Dr. Camelia SURUIANU: Influența Rugului Aprins asupra prozei voiculesciene. Zahei orbul

Motto: Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu.

                                       Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania

Cu Zahei orbul, opera de referinţă în cadrul genului, Vasile Voiculescu realizează simbioza dintre universul concret cu cel simbolic. Deoarece romanul / povestirea (critica nu s-a pus de acord asupra încadrării în specia epică) a fost scris pe când scriitorul se dedicase întrutotul soteriologiei, considerăm că Zahei orbul poate fi privit ca o posibilă ilustrare a mântuirii înţeleasă ca vindecare a sufletului rănit de păcat.

Redactarea primelor capitole începe încă din anul 1949, pe când scriitorul frecventa constant activitatea culturală de la Antim. Romanul a fost încheiat în anul 1954, la puţin timp după ce mișcarea Rugului Aprins a fost scoasă în afara legii, iar participanţii obligaţi să sisteze conferinţele din cadrul mănăstirii. Prin episodul ocnei, romanul devine prevestitor al chinurilor viitoare pe care le va suferi autorul său.

Naraţiunea poate fi prezentată laconic ca epopeea unui bărbat cu o înfăţişare gigantică care, rătăcind prin lume, îşi caută vindecarea trupească. Romanul debutează asemenea povestirilor voiculesciene, prin enunţarea unui caz de orbire rar întâlnit. Zahei, personajul principal al romanului, a orbit în urma unei băuturi otrăvite consumate la un chef. Întreg personalul spitalului şi pacienţii sunt atraşi de noul venit, care le trezeşte interesul datorită fizicului său anormal: „Un voinic năstruşnic, lungit cu faţa în sus, dormea. [...] Nu-l încăpuse nici patul, nici rufăria spitalului. [...] Izmenele îi veneau doar până la genunchi. [...] Peste pieptul atletic cămaşa plesnită se umfla zadarnic să i-l acopere. Iar braţele căzute în lături îşi atârnau buturii cărnoşi ieşiţi din mânecile scurte până la coate şi se rezemeau ca palmele în pardoseala rece. Chipul îi era învelit cu o basma, coborâtă peste ochii bandajaţi. Dar dedesupt se desluşea masivul gogonat al capului, pe grumazul puternic, numai coarde şi muşchi.“[1] Panteră, cel mai interesant caz al spitalului până la venirea uriaşului orb, suferea de o boală a pieli incurabilă, care îi dădea un aspect sinistru. „Omul era o bălţătură sălbatecă, ceea ce când rămânea gol îi da înfăţişarea fiarei de la care luase şi purta cu mândrie numele.“ Cei doi se împrietenesc, iar în scurt timp, Zahei ajutat de Panteră părăseşte spitalul.

          În copilărie Zahei fusese la Schitul Dervent unde văzuse un om care se tămăduise „veghind o noapte în rugăciuni la piciorul unei cruci de piatră,“ fapt care îl determină să pornească într-acolo, în speranţa vindecării. Panteră, întâiul său călăuzitor până la Schitul Dervent, era de meserie cerşetor şi măscărici de bâlci. El obişnuia ca vara prin bâlciuri să-şi arate pielea, stârnind spaima copiilor. Iarna se adăpostea la un clan de ţigani din groapa Floreasca, de unde pleca pe la uşile bisericilor la cerşit. Impresionat de fizicul noului său camarad, Panteră, vede în el „o mină de aur,“ un extraordinar cerşetor. Dibaciul camarad se străduieşte să-l convingă că singura soluţie pentru a obţine banii necesari călătoriei este cerşitoria. Orbul acceptă să intre în cortegiul de cerşetori de la o Biserică centrală din Bucureşti, dar demnitatea sa îl împiedică să ceară de pomană. În scurt timp Panteră se convinge că Zahei nu are vocaţie de cerşetor şi se hotărăşte să-l ia cu el prin bâlciurile Bărăganului. Munca de Sisif, învârtirea roţilor comediilor dintr-un bâlci, orbul o face doar condus de gândul că în scurt timp va fi dus la crucea tămăduitoare. 

          Soarta face ca în urma unei furtuni camaradul profitor să fie înghiţit de apele învolburate ale Buzăului. Zahei înconjurat de săteni este dus la boierul Lagradora, care-i oferă drept slujbă, munca mai înainte făcută de un cal, care învârtea o roată menită să asigure irigarea grădinii. Frumoasa Caliopi, ţiitoarea grecului, este tentată să facă din orbul cel frumos amantul ideal. Scriitorul face din această femeie rătăcită de la curtea arendaşului, pentru scurt timp, călăuza sentimentală a orbului. Însă iubirea interzisă îi aduce moartea femeii. Caliopi, surprinsă în bordeiul lui Zahei, este ştrangulată de Lagradora. Scena atinge înălţimea tragicului. Cu toate că orbul îşi dă seama cine este asasinul, el nu-l denunţă alegând să fie învinuit de presupusa crimă, pentru a nu întina memoria femeii care îi adusese o clipă de „lumină“ în fiinţa sa. 

