Istoricul Gheorghe Nistoroiu despre decapitarea Armatei Romane si ultimul domiciliu al multor eroi romani: temnita comunista. Retelele des-fiintarii nationale

       

TEMNIŢA COMUNISTĂ- ULTIMUL DOMICILIU AL MULTOR EROI ROMÂNI AI CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

       Beneficiarii Actului de la 23 August  1944 l-au calificat drept act de salvare naţională. Regele Mihai a primit  pentru această bravură, de la „tătucu” Stalin, cea mai  înaltă decoraţie rusă: „Ordinul Victoria”. Victoria cui?

 

Se pretinde (ceea ce este adevărat) că, prin acest act, soarta războiului a depins de aliaţi şi că a fost scurtat cu aproximativ o jumătate de an. Criticii în totalitate califică actul de „înaltă trădare”, de „gravă eroare politică” şi susţin că România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu.

Actul de la  23 August 1944, asumat direct de regele Mihai, a fost, de fapt, o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri (sunt surse care indică 180 000 de soldaţi): deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa.

Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate, înaintea semnării oricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri.

Prin „armistiţiul” regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 Septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul „frăţesc comunist”, sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse. Şeful Statului Major britanic, Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.

            Atunci când istoria României nu va mai fi scrisă cu patimă şi chiar fanatism uneori, poate că se va ajunge la înţelegerea amplului proces prin care Maresalul Ion Antonescu ajunsese să-şi îndepărteze o mare parte din ofiţerii superiori aflaţi în subordine, aceştia acceptând colaborarea cu grupul  regelui   , Mihai I de România şi să-l ajute să-şi indeplinească visul de a ajunge  actorul principal  pe scena politică a ţării. 

            Aşa s-a început procesul de falsificare a istoriei naţionale cu concursul regaliştilor, comuniştilor şi sovieticilor. Epurările şi arestările au devenit metodă de lucru, iar tehnica asasinatelor comise cu bună ştiinţă şi cu sânge rece s-a tradus în politică de stat. (Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 96). 

           Sub incidenţa ocupaţiei militare exercitată de Uniunea Sovietică prin Armata Roşie, instituţiile fundamentale ale ţării, structura de stat, regimul politic, forma de guvernământ, s-au clătinat din temelii. Slugile lui Stalin, prin care s-au pus bazele stalinismului în ţările satelit şi în mod expres la noi, au fost promovate în funcţii de conducere la cele mai înalte nivele, din cadrul altor naţionalităţi (evrei, unguri, bulgari, ucraineni, etc.) (Jacques Levesque, Le conflit sino-sovietique et l’Europe de l’Est. Les Presses de l’Universite de Montreal, 1970, p.VII; Al. Saucă, K.G.B.-ul şi revoluţia română. Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p.15, 139). 

          Oamenii lui Stalin, activiştii cominternişti, însoţiţi de experţi politruci, de o reţea a N.K.V.D.,-ului, alcătuită mai ales din evrei sovietici, maghiari, bulgari ş.a. ca: Vasile Luca (Luca Laszlo), Ana Pauker (Anna Rabinsohn), ministru de externe; Iosif Chişinevschi (Iasif Roitman), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, mb. al Biroului Politic şi Secretar al C.C; Teohari Georgescu (Burăh Tescovici), ministru de interne; Lothar Rădăceanu (Lothar Wurtzel), ministru; Ilca Wassermann, directoare în Ministerul de Externe; Avram Bunaciu (Abraham Gutman), ministru de externe şi secretar general al M.A.N.; Marcel Breslaşu (Mark Breslau), director general în Departamentul Artelor; Mihail Roller, profesor, director al Arhivelor Naţionale, secţia Istorie; Lewis Bercovich, profesor la Univeriattea din Bucureşti; Samoilă (Samuel Ribenstein), directorul ziarului „România Liberă”; Jehan Mihai (Iacob Michael), directorul industriei cinematografice româneşti; Silvian Iosifescu (Samson Iosifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Vlahuţă; Alexandru Nicolski, general; Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), general Ion Vincze, Vasile Malinschi, etc., au acţionat în conformitate cu instrucţiunile primite de la Moscova (unii dintre ei şi cu acordul regelui), distrugând Elita, Valorile şi Instituţiile naţionale ale statului (Armata, Biserica, Şcoala, Economia şi chiar Monarhia).  (Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993, p. 31).

