Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Intrarea Maicii Domnului in Biserica

In biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu,
ceea ce esti usa cereasca, deschide noua usa milei tale (Slujba Utreniei)

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Troparul

Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu si propovaduirea mintuirii oamenilor, in Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arata si pe Hristos mai inainte Il vesteste. Acesteia si noi cu mare glas sa-i cintam: Bucura-te plinirea rinduielii Ziditorului.
Am pus troparul sarbatorii de azi mai inainte de predica, pentru ca in el dumnezeiestii Parinti au adunat invataturile acestui mare praznic imparatesc. Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfint aduna pe scurt ori viata acelui sfint, ori insemnatatea acelui praznic despre care se vorbeste. Deci precum ati auzit, inceputul troparului este: “Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu”. Intrarea Maicii Domnului in Biserica a fost primul semn din rinduiala bunavointei lui Dumnezeu de a mintui neamul omenesc. Dar sa vedem in ce fel s-a implinit acest semn, in ce fel s-a desfasurat el si cum s-a aratat pe pamint aceasta bunavointa a lui Dumnezeu de a mintui lumea prin nasterea Maicii Domnului si prin intrarea ei in Biserica.

Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica
Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. “Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii”.
Deci, aducindu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cind Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarit sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gindind acestea, au adunat in Nazaret – orasul in care traiau – rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfintul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfinta Ana era din neamul lui Aaron.
Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o virsta cu dinsa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfinta pina la Ierusalim cu faclii aprinse in miini, cu cintari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergind trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cintau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfinta Sfintelor, zicind asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul – adica Dumnezeu – frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfinta Sfintelor.

Cititi continuarea la: Crestin Ortodox

Părintele Gheorghe Calciu la 5 ani de la naşterea în Ceruri. Cuvântul Părintelui Justin la înmormântarea acestui mare mărturisitor

Cuvânt la înmormântarea Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Părinte Gheorghe Calciu,

Bine aţi revenit la Mănăstirea Petru Vodă!

Cu două luni în urmă aţi fost aici la noi, aţi admirat munţii, dealurile, pădurile şi celelalte lucruri minunate ale lui Dumnezeu şi v-aţi exprimat dorinţa ca trupul cel ostenit de suferinţe şi pribegie să se odihnească în Grădina Maicii Domnului, în pământul sfânt al ţării noastre şi mai exact la Mănăstirea Petru Vodă, închinată tuturor Martirilor jertfiţi în temniţele comuniste şi împreună să aşteptăm aici sunetul trâmbiţei celei de apoi a Arhanghelului pentru învierea cea de obşte şi să ieşim „întru întâmpinarea Domnului în văzduh”(1 Tes. 4:16).

Bine ai venit iubite frate întru credinţă şi întru suferinţă deoarece „binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”!

Întristaţi fraţi şi surori!

Biserica şi neamul nostru românesc pierd azi pe una dintre cele mai puternice conştiinţe ale demnităţii noastre creştin-ortodoxe şi româneşti, iar pe de altă parte câştigă un rugător în ceruri pentru acest popor încercat şi aici pe pământ, o icoană de-a pururi vie a unui Apostol ce înalţă Crucea astfel încât „vestirea lui ajunge până la marginile lumii” dar va străbate ca un ecou sfânt peste veacuri generaţiilor ce vor veni zicând asemenea Sfântului Pavel: „Fiţi mie următori, precum şi eu sunt lui Hristos”(1 Cor. 1:1).

S-a născut in anul 1925 odată cu Patriarhia Română pe data de 23 noiembrie. S-a născut la gurile Dunării cel ce se va odihni aici între crestele Carpaţilor deoarece printre vitregiile veacului martiric XX şi-a croit crezul ca un fluviu de nestăvilit şi a devenit un munte de neclintit.

 

Şi-a trăit copilăria şi tinereţea în vâltoarea evenimentelor interbelice şi a înţeles ca majoritatea celor din generaţia lui pericolele Ciumei Roşii ateiste de la Răsărit care sufla ameninţare asupra României şi a altor state creştine din zonă, dar şi pericolul nazist din apus cu aceleaşi efecte distructive pentru credinţă şi neam. În acest context, fiind student la medicină, cu mult curaj a încercat alături de alţi tineri să tragă semnalul de alarmă, luând parte la diferite manifestări cu caracter anticomunist şi antiateu ale studenţilor şi drept urmare este întemniţat în anul 1948. In urma condamnării cunoaşte calvarul închisorii comuniste de reeducare a studenţilor de la Piteşti, iar chinurile groaznice şi diabolice de acolo la care erau supuşi deţinuţii sunt asemănătoare cu ale mucenicilor din vechime. Metodele de tortură folosite în aceste temniţe urmăreau distrugerea fizică şi spirituală, semănau ura şi dezbinarea şi nu în ultimul rând se dorea pierderea nădejdii şi a credinţei în Bunul Dumnezeu. In aceste condiţii deosebit de grele mulţi „au pierit ca nişte miei duşi spre junghiere” şi rămăşiţele lor pământeşti au fost aruncate în gropi comune, iar sângele lor a îngrăşat brazdele pământului de unde strigă precum sângele lui Abel către fratele Cain cel ucigaş.

Această perioadă de 17 ani de puşcărie a fost pentru Părintele Gheorghe Calciu o adevărată universitate în care se deprinde virtutea, răbdarea, credinţa, dragostea, solidaritatea, pacea interioară, toate acestea fiind roade ale Duhului Sfânt după cum spune Sfântul Pavel şi el la rându-i întemniţat pentru Hristos(Gal. 5:22).

