Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a IV-a dupa Rusalii (Despre puterea rugaciunii pentru aproapele)

Si a zis Iisus sutasului: Du-te! Fie tie dupa cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiti credinciosi,

In Sfinta Evanghelie de astazi se arata cum a vindecat Mintuitorul pe sluga greu bolnava a unui conducator de osti roman care locuia in Capernaum, un mic oras de linga Marea Galileei. Minunea aceasta insa are citeva caracteristici aparte. Ea s-a savirsit datorita credintei dregatorului roman pagin, care se inchina la idoli. Apoi poate si sluga lui, care zacea in casa bolnav, era tot pagin, deci strain de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem ca Mintuitorul vindeca bolnavul de la distanta, fara sa fie adus de fata, ceea ce mai rar se intimpla. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceti-l aici la Mine! Iar pe altii ii intreba: Crezi ca pot sa fac Eu aceasta? Si daca bolnavul sau parintii si insotitorii lui marturiseau cu tarie credinta in minunile lui Dumnezeu, indata minunea se savirsea si bolnavul se facea sanatos de orice boala era cuprins.

Pe sutasul roman nu l-a intrebat, insa, de crede in dumnezeirea lui Hristos, caci ii cunostea credinta inimii. Ba nici nu l-a asteptat sa-i spuna ce doreste. Ci indata ce sutasul s-a apropiat de El si I-a zis: Doamne, sluga mea zace in casa slabanog, cumplit chinuindu-se; Mintuitorul, cu multa blindete, i-a zis: Venind, Il voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutasul, pe linga credinta mare, avea si multa smerenie. De aceea raspunde: Doamne, nu sint vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvintul si se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de credinta sutasului si a zis: Adevar graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atita credinta! De aceea va spun ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in Imparatia Cerurilor. Iar fiii imparatiei vor merge in intunericul cel mai dinafara; acolo va fi plingerea si scrisnirea dintilor. Apoi i-a zis sutasului: Du-te, si dupa cum ai crezut, fie tie! Si s-a facut sanatos sluga lui in ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeti credinta la un om pagin? Vedeti cit poate credinta curata unita cu smerenia? Amindoua la un loc fac adevarate minuni. Credinta pogoara harul asupra aceluia ce se roaga si smerenia ii deschide inima. Vedeti leacul prin care se poate vindeca lumea? Credinta si smerenia. Ca daca omul a decazut moral atit de mult, este numai din cauza ca s-a departat de Dumnezeu si de smerenie. Necredinta in Dumnezeu si mindria au adus fiinta umana in starea in care se gaseste astazi. Vedeti care este calea cea scurta si mai sigura a mintuirii noastre?

Credinta si smerenia! Credinta ca Dumnezeu exista si are mila de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, si in acelasi timp, smerenia sincera, marturisita ca nu sintem vrednici sa intre Hristos in casa si in inima noastra din cauza multimii pacatelor pe care le-am facut. Iata leacul care poate vindeca omul de astazi. Sa creada cu tarie si dreapta credinta in Iisus Hristos si sa se socoteasca cel mai pacatos de pe pamint.

Zicea sutasul roman catre Hristos: Nu sint vrednic sa intri sub acoperisul meu, ca sa ne invete si pe noi crestinii de azi cum sa ne apropiem de El. Cum sa ne apropiem de rugaciune, de Sfinta Biserica, de cele sfinte din Altar, de Sfinta Scriptura si mai ales de Sfinta Impartasanie. Caci daca ne rugam lui Dumnezeu fara frica si cutremur, daca intram in biserica cu nepasare si rautate in inima, daca citim Sfinta Scriptura cu mindrie si cu duh de iscodire, toate ne sint spre pacat; caci ne lipsesc cele doua virtuti amintite mai sus - credinta tare si smerenia. Aceeasi osinda ne asteapta daca ne apropiem de Trupul si Singele lui Hristos nevrednici, nepocaiti, cu pacate nespovedite, certati cu aproapele nostru sau cu canonul neimplinit.

Vedeti ca acest om, pagin dupa credinta, avea inima de crestin dupa fapta. Necrestin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioara si ca multi crestini din zilele noastre. De aceea Mintuitorul il lauda in public, zicind: Adevar graiesc voua, ca nici in Israel n-am gasit atita credinta! Nu numai intre evrei, dar nici intre crestinii de astazi nu se gasesc oameni cu mai multa credinta ca acest sutas. Credinta si smerenia lui l-a mintuit, i-a vindecat sluga si l-a facut nemuritor.

