Profesor Ilie Badescu: „De ce se ucid oamenii”. O talcuire la uciderea ritualica a lui Avram Iancu (I)

de Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

 
A apărut o carte monografică asupra fenomenului terifiant al omuciderii, o carte în care se porneşte frontal de la întrebarea: „de ce se ucid oamenii”? (Bogdan Ficeac, 2011, Editura Rao). Se subînţelege cumva că omul ucide, ca om, un alt om, poate adică săvârşi lucrul acesta, totodată absurd şi tragic, prin chiar atributul său antropologic, prin calitatea sa de făptură omenească. Altfel spus, cel ce ucide ar fi capabil să se ucidă, de fapt, pe sine însuşi, adică să suprime ceea ce el însuşi deţine prin atributul său de specie, faptul de a fi om, ceea ce este cu totul incomprehensibil, golit de orice înţeles. Într-adevăr, dacă menţinem explicaţia înlăuntrul fenomenului însuşi alunecăm în tautologie pură : „lucrul x este roşu pentru că are culoare roşie”. Dacă voim să explicăm de ce (se) ucid unii oameni n-ar trebui să urmăm  un asemenea raţionament, căci el ne scoate din perimetrul ştiinţei. Nu putem spune: omul ucide un alt om pentru că este om şi-n atributele sale se găseşte şi acela al omuciderii, „apetenţa de a ucide”. Când un „om” ucide, trebuie să ne întrebăm ce fel de făptură este cel ce ucide. Este el „om”, cu adevărat? Dacă este om, ar însemna că el conţine în sine predispoziţia spre autosuprimarea atributului său, al umanităţii însăşi, ceea ce ar fi absurd, iar logiceşte ar fi tautologic, golit de orice înţeles. Omenitatea nu poate să se manifeste, să se afirme pe sine prin ceea ce o neagă pe sine. Este cunoscut raţionamentul cu care Mântuitorul Hristos i-a întâmpinat pe fariseii care-L acuzau că scoate demonii din făptura demonizatului cu ajutorul demonilor, pe Belzebul cu ajutorul lui Belzebul, ceea ce ar fi absurd. Problema rămâne complicată atâta vreme cât nu vom admite că făptura umană este expusă primejdiei de a cădea din umanitatea ei, de a se sub-umaniza pe sine, devenind capabilă, pe cale de consecinţă, să suprime la altul ceea ce ea însăşi, făptura căzută, nu mai are: atributul uman.

Omul nu ucide. Om este Abel şi nu ucide; Cain este sub-om, căzut din umanitate, şi ucide. El nu mai este om şi de aceea poate să ucidă un om, pe fratele lui, care, brusc, nu mai este privit ca un frate, nu mai este trăit ca un frate, ci ca un duşman, un ne-frate. Fenomenul este similar în cazul uciderii rituale. L-a ilustrat nefârtatul care săvârşea o asemenea ucidere rituală în Ardealul de azi, în numele neamului său neconsultat, dezonorându-l chiar şi prin simpla sa apartenenţă (n-aş dori să am printre fraţii de acelaşi neam pe careva care, în numele atributului etnic, pe care eu însumi îl port, să se creadă chemat să spânzure făpturi de alt neam decât al meu, fie acestea chiar şi făpturi de peruzea, adică suflete pure, cum este sufletul de Ahasver al lui Avram Iancu). Ce fel de „om” este acest fel de ungur care l-a spânzurat ritualic pe Avram Iancu, socotindu-se, iată, îndreptăţit să-l spânzure pe românul hipostatic. De ce va fi săvârşit el această omucidere ritualică? Pentru că el, nefericitul, nu l-a mai putut privi pe românul ipostatic ca pe un om şi un frate. Mentalitatea aceasta o mai regăsim consemnată în practica judiciară a Codului Verboczi, care prevedea că românul transilvănean poate fi condamnat (chiar spânzurat) la simplu prepus, deci fără osteneala probaţiunii, prin simpla mărturie, fără de vreo mobilizare pentru a urma confruntarea probelor. Mărturia cuiva era suficientă. De ce? Pentru că un asemenea raţionament care îl putea condamna pe român la simplul prepus, îl socotea pe român un om de categorie inferioară. Mentalitatea aceasta răbufneşte din străfunduri ţinute ascunse în subconştientul unor subculturi ale omuciderii în expresia etnocidului, real ori ritualic, care se cred îndreptăţite să ucidă, să suprime chiar pe cel în care dăinuieşte sufletul peren al unui neam, un martir, un erou, un sfânt, precum este Avram Iancu el însuşi. Să fie această mentalitate legată cu fire ascunse de cea etalată de primul ministru si seful parlamentului ungar, care avertiza în Ardealul de azi că ungurii au îndreptăţire divină asupra întregului ţinut? Deci, au dezlegare divină să facă ce vor, inclusiv spânzurători, deocamdată ritualice, în Ardeal?! Ceea ce mă tulbură nespus în faţa acestui fenomen nu este doar gestul acelui nefârtat, al celui ce se crede pe sine mai om în Ardeal decât omul Avram Iancu, ci tăcerea intelectualilor unguri din Ardeal. Să nu fie înspăimântaţi, oare, de gestul acesta, care prevesteşte lucruri cumplite? Să fie vorba despre vreo blocare a acelui sentiment care ne atestă pe noi, toţi oamenii, şi unguri şi români, şi ţigani şi evrei, şi ruşi etc.,  egali întru umanitate (omenitate), adică fiii lui Dumnezeu? Chestiunea este tulburătoare şi ne trimite la întrebarea retorică din titlul cărţii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii”. Dacă toţi suntem înzestraţi cu raţiune, adică ne putem desprinde de animalitatea noastră, de ce suntem pregătiţi să săvârşim ceea ce este cu totul absurd, să retragem celor pe care-i ucidem atributul umanităţii, arătându-ne în stare să-l suprimăm pe fratele nostru cu tot cu omenitatea lui, cu ceea ce-l face ca pe noi, cu atributul prin care cel ucis este una cu mine, sunt chiar eu?! Ce mai este cu povestea raţiunii şi a raţionalităţii?

