5.12.10
Sfantul Ignatie Briancianinov despre „smerenia dracilor”
„Smerenia propovăduită de cugetarea trupească [adică de un om care nu s-a înduhovnicit, care nu s-a umplut de harul lui Dumnezeu prin curăţirea sa de patimi], de făţărnicie, de sfinţenia deşartă [adică închipuită] este o smerenie drăcească”, pentru că e o smerenie inspirată nu de harul lui Dumnezeu, care nu locuieşte în noi, datorită păcatelor noastre, ci de mintea noastră pătimaşă şi
de inima noastră care musteşte de fariseism, de duplicitate.
Adică vrem să părem oameni duhovniceştiîn timp ce noi trăim o viaţă fariseică, păcătoasă, doar cu alură de sfinţenie.
- text cules de Dan Făgărăşanu
4.12.10
Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXVII-a dupa Rusalii. Despre zavistie si fatarnicie
Zavistia este maica uciderii şi decît preadesfrînarea este mai rea
(Sfîntul Ioan Gură de Aur, “Împărţire de grîu", Buzău, 1833, p. 164)
Iubiţi credincioşi,
Aţi auzit în Sfînta Evanghelie de azi, cum mai-marele sinagogii, din rîvnă pentru cinstirea sîmbetei, şi-a ascuns zavistia şi făţărnicia sa, zicînd: Şase zile sînt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecaţi-vă, iar nu în ziua sîmbetei (Luca 13, 14). Vedeţi, fraţii mei, ce zavistie şi făţărnicie acoperită? Vedeţi ce viclenie ascunsă, sub rîvna pentru lege? Oare credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea şi în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpînea pe acest om, nu rîvna pentru cele sfinte. Oare nu ştia el că Dumnezeu a rînduit sîmbăta ca încetare de lucrul mîinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune şi, mai ales, vindecarea unei femei bolnave?
Niciodată Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a mustrat pe păcătoşi aşa de aspru ca pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii făţarnici şi plini de zavistie. Căci păcătoşii cînd se întorceau la pocăinţă din toată inima, cu mare milă şi iubire îi primea Dumnezeu. Iar cînd era învinuit de cărturari şi farisei că umblă cu păcătoşii şi stă la masă cu ei, El le zicea: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Şi iarăşi: N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea:Vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră întru Împărăţia Cerurilor (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mîndria, zavistia, ura, viclenia, slava deşartă, făţărnicia şi altele multe de acest fel. Dar să revenim la cuvîntul nostru şi să vorbim despre zavistie şi făţărnicie, de care v-am amintit.
Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învăţătura Sfinţilor Părinţi se zice “naştere a diavolului” şi mai rea decît însuşi diavolul.
Pentru a arăta că zavistia este mai rea şi decît diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul şi la David. Saul zavistuia foarte mult pe David şi căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmaşul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24), iar cînd David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieşit femeile în întîmpinarea lui David din toate cetăţile lui Israel, cîntînd şi jucînd cu timpane, cu fluiere şi alăute, şi ziceau: Bătut-au Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mîniat Saul foarte tare şi nu a plăcut în ochii lui Saul cuvîntul acesta şi a zis: Lui David i s-au dat zecile de mii şi mie numai mii? Şi ce mai lipseşte fără numai împărăţia? Şi s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David (I Regi 18, 7-9). Şi din ziua aceea, zavistuia Saul foarte pe David şi căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul şi a rămas uimit în mijlocul casei lui. Şi David cînta din harfă cu mîna sa şi gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cîntarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezea din chinurile duhului rău, lua suliţa ca să-l omoare pe David şi David, ferindu-se din faţa lui Saul, acesta a lovit cu suliţa în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).
De aici oricine poate cunoaşte că zavistia este mai rea decît diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, cînd cînta David, dar nu şi zavistia din inima lui.
Auzim şi pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice aşa: “Zavistia este maică a uciderii şi mai rea decît preadesfrînarea. Căci aceasta stă la om cît timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat şi toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască şi să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41). Aceasta a făcut pe diavol să înşele pe om în Rai” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 168) (Facere 3, 1-5). Apoi continuă: “Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe şi mai cumplite decît uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară şi curse dinspre toate părţile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.
Sf. Ignatie Briancianinov - Crucea proprie si crucea lui Hristos
Crucea proprie si crucea lui Hristos( Sf. Ignatie Briancianinov - experiente ascetice, vol. 2)
Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Mt. XVI, 24).