           Zahei este condamnat vreme de cincisprezece ani pentru o presupusă crimă. Pedeapsa este nevoit să şi-o ispăşească într-o ocnă. Noul venit, pentru a fi  acceptat în grup, este supus la diferite probe şi încercări, chinuit fără milă, pus la muncile cele mai dificile. Orbul suportă toate aceste umilinţe cu demnitate. Voiculescu prezintă o lume muncită de patimi anormale. Claustarea pe termen îndelungat îi determină pe aceşti nefericiţi la răbufnirea celor mai perfide patimi – „bucurii spurcate ale întunericului.“ 

Dr. Camelia SURUIANU: Mitropolitul Tit Simedrea și Rugul Aprins

Motto:  

Noi, românii, avem o virtute nativă de a putea înţelege uşor Adevărul. Dar avem şi cel mai mare defect pe care-l poate avea un neam sau omenirea: dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe stoicii antici, şi ei spuneau că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi, nici un împărat roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat din lume, n-ar fi putut să-i biruiască. Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor: suntem dezbinaţi. Nu ne putem uni, românii, nici în credinţă, nici în alte idei care ar putea să rodească.

Părintele Adrian Făgeţeanu[1]

În anii ’50 ai secolului al XX-lea, România a cunoscut schimbări pe toate planurile vieţii sociale, de la nivelul politic până la conştiinţa fiecărui cetăţean. Noul curent de la Răsărit urmărea abolirea tradiţiei şi aplicarea unui şablon, de sorginte marxistă, cu totul străin mentalităţii româneşti, ceea ce a dus, după cum se ştie, la consecinţe dezastruoase în toate domeniile de activitate. Astfel, după modelul sovietic, la noi cei consideraţi „inamicii poporului“ au fost grupaţi în „loturi,“ judecaţi şi aruncaţi în închisori. Dintre aceştia, mulţi au fost condamnaţi pentru convingerile lor religioase. În acei ani de derută, practica religioasă constituia şi ea o formă de rezistenţă faţă de "valorile" impuse de regimul comunist, sub inspiraţie sovietică. În anii ’50, la mănăstirea Antim din Bucureşti a avut loc (...) „ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, în anii dictaturii comuniste.“[2]

Mitropolitul Tit Simedrea şi momentul Cernăuţi

Înzestrat cu o serioasă cultură, dobândită în ţară şi peste hotare,  licenţiat în Teologie şi Drept, Mitropolitul Tit Simedrea face parte din familia marilor ierarhi pe care Biserica Ortodoxă i-a avut ca îndrumători spirituali. Dotat cu o putere de muncă rar întâlnită, „neridicat de la masa de studiu decât în clipa morţii şi, pe deasupra, dotat şi cu un nestăvilit şi curat dor de a contribui la îmbogăţirea culturii şi cărţii noastre bisericeşti,”[3] Tit Simedrea a avut un rol covârșitor în formarea mișcării de renaștere neo-bizantine Rugul Aprins.

 După ce a rămas văduv se dedică întru totul vieții duhovnicești, intrând în cinul monahal. Între anii 1922 – 1923 a urmat cursurile de specializare în Teologie la Montpellier și la Paris. Recunoscându-i-se valoarea, în anul 1926 este numit vicar al Arhiepiscopiei Bucureşti. Pentru ca în 1935 să fie ales Episcop al Hotinului, iar în 1940 Mitropolit al Bucovinei. Când ruşii au ocupat Basarabia, în 1945, s-a retras din scaunul mitropolitan la mănăstirea Cernica. 

Intuind că socialismul, ce se întindea cu pași repezi și la noi în țară, va avea un rol covârșitor, Tit Simedrea, pentru a salva ceea ce se mai putea salva, se hotărî să ia atitudine. Astfel, în perioada 1 - 7 august 1943, a organizat la Cernăuţi un simpozion intitulat sugestiv „Şapte zile de priveghere“[4]. Invitației venite din partea înaltului prelat au răspuns un număr însemnat de intelectuali.

André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, precizează că Sandu Tudor, jurnalist de profesie, fiind un apropiat al Vlădicii, împreună cu părintele profesor Benedict Ghiuş, s-au ocupat de organizarea acestei întâlniri destinate „reflecţiei şi rugăciunii [...] aşezată sub semnul Schimbării la Faţă, al Transfigurării.“[5] Intelectualii Constantin Noica, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Petru Manoliu, Henri Stahl, Nicolae M. Popescu s-au numărat printre invitați. Motto-ul simpozionului, înscris pe programul tipărit, era unul premonitoriu: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.“ (Efes. V, 16); chiar dacă el se referea la întunecaţii ani în care România suporta consecinţele Dictatului de la Viena.

