† Maria Petraşcu (18 septembrie 1953 - 10 ianuarie 2012)

Jurnalista Maria Petraşcu s-a petrecut din această viaţă pământească în cursul acestei dimineţi, în jurul orei 4. S-a născut în 18 septembrie 1953 la Ileni, în Ţara Făgăraşului, dintr-o familie care a avut mult de pătimit din cauza regimului comunist. Mama ei a fost un sprijinitor activ al rezistenţei din Munţii Făgăraşului, primul ei soţ (Metea) fiind executat de bolşevici.

La 19 ani Maria a decis să se înscrie la facultatea de jurnalistică, animată de gândul că, din această postură, va putea ajuta oamenii. A rămas fidelă acestei convingeri, chiar şi în perioada comunistă, când a fost redactor la ziarul “Drum nou”. În ciuda celor susţinute de detractorii ei, nu există niciun articol elogios la adresa PCR sau a lui Nicolae Ceauşescu purtând semnătura sa. 

În 21 decembrie, dimineaţa, Maria Petraşcu, îmbrăcată în negru, anunţă în redacţia ziarului “Drum nou” că este în doliu după copiii de la Timişoara. Maria şi soţul ei, regretatul jurnalist Marius Petraşcu, împreună cu alţi colegi de la “Astra”, decid, în jurul orei 11.00, să iasă în faţa judeţenei de partid din centrul Braşovului, unde se instalaseră deja forţele de intervenţie. Acolo se aflau când a sosit coloana de muncitori protestatari de la ICA Ghimbav, condusă de Ioan Demi, căreia i s-au alăturat, când armata a tras primele salve de focuri în aer şi când trupele de securitate au pus tunurile de apă pe manifestanţi.

Dimineaţa zilei de 22 decembrie i-a găsit pe soţii Petraşcu tot printre demonstranţi, în faţa sediului Judeţenei PCR. Imediat după fuga cuplului Ceauşescu, Maria şi Marius Petraşcu, împreună cu mai mulţi colegi şi colaboratori ai revistei “Astra” (Mihai Arsene, Vasile Şelaru, I. Al. Brumaru, Vasile Gogea şi Sergiu Vâlcu) şi cu ajutorul mai multor tipografi au ocupat Tipografia din Braşov şi au decis să scoată primul ziar liber din Braşov şi din ţară, “LIBERTATEA”, care a şi apărut în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989.

Toată activitatea ulterioară a Mariei va fi centrată pe aflarea adevărului despre cele petrecute în decembrie 1989. Această preocupare constantă este vădită de numeroasele articole publicate în Gazeta de Transilvania, Mesager, Observator, Alternativa, Ziua, Braşovul tău, Ziare.ro, Ziarişti Online, sau în emisiunile realizate la postul de televiziune TVS Holding. De asemenea, a realizat un ciclu de emisiuni despre luptătorii anticomunişti români (Dr. Teofil Mija, Nicolae Purcărea, Octav Bjoza, Gheorghe Urdea şi mulţi alţii) şi despre revolta anticomunistă din 15 Noiembrie 1987. 

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie inima mare a Mariei a cedat. Supărările din ultima perioadă i-au fost fatale. Era dezamăgită de modul în care impostorii pozează în revoluţionari, de acţiunile violente din timpul comemorării victimelor revoluţiei (ea însăşi fiind lovită de o brută cu chip de om), dar şi de indiferenţa unor colegi de presă faţă de cazul unui grevist al foamei. Lipsa de reacţie a autorităţilor publice a măcinat-o cel mai mult. Firea ei aprigă de făgărăşeancă, cum îi plăcea să-şi spună, nu se putea împaca cu nedreptatea. Luna decembrie a anului trecut a marcat-o într-un mod dramatic. A participat la manifestaţii, a scris, s-a implicat civic. Lupta ei nu a găsit ecou. A ales să ardă până la capăt. Prea puţini au înţeles-o.

Fie ca Dumnezeu s-o răsplătească după marea ei bunătate, după fervoarea cu care încerca să trăiască viaţa prietenilor ei, dar, mai ales după dragostea şi setea ei de dreptate.

