Forumul romanilor din Covasna, Harghita si Mures cere autoritatilor statului sa combata actiunile neorevizioniste. Si sa-l puna la punct pe extremistul maghiar Laszlo Kover, presedintele Parlamentului Ungar, fost sef al serviciilor secrete maghiare

COMUNICAT
 
Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, în numele celor  400 000 de români trăitori în judeţele respective,  condamnă  declaraţiile  făcute de preşedintele  Parlamanentului Ungar, Laszlo Kover, la 12 martie 2011, la Târgu-Mureș, menite să inducă ideea legitimității autonomiei teritoriale pe bază etnică, a “Ţinutului secuiesc” nu numai ca un drept legal, ci ca pe unul divin!

Apreciem  că o asemenea declaraţie reprezintă o imixtiune brutală în viaţa politică a României, practică care contravine uzanţelor diplomatice şi relaţiilor dintre două ţări vecine, membre ale NATO şi a Uniunii Europene.
Ne exprimăm surprinderea faţă de lipsa de reacţie a  clasei politice româneşti faţă de această nouă incitare, prin manipulare, a radicalilor din Consiliile Naționale Secuiești şi nu numai, pentru obținerea autonomiei pe criterii teritoriale a unei zone din inima României.

Considerăm că  acest episod regretabil are o legătură nemijlocită cu activitatea  de  fost șef al serviciilor secrete maghiare a domnului Laszlo Kover, recunoscut pentru practicile sale de  incitarea și  intoxicare a  minorităților  maghiare din țările vecine Ungariei.

Solicităm instituţiilor abilitate ale Statului Român  să ia măsurile  ce se impun pentru respectarea Constituţiei României şi  combaterea tuturor manifestărilor neorevizioniste, menite  a genera acţiuni destabilizatoare cu consecinţe grave, pe termen mediu şi de perspectivă,  asupra populaţiei  judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, deopotrivă a românilor, maghiarilor, secuilor şi rromilor şi asupra păcii din această parte a Europei.
Calitatea  ţării noastre de membra a  NATO şi a Uniunii Europeane este de natură să confere României un plus de stabilitate doar în măsura în care clasa politică românească  va înţelege că aceia care au conceput fluturarea autonomiei etnice ca pe o sursă cronică de frustrare şi tensiuni trebuie, în fine,  contracaraţi cu promtitudine, fermitate şi eficienţă.

Biroul de presă

Parintele Gheorghe Calciu despre mucenicul Constantin Oprisan: “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”

Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California:

Partea I

“Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava – intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit.
In celula mea, se afla Constantin Oprisan – ai carui plamani erau complet vlaguiti de tuberculoza. De doua ori pe zi expectora lichid din plamani. Noi trebuia sa-l ajutam dandu-i o palarie sau ceva si el putea sa dea afara tot ce se desprinsese din plamani – sange si tot restul. Era ingrozitor sa-l vezi. In prima zi in care am intrat in celula, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care ma salvase de la sinucidere si un alt student mai tanar ca noi.

Constantin a inceput sa expectoreze lichid din plamani. Am ramas tintuit cu spatele la usa – surprins deoarece nu mai vazusem niciodata ceva asemanator. Omul se sufoca. Probabil un litru intreg de flegma si sange daduse afara, si stomacul meu se intorsese pe dos. Eram gata sa vomit. Constantin Oprisan observand asta, mi-a zis: “Iarta-ma!” Mi-a fost atat de rusine! Deoarece eram student la medicina, am decis sa am grija de el.
Asa am hotarat sa am grija de el si am spus celorlalti ca eu voi avea grija de Constantin Oprisan. El nu se putea deplasa si am facut tot ce era nevoie pentru el. Il puneam pe galeata sa urineze. Ii spalam corpul. Il hraneam. Noi aveam un castron pentru mancare. Luam acest castron si i-l puneam in dreptul gurii.
El era ca un sfant. Era pentru prima data cand eram in contact cu un astfel de om.

- Ne puteti spune mai multe despre el? Cum va invata si va intarea?

- El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbeasca foarte mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugaciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati. Nu era deloc usor. Pe langa delicatetea lui sufleteasca, el incerca sa ne protejeze – sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfant in celula cu noi. Simteam prezenta Duhului Sfant in jurul lui; il simteam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile cand nu mai era in stare sa vorbeasca, el niciodata nu si-a pierdut bunatatea fata de noi. Puteam citi in ochii sai lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revarsare de dragoste.