În urma decretului de amnistie din 1964, Părintele Calciu iese călit ca aurul din topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de regimul materialist şi ateu urmează filologia dar credinţa în Dumnezeu întărită în temniţă îl cheamă să devină pescar de oameni, adică preot în Biserica lui Hristos care nu poate fi biruită de porţile iadului (Mt. 16:18).

Drept aceea urmează Cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti după care este hirotonit preot şi este numit profesor de Franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic Radu Vodă din Bucureşti, fiind foarte iubit şi apreciat de elevi, mulţi dintre ei ataşându-se duhovniceşte de dascălul lor.

 

În 1977 cutremurul din 4 martie n-a dărâmat Biserici, dar cutremurul comunist are curajul să lovească altarele Dumnezeului celui viu, sau cum spune psalmistul, ca în codru cu topoare să distrugă locurile cele sfinte. Atunci când Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a fost ştearsă de pe faţa pământului şi pângărit locul cu un sălaş al păcatului, glasul Părintelui Gheorghe Calciu a răsunat ca un tunet, cu mult curaj şi fără nici o frică împotriva dărâmătorilor de biserici pentru că era nefiresc pentru urmaşii voievozilor „mari ctitori de locaşuri sfinte”, să săvârşească sacrilegiul acesta. Părintele îşi asumă rolul de a striga cu glas mare în pustiul nepăsării şi al compromisului, cu atât mai mult cu cât consecinţele acum puteau fi mai grave, deoarece suferinţa nu ar fi fost una individuală, ci şi a familiei, a soţiei şi a băiatului, însă Părintele ştia că nimeni şi nimic nu trebuie să despartă pe adevăratul creştin de dragostea lui Hristos. Astfel Părintele a ţinut cele şapte cuvinte către tineri în şapte săptămâni, miercurea, la Seminarul Radu Vodă, cuvinte care au însemnat atunci o adevărată Proclamaţie spirituală, o chemare la redeşteptarea cea întru credinţă, un reper concret de orientare în întunericul veacului acestuia, deoarece toţi „umblam în latura şi în umbra morţii” (Is. 9:1).

Continuare aici

Solidaritate pentru Romania. Istorici si jurnalisti lupta pentru salvarea Arhivelor Nationale. Dovada premeditarii loviturii UDMR

 

Sorin Sotoc / Ziarul Spinul

Legea destrămării Arhivelor Naţionale a fost votată. Ceea ce în opinia unor somităţi ale intelectualităţii româneşti înseamnă „marele jaf de la Arhive” a căpătat putere de lege marţi, 8 noiembrie 2011. Iniţial, Senatul României a adoptat modificarea şi completarea Legii Arhivelor Naţionale, care crea cadrul legal pentru ca agenţii economici care-şi încetează total activitatea să poată înfiinţa şi deţine depozite proprii, private, de arhivă cu documente cu valoare practică specifice activităţii lor. Faţă de forma în care a fost votată de Senat, însă, legea în forma sa finală reprezintă mai mult decât atât. Pentru că ceea ce a aprobat Camera Deputaţilor conţine adăugiri care creează cadrul legal ca o bună parte dintre documentele cu valoare istorică inestimabilă din Arhivele Naţionale să poată fi retrocedate, definitiv, bisericilor. Deşi se referă la toate cultele, această retrocedare favorizează, în esenţă, bisericile maghiare, în speţă Biserica Romano-Catolică.  
Legea a fost gândită de UDMR şi, în urma trocului politic făcut de Uniune cu partidul de guvernământ, proiectul a fost iniţiat de un grup parlamentar colorat majoritar portocaliu şi roş’-alb-verde. Pentru ca legea să devină aplicabilă şi să-şi producă efectele juridice, mai trebuie promulgată de preşedintele României. În cumpăna lui Traian Băsescu stă acum retrocedarea unei bune părţi a arhivelor naţionale către bisericile maghiare. Dacă preşedintele nu va întoarce legea în Parlament, istoria documentară a românilor din Transilvania va ajunge din Arhivele Naţionale în proprietatea privată a bisericilor maghiare.

O altfel de reîntregire a “Ungariei mari”