Priveghiul va avea loc miercuri, la ora 16.50, la capela cimitirului din Livada Poştei, iar înmormântarea va fi joi, de la ora 13,00.
Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Jurnalista Maria Petraşcu a plecat la Domnul. Dumnezeu s-o odihnească pe neobosita luptătoare pentru adevăr şi dreptate. Crez de jurnalistă

Sunt jurnalista. Imi fac meseria cu pasiune, aceeasi ca si atunci cand am scris primul articol de ziar.
Nu am obosit, nu m-am plictisit si nu am abdicat de la principiile care guverneaza aceasta profesie.
Nu m-am imbogatit financiar ci doar spiritual.
Nu regret si nu voi regreta niciodata vila, masina, conturile consistente din banci pe care nu le am.
Ma bucur ori de cate ori pot schimba , prin ceea ce fac, putin din multul si greul angrenaj ruginit ce tine in loc aceasta tara si acest popor. Fiecare milimetru cucerit este pentru mine echivalent cu o mare si muncita victorie!
Din toate aceste motive si din multe altele cred ca si in breasla noastra, ce nu a putut scapa de cancerul generalizat al coruptiei in care jurnalistii adevarati sunt sufocati de cohortele de ziaristi “tastatura” – sau “tonomat”, dintre care unii au si exercitiul tristelor vremi trecute cand scriau orice la comanada partidului comunist totalitar, trebuie sa se produca o schimbare majora.
Dar schimbarea aceasta, atat de necesara, trebuie sa vina din interiorul breslei si nu dinafara sa, si nu impusa ci asumata. Altfel ne paste pericolul unei rusinoase inregimentarii fortate , politica si economica, iar jurnalistii vor ajunge sa fie doar niste biete si jalnice prelungiri ale unor potentati ai zilei si sa ia pozitie de drepti inainte sa li se ordone acest lucru!
Tinerii jurnalistii pot aduce schimbarea!
Cu conditia sa accepte apostolatul impus de profesia lor!

Sursa: Verde-n fata

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca.

„În fiecare om este închisă o măsură a lui, după cum ne asigură şi Sfântul Pavel (Matei 5, 48); peste aceasta să nu treacă nimeni, dar nici să nu se lenevească nimeni a o ajunge. Arătarea şi împlinirea în firea noastră a tuturor darurilor naşterii noastre de sus, din Duhul Sfânt, e ceea ce numim desăvârşirea, cea la măsura fiecărui ins. Fiecare e înzestrat şi trimis să împlinească un rost al lui Dumnezeu între oameni. Dezvelirea şi înţelegerea acestui rost sau destin ascuns în noi în fiecare, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat tară cunoştinţa şi luarea aminte a unui duhovnic iscusit, care are grija şi meşteşugul să înlăture toată piedeca şi nepriceperea, ca să poată avea loc de ele voia cea bună a lui Dumnezeu, care era ascunsă în tine. Duhovnicul, sau stareţul, ajută şi dezvăluie toate intenţiile lui Dumnezeu din fiii Săi, dăruite lor după măsura credinţei, ce vor avea s-o aibă. De aceea toţi nevoitorii trebuie să-şi găsească duhovnic, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu e din povăţuire orânduită şi sub ocrotirea smereniei duce la înşelare şi la mai mare rătăcire, decât însăşi patimile.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Predică la Duminica după Botezul Domnului (Despre propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu)