Cuvant al Parintelui Arsenie Boca la Duminica Mironositelor

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, dar totuşi ceva este:
- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea.Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus. Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul. Prigoana începuse.Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei.Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului,vestind învierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale învierii.
Faptul învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
- Ce-au cunoscut ele în Iisus?

Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou. Această iubire a crescut şi în sufletul lor. Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.

La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu EL Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii. Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns. Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri. Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi. Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.

Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor. Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gurădeaur, iar Monica e mama fericitului Augustin.

Maria Magdalena Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare. A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus.S-au întâlnit.Dar nu s-a putut apropia de El. Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.In faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească.Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi,ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr. Iisus nu i-a aprobat păcatele, n a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.
I-a grăit în conştiinţă, în faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.
în faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul. Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul. Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ. Transformarea ei sufletească a facut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei.Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El" (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste. (Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă...) Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre care unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare. Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena. De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiinţei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt. Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte. De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

Prislop 8 mai 1949.

Pr. Arsenie Boca - Cuvinte vii

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre rugaciunile dreptilor pentru noi

Căci cel ce voieşte a-şi lua cererile sale cele folositoare de la Dumnezeu, se cade şi el a mişca şi a face de la sineşi toate acelea ce ii dă mana şi poate, după Parimia cea de obşte, ce zice: „Impreună cu Intelepciunea, mişcă şi mana.” Şi a nu se lenevi şi a se da pe sineşi de bună voie la patimi şi la pofte, şi apoi a cere Dumnezeiescul ajutor. Pentru că nu il va dobandi, după Marele Vasilie, ce zice:

„Se cade drept aceea toate adică cele de la sine a le aduce in lăuntru, şi aşa a striga către Dumnezeu ca să-i ajute lui. Că dacă cineva prin lenevire se va da pe sineşi la pofte, şi pe sineşi se va vinde vrăjmaşilor, acestuia Dumnezeu nu-I ajută, nici il ascultă. Că apucand mai-nainte prin păcat s-a instrăinat pe sineşi de la Dumnezeu. Pentru că cel ce voieşte a se ajutora de Dumnezeu cuviinţa nu o dă in jaf; iară cela ce cuviinţa nu o dă in jaf, nu se dă in jaf candva de Dumnezeiescul ajutor”. (Cap. 1 la aşezămintele pustniceşti). Şi Dumnezeu incă zice pentru unii ca aceştia prin Isaia: „Pe Mine din zi in zi mă caută, şi doresc a şti căile Mele, ca un norod ce a făcut dreptate şi nu a părăsit judecata Dumnezeului său” (Isaia 58, 2). Şi in scurt a zice, cel ce voieşte să-l asculte pe el Domnul şi să-şi ia cererea sa, se cuvine a se sili pe sine cat poate ca să păzească poruncile Lui, incat a nu-l mustra conştiinţa, că nu a băgat in seamă, sau s-a lenevit de vreun lucru ce putea să-l facă şi nu l-a făcut.

Că zice ucenicul cel iubit: „De nu ne va arăta pe noi vinovaţi inima noastră, indrăznire avem către Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom lua de la Dansul. Că poruncile Lui păzim, şi cele plăcute inaintea Lui facem” (1 Ioan 3, 21-22). Şi Marele Vasilie (tot acolo): „Deci se cade intru nimic a fi prihănit de conştiinţa sa, şi aşa a chema Dumnezeiescul ajutor.”

Şi nu numai cand cineva el insuşi se roagă se cade a face acele cuviincioase bunătăţi cate poate, ci şi cand altul se roagă printr-insul, se cade a ajuta şi el din partea lui la rugăciunea ce se face pentru dansul. După aceea [zice că] „mult poate rugăciunea dreptului care se lucrează“ (Iacov 5, 16.). Pe care talcuindu-o Dumnezeiescul Maxim, zice: „Mult poate cererea dreptului, ori de cel drept ce o face pe aceasta, ori de cel ce cere de la cel drept a se face ea. Că de cel drept adică lucrand-se, ii dă lui indrăzneală către Cel ce poate a da cererile drepţilor. Iară făcindu-se de cel ce o cere aceasta de la cel drept, il depărtează pe el de la răutatea cea mai dinainte, schimbandu-i lui aşezarea in faptă bună“ (Cap. 84 al sutei a 5-a).