Mormintele Domnitorilor noștri, profanate. Cine o finanțează și care sunt scopurile lor? Update: Puiu Haşotti interzice prelevarea de ADN de la Vlaicu Vodă

Evenimente de o importanță deosebită se petrec sub nasul nostru, fără ca acestea să elicite nici cea mai slabă reacție a Românilor Suntem loviți în tot ce avem noi mai sfânt, cu scopul de …, ei, voi lăsa acestea pe mai încolo. Concret, ce se întâmplă?

Deshumarea rămăşiţelor lui Vlaicu Vodă şi Mircea cel Bătrân face parte dintr-un proiect iniţiat de Ministerul Culturii, alături de mai multe instituţii ştiinţifice din ţară. Oamenii de ştiinţă vor recolta ADN-ul acestora pentru a afla originile celor doi domnitori.
Domnitorul Vlaicu Vodă, înmormântat în incinta Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, a fost deja deshumat, urmând ca şi rămăşiţele lui Mircea cel Bătrân, aflate la Mânăstirea Cozia, să fie scoase în curând.Acestea vor fi trimise pentru studiu la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, precum şi la Universitatea Cambridge şi la alte instituţii din Spania şi Olanda. Cercătătorii vor să afle în ce măsură aveau sângele românesc şi alte influenţe etnice.

sursa: Libertatea.ro

                                                                      Mircea Vodă

Nu am fost adesea foarte suparat pe romani si mai ales, nu am fost suparat asa, global. De data aceasta insa, doar pe copii, martiri si formele de relief, nu sunt suparat.
M-am asteptat sa urle presa ortodoxa, patriotii politici, Patriarhia, diaspora, poetii si intreaga fiinta romaneasca dupa vandalizarea mormintelor voevozilor Tarii Romanesti. Nu a urlat, nu a protestat nimeni. Staretii Manstirilor Curtea de Arges si Cozia nu si-au chemat enoriasii pentru a impiedica deshumarea lui Mircea si Vlaicu Voda.
Romanilor li se profaneaza oficial mormintele si acesta este doar inceputul.
In urmatorii 3 ani, este preconizata deshumarea unui numar important de personalitati de pe teritoriul tarii noastre, in scopul certificarii ( LEGITIMARII), calitatii de romani. Actiunea, aprobata de Ministerul Culturii si Cultelor din guvernarea anterioara, poarta numele de “Operatiunea Genesis”si este coordonata de directorul Institutului de Cercetari Interdisciplinare in Bio-Nano-Stiinte din Cluj, academicianul Octavian Popescu. Acest Institut, care nu are nici in clin, nici in maneca cu cultura, a fost creat la indicatia, cu sprijinul financiar si tehnologia americanilor.
Cercetatorul Alexandru Simon ( a se pronunta shimon), a declarat ca scopul investigatiilor decurge din necesitatea istorica de a afla daca cei doi domnitori au fost de origine cumana,pecenega sau…turcmena!
Dupa cum bine ne amintim, subiectul originilor asiatice ale intemeietorilor cnezatelor si voievodatelor romane a fost abordat initial de Naegu Djuvara si Balaceanu Stolnici iar ulterior, de intelectualii Grupului sorosist de Dialog Social.
Conform declaratiilor, probele prelevate din morminte se vor analiza la trei laboratoare ale unor prestigioase universitati europene.
Tinand cont de faptul ca in Romania exista posibilitatea efectuarii analizei genetice atat la Institutul de Medicina Legala, cat si la Institutul condus de academicanul Popescu , am mari rezerve in legatura cu scopul real al cercetarii.
Sa nu uitam faptul ca in ultimii douazeci de ani, diversi istorici evrei au inceput sa vorbeasca despre posibilele radacini khazare ale familiilor princiare romane.
Prin operatiunea Genesis, poporului roman i s-a intins o capcana pe care o putea evita. Direct sau indirect am fost avertizati ca ni se vor contesta originile, valorile, traditiile, credinta.Toti cei care aveau responsabilitatea de a veghea la integritatea patrimoniului istoric si cultural, ne-au tradat.
In cazul punctual exista o singura cale de a da peste cap planurile iudeo-masonilor ce urmaresc naruirea poporului nostru : efectuarea unor contra-expertize si compararea datelor Operatiunii Genesis cu informatiile genetice culese de la urmasii domnitorilor romani.
Teama imi este insa ca si acesti urmasi vor trada pentru scaunele lor de directori, oameni de afaceri sau presedinti de fundatii.
Se mai indoieste cineva de faptul ca actiunile anti romanesti ale Centrului Cultural Roman, expunerea statuii din fata Muzeului de Istorie si proiectul Genesis, fac parte dintr-un plan minutios pus la punct de cei ce afirma public ca o natiune este un hotel ?!
Deshumarea domnitorilor nostrii este echivalenta cu dezonorarea fiecarui roman. De ce tac acestia?
autor: Clement