De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17). Acelaşi cuvînt l-a spus şi Sfîntul Ioan Botezătorul cînd a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2). Acelaşi cuvînt au primit şi Sfinţii Apostoli, cînd au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia, că le-a zis lor: Şi mergînd, propovăduiţi, zicînd: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 10, 7).
Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: De atunci a început Iisus a propovădui... (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă "de atunci"? Adică de cînd a fost prins şi pus la închisoare Sfîntul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfînta Evanghelie de azi, zicînd: Şi Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniţă, a plecat în Galileea (Matei 4, 12). Dar oare Mîntuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeţia proorocului Isaia care zice: Pămîntul lui Zabulon şi pămîntul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare. Şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a strălucit (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).
Iată, deci, care a fost pricina venirii Mîntuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioşi care nu numai că aud cuvîntul, ci îl şi împlinesc cu fapta, după cuvîntul Mîntuitorului, care zice: Fericiţi cei ce aud cuvîntul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe dînsul (Luca 11, 28). Cuvîntul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în practică. Altfel, cuvîntul Evangheliei ne aduce osîndă în loc de mîntuire.
Dar, fraţii mei creştini, cine sînt datori să predice cuvîntul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă? Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvîntarea ierarhilor respectivi. Aşadar, nimeni din clerici şi laici nu pot predica cuvîntul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicînd: Cum vor propovădui de nu vor fi trimişi (Romani 10, 15). Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dînd totală libertate laicilor să predice cuvîntul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfînta Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte căci toate acestea predică cuvîntul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpînite de mîndrie.
Nu putem tăgădui că au fost în Biserică şi misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu şi care nu au fost nici preoţi, nici episcopi. Aşa au fost marii misionari şi apologeţi creştini, oameni învăţaţi care au apărat cauza creştinismului în faţa împăraţilor şi filosofilor păgîni, din secolele II-III, începînd cu Ţuadrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numeşte "părintele apologeticei", între anii 125-126. Apoi a fost Aristide de Atena, între anii 125-130. Apoi Ariston de Pella, cel mai vechi apărător în scris al creştinismului contra iudeilor, pe la 134-135. Alţi apologeţi de mare renume au fost: Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful (anii 140-170); Taţian Asirianul, către anul 170; filosoful Hermia, care a trăit la mijlocul secolului al II-lea; Atenagora, filosoful creştin din Atena (170); Minucius Felix la începutul secolului al III-lea; Tertulian din Cartagina, între anii 160-240, şi alţii. Toţi aceşti mari apologeţi creştini şi misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos au fost mireni, dar fiind foarte învăţaţi au contribuit mult la propovăduirea Evangheliei şi la apărarea dreptei credinţe apostolice.
Aşadar, fraţii mei, vedem că încă de la început Biserica lui Hristos a avut şi misionari laici care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu înaintea împăraţilor şi a filosofilor şi au apărat creştinismul cu preţul vieţii lor, cum a fost Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful. Însă aceştia au fost foarte bine orientaţi în adevărul dreptei credinţe şi de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învăţăturile lor cele luminate şi pătrunse de lumina adevărului.
Care erau condiţiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credinţă? Prima condiţie a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvîntul lui Dumnezeu să fie un creştin verificat, evlavios, cu viaţa curată şi să cunoască bine dogmele credinţei Ortodoxe, deoarece dogmele sînt orientate după Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură şi după Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.


Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostoleşti, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, deoarece Sfintele Canoane sînt norme ce rînduiesc şi reglementează viaţa Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioşi pe calea mîntuirii. Apoi, cei ce predicau cuvîntul lui Dumnezeu dintre creştinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimişi, controlaţi şi subordonaţi ierarhilor în eparhia cărora acţionau. Fără respectarea acestor condiţii principale şi obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte şi eresuri, dezbinînd unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.
Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor şi a preoţilor. Mai puţin în sarcina diaconilor şi a călugărilor care ajută şi ei la propovăduirea cuvîntului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfînta Evanghelie în lume a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pămînt şi se cheamă Cuvînt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvînt Evanghelia mîntuirii, a întemeiat Biserica şi cele şapte Taine, şi şi-a dat viaţa pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morţii, a necredinţei şi a osîndei. Apoi, înălţîndu-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredinţat datoria propovăduirii Cuvîntului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari şi celor şaptezeci de apostoli, numiţi mici, cărora le-a poruncit, zicînd: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă... (Matei 28, 19-20).
Apostolii sînt cei dintîi propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoţi şi episcopi, pe care i-au rînduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune şi punerea mîinilor, pînă astăzi şi cît va fi lumea.