Mai târziu, André Scrima a avut prilejul să citească stenograma evenimentului, păstrată de Sandu Tudor, surprinzând, în lucrarea amintită, rigoarea programului cu vădită conotaţie religioasă: „Urmând un program bine conceput [...] s-au parcurs opt zile de «retragere» înspre un alt orizont. Cuprinsul unei zile era distribuit între celebrarea liturghiei, timp de meditaţie şi rugăciune personală, sesiune de comunicări (dimineaţa şi după-amiaza), discuţii deschise (înregistrate de un stenograf).“[6]

Î.P.S. Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins,[7] ne oferă câteva amănunte referitoare la programul şi titlul conferinţelor susţinute la Cernăuţi. Duminică, 1 august 1943, Nicolae M. Popescu, membru al Academiei Române, profesor universitar de Istoria Bisericii, a deschis sesiunea de comunicări cu prelegerea „Calendar şi priveghere.“ În aceeaşi zi, Alexandru Elian, profesor universitar de Bizantinologie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, membru al Academiei Române, a adus în discuţie integritatea morală în eseul „De la icoană la duhovnicie.“ A doua zi, 2 august, Alexandru Mironescu, profesor universitar de Chimie organică, a ţinut o conferinţă cu tema „Moaştele Sfântului Ştefan şi veşnicia trupului.“ Anton Dumitriu, matematician, profesor universitar de Logică, a susţinut eseul „Cunoaştere şi asceză,“ în care a încercat o apropiere între teoremele logicii şi asceză. Miercuri, 4 august, Paul Sterian, economist, secretar general în Ministerul de Finanțe, încearcă să provoace auditoriul la meditaţie prezentând, în lucrarea „Cei şapte tineri din Efes şi dovezile Învierii“, o legendă religioasă. Joi, 5 august 1943, Constantin Noica, filozof, a analizat conceptele teologice din perspectiva filozofiei existenţialiste, în eseul „Patos şi Patmos.“ Pe 6 august, ziua sărbătorii Schimbarea la Faţă, Petru Manoliu, jurnalist, a vorbit auditoriului despre erminia sărbătorii „Schimbarea la Faţă în frumuseţea izbăvitoare.“ Sâmbătă, 7 august, Arhimandritul Benedict Ghiuş, în lucrarea „Duhovnic şi Tămăduire,“ a adus în atenţia auditorului necesitatea păstrării legăturii dintre preot şi enoriaşi. Simpozionul s-a încheiat cu prelegerea lui Sandu Tudor, care a prezentat auditoriului eseul: „Rugăciunea inimii şi Sfânta Isihie,“ ca metodă prin care omul poate deveni cu adevărat liber. Deşi Sandu Tudor apare în program cu o singură conferinţă, în dosarul simpozionului se găsesc mai multe lucrări care-i poartă semnătura, printre care şi conferinţa de deschidere din 1 august 1943.[8]

 Una dintre concluziile simpozionului prefigurează dorinţa participanţilor de a se mai întâlni într-un astfel de cadru spiritualizat: „Am făcut până aici o bună bucată de drum, ni s-a dat şi limpezit o sumă de înţelesuri, avem deci, mai mult ca înainte, nevoie de pecetea vie a împlinirii tuturor acestora. Ne va fi oare dat să o primim?»“[9]  

Prin urmare, Mitropolitul Tit Simedrea, intuind schimbările sociale ce începeau să se întrevadă, a avut ideea înfiinţării unui grup de dialog teologico-cultural format din intelectuali şi monahi. Fiind un vizionar, a întrezărit că în contextul vremii, doar o mișcare de anvergură națională, capabilă să implementeze în rândul monahismului trăirea isihastă, putea avea un rol hotărâtor în destinul țării. Mai ales că monahismul ortodox constituia un obstacol serios în consolidarea socialismului. Amintim celebra sintagmă a vigilentelor organe abilitate: „Armata neagră a călugărilor şi călugăriţelor trebuie extirpată!“

 Tit Simedrea, atent la mișcările politice din țară și de peste hotare, și-a dat seama că numai o reorganizare a monahismului, din perspectiva trăirii isihaste, mai putea ține flacăra credinței strămoșești aprinsă; mai ales că, în contextul vremii, „activitatea religioasă constituia una dintre preocupările cele mai importante ale Securităţii, care dorea să controleze cât mai bine toate formele de manifestare din domeniu, în încercarea de a domina acest segment extrem de important al societăţii.“[10]