„Spinul” a intrat în posesia unui document care conturează clar ideea că iniţiativa UDMR, impusă actualei puteri sub presiunea şantajului politic, de a crea cadrul legislativ pentru retrocedarea arhivelor bisericeşti are legătură cu o altă iniţiativă mai veche, de dincolo de graniţa de vest. Este vorba despre lucrarea lui Andor Lakatos (foto), doctor în istorie şi specialist arhivar la Arhiva Kalocsa (Ungaria), localitate unde îşi are sediul Arhiepiscopia de Kalocsa, una dintre instituţiile cele mai importante ale Bisericii Romano-Catolice din Ungaria, cu un rol însemnat în răspândirea creştinismului în Evul Mediu. Lakatos descrie, în lucrarea „O privire în lumea arhivelor bisericeşti maghiare după anul 2000” (Gin Blick in die Welt der ungarischen Kirchenarchive nach 2000), publicată în urmă cu patru ani, modul în care statul ungar a rezolvat problema arhivelor ecleziastice: fondurile arhivistice bisericeşti din Ungaria sunt în proprietatea cultelor şi sunt definite ca şi „arhive publice private”. Statul maghiar a impus bisericilor condiţii restrictive pentru păstrarea arhivelor: spaţii propice de depozitare, personal calificat etc şi, un lucru extrem de important, accesul neîngrădit al publicului la arhivele bisericeşti. Mai mult, pentru a impulsiona bisericile în a-şi crea infrastructura pentru administrarea fondului documentar, guvernul Ungariei a dispus şi alocaţii bugetare. Un aspect foarte important, care are legătură cu contextul actual din România şi cu campania furibundă derulată de UDMR pentru retrocedarea arhivelor ecleziastice, este atins de Andor Lakatos, când vorbeşte despre arhivele bisericeşti „de dincolo de graniţele actuale, răspândite în România, Croaţia, Slovacia – 5 arhive calvine, 4 romano-catolice şi una a bisericii unitariene”. Istoricul maghiar mai spune că, în toate cele trei ţări sus-menţionate, „după 1990, a existat posibilitatea ca anumite documente naţionalizate să fie cerute înapoi; din experienţa ultimilor 15 ani, bisericile nu au profitat de acest drept decât foarte rar”. Din lucrarea lui Lakatos, bisericile maghiare din România au folosit doar ceea ce le convenea, adică au preluat exemplul bisericilor din Ungaria care-şi administreză propriul fond arhivistic ieşit de sub cupola celui naţional. Şi au decis să facă tot posibilul să-şi recapete arhivele „preluate în mod abuziv” de Statul Român, în 1950. Aşa se explică insistenţa cu care UDMR a şantajat politicul românesc pentru a legifera retrocedarea arhivelor către culte, pentru ca bisericile maghiare să poată pune mâna pe documentele emise de ele în vechime. Ceea ce nu au luat nici feţele bisericeşti, nici UDMR, din lucrarea istoricului maghiar, este recenzia foarte obiectivă făcută de Lakatos asupra problemelor cu care se confruntă bisericile din Ungaria în gestionarea arhivelor ecleziastice. Pe scurt acestea sunt: lipsă de personal calificat, lipsă de inventare şi fişe ale documentelor din păstrare, lipsa mijloacelor financiare necesare pentru întreţinerea arhivelor, lipsa unor spaţii de depozitare în care să fie asigurate condiţii propice păstrării documentelor vechi. Din această lucrare, printr-un paralelism cu ceea ce s-ar întâmpla în România după retrocedarea arhivelor către biserici, se desprinde concluzia că aceleaşi probleme pe care le au bisericile din Ungaria cu gestionarea arhivelor proprii se vor regăsi şi în România. Exemplul este foarte clar şi dat chiar de un arhivar profesionist maghiar. Totuşi, UDMR nu ţine cont de asta şi vrea cu orice preţ retrocedarea arhivelor către bisericile maghiare. La finalul lucrării, concluzia extrasă chiar de istoricul maghiar este că „arhivele noastre din Ungaria, deoarece sunt dependente în continuare de stat din punct de vedere financiar, ele ar trebui să-i arate acestuia credinţă şi loialitate”. De ce nu se aplică acest principiu şi în România, nu pot răspunde politicienii noştri.

O nouă regiune autonomă?

Cu nechibzuinţă, parlamentarii au votat după cum le-a dictat partidul care i-a lansat în primul for legislativ al ţării. De fapt, au votat după cum suna trocul politic. A doua zi după adoptarea proiectului de retrocedare a arhivelor bisericeşti, istoricul Mihai Drecin (foto), liderul PRM Bihor, a făcut declaraţii publice. Drecin este de părere că noua lege a arhivelor va reprezenta o piedică de netrecut în faţa cercetătorilor români: „Nicăieri în fostele ţări socialiste, nici în occident, nu s-a mai întâmplat ca arhivele să fie retrocedate”. Într-o altă ordine de idei, Mihai Drecin susţine că UDMR susţine financiar o altă campanie de recuperare a unor terenuri agricole în favoarea descendenţilor unor grofi ori pentru parohii ale bisericilor maghiare. Este vorbe despre o serie de procese prin care avocaţi plătiţi de UDMR pun în discuţie prevederile reformei agrare din 1921. „Un proces pe acest subiect a fost câştigat, încă din perioada interbelică, la Tribunalul Internaţional de la Haga de către ilustrul diplomat român Nicolae Titulescu, în numele Statului Român”, a declarat Drecin. „Nu întâmplător sunt vizate judeţele Arad, Bihor şi Satu Mare, judeţe în care UDMR gândeşte o nouă regiune autonomă, pe lângă cea din Secuime”, a concluzionat Drecin.