Iubiţi credincioşi,

În Biserica lui Hristos preoţii propovăduiesc cel mai mult cuvîntul lui Dumnezeu pentru că sînt toată viaţa în mijlocul credincioşilor. Ei sînt martorii vieţii noastre de la naştere şi pînă la moarte. Ei sînt părinţii duhovniceşti ai satelor şi parohiilor noastre. De felul cum preoţii de parohie îşi îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpînesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfînta Liturghie, şi de felul cum propovăduiesc cuvîntul Sfintei Evanghelii şi, mai ales, cum îşi duc viaţa în marea familie a credincioşilor noştri ortodocşi, depinde mîntuirea lor şi a păstoriţilor lor.
În marea lor misiune evanghelică, propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu are un rol foarte mare. Un preot bun trebuie să fie şi un predicator bun, ştiind că prin predică vie, caldă, plină de har şi lumină preotul poate transforma total parohia şi masa enoriaşilor săi. Dar pentru ca predica sa să poată ajunge la inima credincioşilor şi să aibă puterea Duhului Sfînt de a transforma sufletul şi a-l întoarce la pocăinţă, preotul trebuie să îndeplinească cîteva condiţii duhovniceşti absolut obligatorii.
Prima şi cea mai importantă condiţie care încununează activitatea pastorală a preotului este viaţa morală exemplară a lui şi a familiei sale. Fără o viaţă curată, model, a preotului, predica sa nu va reuşi să ajungă la inima credincioşilor, nici nu va putea cîştiga multe suflete pentru Împărăţia Cerurilor.
A doua condiţie obligatorie unui preot şi predicator bun este sfînta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfînta Liturghie, cîntarea în comun a credincioşilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului unită cu a credincioşilor săi, îi sporeşte credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, îl face mai înţelept în gîndire şi predică, îi deschide inima pentru milostenie şi îi dă multă putere şi har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate şi un bun predicator al cuvîntului lui Dumnezeu.
A treia condiţie principală a unui bun preot şi predicator este necesitatea cunoaşterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie şi un teolog bun şi un apărător al dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar. Fără cunoaşterea dreptei credinţe, preotul nu poate fi predicator şi apologet.
Cine nu ştie că un preot bun transformă sufleteşte pe credincioşii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare şi prin predici bune şi pline de căldură duhovnicească? Cine nu ştie că predica bună umple bisericile şi mînăstirile de credincioşi, apără şi sporeşte dreapta credinţă, risipeşte prozelitismul sectar şi întoarce la pocăinţă multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase şi fără predici pline de duh şi putere se golesc de credincioşi şi nu pot vîna suflete pentru Hristos.
Sau cine nu ştie cît de mult ajută şi mînăstirile noastre prin slujbele lor atît de înălţătoare, prin predică şi prin duhovnicii lor, la întărirea credinţei ortodoxe şi la creşterea evlaviei în satele şi oraşele noastre? Pelerinajele locale pe la mînăstiri, în sărbători, în posturi şi mai ales la hramuri, sînt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta mînăstirile şi duhovnicii lor colaborează cu preoţii de la sate şi oraşe la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinţei ortodoxe şi la mîntuirea bunilor noştri credincioşi.
Cu Duminica de astăzi se încheie marile praznice ale Naşterii şi Botezului Domnului. Am încheiat cu pace încă un an din viaţa noastră şi am început un nou an, pentru care mulţumim lui Dumnezeu de toate darurile Sale şi cerem să ne întărească cu har, cu milă şi binecuvîntare ca să trecem întreaga viaţă cu pocăinţă şi fapte bune pe calea mîntuirii.
Am vorbit azi despre datoria preotului de a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu şi condiţiile principale care îl ajută să fie un preot vrednic şi un bun predicator.
Cunoaştem cîţi preoţi buni şi predicatori vestiţi sînt în parohiile noastre din Moldova, Transilvania şi din alte părţi ale ţării. Însă şi credincioşii sînt datori să-i ajute pe preoţi, să-i asculte, să se roage pentru ei şi să nu-i judece, că mare păcat fac credincioşii care gîndesc şi vorbesc de rău pe slujitorii lui Dumnezeu şi pe părinţii lor sufleteşti. Oare nu preoţii vă botează, vă cunună şi vă înmormîntează? Oare nu preoţii vă spovedesc şi vă unesc cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie? Oare nu săvîrşesc ei Sfînta Liturghie în fiecare Biserică şi se roagă lui Dumnezeu pentru pacea, sănătatea, iertarea şi mîntuirea sufletelor celor vii şi a celor adormiţi? Oare nu ei învaţă dreapta credinţă pe credincioşi?
Deci să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoţească şi să ne rugăm mult pentru ei. Este foarte bine şi necesar ca fiecare preot să aibă şi un mic grup de mireni credincioşi, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi credinţei ortodoxe. Ei îl ajută mult pe preot în desfăşurarea activităţilor sale misionare, la combaterea şi îngrădirea prozelitismului sectar, la vizitarea şi ajutorarea credincioşilor bătrîni, orfani, bolnavi şi a celor slabi în credinţă; la înfrumuseţarea slujbelor şi înnoirea sfintelor noastre biserici.
Şi acum, fraţii mei, să ascultăm cuvîntul Domnului cît mai avem timp de pocăinţă. Iată Hristos Mîntuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfîntul Ioan Botezătorul propovăduieşte pocăinţa în pustiul Iordanului; Sfinţii toţi ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoţii, călugării şi ierarhii Bisericii ne învaţă calea mîntuirii şi apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viaţă nouă în Hristos, zicînd: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Deci să ne deşteptăm, să venim şi să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.