 

În acei ani de opresiune, în țară se formaseră câteva centre de spiritualitate ortodoxă. Astfel, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca îndemna credincioşii la rugăciune şi răbdare, la mănăstirea Slatina părintele Ilie Cleopa făcea apel la păstrarea virtuţilor creştineşti, la mănăstirea Vladimireşti părintele Ioan Iovan aduna în jurul său zeci de mii de ţărani, povăţuindu-i să nu se lepede de credinţa strămoşească. Astfel, un număr impresionant de ţărani veneau să-i asculte pe cei mai mari oratori pe care creștinismul românesc îi avea. Și, ca o consecință, toate aceste mişcări religioase căpătaseră statut de „anvergură naţională.“

Parintele Arsenie Boca despre ce inseamna a fi ucenicul lui Iisus Hristos

A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează o prevedere, un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta însemnează a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii Sale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe o cruce. „Dumnezeu poartă paşii omului”, iar acestea sunt marile hotărâri spre El.

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci (Despre deosebirea crucilor in viata celor ce se mantuiesc)

Cuvantul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar noua celor ce ne mantuim,puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiti credinciosi,

Mantuitorul nostru Iisus Hristos zice in Sfanta Evanghelie: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astazi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mantui pe pamant. Va amintim ca noi crestinii cinstim indoit Crucea lui Hristos: crucea materiala, vazuta, pe care o cinstim, o sarutam si o purtam si crucea spirituala care este suferinta pentru fapta buna.

Daca citim cu atentie in Sfanta si dumnezeiasca Scriptura vedem ca semnul Crucii materiale s-a aratat in chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem ca patriarhul Iacov a binecuvintat pe fii lui Iosif cu mainile sale in semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii vazute a fost prefigurat de tinerea mainilor lui Moise la rugaciune in chipul crucii, in timpul luptei cu Amalec (Iesire 17, 11- 12).

Crucea vazuta, materiala, a fost inchipuita tainic in Legea Veche si prin semnul T, care ii apara de moarte pe cei ce il aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizata si prin pecetea lui Dumnezeu care pastreaza nevatamati pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsa 7, 2-4; 9, 4). In legea Harului Insusi Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvantat in chip vazut cu mainile Sale pe copii: Si luandu-i in brate i-a binecuvantat punandu-Si mainile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvantarea Apostolilor, la inaltarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afara spre Betania si, ridicindu-Si mainile Sale, i-a binecuvantat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvantarea in semnul crucii diaconi, preoti si episcopi prin rugaciune si punerea mianilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preotiei este numita "punerea mainilor preotiei". Tot prin rugaciune si punerea mainilor in chipul crucii impartaseau Apostolii taina ungerii cu Sfantul Mir, numita "Pecetea Darului Sfantului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cat priveste Crucea nevazuta, spirituala si tainica pe care trebuie s-o purtam cu totii, aceasta este suferinta si osteneala noastra la lucrarea faptelor bune. Mantuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea vazuta pe Golgota, cat si pe cea nevazuta a suferintelor pentru a noastra mantuire, ne-a invatat si pe noi sa rabdam crucea vietii, zicand: Cine rabda pana la sfarsit acela se va mantui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana uraste foarte mult semnul Sfintei Cruci, caci Crucea este arma cea nebiruita cu care Hristos l-a biruit si a golit iadul. De aceea satana indeamna pe cei rataciti de la adevar, adica pe sectantii care ii slujesc lui, sa huleasca si sa urasca Crucea lui Hristos. Caci precum cainele fuge de batul cu care a fost lovit, tot asa si diavolul fuge de Crucea lui Hristos care ii aminteste ca prin ea a fost lovit si biruit.

Adevaratul crestin ortodox cinsteste Crucea care s-a sfintit cu mainile lui Hristos pe Golgota si se inchina ei cu toata evlavia si smerenia. La fel cinsteste si crucea cea nevazuta a suferintelor vietii in Hristos pe care a rabdat-o si Mantuitorul pana la moarte, si inca moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar si aceasta sa cunoasca crestinul ortodox ca crucea nevazuta a suferintelor Sale este de multe feluri si fericit este acel crestin care cu credinta in Dumnezeu si cu multa rabdare isi duce crucea suferintelor pe pamant in dragostea lui Hristos, spre mantuirea sufletului sau.

Asa, de exemplu, unul este orb si rabda toata viata cu multumire aceasta suferinta. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este schiop si lipsit de oarecare madulare ale trupului sau. Si daca sufera cu barbatie aceasta neputinta si multumeste lui Dumnezeu cu rugaciuni din inima, unul ca acela cu mucenicii se va numara. Numai sa se fereasca de orice pacate, caci dincolo il asteapta bucuria cea fara de margini.