Reclama cu bebelusul care promova homosexualitatea in centrul Timisoarei si i-a scandalizat pe timisoreni a disparut! Haos! Autoritatile habar nu au nici acum cine este proprietarul panoului publicitar. Cand vor disparea si celelalte panouri din Brasov, Iasi, Bucuresti etc.?

La 3 zile dupa ce www.opiniatimisoarei.ro a semnalat ca in centrul Timisoarei un bebelus promoveaza homosexualitatea pe un afis publicitar imens, acesta a fost indepartat. Haos! In Timisoara poti pune orice reclama, oriunde!

In Timisoara poti pune orice reclama, cu orice continut, in orice loc, fara ca vreo autoritate sa te ia la intrebari

La 72 de ore de la momentul izbucnirii scandalului, nicio autoritate din Timisoara nu are habar cum a ajuns afisul sa fie montat, cui apartine si nici cine este proprietarul panoului care nu are niciun fel de element de identificare, asa cum cere legea.
Politia Locala continua sa caute firma care detine suportul metalic, iar Primaria Timisoara nu stie cui a dat autorizatie de constructie pentru el.
“Noi nu dam avize pentru ce reclama se pune undeva. Nimeni nu verifica reclamele de la noi”, ne-a declarat, depasit de situatie, purtatorul de cuvant al Primariei Timisoara, Flavius Boncea, dupa nenumarate insistente din partea redactiei. Purtatorul de cuvant al institutiei nu avea nici astazi habar al cui este panoul publicitar.
Se pare insa ca firma care a instalat afisul s-a autosesizat, iar luni dimineata la prima ora, mai multi alpinisti utilitari au coborit reclama si au inlocuit-o cu un alt material publicitar.

Aceasta s-a intamplat nu pentru ca vreo autoritate a dat un ordin in acest sens, adica Primaria, Protectia Copilului, Politia locala, ci a fost vorba de o decizie de la Bucuresti, de la firma de publicitate contractata de Fundatia PSI Romania pentru promovarea campaniei de toleranta a homosexualilor.
“Eu reprezint o firma subcontractata de la Bucuresti. Nu pot sa va dau numele celor care conduc campania, pentru ca as avea de suferit, avand un contract de confidentialitate cu ei. Ce pot eu sa va spun este ca bannerul a fost luat in aceasta dimineata la primele ore, pentru ca asa am primit instructiuni. Nu stiu sa va spun daca ar mai fi trebuit sa stea sau s-a incheiat campania”, ne-a declarat Liliana Muresan, director media.
Bannerul a aparut in contextul in care Fundatia PSI deruleaza la nivel national Programul “Eu sunt, tu?” ce cuprinde mai multe tipuri de activitati, implementate de fundatia PSI Romania: “grupuri de discutii cu barbati gay/bi in 10 orase din Romania, petreceri si alte evenimente (printre care cel mai vizibil a fost tabara gay de la Predeal, iunie 2009), activitati desfasurate pe internet, prezentari in licee si facultati, concursuri intre orase, proiecte culturale, cercuri sociale bazate pe hobby-uri comune, numite hobbycluburi, un grup de sprijin pentru persoanele gay/bi infectate cu HIV, si altele. Deoarece viziunea noastra este de a intari comunitatea gay din interiorul ei, asteptam sa fim contactati de membrii comunitatii de oriunde fara sa le fie teama de expunere in presa, deoarece nu acesta este scopul programului nostru”, dupa cum se arata pe site-ul oficial al fundatiei.