Ce înseamnă crucea proprie ? De ce această cruce proprie, adică crucea fiecărui om în parte, se numeşte totodată şi crucea lui Hristos?l
Crucea proprie sunt necazurile şi pătimirile vieţii pământeşti, care pentru fiecare om sunt proprii.
Crucea proprie sunt postul, privegherea şi celelalte cucernice nevoinţe prin care este smerit trupul şi supus duhului. Aceste nevoinţe trebuie să fie potrivite cu puterile fiecăruia, si la fiecare sunt proprii.
Crucea sa sunt bolile păcatului, sau patimile, care la fiecare om sunt proprii! Cu unele dintre ele ne naştem, cu altele ne molipsim pe calea vieţii pământeşti.
Crucea lui Hristos este învăţătura lui Hristos (Ps. CXVIII, 38,120).
Deşartă si neroditoare este crucea proprie, oricât ar fi de grea, dacă prin urmarea lui Hristos ea nu se preschimbă în crucea lui Hristos.
Crucea proprie se face pentru ucenicul lui Hristos crucea lui Hristos, fiindcă ucenicul lui Hristos are încredinţarea neclătinată că asupra lui priveghează neadormit Hristos, că Hristos îngăduie pătimirea de către el a necazurilor ca pe o condiţie neapărat trebuincioasă şi de neînlăturat a creştinismului, că niciun necaz nu s-ar fi apropiat de el dacă n-ar fi îngăduit Hristos, că prin necazuri creştinul devine al lui Hristos, se face părtaş al soartei Lui pe pământ, drept care şi în cer.
3.12.10
3 decembrie - 19 ani de la nasterea in ceruri a ganditorului roman Petre Tutea. Marturii despre un Roman Absolut

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru
poporul Român”.
“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe
scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)
Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.
În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.
În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:
“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?
Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).
Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).
Preocupări duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.
Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.
Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).
Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).
Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.
“Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.
Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).
Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.
Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)
Între 1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).
Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).
Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.
Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).
După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).
Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.
“Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).
Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:
“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)
*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce
Gheorghe NISTOROIU
2.12.10
Mircea Platon revine in forta! La loc (tele)comanda! Extensiile Germaniei imperiale in România
La loc (tele)comanda!
- posmagi muieţi pentru leneşii de stânga şi de dreapta
1. La începutul anului 2003, Germania era în şoc: ministrul de finanţe social-democrat Hans Eichel dezvăluise că bugetul federal al Germaniei are o "gaură" de 15 miliarde de euro.1 Germania depăşise deja deficitul bugetar de 3% permis de acordurile care au stat în anii '90 la baza creării euro. Economia Germaniei, anunţau agenţiile de presă, era în "pragul recesiunii".2 Şomajul era în creştere, iar Cancelarul Gerhard Schroeder (la putere între 1998-2005) anunţa măsuri de reducere a ajutoarelor de şomaj şi a pensiilor. Sute de mii de oameni protestau în stradă. Atât patronatul cât şi sindicatele se arătau puţin dispuse să facă sacrificii reale pentru a accepta reformele lui Schroeder.3 În 2005, după adoptarea unui plan de măsuri dure de reducere a ajutoarelor de şomaj, Gerhard Schroeder a pierdut alegerile în favoarea Angelei Merkel.
2. În 2010, agenţiile de presă şi editorialiştii se entuziasmează de performanţele economiei germane.4 Prin contrast cu ceea ce presa engleză a numit "PIGS" (Portugalia, Italia, Grecia, Spania), dar şi cu Irlanda, Franţa, România sau chiar Marea Britanie, Germania apare ca un model de hărnicie şi cumpătare. Faptul că întreaga Europă are de ales între prăbuşirea totală şi pax germanica nu miră pe nimeni. Şi nici nu scandalizează. La urma urmelor, nemţii nu fac nimic altceva decât să vină şi să repare ce-au stricat alţii, să pună ordine cu eficienţă tipică în neorânduiala celtico-mediteraneano-balcanică a altora: "Nu vreau să critic Germania în nici un fel. Nu a fost ceva ce a căutat. Mai degrabă a fost ceva ce i s-a aruncat în braţe datorită propriei conştiinciozităţi, hărnicii şi constante aplicări a inteligenţei la economia reală mai degrabă decât la cea virtuală."5 Aşadar, în numai 5 ani, din 2005 şi până astăzi, nemţii au muncit atât de mult încât au ajuns să cumpere insulele grecilor la pachet cu jumătate din continent. Cum e cu putinţă acest lucru?