Altii duc cu multa rabdare crucea casatoriei care nu este usoara, deoarece multe si mari datorii au crestinii cei casatoriti. De a creste pe fiii lor in frica de Dumnezeu, de a nu-si ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastra care ne-a nascut prin apa si prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sarbatori de peste an, precum si Miercurea si Vinerea si lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decat a fariseilor care se lauda ca postesc de doua ori pe saptamana.

Apoi de a duce viata in curatenie, in posturi, in Duminici si in Sfintele sarbatori; de a face milostenie, de a merge regulat la biserica, de a face in toata vremea rugaciuni si de a citi cit mai des Sfanta Scriptura si invataturile sfintilor lui Dumnezeu. Inca de a se feri de orice pacat care departeaza de la ei pe Duhul Sfant si multe alte indatoriri pe care ii invata preotii in toate Duminicile si sfintele sarbatori, numai de ar asculta cu frica de Dumnezeu. Nu este usoara nici crucea vaduviei si a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu sa duca viata in curatenie si cinste pe pamant, intre care se numara si calugarii.

Unii dintre acestia, daca vor face precum au fagaduit inaintea Domnului, daca vor trai in ascultare, in saracie, in feciorie, nu numai cu trupul ci si cu mintea si cu inima lor de se vor parasi de a pofti cele stricacioase si inselatoare, de mare plata se vor bucura in veacul viitor. Atat calugarii care au fagaduit sa-si pazeasca fecioria pana la moarte, cat si crestinii care voiesc sa traiasca in feciorie si curatenie, au nevoie de post, de infranare la mincari alese si vin si de trezvia mintii, unita cu rugaciunea si cugetarea la moarte si la judecata de apoi. Ei trebuie sa aiba pururea frica lui Dumnezeu inaintea ochilor mintii, spre a-si pazi mintea si cele cinci simtiri de ispite, de ganduri rele si de prietenia cu fete care pot pricinui sminteala si pacat.

Grea este crucea si celor saraci si necajiti care traiesc in lipsuri si saracie si se lupta cu multe nevoi ale vietii pamantesti. Si acestia de isi vor duce crucea suferintei cu smerenie, cu rabdare si cu multumire, mare plata ii asteapta pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotstiutor si cunoaste rabdarea, necazul si suferinta fiecaruia si va rasplati tuturor dupa faptele lor.

Dreptul Iov zice: O lupta este viata omului pe pamant (Iov 7, 1). Sfantul Apostol Pavel zice: "In aceasta lupta mare, aveti nevoie de rabdare" (Evrei 12, 2-7). Iar Mantuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre (Luca 21, 19). De aceea suntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu sa ne dea rabdare in necazurile si suferintele noastre, spre a ne duce Crucea pana la sfirsit, caci fara de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar sa fim incredintati ca Dumnezeu, din a Sa nemarginita mila, nu lasa pe om sa fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiti credinciosi,

Acum, catre sfirsitul acestei predici, vom aminti o istorioara adevarata pentru un bolnav. Acesta a zacut mai multi ani si pierzandu-si rabdarea in boala, cerea de la Dumnezeu sa moara, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-si pierde sufletul sau.

Un calugar cu viata aleasa din Sfantul Munte Athos, fiind paralizat de multi ani, incepuse a se ruga lui Dumnezeu, ori sa moara, ori sa se faca sanatos, nemaiputind suferi acea boala chinuitoare. Asa rugandu-se, a venit la el un inger al Domnului si i-a zis: "Dumnezeu voieste sa te curate pe tine de pacatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine in raiul desfatarii, ca nu este alta cale spre Mantuitorul decat calea Crucii care se face prin suferinte. Deci daca vrei sa te cureti de greselile tale trebuie sa mai zaci un an pe pamant sau sa stai trei ceasuri in iad".

Calugarul bolnav a inceput a cugeta. Inca un an de suferinta pe pamant? Mai bine sa stau trei ceasuri in gheena! Atunci ingerul, cu iuteala fulgerului ii duse sufletul sau in chinurile iadului si pleca, zicand aceste cuvinte mangiietoare: "Dupa trei ore voi veni la tine sa te caut!" Intunecimea aceea cumplita, suspinarile sfasietoare ale pacatosilor care se chinuiau in gheena si fetele infricosate ale diavolilor au adus asupra calugarului urgisit o groaza si o durere nespusa. Pretutindeni nu vedea si nu auzea decat suferinte, lacrimi si vaiete ingrozitoare! Doar ochii arzatori ai diavolilor luceau in intunericul fara margini al iadului.