Coaliţia istoricilor

„Ne îndreptăm pe tăcute spre destrămarea Statului român?”. O întrebare dureroasă, lansată de profesorul academician, istoricul Dinu Giurescu (foto sus). O întrebare la care istoricii români care încă mai iubesc ideea de adevăr şi mai ţin la fărâma de identitate naţională ce ne-a rămas răspund, în cor: „Da!”.
La nivel naţional, nume sonore de istorici, oameni de cultură, profesori, specialişti în arhivistică, în frunte cu istoricul profesor academician Dinu Giurescu (foto) susţin în cor aceeaşi idee: „Prin retrocedare sunt vizate fondurile create de cultele religioase, precum actele de stare civilă şi documentele istorice ale episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor, şcolilor confesionale, instituţii de caritate etc., toate având o inestimabilă valoare istorică şi documentară. Este în fapt încă un atac la ceea ce înseamnă statalitatea românească”.
La nivel local, în Bihor reacţiile specialiştilor care ştiu ce însemnătate are fondul documentar din istoria medievală a Ţării Crişanei vin să completeze tabloul naţional. Mihai Georgiţă (foto dreapta), istoric şi arhivist la filiala Bihor a Arhivelor Naţionale, susţine că prin retrocedarea arhivelor bisericeşti fondul documentar din judeţ ar fi păgubit cu, nici mai mult, nici mai puţin, de… 3 kilometri de acte. Atâta măsoară toate documentele din Bihor vizate de retrocedare, fişate şi depozitate pe rafturi a căror lungime totală depăşeşte 3.000 de metri. „Arhivele cultelor religioase au o mare importanţă pentru istoria veche a românilor din Crişana”, zice Georgiţă. „Biserica românească ortodoxă, nefiind recunoscută oficial, nu a creat decât târziu documente, iar alte instituţii reprezentative pentru români nu existau în Ardeal. Astfel, istoria comunităţilor româneşti bihorene este reflectată în documentele create de Episcopia Romano-catolic şi Capitlul Romano-catolic, în calitate de stăpân domenial a peste jumătate din comitatul Bihor şi de episcop in calitate de comite suprem al Comitatului. Arhivele Naţionale nu au posibilitatea multiplicării ori copierii lor într-un an de zile, cât prevede legea în articolul 19 (I), întrucat nu există decât un singur atelier de microfilmare în ţară, la Bucureşti. Asta ar însemna ca după un an de zile de la revendicare arhivele să fie predate fără a mai putea fi păstrate în copii la Arhive”. Istoricul Augustin Ţărău (foto), şi el specialist arhivist, susţine că retocedarea arhivelor către bisericile maghiare ar însemna îngrădirea accesului la aceste documente. „O dată preluate în proprietate privată, arhivele nu vor mai putea fi accesate decât după bunul plac al Episcopiei Romano-Catolice de Oradea”, susţine Ţărău. „În Ungaria, retrocedarea arhivelor ecleziastice nu a generat probleme, deoarece documentele vorbesc despre istoria ungurilor. La noi ele nu pot fi retrocedate pentru că există un conflict de interese, întrucât documentele vorbesc despre o istorie a românilor şi maghiarilor din Transilvania. Conflictul de interese este dat de stăruinţa românilor de a-şi dovedi continuitatea în Transilvania şi teza ungurilor conform căreia ei s-au aşezat în etape în Ardeal, începând cu secolul XIV. Ori, prin retrocedarea acestor documente tocmai ungurilor, există foarte clar riscul de a dispărea definitiv dovezile scrise favorabile românilor”, a punctat, tranşant, istoricul.

Coaliţia jurnaliştilor

Apelurile publice ale reprezentanţi ai intelectualităţii româneşti nu au rămas fără ecou în presă. Site-ul Ziaristi Online. Ro a lansat o campanie de sensibilizare a opiniei publice şi strângere de semnături, sub genericul: „Semnaţi Apelul Istoricilor României – «NU!» dezmembrării Arhivelor Naţionale, «NU!» destrămării României!”. Ca şi surse de documentare sunt propuse o serie de materiale care dezbat subiectul retrocedării arhivelor către bisericile maghiare, printre care şi cel publicat de „Spinul”, în ediţia din 27 octombrie 2011: „Complotul UDMR”. Alte titluri propuse celor interesaţi de acest subiect sunt: „Trădarea a devenit legală: Camera Deputaţilor a votat dezmembrarea Arhivelor Naţionale”, „Apelul Federaţiei Arhiviştilor din România în faţa atacului UDMR: Opriţi destrămarea Arhivelor Naţionale!” şi „Atac unguresc în Camera Deputaţilor. UDMR vrea să fure, azi, aurul României: Arhivele Naţionale. Autorul tentativei: Mártón Árpád Francisc”. Jurnaliştii care suţin grupul de intelectuali şi sindicaliştii din Federaţia Arhiviştilor din România susţin că vor milita, prin toate mijloacele posibile, pentru revizuirea legii, în forma completată de coaliţia UDMR-PDL. Pentru gafa comisă de politicienii care conduc România de azi, România jocurilor politice şi intereselor de grup, nu naţionale, ne vor judeca generaţiile viitoare.    

O nouă provocare antiromânească. Tokes le-a cerut parlamentarilor europeni să oprească românizarea din Transilvania

Tokes Laszlo le-a cerut parlamentarilor europeni să ia măsuri împotriva politicii românizării din Transilvania, sistemul de învăţământ fiind cel mai afectat.

La solicitarea lui Tőkés László, în cadrul şedinţei Grupului de Muncă al Minorităţilor Tradiţionale (Minority Intergroup - MI) din cadrul Parlamentului European (PE) de joi, organizată în sediul PE de la Strasbourg, a fost dezbătută situaţia învăţământului universitar din România, în mod special scandalul legat de secţia maghiară a Universităţii de Medicină şi Farmacie de la Târgu Mureş, potrivit Realitatea tv.

Astfel, vicepreşedintele PE le-a explicat colegilor săi că în România se practică politica românizării de zeci de ani, fapt ce se face simţit mai ales în sistemul universitar. Tőkés a dat drept exemplu situaţia secţiei maghiare din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie de la Târgu Mureş, dar a subliniat că acest caz nu este unic.