Patericul Egyptean, editat la Mănăstirea Petru Vodă

Desăvîrşirea se porunceşte întregii existenţe creştine, nu doar unui aspect ei. Duh, sens, literă. De aceea era nevoie de o ediţie a Patericului în care armonia unitară a Cărţii Duhului să nu mai fie umbrită de nici un neajuns. Momentul duhovnicesc al apariţiei lui este ca o troiţă de lumină apărută la răscrucea dintre criza nihilistă a lumii şi intensitatea fără precedent a luptei duhovniceşti în care omul, cu puterile sufletului vlăguite, are nevoie de regăsirea isihiei, a dragostei frăţeşti, a esenţelor înaripate ale vieţii creştineşti. O carte acronică pentru ieşirea din orice fel de criză.

Patericul

Simplitatea contemplată naşte simplitatea formei, iar înălţimea sensului dă prin simpla atingere forţa transformatoare de suflet, precum este scris: “Dumnezeu va da cuvînt celor ce vestesc cu putere multă”. Apoftegmele Părinţilor sînt cele mai simple şi totuşi cele mai multivalente forme literare ale scrierilor duhovniceşti. Formele simple sînt mărturia purităţii contemplării, şi sînt cel mai puternic antidot împotriva uitării care ucide sufletul.

Simplitatea este, în viaţa sfinţilor pustiei, mărturia unei totale şi sfinte întrepătrunderi a fiinţei umane cu lucrările Duhului Sfînt, prin care fiinţa lor zboară deasupra nemărginirii. Descătuşată de obiectele gîndirii precum trupul de cele ale doririi, desfătîndu-se de priveliştea mării de sensuri pure precum sufletul de pacea nepătimirii, se cuprinde de lumina taborică ce izvorăşte inimii unirea cu Dumnezeu după har. „Nu vă faceţi copii cu înţelegerile, ci cu răutatea fiţi prunci, iar cu înţelegerile faceţi-vă desăvîrşiţi”. Aşa cum sărăcia cu duhul nu este a nu avea duhul, ci a nu avea ceva fără-de-Duhul, simplitatea nu este opusă felurimii, ci este sursa ei transcendentă şi fără-de-început. De aceea, lucrarea contemplaţiei nu porneşte de la simplitatea minţii, ci ajunge la ea, ca la o culme a plinătăţii Vieţii din al cărei prisos grăieşte. Dacă puterea cuvîntătoare suie de la felurit la simplu, ne-voinţa pogoară voia de sine către împlinirea smereniei - lepădarea-de-sine - felurind fapta minunată, căci pentru a se pătrunde de simplitate şi fapta are trebuinţă a se „boteza” cu apele Duhului, ca să primească puterea mărturisirii. Astfel Patericul este o tîlcuire a Evangheliei atît pentru contemplaţie cît şi pentru făptuire.

Deasupra apelor gîndirii Duhul se poartă, deschizînd raiul cu preţul unei clipe de sinceritate şi omului modern, acest tîlhar răstignit pe crucea unei lumii atee şi grăbit în toate. Cu un singur cuvînt (ca de pildă: “Toată viaţa omului o zi este la cei ce ard de dor”), Bătrînii pustiei, departe de cele ce se trec şi întru cele ce în veşnicie se petrec, de peste veacuri şi totuşi atît de aici şi acum, deveniţi cuvinte ale Vieţii, şi duhuri sfinţitoare, şi Tatălui fii, vin să închipuie înnoit şi sfînt pe cei ce se împărtăşesc prin ei de Cel pururea Acelaşi, Iubitor şi Simplu.