Şi iarăşi: „Multă cu adevărat nepricepere este, ca să nu zic nebunie, prin rugăciunea drepţilor a căuta mantuire cela ce se dezmiardă cu aşezarea [sa], şi a cere iertare de acelea intru care se făleşte de lucrare, prin punere inainte intinandu-se. Cu cuviinţă este de a nu se face nelucrătoare şi nemişcată rugăciunea dreptului, ci lucrătoare a o face şi tare, cu ale sale fapte bune intraripandu- se“ (tot acolo).

( Sf. Nicodim – Apanthisma , pag. 22-23 ).

Sfantul Nicodim Aghioritul - rugaciunea este cea care uneste pe om cu Dumnezeu

Nu este altă faptă mai bună, nici mai inaltă, nici mai de nevoie decat sfinţita rugăciune. Nu este decat aceasta alta mai inaltă. Căci toate adică celelalte fapte bune: postul, zic, privegherea, culcarea pe pămant, strădania, fecioria, milostenia, şi tot celălalt neam de aur, şi ceata cea potrivită, şi şiragul cel cu cerească impletire a faptelor bune celor cu chip Dumnezeiesc, măcar că sint urmări ale lui Dumnezeu, măcar că sint averi nelipsite şi podoabă fără de moarte a sufletelor, cu toate acestea, ele nu unesc pe om cu Dumnezeu. Nu. Ci numai fac pe om indemanatec spre a se uni. Insă sfinţita rugăciune, ea singură uneşte, ea singură impreunează pe om cu Dumnezeu, şi altminteri – pe Dumnezeu cu omul -, şi le săvarşeşte pe amandouă intru un duh; fiindcă este o unire fără de mijlocire, şi o legătură stransă a Ziditorului cu zidirile cele cuvantătoare. Aşa inalt grăieşte marele acela şi mult iscusitul lucrător şi invăţător al sfinţitei rugăciuni, luminătorul, zic, al Thessalonicului şi al toatei Bisericii lui Hristos, Grigorie (Pentru rugăciune, Cap. 1): „Impărtăşirea adică cea prin fapte bune, pentru asemănare, spre primirea lui Dumnezeu, are fire a-l face indemanatec pe cel sarguitor, insă nu şi a-l uni. Iară puterea rugăciunii, pe ea sfinţit o lucrează, şi desăvarşită face pe intinderea şi unirea omului către Dumnezeu, legătură fiind a zidirilor celor cuvantătoare către Ziditorul.”

Insă din unirea aceasta a omului cu Dumnezeu, pe care o pricinuieşte sfinţita rugăciune, ce fel de daruri inalte, iară mai vartos, ce fel de izvor de daruri nu se varsă in omul cel unit cu Dumnezeu? Dintru aceasta se naşte osebirea adevărului de minciună, străbaterea tainelor celor ascunse ale firii, mai-naintevederea şi mai-nainte-cunoştinţa celor ce vor să fie, Dumnezeiasca strălucire, luminarea ceea ce se cheamă enipostatică in inimă, dorul cel inspăimantător şi uimitor al tuturor puterilor sufletului către Dumnezeu, răpirea către Domnul, descoperirea Tainelor lui Dumnezeu celor negrăite. Intr-un cuvant: „Din unirea aceasta se naşte Indumnezeirea omului cea mult vestită, şi care de toţi adică se caută şi se doreşte; dar de rari, şi foarte de rari, şi abia din neam in neam, după Sfantul Isaac, se dobandeşte (Cuv. 32): Lucrul cel cu anevoie de insemnat, şi cu anevoie de grăit, şi cu anevoie de crezut, după marele Grigorie al Thessalonicului, „care este sfarşitul cel mai de pe urmă, şi acela pentru care şi cel prea-intai şi Prea-inalt scop al lui Dumnezeu [s-a făcut], pentru care şi mai-nainte-cunoştinţa şi mai-nainte-hotărarea cea mai-nainte de veci, şi facerea zidirii in vreme, şi darea Legii, a celei fireşti şi a celei scrise, şi darul proorociei, şi iconomia cea in trup a Cuvantului lui Dumnezeu, şi venirea Sfantului Duh, de la inceputul veacului pană la sfarşit s-au făcut” (Cuv. la Petru de la Athon).