Politica de stat a contribuit la reducerea numărului de maghiari
Tőkés László a mai susţinut că starea generală de la Universitatea Babeş-Bolyai este bine oglindită de represaliile universitare împotriva profesorilor Hantz Péter şi Kovács Lehel, cărora le-ar fi fost desfăcute contractele de muncă deoarece au luptat pentru inscripţii bilingve.

Potrivit europarlamentarului, această politică de stat ar fi contribuit la procentul actual de doar 20% al maghiarilor din populaţia Transilvaniei şi a subliniat că măsurile care duc la asimilarea maghiarilor se desfăşoară şi în prezent.

În final, el a solicitat UE să adopte un sistem de norme care asigură drepturile minorităţilor.

EVZ.ro

Parintele Gheorghe Calciu: Martirul vremurilor noastre - Constantin Oprisan

Va prezentam un extras dintr-un lung interviu cu parintele Gheorghe Calciu, ce a avut loc in 6 Noiembrie 1996 in California. Interviul complet se gaseste in recenta aparitie editoriala a parintelui Gheorghe Calciu: Hristos te cheama!     Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele saisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la inchisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituala a inceput. In Jilava ei au construit o celula speciala in forma semicilindrica. Era ca un cilindru taiat in doua. Eram sub pamant; Jilava este construita sub pamant. Deasupra celulei erau sapte metri de pamant. Nu poti vedea Jilava - intreaga inchisoare este sub pamant. In acest cilindru ei au construit patru celule, fara ferestre, numai o usa. Ardea un bec electric ziua si noaptea. Ne-au pus cate patru in fiecare celula. In fiecare celula era sau un om foarte bolnav sau un om innebunit. In celula mea, se afla Constantin Oprisan - ai carui plamani erau complet vlaguiti de tuberculoza. De doua ori pe zi expectora lichid din plamani. Noi trebuia sa-l ajutam dandu-i o palarie sau ceva si el putea sa dea afara tot ce se desprinsese din plamani - sange si tot restul. Era ingrozitor sa-l vezi. In prima zi in care am intrat in celula, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care ma salvase de la sinucidere si un alt student mai tanar ca noi. Constantin a inceput sa expectoreze lichid din plamani. Am ramas tintuit cu spatele la usa - surprins deoarece nu mai vazusem niciodata ceva asemanator. Omul se sufoca. Probabil un litru intreg de flegma si sange daduse afara, si stomacul meu se intorsese pe dos. Eram gata sa vomit. Constantin Oprisan observand asta, mi-a zis: "Iarta-ma!" Mi-a fost atat de rusine! Deoarece eram student la medicina, am decis sa am grija de el.
    Asa am hotarat sa am grija de el si am spus celorlalti ca eu voi avea grija de Constantin Oprisan. El nu se putea deplasa si am facut tot ce era nevoie pentru el. Il puneam pe galeata sa urineze. Ii spalam corpul. Il hraneam. Noi aveam un castron pentru mancare. Luam acest castron si i-l puneam in dreptul gurii.
    El era ca un sfant. Era pentru prima data cand eram in contact cu un astfel de om.
    Ne puteti spune mai multe despre el? Cum va invata si va intarea?
    El nu vorbea mult. Ne vorbea in fiecare zi in jur de una-doua ore, deoarece nu putea sa vorbeasca foarte mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El isi rostea rugaciunile, si auzindu-l cum spune aceste rugaciuni, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati. Nu era deloc usor. Pe langa delicatetea lui sufleteasca, el incerca sa ne protejeze - sa nu expectoreze prea mult ca sa nu imprastie bacili in atmosfera. Era ca un sfant in celula cu noi. Simteam prezenta Duhului Sfant in jurul lui; il simteam pe el. Chiar si in timpul ultimelor sale zile cand nu mai era in stare sa vorbeasca, el niciodata nu si-a pierdut bunatatea fata de noi. Puteam citi in ochii sai lumina spirituala si dragoste. Fata lui era ca o revarsare de dragoste.
    V-a povestit despre momentul in care a fost seful "Fratiilor de Cruce"?
    Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur ca iubea foarte mult tinerii si ca si el era iubit de ei. Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent - uluitor de inteligent. A fost atat de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el insusi. Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul. Stiti, nu e asa de usor sa stai intr-o celula tot timpul cu aceiasi oameni. Cand izbucneau anumite conflicte intre noi, el se ruga. Si rugaciunea lui era lucratoare. Ne era rusine, pentru ca el se ruga si noi stiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar fata lui era complet transformata. Noi intelegeam ca se roaga pentru noi si ne opream din cearta.
    Era intr-o stare fizica atat de proasta pentru ca fusese torturat in Pitesti vreme de trei ani. L-au batut peste piept, peste spate pana i-au distrus plamanii. Dar el se ruga toata ziua. El niciodata nu a spus ceva rau impotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cat de important a fost Constantin Oprisan pentru noi. Era justificarea vietii noastre in acea celula. In timpul acestui prim an, el a devenit din ce in ce mai slab. Simteam cum se apropie de sfarsitul vietii pamantesti si ca va muri.
    Odata pe saptamana eram obligati sa ne radem. Eu il vegheam pe Constantin Oprisan si prietenii mei se barbereau. Pe urma eu ma barbeream si unul dintre ceilalti il veghea, deoarece il vegheam zi si noapte. Cand ceva se intampla, ei imi spuneau sa merg la Constantin Oprisan, deoarece le spusesem ca eu voi fi singurul care voi avea grija de el, fiindca l-am ranit in prima zi. Sunt sigur ca l-am ranit si de aceea ma simteam foarte, foarte vinovat. In timp ce ma barbeream, Marcel, studentul care era mai tanar decat noi, a vazut cum Constantin Oprisan era gata sa moara. A spus, "Mergi si vezi de Constantin Oprisan; el moare." M-am uitat la el. Fata sa era complet vlaguita. Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama. Am simtit ca va muri si ca voi fi singur in celula.  Am pus mana pe el si am zis: "Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!" Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari. Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula. Ochii sai erau plini de groaza si a inceput sa planga. Lacrimi ii curgeau din ochi. Fata sa devenise fata unui copil, un copil nou nascut. El plangea ca si un copil ce se nascuse, tocmai iesit din pantecele mamei sale. Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit.
    Cat ati stat cu el in acea celula?
    Un an. Dupa ce a murit, fiecare a simtit cum ceva din el a murit. Am inteles ca, bonav cum era si in grija noastra ca un copil, el a fost stalpul nostru de sustinere in celula. Atunci am devenit singuri, fara Constantin Oprisan.
    Am luat un prosop si am spalat corpul sau pentru a-l pregati sa fie ingropat in pamant. Apoi am ciocanit la usa si am spus gardienilor ca a murit Constantin Oprisan. Au venit dupa trei ore. Noi niciodata nu am parasit acea celula mai-nainte. Acea celula care nu avea nici lumina, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereti; salteaua de paie era putreda sub corpurile noastre. Astfel, dupa inca doua ore, pentru prima data, gardianul mi-a comandat mie si prietenilor mei sa iau corpul lui Constantin Oprisan si sa merg afara.
    Afara era atat de frumos. Flori si copaci si cerul albastru. Atata timp cat am stat in celula am uitat despre frumusetea lumii. Cand am iesit am vazut ca lumea nu s-a schimbat. Aceasta vegetatie, aceste flori - ne loveau. Erau ca o insulta pentru noi, deoarece noi sufeream, muream... dar universului nu-i pasa de noi! Soarele apunea si era o lumina aurie. Fiecare stralucea ca aurul.  L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era complet slabit, numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept - o floare albastra. Gardianul a inceput sa tipe la noi si sa ne forteze sa ne intoarcem in celula. Inainte de a intra in celula ne-am intors si am mai privit odata la Constantin Oprisan - trupul sau galben si floarea albastra pe piept. Aceasta e imaginea pe care o pastrez in memorie - corpul lui Constantin Oprisan complet vlaguit si floarea albastra pe pieptul sau. El nu era decat piele si os - fara muschi. Nimic altceva ... corpul sau zacand pe pamant cu o floare albastra.
    Dupa aceea a fost foarte dificil. Poate am pacatuit deoarece Constantin Oprisan, inainte de a muri, a spus "Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugaciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca sa muriti in aceasta celula." Si sunt sigur ca s-a rugat pentru noi, deoarece toti trei am reusit sa parasim aceasta inchisoare si sa mergem la Aiud. Sunt sigur ca Constantin Oprisan s-a rugat pentru noi. Pacatul pe care l-am comis a fost ca tot timpul m-am gandit si am chemat sufletul lui Constantin Oprisan sa vina si sa ne daruiasca lumina. Ma gandesc ca am comis un pacat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur ca a fost foarte binevoitor cu mine pentru ca am avut grija de el. Sunt sigur ca m-a iubit foarte mult. El ii iubea pe toti. Dar cred ca pentru mine a avut o dragoste speciala, deoarece eu am avut o dragoste speciala pentru el.