Atunci chinuitul calugar a inceput a plinge si a striga, insa nimeni nu raspundea la strigatele sale. Lui i se parea ca de cand a sosit acolo trecusera sute de ani de suferinta si astepta cu nerabdare sa apara ingerul Domnului sa-l scoata. Insa ingerul nu venea. Toti pacatosii inchisi in gheena nu erau ocupati decat de moartea lor prea amara si groaznica si de propria lor munca, iar grozavii diavoli, in bucuria lor infernala, isi bateau joc de suferintele pacatosilor.

In sfarsit, ingerul cu un zambet de lumina, se apropie de chinuitul calugar si-l intreaba: "Cum te afli, frate?" "Niciodata nu as fi crezut ca gura unui inger poate minti! Oare nu mi-ai spus ca ai sa ma scoti de aici dupa trei ore? Si iata, au trecut sute de ani in aceste suferinte groaznice! Ce zici tu?" A raspuns ingerul cu fata luminata: "O ora a trecut, de cand te-am parasit si mai ai inca doua ore de stat aici!" "Doua ore? striga calugarul chinuit, cu mare groaza. Este oare cu putinta sa fi trecut o ora? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-ma de aici. Voiesc mai bine sa sufar pe pamint ani, secole chiar pana la a doua venire a Domnului, dar scapa-ma de aici! Fie-ti mila de mine!"

Zise ingerul: "Dumnezeu, fiind Parintele indurarilor si a toata mingiierea, arata bunatatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie sa-ti aduci aminte de acum inainte cat de grele si de mari sunt muncile gheenei; iar chinurile de pe pamant, oricat de groaznice ar fi, sunt numai umbra fata de cele vesnice ale iadului (Viata repausatilor, Bucuresti, 1899, p. 424-426).

Iubiti credinciosi,

Din aceasta istorioara adevarata si din cele de mai inainte sa intelegem ca nu este mantuire fara Cruce si fara suferinta in aceasta viata. Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus ca "prin multe scarbe ni se cade a intra intru Imparatia Cerurilor".

Tot crestinul care doreste mantuirea sufletului sau este dator sa fie gata a suferi cu dragoste si cu rabdare toate necazurile, scirbele si durerile vietii ingaduite de Dumnezeu asupra omului pentru mintuirea lui. Zice Sfantul Isaac Sirul: "Precum focul curata arama de rugina, asa boala curata pacatul omului". De aceea este bine ca in toata suferinta si intristarea sa ne rugam Preainduratului Dumnezeu sa ne ierte de pacate si sa ne dea rabdare in necazuri si suparari, aducandu-ne aminte ca: "Necazul rabdare lucreaza, iar rabdarea curatire de pacate".

Niciodata in viata nu putem rabda cat suntem datori pentru pacatele noastre, pentru a impaca dreptatea lui Dumnezeu. Si nici a rabda nu putem fara mila si ajutorul Preainduratului Dumnezeu. De aceea Mantuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Ramaneti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in viata, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila si cu ajutorul Lui putem in viata toate. Acest adevar ni-l arata Sfantul Apostol Pavel care zice: Toate le pot intru Hristos, Cel Care ma intareste (Filipeni 4, 13).

Cu adevarat toate in Hristos le putem, iar fara El, nimic. De aceea suntem datori in toata vremea si locul sa cerem mila si ajutorul lui Dumnezeu si cu credinta si nadejde, sa asteptam aducandu-ne aminte de cuvantul care zice: Mantui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc in El (Psalm 33, 21). Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Cuviosul Seraphim Rose despre lumea moderna si "crestinii de pe urma"

Revazandu-si observatiile, Eugene scria: „lumea moderna este unica doar prin dimensiunea fara precedent la care a ajuns amagirea satanica si prin apropierea de domnia lui Antihrist pe care o pregateste". Cat despre „crestinii de pe urma" traitori in lumea moderna, lor „le ramane sa marturiseasca inaintea lumii Adevarul lor, chiar cu pretul martiriului pe care lumea va trebui sa-1 ceara de la ei, punandu-si nadejdea in Imparatia care nu este din lumea aceasta, Imparatie a carei slava deplina nu poate fi nici macar banuita de oamenii traitori in lume, Imparatie ce nu va avea sfarsit".