Completat cu acrivie după originalul elin, după cele mai exigente ediţii şi mai valoroase manuscrise, Patericul egyptean editat la Mănăstirea Petru Vodă şi apărut la Editura Sofia în ultimele zile ale anului 2011 se dăruieşte cerului şi pămîntului romînesc prin traducerea (din 1828) unui sfînt părinte, Cuviosul Pafnutie Dascălul de la mănăstirea Neamţ, ucenic al Sfîntului Paisie, în cea mai frumoasă formă a limbii române, într-un moment în care continuarea ostenelii duhovniceşti începute de Sfîntul Paisie este de mare trebuinţă, şi în care textele sfinte arareori mai văd lumina tiparului fără a fi filtrate de duhul lumesc.

Iar spre o şi mai desăvîrşită bucurie şi folos duhovnicesc, monahi iubitori de sfinţi l-au împodobit şi cu icoane scrise şi pictate, păstrînd acelaşi duh ascetic, şi armonizîndu-se într-un mozaic unitar şi luminos, ca nimic să nu lipsească cinstirii cuvenite sfinţilor. Mulţi dintre ei au astfel, alături de apoftegme, adnotate filologico-istoric şi lămurind întregul lor, o „Viaţă” şi o icoană, toate cu buna mireasmă a prea-iubitei pustii atît de roditoare de fii duhovniceşti, precum este scris: „Bucură-te, cea stearpă, ceea ce nu naşti, izbucneşte şi strigă, ceea ce n-ai durerile naşterii, că mulţi-s fiii celei pustii, mai mulţi decît ai celei ce are bărbat!” , ca o mireasă fără-de-prihană în toate - dogma curată, compoziţia iconică a colecţiei, acurateţea traducerii, synaxarul, icoana byzantină. Ca o icoană a istoriei Patericului în istoria mîntuirii, „Postfaţa” oferă cea mai pătrunzătoare şi mai bine informată viziune tipărită pînă acum asupra acestui subiect, după cuvîntul Domnului: „Cărturarul care se învaţă întru împărăţia Cerurilor, asemenea este omului stăpîn al casei, care scoate din vistieria sa noi şi vechi.”

Munca de restaurare a icoanei lumii este a fiecărui ortodox, ca parte a Trupului lui Hristos, dar a monahului mai cu seamă, ca „înger al Lui care face voia Lui şi aude glasul cuvintelor Lui”, iar partea cea bună, care nu se va lua de la suflet, este restaurarea icoanei cuvîntului duhovnicesc prin trupul înviat al „cuvintelor Domnului, cuvinte curate, curăţite de pămînt, lămurite de şapte ori”.

Patericul este mărgăritarul pe care cel înţelept luîndu-l va să ajungă în Împărăţia Cerurilor.

           

r. Neonila, M-rea Paltin, Neamţ

Patericul Egiptean, editat la Mănăstirea Petru Vodă

Editura Sophia – Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 2011

Editia reproduce originalul tradus de monahul Pafnutie Dascalul de la Manastirea Neamt si tiparit de Sfantul Grigore Dascalul la Bucuresti, in anul 1828, diortosit, completat si adnotat de monahul Filotheu Balan

Parintele Ilie Cleopa despre Sfantul Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul este cel dintii martor de pe pamant al Prea Sfintei Treimi. El a marturisit cel dintii credinta intr-un singur Dumnezeu, dar inchinat in trei persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfant.

Vedeti misiunea si vrednicia proorocului Ioan? Pe Hristos Maica Domnului L-a nascut tainic, in pestera din Betleem, iar Ioan, ca prooroc si marturisitor, L-a botezat in Iordan si L-a aratat lumii intregi strigind: Iata Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica pacatele lumii! Insa misiunea lui nu s-a terminat la Iordan. Dupa ce a iesit Domnul la propovaduire, Ioan s-a retras in Galileea, vorbind tuturor despre Mesia ca este Hristos si mustrind faradelegile lui Irod care traia in desfrinare cu Irodiada, sotia fratelui sau. Deci nu s-a retras la odihna marele prooroc, ca nu putea sa taca gura celui mai mare om nascut din femeie, cum il marturiseste Mantuitorul. Dimpotriva, pana la moarte a invatat, a marturisit pe Hristos si a mustrat pacatul. Caci niciodata nu pot tacea in fata pacatelor Sfantii, proorocii, apostolii, episcopii si pastorii Bisericii lui Hristos. Apoi Irod prinzand pe Ioan, l-a aruncat in temnita si cand a facut o petrecere ticaloasa cu jocuri, betii si desfranari, de ziua nasterii sale, i-a taiat capul la indemnul sotiei desfrinate. Asa s-a sfirsit Sfantul Ioan Botezatorul ca un martir, pentru adevar si dreptate, mustrand pacatele care ucid sufletele noastre.