3. Martin Wolf e autorul manifestului neoliberal Why Globalization Works (Yale, 2004) şi principalul analist financiar al ziarului Financial Times. De pe aceste poziţii, Wolf scrie că principalul beneficiar al creării zonei euro e Germania.6 Datorită eurozonei, Germania are atât: 1. pieţe captive; 2. o rată de schimb competitivă. Două cincimi din exportul Germaniei, de nouă ori mai mult decât exporturile Germaniei în China, se duc în eurozonă, notează Wolf. În absenţa euro, acest lucru ar fi fost cu neputinţă, din cauza deprecierii monedelor locale ale periferiei U.E.. Germania, a cărei marcă ar fi explodat ca valoare, s-ar fi aflat în imposibilitatea de a exporta, în condiţiile în care economia Germaniei e o economie bazată pe export, nu pe consum intern. Mai mult încă, influxul de capital în aceste zone periferice s-a făcut mai ales în zona construcţiilor şi a consumului (malluri), adică în activităţi care nu produc nimic exportabil. Periferia a cheltuit banii pe lucruri care nu fac concurenţă economiei germane. După cum arată Wolf: "Eurozona a încurajat un influx de capital ieftin către economiile emergente. Când cheltuielile private au făcut implozie, deficitele fiscale au făcut explozie."7 A cere austeritate fiscală de la stat, atunci când o mare parte din vină o poartă firmele private, băncile ale căror credite iresponsabil de ieftine au alimentat consumul ţărilor de centură care a stat la baza prosperităţii economice a Germaniei, e o dovadă de ipocrizie şi de proastă politică economică.
4. The Wall Street Journal consideră şi el că Germania nu "salvează" ţările precum Irlanda sau Grecia (prima aflată în dificultate din cauza deficitului privat, a doua din cauza deficitului de stat) din generozitate, ci din interes. Germania a profitat şi profită de eurozona care a dat peste cap - făcându-le, de exemplu, mai puţin competitive la export - economiile acestor ţări. Iată ce spune "biblia capitalistă", neoliberală WSJ : "Berlin's readiness to compromise in order to get an agreement with France and other euro-zone countries reflects the still-strong belief of Germany's governing class that saving the common currency is a vital national interest. The euro has allowed Germany's export-dependent industries to sell their wares in their main European markets at stable prices, free from the currency appreciations that afflicted them in the days of the Deutsche mark. Most German business people agree that a revived mark would be too strong for comfort, jeopardizing Germany's booming trade with China and other emerging economies, and wiping out a decade of efforts to make German companies more competitive. In addition, an unraveling of the common currency would leave Germany's banking system holding hundreds of billions in distressed assets in countries that dropped out of the euro. That could force the German government to spend far more on propping up its banks than it must now lend to Greece, Ireland and possibly other governments."8
5. Putem fi aşadar îndreptăţiţi să afirmăm că, dacă economia germană a ieşit, în ultimii 5 ani, din dificultăţile de până în 2005, acest lucru s-a datorat mai ales eurozonei, care a permis Germaniei să exporte în ţări captive în zona euro, adică în ţări cu o economie mai slabă decât moneda. În aceste condiţii, apărarea euro devine prioritate strategică germană. După cum spune chiar ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfang Schauble: "Ideea că s-ar putea să nu fim în stare să apărăm moneda comună europeană ar avea consecinţe economice, sociale şi bugetare incalculabile pentru Germania."9
6. În aceste condiţii, e normal ca Germania să se folosească de toate pârghiile politice şi intelectuale pe care le are la dispoziţie pentru a promova în ţările Uniunii Europene, şi mai ales în periferiile mai slab dezvoltate economic, şi deci mai susceptibile la influenţa germană, "meritele" unionismului european şi ale eurozonei.