- V-a povestit despre momentul in care a fost seful “Fratiilor de Cruce”?

- Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur ca iubea foarte mult tinerii si ca si el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent – uluitor de inteligent. A fost atat de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e asa de usor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiasi oameni. Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta.

Fabian Seiche - Noii urlători de serviciu. Cei trei, care au ramas doi: Fedoplaton. Si cu Racu, care-i si intrece.

Sunt unii intelectualişti care recent se căznesc să atace creştinismul Mişcării Legionare de parcă ar fi descoperit călcâiul lui Ahile, lovitura de graţie înmormântării acesteia. Ei desigur au studii în străinătate şi nu oricum, ci cu burse evreieşti şi cu profesori atei, cosmopoliţi şi necredincioşi.

Ne dau lecţii de ortodoxie, de mistică şi de patriotism. Pentru ei un părinte Iustin e un “kamikaze legionar“, deci incompatibil cu Ortodoxia.

Ei vorbesc de “fanatism conspiraţionist“, “bubulism“, “programe secrete“, “primatul vicarial al Căpitanului“, “stahanovismul legionar“, “parazit religios al Ortodoxiei“, “druidul şef” (Codreanu) cu “tribul său“.
(poate nu ştie autorul expresiilor că “tribul” lui Codreanu a dat aproape toţi Sfinţii închisorilor comuniste; sau ştie, dar n-o recunoaşte!?)

Limbajul expresiilor de mai sus mi se pare însă foarte cunoscut. Nu e o noutate.
Aceleaşi atacuri abjecte foloseau anchetatorii anilor 50 cu deţinuţii: “kamikaze“, “violenţe legionare“, “fascişti“, “terorişti“, “bandiţi şi duşmani ai poporului“. Cu deosebire că ăia se chemau Nicolski (Grunberg), Vasile Luca sau Teohari Georgescu (jidani), iar ăştia se cheamă un Mircea Platon, Fedorovici, Racu et.comp.
Bine v-aţi găsit perechea, domnilor tovarăşi!

Puneţi şi voi umărul la denigrarea mişcării ce a dat Sfinţii închisorilor comuniste, alături de evreii ce-au sărit ca arşi de cântecul recent al maicilor de la Petru Vodă.

Dar ce e şi mai interesant e faptul că atacurile voastre murdare şi lipsite de orice seriozitate ştiinţifică – nu mai vorbesc de bun simţ – vin în urma lansărilor de carte, interviurilor şi conferinţelor avute de unii bătrâni legionari, adevăraţi sfinţi în viaţă. Aceste mizerii, aruncate peste jertfele curate ale celor morţi în închisori şi peste obrazul brăzdat al celor ce încă trăiesc, vă descalifică din orice treaptă de gânditori creştini. Locul vostru e lângă eşafodul moral al marilor criminali din spatele torţionarilor. Cel puţin Eugen Ţurcanu şi-a cerut iertare înainte de a fi împuşcat, victimelor sale, Sfinţii legionari de la Piteşti.

Diferenţa acestor cârtiţe de azi de cei de ieri, e argumentul “creştin” ce-l folosesc. Dacă ieri legionarii erau acuzaţi că sunt creştini până la moarte şi nu se leapădă de Hristos nici cu preţul vieţii (vezi cazul lui Niţă Cornel din Piteşti), azi sunt acuzaţi de urmaşii torţionarilor că… nu sunt creştini!

Agentul Tokes: Acordarea cetăţeniei ungare “prescrie uniunea cu Ardealul”. Uniunea Ungariei. Vicepresedintele Parlamentului European, devenit cetatean ungar, nu mai reprezinta oficial Romania, ci… Ardealul