Sursa: Eufrosin

Ministrul Culturii, Puiu Haşotti, spune că a dat dispoziţiile necesare pentru a se opri prelevarea de ADN de la voievozii din familia Basarabilor - operaţiune începută joi, la Curtea de Argeş -, din respect pentru ceea ce au însemnat aceşti domnitori.
Mormântul lui Vlaicu Vodă, aflat la Biserica Domească din Curtea de Argeș, a fost deschis joi, după aproape 700 de ani, evenimentul făcând parte dintr-un proiect inițiat de Ministerul Culturii ce are ca scop prelevarea de ADN în vederea stabilirii originii controversate a familiei Basarabilor. Noul ministru al Culturii, Puiu Haşotti menţionează însă că autorizaţia obţinută de cercetătorii care au efectuat deshumarea nu prevede prelevarea de ADN.

"Autorizaţia pentru cercetarea arheologică preventivă pentru Biserica Domnească Curtea de Argeş a fost obţinută înaintea mandatului meu de ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional. Autorizaţia nu stipulează prelevarea de probe ADN, ci doar «săpături arheologice preventive». Recoltarea de ADN din osemintele unui voievod, trebuia specificată în autorizaţie", se arată într-un comunicat al ministerului Culturii.

"Poate că pentru ştiinţă ar fi importantă prelevarea de ADN, dar, din respect pentru ceea ce au reprezentat domnitorii Ţării Româneşti, nu pot fi de acord cu prelevarea de ADN. Este important că aceşti domnitori au marcat istoria naţională şi prea puţin important dacă au avut sau nu o ascendenţă cumană. În calitate de ministru, am dat dispoziţiile necesare pentru a se opri prelevarea de ADN şi pentru a verifica cercetarea ştiinţifică în ansamblul ei", adaugă Puiu Haşotti în comunicat.

"Din punctul meu de vedere, important este ce au realizat aceşti domnitori pentru România. Important este că s-au simţit români, iar prelevarea ADN-ului, care presupune deshumarea voievozilor, este neînsemnată comparativ cu amprenta pe care aceşti domnitori o au asupra poporului român şi istoriei acestuia", a încheiat ministrul.

Sursa: Cotidianul

Sfinti romani din inchisorile comuniste. Parintele Nicolae Grebenea despre marturisitorul Dumitru Uta, doctorul fara arginti, care a fost inchis la Poarta Alba, Aiud si Gherla timp de 28 de ani

Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degerase răpicioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uță, ce „căzuse” tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri.

El reusi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.

Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram. Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât medicina empirică?

Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de vindecare, dar cu efecte atât de mici.

Dar admirabilul doctor Uță nu se multumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la altii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.

Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum.

Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.

Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uță. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.

În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uță, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă si dragoste pentru altii.

(Pr. Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric, Sursa: fericiticeiprigoniti.net)

Pomenirea Sfantului Ghelasie de la Ramet – 30 iunie

Viaţa smerită şi cuviincioasă este cea mai plăcută lui Dumnezeu. Puţini oameni reuşesc să înţeleagă că în amintirea celorlalţi nu rămân zugrăvite succesele personale, cărţile scrise sau vorbele rostite, ci mai ales bunătatea. Dragostea, blândeţea, răbdarea sunt cele mai de preţ moşteniri pe care o persoană le poate lăsa neamului din care face parte. Cuviosul Ghelasie de la Râmeţ ne-a dăruit exemplul acestor virtuţi, întrupate în viaţa sa duhovnicească. Chiar dacă nu cunoaştem prea multe amănunte despre existenţa sa cotidiană, minunile făcute şi darurile dobândite de la Dumnezeu sunt suficiente pentru a-l considera un părinte iubitor de oameni.