Va reamintim, un panou publicitar urias infatisand un nou-nascut cu o bratara la mana pe care scrie “homosexual” si cateva inscrisuri despre orientarea sexuala a aparut in plin centrul orasului iscand o adevarata revolta in randul timisorenilor si nu numai. Mai ales ca in apropiere sunt mai multe scoli si institutii.
Reclama era pe un panou aflat la inaltime, in imediata vecinatate a hotelului Continental.  Langa fotografia bebelului statea scris faptul ca publicitatea vine “in sprijinul comunitatii gay din Romania”. Apare si numele unei asociatii de promovare a homosexualitatii “Eu sunt, tu?”, din Bucuresti, care insa nu are pe site-ul de prezentare decat un formular de contact. Nimic altceva.
Pe afis se pretindea ca actiunea ar fi finantata, citam “printr-un grant oferit de Islanda, Lichtenstein si Norvegia prin Mecanismul Financiar SEE”.

Sursa: www.opiniatimisoarei.ro

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta si Marea Luni. "Cu ce ochi vom privi noi la Hristos in Ziua Judecatii?"

După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se  va afla acolo neapărat va pieri.

Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.

A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat.

Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte râvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covârşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o ademenea măsură. Aşa de mare a fost foametea, încât mumele îşi sfâşiau copii şi se certau pe carnea lor, morţii se tăiau bucăţi şi se mâncau. Iudeii înşişi trebuie să spună, şi încă mai mult spune adevărul, că această grozavă nenorocire a venit asupra Iudeii pentru omorârea lui Iisus Hristos.

Pentru că aceasta a fost cea mai mare fărădelege din câte s-au săvârşit pe pământ, de aceea şi necazul acela a fost cel mai mare din câte a văzut pământul. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, zice Domnul, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Prin aceasta El arată că iudeii ar fi meritat şi mai mare pedeapsă, iar sub „zilele acelea” înţelege El timpul împresurării, ceea ce va să zică: dacă războiul romanilor ar fi ţinut mai îndelung, toţi iudeii ar fi pierit. Şi el nu înţelege numai pe jidovii cei din ludeea, ci şi pe cei ce erau afară de această ţară, căci pretutindenea pe unde ei vieţuiau, au fost atuncea prigoniţi şi alungaţi, atâta erau ei ele urâţi.

Dar pe cine numeşte Iisus în acest loc: „cei aleşi” ? Pe credincioşii care locuiau între iudei. Adică pentru ca iudeii să nu poată zice că acea nenorocire este o pedeapsă pentru predicarea şi închinarea lui Hristos, de aceea Domnul arată că credincioşii nu numai că n-au fost pricina acelei nenorociri a iudeilor, că mai vârtos aceştia ar fi pierit cu totul, dacă între ei n-ar fi fost nici un creştin. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat războiul să dureze mai îndelung, n-ar fi rămas nici un iudeu, însă Dumnezeu a scurtat războiul, pentru ca cei credincioşi dintre iudei să nu piară împreună cu cei necredincioşi. Si cu privire la aceasta zice Domnul: „Pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Zice aceasta spre a da mângâiere credincioşilor ce locuiau printre iudei, ca să nu se teamă că şi ei vor pieri cu dânşii. Iar dacă Dumnezeu are o astfel de îngrijire pentru cei credincioşi, că pentru dânşii chiar si alţii s-au mântuit, şi pentru creştini au rămas în viaţă şi iudei, de ce cinste mare se vor împărtăşi ei în timpul cununilor (adică în cer) ? Şi el nu numai că îi mângâie, dar îi şi abate treptat de la obiceiurile iudaiceşti; căci când templul nu mai există, fireşte încetează şi legea. Aceasta însă nu o zice lămurit, ci numai arată la ea, vorbind despre pierirea Ierusalimului.