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXVI-a după Rusalii (Despre patima iubirii de averi)

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).
Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina... (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.
Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: "Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?" Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: "Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele".
Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: "Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?" Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?
Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: "Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!"
Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).
Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.
O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.
Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.
Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.
Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: "Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot... (Iacob 5, 1-7).
Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).
Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiţi credincioşi,

Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.
Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).
Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.
Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor... şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Iubiţi credincioşi,

Cîtă dreptate are cel ce a zis: "Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă". Şi iarăşi: "Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim", zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).
Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.
Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.
Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.
Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Părintele Gheorghe Calciu: Despre mânie

Motto: Maniati-va si nu gresiti; soarele sa nu apuna peste mania voastra. Nici nu dati loc diavolului. (Ef. 4: 26-27)

Preot Gheorghe Calciu, 1 ianuarie 2002

Din experienta personala si din experienta mea de duhovnic si de observator al societatii, constat ca unul din pacatele endemice ale societatii de astazi este mania. Pacatul acesta poate avea aspecte personale, dar si aspecte de grup. Pentru ca una este mania individului si alta este mania popoarelor care poate duce la razboiae distrugatoare, mai mult sau mai putin indelungate, dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea performa. Aceste razboaie moderne pot schimba geografia si demografia lumii si, fara indoiala, harta ei politica, favorizand instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale.

Mania personala transforma inima omului dintr’o locuinta a Sfantului Duh intr’o casa demonica, pentru ca ea schimba structura duhovniceasca a sufletului orientandu-l spre zonele intunecate ale fiintei umane. Istoria cunoaste evenimente dezastruoase iscate din manie si intaplari tragice cauzate de manii navalnice care creaza regrete si desnadejdi in cel care s’a lasat cuprins de ele.