Nu este altă faptă bună mai de nevoie decat Dumnezeiasca rugăciune:

1. Căci cată nevoie şi trebuinţă are omul de ajutorul lui Dumnezeu, asemenea atata nevoie are şi de sfinţita rugăciune, cea pricinuitoare de ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceea, dacă fără de ajutorul lui Dumnezeu nu poate omul a face vreun bine: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioann 15, 5), apoi şi fără de sfinţita rugăciune, prin care se dăruieşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate omul a face binele. Pentru aceasta, trebuinţă este a se ruga cineva, şi prin rugăciune a cere Dumnezeiescul ajutor, şi cand are a socoti vreo inţelegere trebuincioasă şi bună, şi cand are a grăi vreun cuvant de suflet folositor, şi cand are a face vreun lucru plăcut lui Dumnezeu. Şi in scurt a zice, trebuinţă de rugăciune are omul şi cand incepe, şi cand ajunge la mijloc, şi cand sfarşeşte fieştece slujbă a sa, fieştece lucru al său şi fieştece apucare a sa, precum a zis Cuvantătorul de Dumnezeu Grigorie (Cuv. răspunzător): „Randuială prea bună este celui ce incepe tot cuvantul şi lucrul, şi de la Dumnezeu a se incepe, şi la Dumnezeu a inceta.”

 Căci cand rugăciunea va povăţui inainte la fieştece lucru, toate lucrurile urmează cu lesnire, toate drepte, toate folositoare. Aşa o adevereşte aceasta Dumnezeiescul Gură de Aur:

„Ori de feciorie de este cineva indrăgitor, ori intreaga inţelepciune cea intru insoţire a o cinsti sarguindu-se, ori a-şi stăpani mania şi cu blandeţe impreună a trăi, ori de zavistie a fi curat, ori altceva din cele cuviincioase a face, rugăciunea mergand inainte, şi netezind acest fel de cale a vieţii, lesnicios şi indemanatec va avea drumul bunei credinţe.”

2. Atata trebuinţă are omul de singură sfinţita rugăciune, cată trebuinţă are de toate celelalte impreună fapte bune.

Căci cu neputinţă este nu numai a isprăvi cineva, ci nici cu totul a incepe vreo altă faptă bună, fără de a cădea intai la Dumnezeu prin rugăciune şi a cere ajutor de la El, Dătătorul şi Dăruitorul tuturor faptelor bune.

Precum şi aceasta o adevereşte trestia cea cu gura de aur, aşa scriind: „Deci că desăvarşit cu neputinţă este fără de rugăciune a trăi cu faptă bună, şi cu aceasta a-şi trece viaţa, mi se pare că tuturor este arătat. Căci cum s-ar fi nevoit cineva spre fapta bună, neapropiindu-se şi căzand adeseori la Dătătorul şi Dăruitorul acesteia?“ Şi in scurt a zice, cată nevoie au sadurile de apă ca să aducă roadă, atata nevoie are şi omul de Dumnezeiasca rugăciune, ca să facă vreun rod al bunei credinţe şi al faptei bune, după acelaşi sfant de aur, care zice: „Avem trebuinţă toţi oamenii de rugăciune, nu mai puţin decat pomii de apă. Că nici aceia nu pot a scoate rodurile, neband prin rădăcini, nici noi nu vom putea a odrăsli rodurile cele de mult preţ ale bunei credinţe, de nu ne vom adăpa cu rugăciunile.”

3. Sfinţita rugăciune este după cuviinţă prea de nevoie la mai toată răsuflarea omului.

Căci fiindcă este mintea omenească de-a pururea mişcată, ca o fără de trup, pentru aceasta in fieştece faptă, şi la mai fieştece răsuflare, pot a-i veni ei năpădiri de ganduri rele, şi cu acestea a-i da război şi a o răni diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc. Pentru care mare nevoie are omul la mai toată răsuflarea a ţinea arma Dumnezeieştii rugăciuni, ca să lupte cu dansa pe războinicul şi să-i risipească năvălirile şi impotrivirile lui, temandu-se, nu cumva aflandu-l pe el vrăjmaşul fără de armă, să-l rănească cu invoirile şi unirile gandurilor, şi să-l omoare.