Europarlamentarul Laszlo Tokes a declarat, luni, după primirea cetăţeniei ungare, că este cel mai fericit moment din viaţa sa şi din ultimii 90 de ani, informeaza Ziare.ro citand Agerpres.
‘Cu această ocazie avem poate cea mai frumoasă sărbătoare de 15 martie din viaţa mea şi din ultimii 90 de ani, deoarece acordarea cetăţeniei maghiare se întâmplă în spiritul punctului 12 din revoluţia din 1848, care prescrie uniunea cu Ardealul. Mă refer la alegerile europarlamentare din 2007 când acesta a fost sloganul nostru: uniune cu Ardealul, uniunea Ardealului cu Europa, respectiv uniunea maghiarilor în Uniunea Europeană. Cred că în acest context dublu de uniune în Europa şi uniune a maghiarilor de pretutindeni putem sărbători cu excepţională bucurie sărbătoarea noastră din acest an’, a declarat Laszlo Tokes, imediat după ce i-au fost înmânate, de către vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, documentele care atestă obţinerea cetăţeniei ungare.
Europarlamentarul a mai spus că prin demersul de a acorda dublă cetăţenie maghiarilor din România, Guvernul Ungariei repară eşecul referendumului din 2004. Aproximativ 50 de cetăţeni români de etnie maghiară au primit luni certificatele de cetăţeni ai Ungariei, într-o ceremonie care a avut loc la Consulatul Ungariei din Cluj Napoca, în prezenţa vicepremierului Ungariei, Semjen Zsolt. Cei care au primit certificatele pentru a doua cetăţenie au depus şi jurământul de credinţă faţă de Ungaria. Printre noii cetăţeni ai Ungariei se numără şi europarlamentarul român Lazslo Tokes, precum şi consilierul local din Cluj Napoca Molnos Lajos, fost preşedinte al UDMR Cluj. AGERPRES

 

Sursa: Roncea.ro

MESAJ AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI

Părinţi şi fraţi, copii întru Domnul cu chipuri luminoase ai Sfintei Biserici Universale Ortodoxe, în acest ceas, în care numărăm 2011 ani de istorie după Hristos, răspunsul sigur la întrebarea despre Hristos, nu se află în căutările religiei, ci în experienţa credinţei. Hristos este sfârşitul religiei, al punctelor de vedere omeneşti despre Dumnezeu. Şi este însăşi credinţa, Descoperirea lui Dumnezeu făcută omului şi în istorie. De atunci, nu mai există o religie, ci Biserica, spaţiul vital al omului; şi este credinţa sau necredinţa, cea care îl judecă corespunzător pe om, ca şi întreaga istorie. Hristos este însăşi credinţa, deplinătatea unei relaţii noi între Dumnezeu şi om, exact ceea ce recomandă taina bisericească, asumarea trupească a omului şi, prin el, a istoriei lui. Hristos n-a venit ca să facă Istorie, ci ca să mântuiască Istoria. Hristos nu este o personalitate istorică seducătoare, care mai creează o religie, şi chiar mai desăvârşită, care la rândul ei promite o morală mai desăvârşită.

Când Iisus a întrebat despre El însuşi – Ce zic oamenii despre El? -, a vrut să conducă răspunsul dincolo de ceea ce sesizează oamenii. Pentru că oamenii, care idolatrizează istoria şi-L subordonează acesteia pe Hristos, de obicei Îl consideră ca pe un mistic sau profet, ca pe un ideolog sau revoluţionar, care a îmbogăţit ideile religioase şi mai ales punctele lor de vedere sociale, care promovează schimbările exterioare şi înfrumuseţează condiţiile exterioare. Hristos nu S-a limitat la răspunsurile oamenilor şi a cerut răspunsul ucenicilor Săi; pentru că este Dumnezeu, Care S-a făcut Om şi S-a aplecat spre noi şi este Însăşi minunea, întreaga taină a credinţei şi mărturia fiinţială a credinţei. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu, şi „decât Dumnezeu nimeni nu este mai adevărat”, Dumnezeu Creator şi Mântuitor. Respingerea Dumnezeirii lui Hristos Îl face mai mult necunoscut şi enigmatic în relaţie cu istoria şi pentru istorie. Pentru că sminteala nu este Hristos, ci ceea ce istoria a numit religie creştină, în cazul diferitelor erezii – monofizismul, romano-catolicismul şi protestantismul -, războaielor religioase, Sfintei Inchiziţii, denaturării Adevărului Dumnezeiesc. Unicul răspuns este rodul unei relaţii de iubire şi de închinare mai presus de minte şi de cuvânt dintre credincios şi Hristos. Taina lui Hristos se păstrează ascunsă în credincioşii sau sfinţii Lui, care trăiesc ca cei mai mici oameni în Istorie, dar poartă taina eliberării lor.