Cuviosul Seraphim Rose: Care sunt semnele sfârşitului lumii? Modelul Părintelui Calciu

Este evident pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se intampla in jurul lui astazi, ca lumea se apropie de sfarsit. Semnele vremilor sunt atat de evidente incat s-ar putea spune ca lumea se prabuseste spre sfarsit.
Care sunt unele din aceste semne?
- Anormalitatea lumii. Niciodata asemenea manifestari si comportamente, ciudate si nefiresti, nu au fost acceptate ca un fel de a fi precum in zilele noastre. Uitati-va doar la lumea dimprejur: ce se gaseste in ziare, ce fel de filme ruleaza, ce este la televizor, ce anume gasesc oamenii ca este interesant si distractiv, la ce rad ei; este cu totul ciudat. Si sunt oameni care incurajeaza deliberat acestea, desigur, pentru folosul lor banesc, si fiindca aceasta este moda, caci exista o cerere anormala pentru acest fel de lucruri.
- Razboaiele si zvonurile de razboaie, fiecare tot mai rece si nemilos decat cel dinainte, toate fiind eclipsate de amenintarea razboi nuclear mondial de neconceput, care ar putea fi declansat prin atingerea unui buton.
- Raspandirea dezastrelor naturale: cutremure, si acum vulcani – cel mai recent formandu-se nu departe de aici, langa parcul Yosemite, in California centrala – care deja modifica tiparele climatice ale lumii.
- Centralizarea crescanda a informatiei si a puterii asupra individului, reprezentata in particular de noul si imensul computer din Luxemburg, care are capacitatea de a pastra dosare cu informatii despre orice om in viata; numarul sau de cod este 666 si este supranumit „fiara” de catre cei ce lucreaza la el. Pentru a facilita lucrul cu asemenea computere, guvernul american intentioneaza sa inceapa din 1984 eliberarea catre persoane unor carti de Asigurare Sociala cu un numar (aparent continand numarul de cod 666) imprimat pe mana lor drapta sau pe frunte – exact conditia care va predomina, potrivit Apocalipsei (cap. 13), in timpul domniei antihristului. Desigur, nu inseamna ca prima persoana care va fi imprimata cu 666 este antihristul, sau slujitorul antihristului, dar o data ce te vei obisnui cu aceasta, cine va putea rezista? Mai intai te vor antrena si apoi te vor face sa ii te inchini lui.
- Iarasi, cresterea numarului hristosilor falsi si al falsilor antihristi. Cel mai recent candidat doar in aceasta vara a cheltuit probabil milioane de dolari facand publicitate aparitiei sale iminente pe televizoarele intregii lumi, promitand sa prezinte in acel moment un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. In afara oricaror puteri oculte care ar putea fi implicate in asemenea evenimente, deja cunoastem destul de bine posibilitatile de prezentare a mesajelor subliminale prin radio si mai ales prin televiziune, precum si faptul ca aceasta poate fi facuta de oricine ce poseda tehnologia de penetrare a semnalele normale de radio si televiziune, fara sa conteze cate legi ar putea fi impotriva.
- Primirea cu adevarat ciudata facuta noului film de care toata lumea in America vorbeste si il priveste: „E.T.”, care a facut ca efectiv milioane de oameni aparent normali sa isi exprime afectiunea si dragostea pentru erou, un „salvator” din spatiul extraterestru care este in mod evident un demon – o pregatire vadita pentru venerarea Antihristului ce va veni. (Si, incidental, recenzorul cinematografic al ziarului oficial al Arhidiocezei Grecesti din America, un preot ortodox, a recomandat din toata inima acest film ortodocsilor, spunand ca este un film minunat, care ne poate invata despre dragoste, si ca toata lumea ar trebui sa il vada. Este un contrast vadit intre oamenii care incearca sa fie constienti de ceea ce se intampla, si cei care se lasa purtati de dispozitia vremilor.)
As putea continua cu detalii ca acestea, dar scopul meu nu este de a va infricosa, ci de a va face constienti de ceea ce se intampla in jurul nostru. E mult mai tarziu decat ne inchipuim; Apocalipsa este acum. Si cat de tragic este sa vezi crestini, si mai inainte de toate tineri ortodocsi, cu aceasta tragedie incalculabila atarnandu-le deasupra capetelor, care cred ca pot continua ceea ce numesc ei o “viata normala” in aceste vremuri groaznice, luand parte pe de-a intregul la capriciile acestei generatii prostesti, adoratoare de sine, complet nestiutori ca “paradisul nebunilor” in care traim este pe punctul de se prabusi, cu desavarsire nepregatiti pentru vremurile deznadajduite care ne stau inainte. Nici macar nu mai este vorba de a fi un crestin ortodox “bun” sau “slab”, acum problema este: va dainui pana la sfarsit Credinta noastra? Cu multi, nu va dainui; Antihristul ce va veni va fi prea atragator, prea mult in duhul lucrurilor lumesti, incat majoritatea oamenilor nici macar nu isi vor da seama ca si-au pierdut crestinatatea inchinandu-i-se lui.