Pentru aceasta, Dumnezeiescul Apostol porunceşte cuprinzător tuturor Creştinilor, sfinţilor Monahi şi mirenilor, să se roage totdeauna şi necontenit: „Neincetat vă rugaţi” (1 Thess. 5, 17). Iară Cuvantătorul de Dumnezeu Grigorie zice (in Vorovire asupra Evnomianilor): „Se cade a pomeni pe Dumnezeu mai vartos decat a răsufla. Şi de este cu putinţă aceasta a o zice: nici altceva decat aceasta nu se cuvine a o lucra. Şi eu sint din cei ce laudă Legea, care a cugeta ziua şi noaptea porunceşte, şi seara şi dimineaţa şi amiază-zi a povesti şi a binecuvanta pe Domnul in toată vremea. De se cade şi cea a lui Moisi a o zice: culcandu-se, sculandu-se, călătorind, orice altceva lucrand, şi cu pomenirea a se inchipui spre curăţenie”. A zis incă şi Marele Vasilie:

„Rugăciune bună este aceea ce pricinuieşte luminată inţelegere a lui Dumnezeu in suflet; şi aceasta este sălăşluire a lui Dumnezeu, a avea prin pomenire intemeiat pe Dumnezeu intru sine. Aşa ne facem Biserică a lui Dumnezeu, cand nu cu griji pămanteşti se taie necurmarea pomenirii, nici cu neaşteptate patimi se tulbură mintea; ci de toate scăpand iubitorul de Dumnezeu, la Dumnezeu se duce” (Epist. 1). Iară Sfantul Isaac zice: „Fără de neincetată rugăciune nu te poţi apropia la Dumnezeu.” (Cuv. 13)

 Dar că au datorie nu numai monahii, ci şi toţi mirenii cei ce se află in lume a se ruga totdeauna, şi Ingerul lui Dumnezeu a adeverit,cand a venit din Cer şi a arătat aceasta Cuviosului aceluia Iov, care pentru aceasta impotrivă-grăia şi se indoia, precum in viaţa Marelui Grigorie al Thessalonicului se vede. Adevereşte incă şi Dumnezeiescul Gură de Aur, poruncind tuturor meşterilor celor lumeşti in loc de cantece cu jale şi de cuvantări deşarte şi de barfiri, să se roage acolo unde slujesc, uneori adică ganditor şi cu tăcere, iară alteori şi prin gură cantand cantări Dumnezeieşti şi Duhovniceşti laude. Că acestea limba acea frumoasă şi cantătoare şi bine vorbitoare in zicere le spune:

„Meşter de lucrul mainilor eşti? Şezand cantă. Dar nu voieşti cu gura să canţi? Cu mintea aceasta o fă. Mare impreună-vorbitor este Psaltul. Nimic greu de aicea nu vei pătimi, ci ca intru o manastire vei putea să şezi. Că nu indemanarea locurilor, ci păzirea cea cu de-adinsul a năravurilor celor bune ne dau nouă liniştea.” (Cuv. Andrianzilor 21)

( Sf. Nicodim Aghioritul – Apanthisma)

Sfantul Nicodim Aghioritul - despre rugaciunea in liniste si in timpul noptii

Insă foarte ajută la umilinţa inimii şi chipul cel mai liniştit al locuinţei fiecăruia, la care se cade a se trage cand se roagă caţi iubesc a se smeri; şi vremea cea liniştită, care mai ales este vremea nopţii, cand ceilalţi oameni se liniştesc şi se odihnesc.

Pentru aceasta şi Domnul, pildă vrand a ne arăta nouă, de multe ori Se ducea in munţi şi in locuri pustii, şi in vreme de noapte, şi acolo se ruga. „S-a suit, zice sfinţitul Matei, la munte să se roage deosebi, şi făcandu-se seară, era acolo singur” (Matth. 14, 23). Pe care talcuindu-o Marele Gură de Aur, zice: „Pentru aceasta adeseori in pustii se duce, şi acolo innoptează. De multe ori rugandu-se, invăţandu-ne pe noi a vana intru rugăciuni netulburarea, şi cea din vreme, şi cea din loc.” (Cuv. la Schimbarea la faţă) Că maică a liniştii este pustia. Iară liniştea iarăşi, după Ioan cel din Damasc, maică este a rugăciunii. Şi aiurea, acelaşi cu graiurile de aur zice: „Socoteşte cat de mare este, in noapte adancă, cand toţi oamenii dorm, şi linişte prea adancă este, tu singur sculandu-te, făţiş să voroveşti cu Stăpanul cel de obşte al tuturor. Dulce este somnul, dar nimic nu este mai dulce decat rugăciunea. Dacă deosebi cu Dansul vei vorovi, multe vei putea a săvarşi, nimenea supărandu-te pe tine, nici dezbătandu-te pe tine de la rugăciune. Ai şi vremea ajutătoare spre a dobandi acelea ce le voieşti”. (Cuv. la toţi sfinţii).