Nu cunoaştem nici măcar anul naşterii sau al trecerii la cele veşnice al Sfântului Ghelasie de la Râmeţ. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că a vieţuit cu siguranţă în secolul al XIV-lea. Singura dată de care beneficiem este cea de pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeţ: „Scris-am eu mult greşitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic“. Prin urmare, această scurtă frază ne dezvăluie câteva amănunte importante despre Cuviosul Ghelasie. El nu a fost doar stareţ al Mănăstirii Râmeţ, ci şi arhiepiscop al Transilvaniei. Este prima menţiune a unui întâistătător ortodox al Transilvaniei în istoria Bisericii noastre. Totodată, faptul că era arhiepiscop arată că se poate să mai fi existat cel puţin o episcopie sufragană, al cărei conducător ne rămâne, în continuare, necunoscut. Regele Ludovic care este menţionat în inscripţie a fost de origine maghiară şi a creat în dese rânduri probleme ortodocşilor transilvăneni.

Tinereţea sihăstrească

Încă din tinereţe, Cuviosul Ghelasie a preferat, în locul activităţii în lume, liniştea sihăstrească. Se pare că, înainte de a ajunge stareţ al Mănăstirii, Cuviosul Ghelasie a petrecut mai mulţi ani ca pustnic pe valea pârâului Râmeţ, a dobândit darul facerii de minuni şi s-a remarcat prin viaţa sa duhovnicească smerită. După o perioadă de timp, la insistenţele părinţilor, a acceptat să fie conducătorul spiritual al Mănăstirii Râmeţ. „În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care, împreună, se ruga şi postea, săvârşind sfintele slujbe cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu călugării, la trapeza mănăstirii“ („Vieţile Sfinţilor“ – iunie, p. 513).

Corelând cele două amănunte despre viaţa Sfântului Ghelasie înainte şi după ce a devenit stareţ al mănăstirii, constatăm că obştea de la Râmeţ avea un program atât chinovial, cât şi idioritmic. Existau pustnici în împrejurimi care veneau probabil doar sâmbăta şi duminica la slujbe, pentru a se retrage apoi, în restul săptămânii, în singurătate. Ceilalţi monahi, care stăteau în mănăstire, respectau programul obişnuit chinovial şi îndeplineau diversele ascultări pe care le primeau. Lucrul acesta este mărturisit şi în „Vieţile Sfinţilor“: „Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Râmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu“ (p. 513). Cuviosul Ghelasie îndeplinea ambele moduri de viaţă monahală, pentru a se îngriji cât mai bine de viaţa duhovnicească a ucenicilor săi.

Fântâna Vlădicii

Mănăstirea Râmeţ avea, în timpul Sfântului Ghelasie, câteva terenuri, mai ales fâneţe. Acestea se aflau însă la o depărtare considerabilă de obşte, unele chiar la 20 de kilometri. Ca o încercare ascetică în plus, aceste terenuri erau lipsite de izvoare, călugării răbdând deseori de sete. Într-o bună zi, mergând la una dintre aceste fâneţe aflate în localitatea Hopagi, Cuviosul a observat că ucenicii săi suferă din această cauză şi cârtesc. Şi-a plecat, astfel, genunchii la rugăciune şi, de sub o piatră a început să izvorască apă limpede. Ucenicii au rămas miraţi şi au început să-şi ceară iertare pentru purtarea necuviincioasă. Acest izvor a fost numit Fântâna Vlădicii, iar până astăzi credincioşii din locurile apropiate au mare credinţă în apa de aici, pe care o beau cu multă evlavie.

Semnele moaştelor Sfântului Ghelasie

Pe drumul de întoarcere la mănăstire, după săvârşirea acestei minuni, Cuviosul Ghelasie şi-a dat obştescul sfârşit. În momentul în care a trecut la Domnul, clopotele a şapte biserici din împrejurimi au sunat singure. În apropiere de satul Valea Uzii, urmele asinului care îi transporta trupul au rămas întipărite în piatră. A fost îngropat lângă biserica veche a Mănăstirii Râmeţ, iar, cu timpul, locul mormântului său s-a pierdut. Dar Dumnezeu, Care poartă grijă de aleşii Săi, nu a dorit să lase poporul fără moaştele acestui sfânt. În 1925, pârâul Geoagiu a ieşit din matcă, iar biserica veche a fost acoperită de aluviuni. A fost observat un cap de om care a înconjurat biserica de trei ori şi, intrând în ea, s-a oprit la fereastra din altar. Totodată, apele au mai scos la suprafaţă încă două capete. Preotul Barbu, slujitor în mănăstire, a îngropat cele trei capete în partea dreaptă a bisericii vechi. Călugării au început să observe că, în locul respectiv, iarna se topea întotdeauna zăpada, iar vara nu era rouă. Au decis să dezgroape cele trei capete şi le-au pus în biserică. A fost nevoie de o minune pentru a fi identificat capul Sfântului Ghelasie. O femeie bolnavă de epilepsie, Maria, originară din Negreşti-Oaş, s-a vindecat după ce s-a atins de capul cuviosului.