Cuvant la Duminica Floriilor al Sfantului Ioan Gura de Aur. Pacatosul este cel mai nenorocit, cand are pe pamant numai norocire

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-1 vindeca.

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.

Predica la Duminica Floriilor - Parintele Ilie Cleopa

 

Daca citim in Sfanta si dumnezeiasca Scriptura a Vechiului si Noului Testament aflam ca toate proorociile care au fost spuse despre Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au implinit cu mare uimire la vremea lor. Asa vedem ca sfintii prooroci, prin descoperire de la Sfantul Duh, au aratat cu mii de ani inainte ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos Se va naste dupa trup din samanta femeii (Facere 3, 15) ; ca Se va naste din samanta lui Avraam (Facere 22, 17-18); ca va fi din neamul lui David dupa trup (Isaia 9, 6).

La fel si pentru ziua acestui mare si prealuminat praznic al Intrarii Domnului in Ierusalim, vedem implinindu-se proorocia Sfantului Prooroc Zaharia, care a zis: Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te fiica Ierusalimului, ca iata Imparatul tau vine la tine, drept si biruitor, smerit si calare pe manzul asinei (Zaharia 9, 9).

Dar, fratii mei, ce simbolizeaza manzul asinei despre care a proorocit Zaharia atit de aratat, iar Domnul sezind pe el a implinit proorocia? Manzul asinei, ca orice manz, este salbatic si anevoie de imblanzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit intre cele ce se aduceau lui Dumnezeu dupa lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor si salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu.

Sederea lui Iisus Hristos pe manzul asinei insemna suspinarea neamurilor catre El; si vezi ca Apostolii au adus la Iisus manzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, si aruncandu-si hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele asternute pe jos erau semne si inchipuiri aratate cum ca Apostolii, intinzand propovaduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus si le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeiesti. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie: Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si ca I le-au facut Lui (Ioan 12, 16).

Poporul care era din Betania impreuna cu cei din Ierusalim, auzind ca Mantuitorul a facut acea mare si preaslavita minune, a invierii lui Lazar, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazare, vino afara!, a iesit inaintea Domnului cu mare evlavie si mirare si L-a intampinat cu stalpari si cu ramuri. Dar oare tot cu aceasta evlavie si credinta l-au primit pe Mantuitorul arhiereii, fariseii si carturarii? Nu. Acestia erau plini de zavistie si de ura impotriva Mantuitorului si, auzind despre preaslavita minune cu invierea lui Lazar, nu numai ca nu au crezut, ci s-au si grabit sa ia toate masurile pentru a ucide pe Iisus. Caci adunand sinedriul, ziceau: Ce facem, pentru ca Omul acesta face multe minuni? Daca-L lasam asa toti vor crede in El si vor veni romanii si ne vor lua si tara si neamul (Ioan 11, 47-48).

Vedeti, fratii mei, cata orbire si rautate era in mintea si inima carturarilor, arhiereilor si a fariseilor impotriva lui Iisus? Cata deosebire era intre popor si intre conducatorii lor sufletesti! Poporul cu atita evlavie si cinste il primea pe Mantuitorul. Inca si multi din iudeii, care venisera la Maria si care vazusera ce a facut Iisus, au crezut in El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii si fariseii, orbiti de ura, de rautate si necredinta, nu numai ca nu au crezut in El, ci in graba pregateau si planul de a-L omori. Cata dreptate avea Mantuitorul cand ii mustra pe acesti carturari si farisei si le zicea: Nebuni si orbi! (Matei 23, 17). Cata orbire sufleteasca si cata ura si zavistie era in mintea si in inima acestor conducatori spirituali ai poporului lui Israel! In loc sa creada in preaslavita minune a invierii lui Lazar si sa-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru ca Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).

Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie si ura! Despre aceasta orbire si impietrire a fariseilor, a arhiereilor si carturarilor a proorocit marele proroc Isaia, zicand: Ca s-a invirtosat inima poporului acestuia si cu urechile sale greu a auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si cu urechile sa auda, si cu inima sa inteleaga si sa se intoarca si sa-l vindece (Isaia 6, 10). 

 

Predica a Parintelui Arsenie Boca de Duminica Floriilor

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia şi o aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr.Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe Lazăr.Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin – că era sărac. (In tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)

Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai rău inima.Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. în Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia îl primesc rece şi cu suspiciuni.