(Sf. Nicodim – Apanthisma, pag. 20)

Prof. Ilie Badescu: O mare primejdie: generaţia obosita

Realitatea vieţii noastre (a trecutului nostru individual şi colectiv cu atât mai mult) nu există decât în şi prin actualitatea experienţelor noastre. Trecutul C. R. Motru, “Personalismul energetic şi alte scrieri”, Ed. Eminescu, 1984, p. 34. are realitate în şi prin această actualitate, care este, ne aducem aminte de ideile lui Motru, un criteriu al realităţii unei culturi. Trecutul, deci, are înţeles numai ca o dimensiune a prezentului şi dacă prezentul e minor, trecutul apare şi el în minoratul lui, dacă prezentul refuză eroismul şi legenda, trecutul apare ca un timp fără eroi şi lipsit de dimensiune legendară. Trecutul, acest cumul de experienţe fixate în bunurile patrimoniului colectiv, dobândeşte valoare numai prin “actualitatea [lui] în conştiinţa socială” (C. Rădulescu-Motru) şi în cea individuală. “Patriotism, şcoală, cultură, nu există decât pe măsura ce sunt actuale în sufletul cetăţenilor. Realitatea lor nu se întemeiază pe vreo substanţă de sine stătătoare şi aparte, pe care cineva să o poată purta sub lacăt; realitatea lor stă în însăşi manifestarea lor actuală” (C. R. Motru, “Personalismul energetic şi alte scrieri”, Ed. Eminescu, 1984, p. 34).

Acest mod de a concepe lucrurile face din prezent timpul fundamental şi din trecut şi viitor un timp interior, latent (adormit), real doar în măsura în care este o dimensiune actualizată a prezentului, adică a experienţelor noastre şi numai sub calitatea actualizărilor sale, adică numai ca parte a trăirilor efective ale contemporanilor. La fel este şi viitorul din lumea scopurilor, a idealurilor şi aspiraţiilor aceloraşi contemporani. Acest timp din interiorul timpului (prezent) face autenticitatea trăirilor noastre. Prin urmare, singurul timp înzestrat cu exterioritate este prezentul. Trecutul, ca memorie obiectivată sau nu, şi viitorul, ca proiecţie de idealuri, scopuri, aspiraţii etc., sunt timpuri interioare, compun însăşi interioritatea noastră. Aşa se face că epocile materialiste, perioadele mercantiliste, pozitiviste, elitele care preiau asemenea orientări etc., sunt epoci şi elite fără interioritate şi profunzime, fără vis şi memorie, fără ideal şi poezie, fără mit şi credinţe. Când trăirile noastre, în care şi prin care se trezesc în noi epoci şi lumi trecute şi viitoare, sunt superficiale, prezentul nostru cu simţirile lui îmbracă forma zeflemelei, a ironiilor uşoare, a superficialităţii lumii noastre. Când trecutul şi viitorul nostru, ca timp interior al fiinţei noastre, sunt actualizate în trăiri profunde, acestea se exteriorizează sub formă mitico-legendară, iar in privinţa viitorului, într-o descărcare mesianică de extraordinară putere. Aşa a fost, de pildă, generaţia paşoptistă şi, încă mai puternică, generaţia eminesciană. Timpul lor şi, prin ei, adică prin experierile (trăirile) care compun spiritualitatea acelor generaţii, trecutul şi viitorul, au atins intensitatea categoriilor mitice proiectându-se peste timp prin trăiri mesianice, extraordinare. Perioada postdecembristă a primit, prin mulţi dintre „liderii” ei, invitaţiile spre tipare de trăire ludică, superficială, „naşpa”, cum se exprimă liderii lor, care fac să predomnească în mediul zilei zeflemeaua, nihilismul anarhic şi hedonismul. Profilul acestor tipare degenerate sunt propagate prin televiziuni, în emisiuni confecţionate în acest sens, în care e convocată superficialitatea sentimentelor spre a ironiza mari valori şi mari personalităţi şi simboluri ale trecutului, precum Eminescu, Ştefan cel Mare, Burebista etc. Această tristă ilustrare mediatică a trăirilor degradate reprezintă măsura sau cântarul realităţii sufleteşti a celor care aderă la aceste tipare. Acestea sunt expresia “protestării superficiale” şi haotice, ale unor minţi şi suflete debilitate de refuzul unei actualizări sufleteşti profunde a trecutului şi a viitorului deopotrivă. Pentru reprezentanţii acestor cohorte ale zeflemelei, care-au incendiat ecranele televizoarelor cu o comedie bulevardieră trivializantă în care se scuipă înjurături, se îmbracă haine rupte şi ponosite, trecutul este un moft, invocarea lui Eminescu un prilej de descărcare a obrăzniciei oligofrene (râsete nătânge se propagă prin contaminare agnozică, senzorială, ca pipăitul prostului), eroii istoriei sunt pentru ei o carte cu poze pentru aliteraţi, iar viitorul – o pâclă pusă peste lume de mizeria unor priviri ponosite. Totul eşuează în incoerenţă, amestecătură şi peticeală.