Minunile cuviosului

Au mai fost şi alte momente în care cuviosul a săvârşit minuni deosebite. Astfel, o femeie din satul Albina, venind la mănăstire, a primit un gând rău, întrebându-se dacă nu cumva moaştele cuviosului vor mirosi urât. Imediat a început să îi miroase ei urât mâna dreaptă şi nu mai putea să facă Sfânta Cruce. Şi-a mărturisit păcatul faţă de toţi cei prezenţi şi, rugându-se, a fost iertată şi vindecată de Cuviosul Ghelasie. În alt caz, un ortodox care îmbrăţişase anumite erezii suferea de paralizie. În momentul în care a auzit de minunile care se petrec la Mănăstirea Râmeţ, a hotărât să vină acolo şi a promis că va deveni un ortodox curat dacă se va vindeca. Cum lucrul acesta s-a întâmplat, şi-a ţinut promisiunea făcută, evitând orice contact cu erezia de dinainte.

Trecerea Cuviosului în rândul sfinţilor s-a petrecut pe data de 29 iunie 1992, hotărându-se ca data sa de prăznuire anuală să fie 30 iunie. Cum aminteşte şi părintele Mircea Păcurariu, nu trebuie să uităm să ne rugăm acestui sfânt „odrăslit din neamul nostru“: „Către tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, înălţându-ne gândurile, cu umilinţă şi cu căldură te rugăm: caută din înălţimea plină de slavă a cerului şi te milostiveşte de suferinţele, durerile, patimile, necazurile, amărăciunile şi strâmtorările noastre. Şi roagă pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru cel ceresc, să ne ierte păcatele pe care, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, le săvârşim neîncetat, ca şi pentru puţina noastră dragoste faţă de El şi faţă de aproapele nostru, rugându-L să fie pururea milostiv şi iertător şi să îndepărteze de la noi toată suferinţă şi durerea. Fii povăţuitorul şi îndrumătorul nostru pe cărările cele necunoscute ale vieţii, pentru ca, urmând pilda credinţei şi a dragostei tale faţă de Hristos, să ne învrednicim de darurile Sale şi trecând din această viaţă, să ne bucurăm împreună cu tine şi cu toţi cei bineplăcuţi din veac ai Domnului de împărăţia cea nesfârşită a cerurilor, ca acolo, înconjuraţi de cetele îngerilor, să aducem mărire, cinste şi închinăciune lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, în vecii vecilor. Amin.“

Sursa: Cidade de Deus

Despre cainta lui Petru

Fiecare dintre noi caută să se compare în viaţă cu cei mai păcătoşi dintre muritori şi chiar dacă ne comparăm cu bărbaţii mari ai lumii, căutăm să ne potrivim păcatele lor celor mari. Un bărbat destul de mare care prin anumite alunecări ale lui în viaţă, a dat multă apă la moară păcătoşilor şi desfrânaţilor acestui veac, este marele Prooroc David.

În ceasul său de spovadă, un desfrânat îşi dezvăluia duhovnicului toate isprăvile tinereţilor sale, fără ca să-şi fi arătat însă prin ceva căinţa unei vieţi pierdute.

- Şi nu te înfiori de trecutul tău? îl întreabă duhovnicul îngrozit de stricăciunea unei astfel de vieţi.
- De ce să mă înfior, taică părinte?! zise grăbit şi nepăsător desfrânatul - oricât de ticălos aş fi eu, dar tot nu l-am întrecut pe David.
- Că te poţi măsura cu David în desfrânare - asta este foarte adevarat - zise preotul, însă nu pricep de ce nu te îngreţoşezi de stricăciunea ta şi nu te sileşti să te măsori cu el şi în pocăinţă. David a fost mare în păcat, dar a fost mult mai mare şi a rămas neajuns şi neîntrecut de nimeni în pocăinţă.

Ei bine! După cum desfrânaţii se mângâie cu alunecările de o clipă ale lui David în vâltoarea gâdilărilor trupeşti, tot astfel de şovăielnici în credinţă găsesc un stâlp de reazim în persoana Sfântului Apostol Petru, care în clipele cele mai hotărâtoare ale vieţii Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, s-a lepădat de trei ori de Domnul şi Învăţătorul lui.