7. Începând din anii 1960, Germania a dezvoltat, după model anglo-american, o reţea de fundaţii "private" care să funcţioneze ca promotoare ale interesului Germaniei în lume. După cum apreciază expertul american Ann L. Philips,10 aceste fundaţii sunt angajate în promovarea politicii guvernului german în interiorul şi în exteriorul ţării. Motivul proliferării lor după 1945 e legat de restricţiile la care a fost supus guvernul Germaniei Federale în epoca post-hitleristă. Incapabil şi ferindu-se de a se mai lansa deschis în crearea de "zone de influenţă", guvernul de la Bonn a acţionat în exterior prin aceste reţele de influenţă pe care le-a moştenit şi Germania reunificată după 1989. Aceste fundaţii au legătură cu partidele germane dar sunt finanţate aproape în exclusivitate (97-98%) din bani publici (de la stat). Acest lucru face ca, prin lege, fundaţiilor să le fie interzis să lucreze împotriva politicii externe a guvernului federal. Toate proiectele externe sunt supervizate de Ministerul de Externe german. De asemenea, şefii fundaţiilor se întâlnesc lunar cu ambasadorii Germaniei pentru a discuta cum anume îşi pot armoniza acţiunile. Fundaţiilor le e interzis să intre în competiţie, ele trebuind să acţioneze conform conceptului "pluralism fără competiţie". Principala misiune a fundaţiilor e "educaţia civică" în spiritul democraţiei, al drepturilor omului şi al economiei de piaţă, aşa cum sunt ele definite în Germania. Reprezentanţii fundaţiilor acţionează cu o libertate care le-ar fi imposibilă reprezentanţilor oficiali ai statului german. De aceea, Ann Philips spune că au posibilitatea de a acţiona în afara canalelor oficiale, în zone "sensibile" ale ţărilor gazdă. Aceste acţiuni, contacte şi discuţii nu sunt menţionate în rapoartele publice anuale ale fundaţiilor. Fundaţia Konrad Adenauer e legată ombilical de Creştin-Democraţii Angelei Merkel, la putere, iar Fundaţia Hans Seidel aparţine Uniunii Social Creştine, aflată în coaliţia de guvernare.
8. În România, fundaţiile Hans Seidel şi Konrad Adenauer sunt implicate masiv în susţinerea Institutului de Studii Populare al PDL şi a Fundaţiei Creştin Democrate (PDL) al cărei preşedinte este actualul ministru de externe al României, dl Teodor Baconsky. Pe 13 octombrie 2010, la lansarea Fundaţiei Creştin Democrate, la Ateneul Român, dl Bernhard Vogel, preşedintele de onoare al Fundaţiei Konrad Adenauer, a declarat: "Ţelurile noastre vizează o Europă unită, a cărei construcţie trebuie să reuşească în folosul generaţiilor viitoare. Vrem să ne ajutăm reciproc."11
9. În condiţiile creionate mai sus, e legitim să ne întrebăm: ce înseamnă "să ne ajutăm reciproc"? Dacă România are al optulea deficit comercial, ca mărime, din U.E.,12 iar creşterea economică a Germaniei a fost alimentată, după cum arată economiştii citaţi mai sus, tocmai de aceste deficite, să fie oare Fundaţia-Creştin Democrată doar un tentacul al intereselor germane în România? Parcă nu-mi vine a crede. Doar e condusă de un ministru de externe al României. Şi afirmă că susţine, fără greş şi fără să clipească, următoarele lucruri: "Fundaţia Creştin-Democrată promovează valorile fundamentale care au construit Europa: demnitatea şi libertatea persoanei; binele comun; educaţia şi familia; patriotismul constituţional; responsabilitatea civică; asumarea tradiţiei creştine; ecologia şi protejarea patrimoniului naţional; o cultură politică a respectului faţă de diversitatea valorilor şi credinţelor; afirmarea meritocraţiei în mediul politic, academic si corporatist."
10. Pe de altă parte, după cum ne spun experţii citaţi mai sus, fundaţiile finanţate de guvernul german nu acţionează împtriva intereselor guvernului german. Şi interesul guvernului german e să ţină toată Europa captivă în eurozonă. În aceste condiţii, judecând după starea economiei româneşti, intenţia guvernului României, din care face parte şi dl Baconsky, de a intra în zona euro între 2012-2014, pare de-a dreptul sinucigaşă. Ştim însă că nemţii s-au îmbogăţit preferând acumulările pe termen lung tunurilor imediate. Să fie oare Fundaţia Creştin Democrată un nou exemplu de tun imediat al oligarhiei noastre şi de înţeleaptă investiţie tactică germană? Baconsky câştigă acum şi Germania câştigă pe termen lung?
11. Dacă mai iau în calcul şi declaraţiile din ultimii doi ani ale dlui Baconsky, cum că dl ministru visează la o "elită amorală" şi susţine că UE are dreptul să maşineze pe la spatele naţiunilor suverane în scopul integrării europene13, mai că-mi vine să cred că suntem "kaputt".