Realitatea unei lumi, aşadar, este tot una cu actualitatea trăirilor dinlăuntrul ei, şi evident, adâncimea şi înălţimea acestor trăiri se transmit în profunzimea şi altitudinea reliefului spiritual al celor ce-i compun profilul şi-i epuizează hotarele. A sosit vremea unei istorii adevărate a epocii postbelice care ne-ar putea elibera de lucrătura tentaculară a ciudatului aparat al marii desfigurări, abil instalat în camerele de locomoţie ale suprastructurii actualei culturi române de către cei ce s-au autodecretat exponenţi ai unei generaţii, prin simplul fapt că aceasta nu poate schiţa nici măcar un gest de reacţie, pentru că este o generaţie obosită. Un organism prea slăbit nu mai reacţionează la agenţii care-i administrează otrava letală. O generaţie obosită este o mare problemă spirituală pentru o societate. A nu sesiza lucrul acesta atunci când semnele sale sunt atât de vădite ar fi ticălos. Iniţiem, în paginile acestei reviste, analiza unui fenomen aşa de alarmant.

Integral in Revista CLIPA

Terminalele iPhone si tabletele de internet iPad (cu 3G) inregistreaza, in secret, toate locurile in care a fost utilizatorul, incepand cu luna iunie a anului trecut. Update de 666 Mb

După scandalul mediatic care a stârnit îngrijorări printre utilizatorii de iPhone sau iPad, Apple s-a văzut nevoită să rezolve cumva problema stocării datelor despre utilizator, deși a negat la un moment dat că nu colectează niciun fel de dată, pentru ca mai apoi să spună că le colectează, dar asta este în beneficiul clientului.

Compania lui Steve Jobs a lansat un update la software-ul telefonului care șterge datele stocate în "fişierul spion", care, conform unor oficiali ai companiei nu era altceva decât un simplu "bug", potrivit capital.ro.

Update-ul este disponibil pe iTunes și poate fi descărcat de către utilizatorii iPhone, iPad şi Ipod Touch.

Coincidenţă sau nu, cei de la wired.com au observat că update-ul ocupă fix 666 de Mb.

Pete Warden şi Alasdair Allan, doi experţi în securitate, au anunţat recent o descoperire şocantă: terminalele iPhone şi tabletele de internet iPad (cu 3G), înregistrează, în secret, toate locurile în care a fost utilizatorul, începând cu luna iunie a anului trecut.

Cei doi cercetători au descoperit că terminalele Apple înregistrează toate locurile unde au fost şi salvează informaţiile într-un fişier secret care este apoi copiat pe calculatorul utilizatorului atunci când cele două aparate sunt sincronizate. Toate acestea fără ştirea utilizatorului.

Fişierul conţine informaţii legate de latitudine şi longitudine, ceea ce înseamnă că folosind un simplu program se pot afla toate locurile în care a fost posesorul aparatului.

Apple a introdus această funcţie în dispozitivele sale odată cu lansarea sistemului de operare iOS 4, în luna iunie a anului trecut.

Sursa: infonews