Muritorii de soiul acesta uită însă că Sfântul Apostol Petru, îndată ce a auzit cântatul cocoşului, a ieşit afară şi "a plâns cu amar"! El a plâns nu o clipă, ci o viată întreagă! A plâns atât de mult încât şiroaiele lacrimilor arzătoare au desemnat pe faţa lui două dungi adânci ca doua jgheaburi de scurgere necurmată.

Necredinciosule! Aţinteşte-ţi într-una privirile la icoana bătrânului şi înţeleptului apostol Petru! Citeşte în ochii lui scăldaţi în lacrimi nu lepădarea, ci ridicarea, nu nepăsarea, ci pocăinţa, nu frica şi deznădejdea, ci hotărârea, curajul şi încrederea desăvârşită în Domnul!

Leagă-ţi fiinţa ta întreagă de credinţa şi de pocăinţa lui, iar nu de lepădarea lui, ca să nu rămâi un lepădat în faţa Domnului Tău!

(din carte Lumină lină - Pr. Dr. Marin C. Ionescu, Bucureşti, 1938)

Părintele Arsenie Boca: "Cărarea Sfântului Pavel"

„Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri, dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite ce o au unii creştini despre „mântuirea în dar”, pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmează că noi trebuie doar să „credem” că suntem „mântuiţi” şi cu asta am făcut totul ce ar atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după cuvintele Sf. Maxim: „Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, cum lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului său. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la ură, stârnind împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm, huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi”. (Corinteni 4, 12-13) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocăreşte, îl huleşte şi-l prigoneşte. Ei aveau ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze (din cale) pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci pe potrivnicii care lucrau acestea îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi apostoli, biruind prin „înfrângerile” lor pe cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă deci şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc. Iar de nu, e cu neputinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, în op. cit., p. 10) Darul mântuirii deci se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Pilda Mântuitorului i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă (Filipeni 3, 14), fără să se fi socotit că a ajuns (Filipeni 3, 13), mărturisind abia la capătul alergării: „Calea am săvârşit, credinţa am păzit (2 Timotei 4, 7).... de acum aştept cununa,” (Timotei 4, 8) – unirea desăvârşită cu Hristos. Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu şi aşa a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii, căci iată Sf. Pavel era om, cu păcate grele, ba şi bolnăvicios, şi iată-l, luptându-se după lege, pentru legea care rezumă Scriptura şi mântuirea, că s-a arătat mai presus de lunecuşul plăcerii şi ascuţişul durerii. A ieşit din cercul vicios al plăcerii şi al durerii, în care de obicei se învârte până la absurd viaţa omenească. Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi a noastră mântuire, ceea ce e tot una cu crearea firii din nou. Mântuitorul omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul.

Ca mărturii netrebnice îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi, (Matei 28, 10) pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, ed. I, vol. 2), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nicio urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul. Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Cu toate acestea, dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

PELERIN ÎNTR-O MĂNĂSTIRE DĂRÂMATĂ DE “FRAŢII” CATOLICI – MĂNĂSTIREA SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL – CÂRŢIŞOARA

Sfânta Mânãstire Cârţişoara, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” este atestată de prin jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Un mare domnitor din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi ocrotitor al credinţei ortodoxe. Se ştie că acest voievod se mai intitula şi “Principe al Ţării Făgăraşului” şi păstra o vie legătură sentimentală cu mânăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni, pripăşiţi pe meleagurile noastre strămoşeşti româneşti.

Odată cu trecerea anilor, mânăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. În arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit documente care atestă că monahii vieţuitori ai mânăstirilor din ţinuturile făgărăşene, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau şi îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), autorităţile care au devenit treptat ostile faţă de monahi şi mânăstiri.

Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de trupele imperiale austriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. Şi va consimţi tacit politica “Propagandei Fidae” a Vaticanului de prozelitism şi expansiune în teritoriile Ardealului românesc. Cu acest prilej istoric s-a născut, prin amăgiri politice şi sociale, „uniatismul” sau aşa-numita „biserică greco-catolică”. Ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană, catolică, apărută în contextul istoric de după anul 1700, cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează, azi, în întregime puritatea Adevărului revelat, neschimbînd nimic din învăţătura Mîntuitorului Iisus Hristos), şi să îmbrăţişeze una din credinţele eretice ale străinilor, (neavînd, însă şi putinţa de a-l îndumnezei pe om): catolicismul sau una din confesiunile protestante, pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam. Atunci, unii creduli, acceptînd această propunere, s-au rupt de dreapta credinţă ortodoxă, firească acestui neam, au trecut la supunerea canonică faţă de Roma, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Această aderare la papalitate presupune, printre altele, însuşirea şi mărturisirea rătăcirilor doctrinare ale latinilor.