Creştinii sunt un nou neam de oameni pe pământ, o nouă nobilime, ieşită din durerile unei noi naşteri: firea omenească înnoită în Ipostasul lui Hristos. Şi atunci când, printr-o viaţă alienată şi printr-o petrecere denaturată, se îndepărtează de Hristos şi-L înstrăinează pe Hristos din lume, atunci sunt chemaţi să se re-împărtăşească din profunzimea tainei creştine, a deşertării lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului; pentru că în aceasta se recapitulează întreaga dinamică a credinţei creştine. Credinţa exprimată în opere istorice şi în evenimente de transformare a Istoriei, până când va veni sfârşitul, perfecţiunea sau desăvârşirea celor de pe urmă, „va liturghisi între Dumnezeu şi sfinţi, taine de negrăit”, va dărui „comori, pe care cerul şi pământul nu le încap”. Tainele Împărăţiei şi comorile credinţei nu sunt obiecte ale istoriei, şi desigur nici subordonate ei mai dinainte, ci sunt firea umană, la care contribuie cele minunate şi măreţe ale lui Dumnezeu, în care se seamănă şi rodesc darurile Înomenirii  şi Cincizecimii pentru lume, ca creaţie şi ca Istorie.

Hristos nu se descoperă la modul general şi nedefinit în Istorie şi desigur în dimensiunea ei impersonală. Chiar dacă şi astăzi este valabil că „Fiul Omului nu a avut unde să-Şi plece capul”, lucrul acesta se înţelege în relaţie cu istoria. Istoria, înrobită în idolatrizarea de sine, continuă să fie inospitalieră pentru Hristos, „din pricina celui ce a supus-o pe ea în deşertăciune şi stricăciune”, din pricina diavolului. Pentru că nu Istoria în ea însăşi este absurdă, ci omul este absurd pentru Istorie. Şi absurdul (iraţionalul, ilogicul) este a cocheta, a flirta, a face curte cu puterea, cu violenţa exterioară şi a persecuta adevărul şi dragostea liberă. Hristos este adevărul care eliberează, şi nu puterea care cu deosebire stăpâneşte; de aceea nici nu revendică vreun loc în Istoria evenimentelor iraţionale şi a chestiunilor moarte, prin urmare, în Istoria pentru care deja a venit şi a început sfârşitul ei. Râvna Lui rămâne inima: dorita Lui locuinţă, locul odihnei Lui, Biserica slavei Lui, masa frumuseţii Lui. Este omul întreg ca cel ce doreşte şi este dorit, ca cel ce iubeşte şi este iubit. Toată asceza urmăreşte ca omul întreg să devină sfânt întru iubire, să devină în întregime o inimă curată întru smerenia şi pocăinţa lui, şi doar atunci, „dacă are inimă, poate să se mântuiască”.

Pictorul Ştefan Câlţia: Comunismul a distrus firescul. Când au venit ruşii, totul s-a destrămat. Astfel au început ţăranii să-şi urască pământul şi vita din bătătură.

 

Oamenii înzestraţi de Dumnezeu cu har emană o energie aparte care răscoleşte. Un om de o mare discreţie, din categoria celor puţini. Ştefan Câlţia înseamnă substanţă, educaţie, credinţă şi idee românească pură.

În aprecierile internaţionale, pictorul Ştefan Câlţia este aşezat alături de Brâncuşi, cot la cot cu geniul lui. E însă modest. „Sunt doar un meseriaş, un meşteşugar bun. Fiecăruia dintre noi ni se dă o bucăţică de pământ pe care trebuie să o lucrăm. Tot ce mi s-a întâmplat a fost firesc. Aparţin unei lumi, unei profesiuni, în care există nevoia de a reconstrui aceste lucruri pentru cei din jur. De a le povesti. Nu mă aştept ca noi să fim marea cultură. Dar să fim. Nu tot timpul să fie ca un geamăt, un început. Singurii de care nu trebuie să ne ocupăm sunt geniile. Dacă o ţară are mulţi pictori meseriaşi, are şansa să apară şi un geniu.”

