleorman şi Giurgiu. Toată viaţa sa a fost un dar oferit permanent Mântuitorului cu devotament, cu smerenie, din tot cugetul, din tot sufletul, cu toată inima.

Blând, cutezător, drept, a ales cu drag calea Crucii, înţelepţind cu cuvântul său dulce şi cu inima sa milosârdă, faptele bune între semenii săi.

S-a “urcat” la Domnul la 22 Iulie 1983, lăsând rugămintea ca prezbitera Ecaterina, dacă se va săvârşi la 15 ani după el să fie înmormântată în acelaşi cavou al familiei.

În ziua de 29 Septembrie 1998, având loc prohodirea şi înmormântarea preotesei Lăcătuşu şi procedându-se la scoaterea părintelui din cripta în care fusese depus cu 15 ani în urmă l-au găsit “întreg, neatins de nici o stricăciune, frumos mirositor, uşor, având un zâmbet întipărit pe chip, aidoma celui care i-a luminat- ca o bucurie cerească- toată viaţa”, împlinindu-se astfel profeţia părintelui. Vasile Manea Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, 152).

Bunul Dumnezeu l-a răsplătit pentru darul vieţii şi slujirii sale, alegându-l în ceata sfinţilor Săi, cu sufletul, iar trupul pecetluid minunile cu Moaştele sale sfinte, pe pământul ţării dragi.

Iată ce ne mărturiseşte părintele Ioan de la Mănăstire Rarău, despre Sfântul Ilie Lăcătuşu:

-“Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu…Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri…M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi binenţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, pe Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari…Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul-dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: “Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”…

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui-ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii, şi după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcau în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele, şi erau calde. Am văzut un mort, da` nu-i mort, un mort viu.

-Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

-Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.” (Revista Atitudini, nr. 3/2008, p. 28-32).

Parintele Arsenie Papacioc: Sa il facem pe satana sa ne loveasca unde vrem noi nu unde vrea el. Cipul din Pasapoarte miroase a 666. VIDEO