Azi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce ar fi dus la conservarea elementului românesc autohton şi că, de fapt, românii s-au întors acasă, la latinitatea originară. Fals! Se uită intenţionat că latinitatea, ca una din limbile de răspîndire a creştinismului, a fost ortodoxă, că poporul român a fost ortodox de la întemeierea lui, în timp ce catolicismul a apărut după cca. 800 de ani de la Hristos, odată cu introducerea de către occidentali a primelor inovaţii şi reforme doctrinare în Revelaţia dumnezeiască intangibilă.

Astăzi greco-catolicii sunt receptaţi ca o minoritate mereu nemulţumită şi înverşunată împotriva ortodoxiei.
Strategia străinilor a fost, deci, clară: dezmembrarea unităţii de neam şi de credinţă a românilor.
Şi în prezent, pe aceste meleaguri, răsar numeroşi “teologi” care propovăduiesc un alt „dumnezeu”, de import, mai tentant şi mai puţin “incomod” decît Cel adevărat; amăgindu-i astfel pe cei naivi şi comozi care caută o credinţă privatizată, convenabilă, după vrerea lor. O credinţă care să nu le modeleze şi nu deranjeze viaţa lor particulară, autonomă. O credinţă care să nu se amestece în poftele oamenilor, dar să-i mîntuiască mai facil: Confortabilă, gustoasă şi personalizată. Fără nevoia unui duhovnic, fără preot (prin mîna căruia primim Sf. Euharistie), fără Sfinte Taine, fără trăire bisericească, fără post, fără milostenie, fără sacrificiu; „Credincioşi” care cred că Adevărul este peste tot, în toate religiile şi sunt convinşi că se pot mântui şi în afara lui Hristos, sau, mai grav, modificînd-L pe Hristos. Adică, dacă merg pe alături. ”Credincioşi” a căror trăire religioasă se reduce doar la citirea Bibliei şi la intrarea ocazională în Biserici. (Însă nimeni vreodată nu s-a îndumnezeit doar studiind Biblia !). Credincioşi care cred că au credinţă, însă ascultă mai greu, sau deloc, de îndemnurile Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi de Biserica Sa. Biserică şi preot pe care, ori de cîte ori se iveşte vreo ocazie, îi critică şi-i bîrfesc cu mare uşurinţă; dar la care aleargă atunci cînd cad în vreo nenorocire.

Şi, într-adevăr, în istorie, toţi cei care într-o formă sau alta au prigonit Biserica, preoţii şi călugării, au sfîrşit prin a se nenoroci ori ei înşişi ori urmaşii lor! Se mai ştie că mulţi persecutori ai Bisericii, pe patul de moarte au cerut îngroziţi ajutorul preotului!



Aşadar, din cauza persecuţiilor, mânăstirea sfîrşeşte prin a fi incendiată total de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de către călugări.

Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că soldaţii lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mânăstirii, cu tot cu călugări în ea, la vremea Vecerniei. În timp ce monahii ardeau de vii înlăuntru, de afară soldaţii strigau batjocoritor: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie”!
Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni. Au primit cununa muceniciei.

Mai departe, spun strămoşii localnicilor din zonă, atunci cînd, după stingerea jarului, oamenii au venit să-i îngroape pe acei călugări mistuţi de flăcări, după ce au îndepărtat lemnele arse ale schitului, n-au mai găsit nici un trup!!!

Aşadar acest odios neamţ, Bukov, e cel ce a distrus peste 250 de biserici şi mânăstiri ortodoxe în Ardeal. De remarcat este că furia austriecilor s-a îndreptat numai asupra lăcaşurilor ortodoxe, celelalte credinţe nesuferind nici o atingere. Asta semnifică faptul că, în lume, numai Adevărul suferă şi este prigonit; în timp ce minciuna se făleşte neruşinată. Astfel, din vechiul aşezămînt a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii. Această piatră este îngropată acum în piciorul actualei Sfinte Mese a Bisericii.


Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică. Simţămînt firesc, cîtă vreme pămîntul acesta era îmbibat de sîngele sfinţit al martiriului acelor călugări.
Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara a luat iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.

Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!

Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea mânăstirii, cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.
Au fost unii oameni foarte bogaţi, (“miliardari credincioşi”), chiar din apropierea mânăstirii, care cunoscînd lipsurile şi truda anevoioasă a maicilor şi chiar văzînd cu ochii lor osteneala aproape supraomenească a vieţuitorilor de aici, (faptul că au fost zile în care nici nu aveau ce pune pe masă), ar fi putut face ceva pentru sfîntul lăcaş, (spre mîntuirea sufletelor lor şi spre slava lui Dumnezeu), dar, nepăsători şi zgîrciţi, n-au făcut nimic. Oameni bogaţi care şi azi, în ruptul capului, n-ar mişca un deget pentru susţinerea unei sfinte mânăstiri.
Însă PreaMilostivul Dumnezeu a vrut ca această Sf. Mânăstire să se ridice şi să aibă un rost şi a trimis la vreme potrivită oameni inimoşi prin ajutorul cărora s-a construit ceea ce se vede în prezent. Dealtfel, sprijinirea unei vetre monahale este un privilegiu domnesc şi puţini sunt oamenii aleşi care primesc de la Dumnezeu imboldul de a ajuta o mânăstire, spre a-şi înscrie numele în Ceruri. Aceşti binefăcători, cum e firesc, sînt trecuţi în rîndul ctitorilor şi sunt pomeniţi la sfintele slujbe spre veşnică recunoştinţă şi răsplată cerească.

Cel mai greu a fost construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit. Întregul ansamblu monahal a fost ridicat prin osteneala grea a părintelui protosinghel Dimitrie Papacioc, din 1998 duhovnicul mânăstirii, dimpreună cu întreaga obşte monahală, cîrmuită înţelept de maica stareţă, monahia Siluana.

În prezent, la 9 ani de la zidirea sa, din cauza lipsei de fonduri, biserica încă nu este pictată deplin.
Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.

Vechi de 2000 de ani, monahismul este un mod de viaţă. Viaţa desăvîrşită, care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorul nostru Iisus Hristos… Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma. Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea pare o nebunie. De multe ori întîlnim oameni care ne spun că un tînăr care intră în viaţa monahală este afectat psihic. Însă călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza! Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare. Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe. Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos! Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului), NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu. Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente, sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor. Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi şi mai neagreaţi. Ne place să avem mânăstiri însă ele să fie mute, fără glas!

Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi dar puţini oameni îi caută. De ce? Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu! (Arhim. Arsenie Papacioc)

De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă. La mânăstire nu se vine ca turist ci ca închinător. Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri şi soluţii la necazurile şi la frămîntările fundamentale ale vieţii.

Turistul doar… vizitează. Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază, priveşte superior spre măicuţe, cumpără două lumînări de doi lei şi apoi pleacă. Se grăbeşte spre restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul. Deoarece acolo se simte atras, acolo se oferă produse pentru stomac şi divertisment. În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de “digerat”! Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc! În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale. Multe mânăstiri care au adoptat creşterea turismului şi-au sacrificat tihna şi intimitatea monahală. Unde va duce această practică? Poate la o continuă scădere a numărului de vieţuitori din mânăstiri…

Ba, cîteodată, unii vizitatori atunci cînd păşesc în mânăstire se reped să dea sfaturi, recomandări şi fel de fel de critici, (în logica lumii), la adresa maicilor şi a călugărilor…

Mânăstirea are un mic atelier de pictură unde se pictează icoane bizantine, canonice, pe suport de lemn, fidele erminiilor ortodoxe. Foarte migălos executate, fiecare din ele este un unicat. Apreciate mai ales de cunoscători, icoanele pictate în mânăstire au fost solicitate şi la unele expoziţii de prestigiu, din ţară şi de peste hotare. De la o vreme încoace icoanele de la Cârţişoara prezintă un interes aparte pentru numeroşi pelerini iniţiaţi în arta iconografică.

Orice om bun care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute cu ceva sfânta mânăstire, prin vreo faptă de milostenie, este pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire.

Bunul Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei ce vin cu dragoste, cu evlavie şi cu gânduri curate în Sfintele Mânăstiri.

SURSA: http://www.manastireacartisoara.ro/istoricul-manastirii-cartisoara/, via http://acvila30.wordpress.com/2012/01/18/pelerin-intr-o-manastire-daramata-de-fratii-catolici-manastirea-sfintii-apostoli-petru-si-pavel-cartisoara/