Iubiti credinciosi,

Astazi praznuim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul si Inaintemergatorul. Pana aici v-am spus viata, misiunea si putine din invataturile lui. Acum trebuie sa va amintesc ca Biserica noastra Ortodoxa are un cult deosebit pentru Sfanti si, mai ales, pentru Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul. In calendar avem peste an trei sarbatori mari si patru mai mici, cu cruce neagra, inchinate acestui mare prooroc. El este cinstit si pe pamant ca cel dintai, dupa Sfanta Fecioara Maria, si in cer sta inaintea Prea Sfintei Treimi si se roaga pentru oameni.

In tara noastra, ca peste tot in tarile crestine, cultul Sfantului Ioan Botezatorul este destul de mare. Peste tot se intalnesc biserici si minastiri inchinate Sfantului Ioan. Apoi, in multe familii exista copii care ii poarta numele. Ca cel mai frumos nume pentru copii este Ioan care inseamna "plin de har", nume ales din cer pe pamant de catre Arhanghelul Gavriil. Dati deci copiilor vostri numele Maicii Domnului si ale Sfantului Ioan Botezatorul. Nu le puneti nume straine, neortodoxe, care nu au zi in calendar, ci nume de Sfanti, ca sa aiba in cer cine sa se roage pentru ei.

Apoi sa-l cinstim pe Sfantul Ioan Botezatorul, cu o viata crestineasca aleasa, cat mai curata, neintinata de pacate. Aduceti-va mereu aminte de principala lui invatatura: Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia cerurilor! Sa nu uitam ca fara pocainta nu avem mantuire. Iata, suntem la inceput de an nou. Sa fagaduim lui Dumnezeu ca de astazi inainte vom merge la biserica regulat, ca ne vom ruga mai mult, ca vom face milostenie la saraci, dupa putere, ca vom ierta pe aproapele, ca vom parasi orice patima care ne ucide sufletul si ca vom face roade vrednice de pocainta.

Deci sa ne pocaim, adica sa ne iubim unii pe altii, ca frati ce sintem pe pamant, sa ne rugam mai mult, sa parasim pacatele, prin regulata spovedanie si sa cerem mereu ajutorul Sfantului Ioan Botezatorul, ca are mare indrazneala inaintea Prea Sfintei Treimi.

Aceasta este porunca Sfintei Evanghelii amintita astazi si de Sfantul Ioan Botezatorul. Aceasta este si chemarea Bisericii, mama noastra duhovniceasca. Aceasta este si urarea noastra acum la inceput de an nou. Sa parasim pacatele si sa adunam roade pentru Imparatia cerurilor, unde nadajduim sa ajungem si sa ne veselim cu toti Sfantii in veci. Amin.

Parintele Ilie Cleopa despre cele 8 feluri de botezuri

Iubiti credinciosi, cu mila si cu îndurarea lui Dumnezeu, iata am ajuns si în anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Acest sfînt si mare praznic împaratesc se mai numeste si “Aratarea Domnului” sau “Epifania”.

Dar pentru care pricina nu se zice Nasterii Domnului, Aratarea Lui, ci Botezului Domnului?

Acest lucru îl arata, deslusit si luminat, dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur, zicînd ca Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cînd S-a nascut, ci cînd S-a botezat. Iar cum ca multi nu-L cunosteau si nu stiau cine era, sa ascultam pe Botezatorul Ioan care spune: Se afla în mijlocul vostru Acela pe Care nu-L stiti (Ioan 1, 26). Dar pentru ce sa ne miram ca ceilalti nu-L cunosteau, cînd însusi Botezatorul nu-L cunostea pîna în ziua aceea? Caci zice: Si eu nu-L stiam pe El, dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborîndu-Se si ramînînd peste El, Acela este Cel ce boteaza cu Duh Sfînt (Ioan 1, 33).