La doi ani s-a mutat cu părinţii în Făgăraş, în acest tărâm de care nu s-a desprins nici măcar o secundă. E acel trecut care l-a făcut să înţeleagă mai bine viitorul, să trăiască prezentul. Un trecut care îl leagă, în tot ceea ce face, de tradiţie. „Un om care nu are rânduieli şi reguli e un om la îndemâna celorlalţi. Un neputincios.”, avea să spună pictorul privind înspre România de azi. Nu ar pleca nici în ruptul capului de aici, din locul ăsta sfânt unde omul are o legătură specială cu Dumnezeu, cu semnul crucii. E conştient însă că, odată cu venirea cumunismului, ne-am pierdut firescul.

(...) Când au venit ruşii, totul s-a destrămat.

Când a venit comunismul l-au obligat să intre la CAP şi, după ce a intrat la CAP, l-au dat afară. I-au dat însă tractorul şi batozele, dar nu avea voie niciodată să treiere în satul lui pentru că are neamuri şi o să fure din grau. Şi atunci era obligat să meargă pe Ardeal undeva să treiere. Într-o noapte a apărut cărând în spate, tocmai de acolo, o piesă de la batoză, se cheam tobă.  Un fel de cilindru de fier care are vreo 60 de kg. A cărat-o 18 km în spate ca să ajungă cu ea în oras. Ce se întâmplase în ziua aia, de sâmbătă?  Venise un tovarăş de la partid care i-a spus: „Acum eu bag snopii”- şi s-a urcat sus pe batoză şi i-a băgat o rangă de fier. Batoza s-a oprit. Iar ăla i-a spus: „Eşti sabotor. Dacă până mâine dimineaţă nu începi să treieri, canalul te mănâncă!”

Astfel au început ţăranii să-şi urască pământul şi vita din bătătură.          

Povestea cu pământul a fost foarte simplă. De fapt, e un experiment pe care l-au făcut ruşii în Ucraina- cotele. Totdeauna cota era mult mai mare decât puteai tu să produci. Ţăranul român avea o anumită responsabilitate. Nu-şi putea închipui că poţi trăi fără să-ţi plăteşti dările la stat. Ei au mizat pe acest comportament al lui. „Dacă plătesc, scap!”. Cotele creşteau an de an. Îşi dădeau seama că nu mai pot face faţă cu ce au. Au început astfel să vândă de prin casă. Descoperă ei că primesc o cotă în raport cu suprafaţa de pământ pe care o aveau. Simt pământul ca o povară, vor să scape de el.  Dintr-o dată îşi dau seama că fii lor nu mai au ce caută în sat şi îi trimit la oraş, în fabrici. Combinatele încep să creasca. Îi alungă din sat şi-i bagă în blocuri. Ei devin din ce în ce mai dornici de a nu avea nimic, pentru că din orice aveai, trebuia să dai la stat mai mult. Dacă îţi făta vaca un viţel era o nenorocire. Tu nu aveai voie să tai viţelul ăla. Trebuia să-l vinzi la stat numai când ajungea la o anumită greutate. Statul ţi-l cumpăra cu mai nimic. Înainte, dacă ţăranul vedea că o vită şchioapătă, era o dramă. Acum, când făta vaca îi punea mâna viţelului în nas, ca să nu poată răsufla. Spunea că s-a născut mort. Păi când ajungi tu, un ţăran care îţi iubeai animalul, să-ţi sufoci vitelul, s-a terminat!

Autor: DIANA ROTARU

Foto: Marin Raica 

Jurnalul Naţional

Gheorghiţă Geană, antropolog: “Nu suntem un popor marginal, pentru că nu am venit de nicăieri. Nu se poate configura o Europă fără România. Pierdem câteva priorităţi mondiale. Comuniştii nu au reuşit să rupă legătura dintre om şi Dumnezeu”.

Între Orient şi Occident s-a născut tipul omului adaptabil, iar românii se încadrează perfect în acest tipar, afirmă antropologul Gheorghiţă Geană într-un interviu acordat adevarul.ro. Profesorul universitar dr. Gheorghiţă Geană atrage atenţia că românii sunt obsedaţi de valorile străine, dar le uită pe cele naţionale.