Sfanta Scriptura se preocupa foarte intens de problema maniei, desi, luand in consideratie posibilitatea relatiilor din timpurile mai vechi, intelegem ca motivele de maniere erau mai putin frecvente decat in vremea noastra, cand fiintele, prin cresterea densitatii populatiei si prin mijloacele de comunicare, restrang la minimum spatiul securitatii personale. Dar, fara indoiala ca aparitia maniei sta, in cea mai mare masura, in ispitirea pe care diavolul o incearca asupra noastra, stiind ca mania intuneca mintea si inarmeaza limba si mana cu violente care ranesc grav.

In Vechiul Testament, din cauza multelor pacate ale poporului iudeu, Dumnezeu se mania pe el si starnea navala neamurilor peste Israel, pe care il biruiau si, eventual, il duceau in robii mai lungi sau mai scurte, pentru ca, dupa pocainta indelungata si sub sfichiul proorocilor, Evreii sa se intoarca la credinta adevarata si Dumnezeu sa-i repuna in starea in care fusesera inainte de pacat.

Nu vom urmari aceste manii ale lui Dumnezeu, Vechiul Testament este plin de ele. Pe noi ne intereseaza mania ca pacat oemnesc si urmarile ei in planul personal si social.

In Geneza, la capitolul 34, este o pricina de manie a fiilor lui Iacov: Dina, fiica lui Iacov si a Liei a fost necinstita de fiul fruntasului din cetatea Salem. Acest fapt a starnit mania fiilor lui Iacov care au decis sa se razbune, desi tanarul cu pricina a cerut-o pe Dina de nevasta.

Locul unde se asezase Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil din toate punctele de vedere pentru familia lui. Dar fii sai s’au aprins de manie si de dorinta de razbunare. Cand tanarul din Salem a cerut mana Dinei, fratii sai i-au spus cu viclenie ca ar fi o rusine pentru ei sa-si marite sora dupa niste netaiati imprejur si au cerut ca toti cei de parte barbateasca din cetate sa se taie imprejur, ceea ce mai marele cetatii a acceptat. Dupa doua zile, cand totii cei de parte barbateasca din cetate erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat noaptea in cetate cu servitorii si au taiat pe logodnic si pe tatal sau cu sabia si pe toti barbatii. Apoi au jefuit cetatea de toate averile si au dus in robie pe femei si pe copii. Astfel, sub impulsul maniei, ei au folosit legamantul sacru al lui Avram cu Dumnezeu, (taierea imprejur) ca o viclenie prin care sa-si implineasca razbunarea, nesocotind cele sfinte pentru satisfactia lor persoanala. Cand Iacov a aflat, a spus fiilor sai:

“Mare tulburare mi-ati adus, facandu-ma urit in fata tuturor locuitorilor tarii acesteia, inaintea Canaaneilor si a Ferezeilor…” (Facere 34: 30)

Si a trebuit Iacov sa plece cu toti ai sai si cu toate averile, din locul acela in care voia sa mai ramana, din cauza maniei necontrolate a fiilor sai, lasand in urma o cetate jefuita si cu barbatii ucisi, urmariti de ura si de mania locuitorilor tinutului aceluia.

Aceasta interventie a diavolului in aprinderea maniei fiilor lui Iacov si, ca urmare, in locuitorii tinutului, era spre implinirea drumului catre pamantul fagaduit. Sensul acestei istorii este ca tot ce se intampla este in cadrul vointei lui Dumnezeu, prin care El ne comunica ceva sau ne mana spre ceva pe care trebuie sa-l indeplinim, dar aceasta nu inseama ca pacatul maniei ramane nepedepsit.

Crestinul insa nu trebuie sa se manie. El stie ca Dumnezeu vegheaza asupra lui si ca nici un fir din parul sau nu cade fara stirea Domnului.

In relatia cu semenii, el trebuie sa-si tempereze mania, pentru ca Mantuitorul nu S’a maiat asupra celor care Il batjocoreau si L-au rastignit. Ne vom mania noi asupra semenului nostru stiind ca el este chipul lui Dumnezeu? Oare vom rosti noi impotriva lui cuvinte de manie, daca ne-a facut ceva, stiind bine ca asemenea i-am facut si noi lui, sau altuia, ba inca si mai rau?

Omul de astazi traieste intr’o presiune atat de apasatoare, incat nervii lui sunt tensionati la maximum si orice pricina ivita ridica in noi mania care este un pacat. O pricina de manie o constituie copilul care nu ne asculta, sau sotul ori sotia fiindca ne contrazice; soferul care ne taie calea cu masina lui, sau numai ni se pare ca ne-a taiat-o, ne da o pricina de aprindere a maniei. Chiar daca, printr’o stapanire de sine, mania noastra nu se exprima in afara, sau nu este auzita de cel ce ne-a “provocat-o”, ea constituie un pacat, pentru ca ne strica sufletul si inima. Este o actiune impotriva noastra insine, sub ispitirea diavolului maniei.

Mantuitorul ne previne in termeni duri in privinta maniei care naste conflicte verbale si folosirea unor cuvinte jignitoare:

“Eu insa va spun voua ca oricine se manie pe fratele sau va fi vrednic de osanda; si cine va zice fratelui sa raca, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului.” (Mt. 5: 22)

Vedeti dar ca nu numai exprimarea in afara este sanctionata de Iisus, ci chiar si numai mania gandita. Pentru ca nimeni nu gandeste rau fara a-si strica inima in care Dumnezeu ar trebui sa locuiasca; cine gandeste manie impotriva fratelui sau, rupe o legatura sacra dintre el si acesta, legatura care se reface greu, fiindca diavolul maniei, odata ce ti-a patruns in inima, nascoceste numeroase argumente in favoarea ta spre a te opri de la impacare. In Epistola sa catre Efeseni, Sf. Apostol Pavel da o serie de sfaturi locuitorilor cetatii Efes si insista in mod special pe pacatul maniei. Citatul de la inceputul scrierii noastre este din aceasta epistola. Stiind ca omul se manie din multe pricini si ca aceasta manie are tendinta de a ramane in inima omului si de a se transforma in ura, sau macar de a sapa o prapastie intre noi si subiectul maniei, Apostolul ne sfatuieste sa nu apuna soarele peste mania noastra. In felul acesta, scopul maniei care are tendinta de a dura si de a se transforma in pacat permanent, se spulbera si nu mai constituie un pacat capital.