Dar şi Iisus i-a provocat.A mers la Templu şi l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peşteră de tâlhari”. „Tâlharii” negustoreau suferinţele şi păcatele poporului. Compromiteau şi pe Dumnezeu şi suferinţa. Mai marii şi mai micii Templului „tâlhăreau” poporul obidit, speculându-i suferinţele în numele lui Iehova. Zarafii făceau bursă neagră. Aceştia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toţi adunaţi în ziua aceea la Templul din Ierusalim. La toţi aceştia Iisus a luat biciul.

E şi o minune în această sfântă mânie; mulţimea zarafilor, a negustorilor de porumbei – găinari geambaşi de miei şi boi, toţi, fară deosebire, fug în dezordine, înfiicaţi de-un Om.Conştiinţa lor pătată nu le da nici o rezistenţă.

Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari şi farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preţ trebuie să-L ucidem fiindcă mulţimea se ia după El”. Când aceştia se sfătuiau să-L ucidă, orbii şi şchiopii se apropiau de El în Templu şi i-a vindecat. Iar copiii -copiii crescuţi de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David!”Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii şi şchiopii şi ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credinţă şi cu dragoste.Auzind copiii, iarăşi s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !”
„- N-aţi citit în Profeţi: «Am pus laudele în gura pruncilor şi a celor ce sug»?”

Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul.Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.

In tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea.Poporul acesta, care-L primea cu aclamaţii de împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L!!!”. Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii. Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat: „Răstigneşte-L!!! Slobozeşte-ne pe Baraba!”. De aceea ne-am curăţit Ierusalimul şi Templul din Ierusalim: conştiinţa, facându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în Templu.Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe Iisus.Deci, copiii mei, care primiţi astăzi pe Iisus în sfânta împărtăşanie, rămâneţi întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.

Prislop, 17 aprilie 1949,
Parintele Arsenie Boca - “Cuvinte vii”

Sursa: http://duhsiadevar.wordpress.com/2010/03/25/floriile/

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Mucenitele noastre- Florile suferintei si ale dragostei

          

Mâinile mele,

         boabe subţiri de lumină,                             

         sărută Florile în mângâierea lor…

         Aud şoapta lor parfumată,

         şi leagănul pădurilor m-alintă.

         Ca  aripa  Ingerului meu păzitor,

         o lume de lumină mă cuprinde,

         clipele-mi zbor pe aripile florilor.

         Mireasma lor îmi deschide noi înţelesuri...

         Mă simt copleşit…

         Mă-ntind bucuros pe prispa nădejdii.

         Lumina aprinde pe pieptarul meu veşnicia.

         Corbul Alb îşi cântă dorul

         ascuns în vârtejuri celeste.

         O Floarea se –nmiresmează de alta,

          ochii se privesc în alţii,

          lumina ta se-mprăştie în surâsul meu,

          apele lui se răcoresc într-ale mele,

          un cântec se-ncântă cu altul,

          gândurile-mi răsună vesel în celălalt,

          cuvântu-mi binevesteşte bucuria ta,

          o mână caută pe alta,

          şi ambele-L caută pe Dumnezeu.

          Iată ruga creştinului!

          Iată Ortodoxia-

          Floarea Darurilor Sfântului Duh!   

 

           ( Rugă- ciclul Privind Florile)

          Cu inima curată poţi pătrunde universul frumuseţii lui Dumnezeu, care-ţi mută pe rând admiraţia de la rânduială la strălucire, de la miracol la splendoare, de la uimire la divin, de la poem la cântare. Admiraţia noastră nu micşorează măreţia divină, ci dimpotrivă creşte pe mâsură ce mugurul dragostei noastre surâde deplin în mireasma florii dumnezeieşti. 

      Frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu ondulează plăcuta privelişte, ce se primeneşte sub razele de soare, răsfrângându-se apoi sublim în hora inimilor noastre. Frumuseţea lui Dumnezeu însă, oricât ne-am strădui şi oricât ne-am trudi, nu se poate zări cu ochii trupeşti, ci doar cu lumina înţelepciunii sufleteşti ca o nespusă fascinaţie a îmbrăţişării.  