Scurtă carte de vizită:
- s-a născut în 1942 în oraşul Mărăşeşti, în fostul judeţ Putna (actual Vrancea)
- 1965: absolvent al Facultăţii de Filosofie Universitatea din Bucureşti, urmat de un doctorat în filosofie (1977)
- 15 octombrie 1967: şi-a început cariera în cercetarea ştiinţifică la Centrul de cercetări Antropologice (în prezent Institutul de Antropologie ”Francisc I. Rainer”- Academia Română)
- din 1991 este profesor de antropologie la facultăţile de Filosofie şi de Sociologie, Universitatea din Bucureşti
- este specializat în antropologie şi culturală, având contribuţii atât în cercetările de teren cât şi de ordin teoretic
- unele dintre lucrările sale au apărut în volume şi reviste tipărite de importante edituri din străinătate (Routledge, Cambridge University Press, Wiley etc.)
- a colaborat la realizarea unor filme documentare pentru televiziune: Mioriţa, Simion Mehedinţi, Mircea Vulcănescu, Francisc I. Rainer.

Cum anume a evoluat românul comportamental, de la 1800 încoace?

În general, nu agreez termenul de evoluţie. De ce? Atunci când vorbim de evoluţie trebuie să avem în vedere o finalitate, un ţel final unde ajungem. Or, ceea ce se întâmplă şi în natură şi în societate e o trecere de la o serie de fenomene la altele. Prefer conceptul de devenire. La scara reală a societăţii e mai dificil să adoptăm termenul de evoluţie, ar trebui să ştim unde ne îndreptăm, unde vrem să ajungem.

Aşadar, nu vorbim de evoluţie. Totuşi, cum s-a schimbat comportamentul? 

Societatea românească a fost şi ea supusă, ceva mai târziu decât celelalte societăţi europene, la un proces de modernizare. Dar, ne-am modernizat foarte repede.

Noi am rămas, din anumite puncte de vedere, la marginea Europei, deşi mie îmi place să consider că noi nu suntem un popor marginal, pentru că nu am venit de nicăieri. Suntem unul dintre foarte puţinele popoare care nu au venit de nicăieri, mai sunt şi albanezii. Nu e logic să consideri că suntem marginali. Atâta timp cât nu ştim unde ne îndreptăm, nu se ştie dacă acest ritm mai lent al societăţii româneşti nu era cumva benefic.

Lumea românească s-a schimbat şi ea. După mica Unire de la 1859, aceasta a fost o preocupare constantă a statului român. Un stat pentru a se putea dezvolta trebuie să-şi creeze instituţii puternice, stabile. Or, lumea românească a fost despărţită de nişte hotare interioare multe secole. La 1859 s-a făcut această primă ştergere a hotarului dintre Moldova şi Ţara Românească, iar Marea Unire de la 1918 a desfiinţat celelalte hotare interioare. Deci, abia de atunci se poate vorbi de formarea statului modern românesc.

S-a ajuns la o omogenizare a populaţiilor din cele trei mari regiuni ale ţării? Mai există diferenţieri?

Sigur că există diferenţieri, de ordin psihologic, de fire. Ştiţi că se spune despre ardeleni că sunt mai molcomi, că ei gândesc mai lent, despre moldoveni - tot aşa - că sunt mai domoi, despre munteni că sunt mai iuţi.
Ibrăileanu are o carte foarte interesantă de la începutul secolului al XX-lea - „Spiritul critic în cultura românească”. El spune că moldovenii sunt mai teoreticieni, poate şi mai boemi, spre deosebire de munteni care au dat oameni mai activi, mai pragmatici, în politică de exemplu - pe Nicolae Bălcescu, pe Tudor Vladimirescu. Sigur, nu se pot face discriminări.

Acest fenomen e specific nouă, românilor, sau se întâlneşte şi la alte popoare?

Este principiul general al diferenţierii. Peste tot există diferenţiere, relativism cultural care acţionează în relaţia noastră cu lumea extraromânească.

În epoca asta a globalizării, a integrării de tot felul, toată problema se pune cu ce intrăm acolo! Ce înseamnă acest proces de globalizare? Înseamnă o ştergere a diferenţelor, se va ajunge la un „sat mondial”, adică la o singură comunitate antroposferică? Nu. Nu se poate ajunge! Principiul acesta al diferenţierii şi al unităţii în diversitate e general, în natură, în societate.

Există vreo trăsătură caracteristică nouă, românilor, în comportament?


Noi suntem obsedaţi de valorile materiale ale lumii europene, la care încercăm să ne racordăm. Trebuie să devenim conştienţi de propriile valori şi să nu le abandonăm. Noi nu trebuie să intrăm în lumea mare ca o societate lipsită de proprii ei piloni.