Ma intereseaza pacatul maniei ca un pacat zilnic pe care il savarsim fata de cei apropiati noua, fata de casnicii nostri, fata de prieteni, colegi si fata de strainul anonim de care ne lovim pe strada, intamplator. Mania de o clipa, exprimata prin cuvinte aprinse fata de sotie sau de sot, raneste un punct sensibil al relatiei dintre cei doi soti. In taina nuntii, mirele este simbolul lui Iisus, iar mireasa este Biserica. Sf. Apostol Pavel, in Epistola sa catre Efeseni, Apostol care se citeste la slujba cununiei, in acest sens vorbeste despe familie, ca despre o biserica familiala, in care mirele iubeste pe mireasa cu dragostea cu care Iisus iubeste Biserica, iar mireasa iubeste pe mire cu dragostea cu care Biserica iubeste pe Hristos.

Daca sotii ar cugeta, in cursul convietuirii lor, la casnicia lor ca la relatia dintre Hristos si Biserica, peste maniile lor nu ar apune niciodata soarele, nu ar mai fi despartiri si copiii familiilor nu ar mai fi livrati institutiilor de stat sau particulare, ca niste obiecte uzate de care cei doi, separati prin pacatul maniei care nu s’a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devine un cuvant caduc, care nu mai conteaza in fata demonului care i-a luat in stapanire temeinica. Un cuvant spus la manie raneste tot atat de grav ca si o lovitura fizica. Daca cel ce a ranit nu repara paguba duhovniceasca, incet-incet, o prapastie se sapa intre cei doi, o raceala mortala omoara sentimentul iubirii si al respectului datorat de soti unul altuia; timpul.adanceste prapastia si o largeste si, mai tarziu, foarte greu se vor putea arunca punti peste ea, cu mari eforturi si cu suferinte.

Am vazut familii care s’au despartit dupa ani lungi si destul de buni convietuiti impreuna, spre durerea copiilor lor, care, poate, erau deja casatoriti, la randul lor si am vazut familii fericite care s’au despartit la scurta vreme, tot din cauza maniei de durata, lasand copiii mici sa le creasca in frustare si confuzie, neintelegand cine este tatal sau cine este mama, iar, mai tarziu, pe baza exemplului parintesc, ne mai considerand casatoria o legatura eterna, asemenea celei dintre Hristos si Biserica.

Am vazut frati care in tara s’au iubit si, ajungand in America, sub presiunea instrainarii, sau a dificultatilor de adaptare, s’au despartit, ramanand dusmani de moarte, pentru ca mania lor a izbucnit inversunata in cuvinte tari si pentru ca au lasat sa apuna soarele peste ea.

Un proverb arab spune ca, atunci cand te superi, sa numeri pana la zece, iar daca ta manii, numara pana la o suta. Nu stiu cat de eficace este solutia aceasta, pentru ca nu are in ea nici un element mistic, ci face apel numai la ratiune pentru moderarea exprimarii in afara a maniei, dar eu sfatuiesc pe penitentii mei ca, inainte de a-si exprima mania, fie prin vorbe sau gesturi, fie numai mental, sa rosteasca de trei sau de cinci ori: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul luiDumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa.” Si chiar daca, sub apasarea maniei, rostesc rugaciunea repede si fara atentie, sa se concentreze cu smerenie asupra cuvantului pacatos/a si mania lor se va potoli. Multi din ei au reusit s’o faca si viata lor de relatie familiala, cu semenii si chiar numai cu ei insisi, s’a schimbat foarte mult in bine.

Toate conflictele din lumea aceasta isi au originea in mania nepotolita. Unul este manios si raneste pe celalalt, care raspunde mai violent si mai puternic. Acest lant inceput nu mai poate fi oprit decat prin apelul la rugaciune, dar la rugaciunea adevarata. Schmbati termenii ecuatiei acesteia si puneti, in loc de indivizi, grupuri sau popoare si veti realiza dimensiunea imensa a dezastrului provocat de manie.

In acest timp al Nasterii Mantuitorului si al Botezului Sau pentru iesirea la propoveduire, incercati sa puneti o stavila ferma in fata demonului maniei. Puneti-va straja gurii si schimbarea gandirii rele sub impulsul maniei si viata voastra interna se va transforma. Binecuvantarea Domnului va lucra in inima voastra, limba nu va va mai fi atat de ascutita si rugaciunea lui Iisus rostita la rastimpurile necesare, va va face sa intelegeti ca sunteti pacatosi, oprindu-va de la exteriorizarea maniei sau de la pastrarea ei in minte si inima.

Numele lui Iisus este dulce la rostit, isgoneste demonii si aduce ingerii inapoi, in inima, in minte si in blandetea purtarii fata de ceilalti.