Pentru ca am aratat ca Botezul Domnului se mai numeste si Aratarea Domnului, este bine sa stim ca doua sînt aratarile Domnului. Iata ce spune Sfîntul Ioan Gura de Aur în aceasta privinta: “Este necesar sa aratam dragostei voastre ca nu este o singura Aratare a Domnului, ci sînt doua aratari. Una este aceasta de acum care s-a împlinit la Botez, iar a doua este aceea care va sa vina si care se va face cu slava mare la sfîrsitul lumii”. Astazi am auzit pe marele Apostol Pavel vorbind despre amîndoua aratarile Domnului, în Epistola catre Tit.

Despre aratarea cea de acum, spune: Harul cel mîntuitor al lui Dumnezeu s-a aratat tuturor oamenilor, învatîndu-ne pe noi sa lepadam faradelegea si poftele lumesti si, în veacul de acum, sa traim cu întelepciune, cu dreptate si cu cucernicie (Tit 2, 11-12). Iar despre cea viitoare, spune: Asteptînd fericita nadejde si aratarea slavei marelui Dumnezeu si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2, 13). Despre aceasta si proorocul Ioil spune ca soarele se va preface în întuneric si luna în sînge, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare si înfricosata (Ioil 3, 4).

Astazi, cînd praznuim Botezul Domnului, se cuvine sa aratam cîte sînt botezurile care au închipuit Botezul crestin de la începutul lumii si care vor mai fi. Dupa marturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt sînt botezurile. Primul botez a fost potopul, pentru curmarea pacatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare si prin nor, caci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Iesire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit “taierea împrejur”. (Facere 17, 10-14).

Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocaintei (Matei 3, 1-11). Acest botez a fost introductiv si conducea pe cei botezati la pocainta si la credinta în Hristos. Iata ce spune Sfîntul Ioan Botezatorul: Eu va botez pe voi cu apa, dar Cel ce vine dupa mine va va boteza cu Duh Sfînt si cu foc (Matei 3, 11; Luca 3, 16). Asadar, Ioan pregatea si curata mai dinainte cu apa, în vederea venirii Duhului Sfînt. Cu acest botez Însusi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat de catre Ioan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11). Hristos S-a botezat în Iordan nu ca avea nevoie de curatire, ci pentru ca Si-a luat asupra Sa curatirea mea si ca sa zdrobeasca capetele balaurilor din apa, cum spune psalmistul (Psalm 73, 14). Apoi, ca sa se înece pacatul, ca sa înmormînteze pe Adam cel vechi în apa si sa-l sfinteasca pe botezator. Ca sa împlineasca Legea, ca sa descopere taina Treimii si ca sa ne dea noua pilda si exemplu cum sa ne botezam.

Al cincilea botez este botezul crestin prin apa si prin Duhul Sfînt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Sai: Mergînd, învatati toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatalui si al Fiului si al Sfîntului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pîna acum. El se face prin afundare în apa în numele Preasfintei Treimi si este mîntuitor pentru ca iarta toate pacatele si aduce în inimile noastre harul Sfîntului Duh. Noi toti ne botezam cu acest botez desavîrsit prin apa si prin Duh, fara de care nimeni nu se poate mîntui. Se zice ca Hristos boteaza “cu foc”, pentru ca a revarsat Duhul Sfînt peste Apostoli, în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 1-4), dupa cum spune Însusi Domnul: Ioan a botezat cu apa, dar voi veti fi botezati cu Duhul Sfînt, nu mult dupa aceste zile (Fapte 1, 5).

Al saselea botez, care este de o masura cu Botezul crestin, prin apa si prin Duh, este botezul prin pocainta si prin lacrimi, adica Sfînta Spovedanie, prin care ni se dezleaga toate pacatele. Al saptelea si cel mai desavîrsit este botezul prin sînge si mucenicie pentru dreapta credinta, cu care Însusi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit si fericit, pentru ca nu se mai pîngareste a doua oara cu întinaciunea pacatului si singur le poate înlocui pe toate celelalte.

Al optulea si ultimul botez este focul cel vesnic de dupa judecata obsteasca. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge rautatea si pacatul, iar pe de alta parte pedepseste necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).