       După cum omul trebuie să fie floarea Cuvântului (căci prima sa însuşire este vorbirea) menirea lui este să răspândească mireasma luminii Logosului dumnezeiesc prin care s-au creat toate elementele cosmosului. Fiecare element are însuşirea sa specifică prin care se deosebeşte de toate celelalte, dar în toate elementele există o însuşire comună de legătură, ca o înrudire şi ca o rodire întru frumos, întru Dumnezeu. Omul se înrudeşte cu toate elementele pământului şi ale cerului, dar parcă cea mai sublimă asemănare a lui este Floarea. Firul verde de iarbă şi floarea înmiresmată sunt ca două ipostaze ale firii omeneşti, cum spunea înţeleptul Isaia: “tot trupul este ca iarba şi toată slava omului ca floarea ierbii”. Creştinii desăvârşiţi pot atinge sublimul Florilor spirituale. De aceea Sfânta Fecioara Maria, care este Arhetipul Omului desăvârşit, Împărăteasa Cosmosului şi Maica lui Dumnezeu a fost numită de Sfinţii Părinţi şi FLOAREA DARURILOR PREA ALESE. 

       Mireasma oamenilor care trăiesc în lume, în Poemul Creaţiei, ca Florile pământului, cu siguranţă pătrunde şi-n ceruri. 

        La porunca Domnului: “Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel!”Pământul a îngenuncheat smerit pe porfira luminii, aruncându-şi haina sărăcăcioasă şi tristă şi s-a împodobit cu podoaba bucuriei. “Un singur fir de iarbă (spunea Sf. Vasile cel Mare) şi o singură plantă sunt de ajuns să-ţi facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate!

         Inima omului însetează după strălucirea cerească care împodobeşte natura ca o Mireasă. În Poemul Naturii, sufletul nu mai are nevoie de argumentare, ci în braţele contemplării culege lumina şi viaţa, deopotrivă cu mireasma florilor şi gingăşia mugurilor de pomi, cu tremurul de fior al frunzişului verde şi rapsodiile vesele ale păsărelelor ce se întrec cu nuanţele lor de extaz, cu petalele de azur ale amurgurilor şi umbrele serilor serafice, cu smerenia păpădiei şi chihlimbarul viţei de vie, cu trilul angelic al ciocârliei şi refrenul cristalin al cucului. Aşa cum florile beau cu nesaţ din ambrozia Zorilor, creştinul suspină în lacrima de foc a psalmilor şi soarbe cu lăcomie strălucirea cerească. Parfumul şi culoarea lor ne înnobilează trăirea, transmiţându-ne permanent preferinţa sublimului. 

         Îngerii şi Sfinţii, Eroii şi Martirii şi-au zugrăvit gândurile, ruga, dorul, cuvintele şi trăirea lor cu purtarea de grijă a Creatorului, din strălucirea şi mireasma Florilor. “Deci, (ne încântă din nou Sf. Vasile cel Mare)când vezi plantele cele de pe lângă casă, cele sălbatice, cele care cresc în apă, cele care cresc pe pământ, cele care au flori sau cele care n-au flori, cunoaşte din acestea mici pe Cel Mare, adaugă-I mereu admiraţia ta şi măreşte-ţi dragostea pentru Creator!”

          Florile sacre- Eroinele şi Martirele noastre şi-au tras seva din Doinele podidite din lacrimile  prigoanelor. Dorul lor de o covârşitoare dăruire s-a încrustat cu strălucire pe răbojul străbun al iubirii de Dumnezeu şi de Neam. Peste Vatra multimilenară a neamului nostru daco-român atrocităţile ateo-comuniste s-au prăvălit cu cea mai cruntă şi înverşunată ură. Lucrara lui Dumnezeu- Mântuitorul nostru în lume, acel Urcuş spre Înviere este cu siguranţă cea mai grea şi cea mai anevoioasă. De aceea pentru această chemare au fost aleşi cei mai deosebiţi fii ai Săi, i-a rânduit cu har şi putere ca să biruie toate prigonirile, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă. Calea aceasta sfântă şi spinoasă era deopotrivă şi Calea lui Dumnezeu şi Calea lor. Era de fapt Urmarea lui Iisus Hristos, dureroasă, divină şi absolută. “Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis”(Ioan, 15, 18-21). Suferinţa şi prigoana sunt cele două aripi ale credinciosului, asemeni credinţei şi nădejdi, care-l întăresc în lupta sa pentru Adevăr şi Dreptate. Luptătorul se purifică prin duhul suferinţei, iar sprijinul lui Dumnezeu fiind total, prigoana devine bucurie, iar tortura i-a locul binecuvântării. Cununa de spini se transformă într-o cunună de slavă. Aşa a fost Muceniţele noastre, Florile suferinţei şi ale dragostei. Toate virtuţiile ancestrale s-au îngemănat în privirile lor pătrunzătoare, ca o rugă de foc.