Totusi chemarea lui Hristos ni se face auzita; sa incepem a-i urma. Cea mai limpede exprimare in ziua de astazi a acestei chemari vine din lumea ateista inrobita, unde exista suferinta reala pentru Hristos si o seriozitate a vietii pe care noi o pierdem cu repeziciune sau am deja pierdut-o. Un preot ortodox din Romania, Par. Gheorghe Calciu, se gaseste acum aproape de moarte intr-o inchisoare comunista pentru indrazneala de a-i provoca pe tinerii seminaristi si studenti sa-si lase deoparte supunerea orbeasca fata de duhul vremilor si sa se apropie nevointelor pentru Hristos. Dupa ce vorbeste de goliciunea ateismului, el le zice tinerilor de astazi: “Va chem catre o lupta mult mai inalta, catre renuntarea deplina, catre un act de curaj ce sfideaza ratiunea. Va chem catre Dumnezeu. Catre Cel ce transcende lumea pentru ca voi sa puteti cunoaste un rai nesfarsit de bucurie duhovniceasca, raiul dupa care bajbaiti acum in iadul propriu, si pe care il cautati chiar si intr-o stare de revolta neintentionata… Iisus v-a iubit dintotdeauna, dar acum aveti optiunea sa raspundeti invitatiei Sale. Drept raspuns, sunteti hotarati sa mergeti si sa purtati rodul ce va dainui. Sa fiti propovaduitori ai lui Hristos in lumea in care traiti. Sa va iubiti aproapele ca pe voi insiva si sa ii faceti pe toti oamenii prietenii vostri. Sa declarati prin fiecare fapta dragostea aceasta fara de asemanare si netarmurita care l-a ridicat pe om de la starea de rob la cea de prieten al lui Dumnezeu. Sa fiti prooroci ai acestei iubiri eliberatoare, care va va izbavi de toate constrangerile, redandu-va integritatea pe masura ce va jertfiti lui Dumnezeu.”
Par. Gheorghe, vorbind tinerilor care au putina inspiratie sa slujeasca Bisericii lui Hristos deoarece au acceptat parerea lumeasca (obisnuita si printre noi, in lumea libera) ca Biserica este numai o grupare de cladiri sau o organizatie lumeasca, ii cheama la o constienta mai profunda a Bisericii lui Hristos si a faptului ca “apartenenta formala” la ea este insuficienta pentru a ne mantui.
„Biserica lui Hristos traieste si este libera. In ea ne miscam si vietuim, intru Hristos Cel care este Capul ei. In El avem libertate deplina. In Biserica cunoastem adevarul si adevarul ne va face liberi (Ioan 8:32). Esti in Biserica lui Hristos de fiecare data cand il ridici pe cel cazut in intristare, ori cand faci milostenie celui sarac, si il vizitezi pe cel bolnav. Esti in Biserica lui Hristos cand esti bun si intelegator, cand refuzi sa te manii pe fratele tau, chiar si atunci cand ti-a ranit sentimentele. Esti in Biserica lui Hristos cand te rogi: <> Cand muncesti cinstit la slujba ta, intorcandu-te obosit seara acasa, dar cu zambetul pe buze; cand rasplatesti raul cu dragostea – esti in Biserica lui Hristos. Nu vezi, asadar, tinere prieten, cat de aproape este Biserica lui Hristos? Tu esti Petru si Dumnezeu si-a cladit Biserica Sa pe tine. Tu esti piatra Bisericii Sale impotriva careia nimic nu poate izbandi… Sa cladim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere omeneasca nu le poate dobori, o biserica a carei temelie este Hristos… Simte-l pe fratele tau langa tine. Nu intreba niciodata: <> Mai degraba zi: <>.”
Cu o astfel de chemare in inimi, sa incepem a apartine cu adevarat Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxa. Apartenenta exterioara nu este suficienta; ceva trebuie sa se miste in noi ca sa ne faca deosebiti de lumea dimprejur, chiar daca aceasta lume isi zice „crestina” si chiar „ortodoxa”. Sa pastram si sa intretinem acele calitati ale adevaratei perspective ortodoxe asupra lumii pe care le-am mentionat mai devreme: o atitudine vie, normala, iubitoare si iertatoare, nu centrata asupra sinelui, pastrandu-ne inocenta si caracterul nelumesc, chiar cu o constienta deplina si smerita a pacatosiei proprii si a puterii ispitelor lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat aceasta perspectiva ortodoxa asupra lumii, credinta noastra va supravietui socurilor care ne asteapta si va fi o sursa de inspiratie si mantuire, pentru cei ce inca il vor mai cauta pe Hristos, printre ruinele omenirii, care au inceput deja sa apara din ziua de astazi.

Aparut in „The Orthodox Word”
Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982
Traducerea: Radu Hagiu

Sursa: saraca.orthodoxphotos.com

Cuviosul Seraphim Rose despre ecumenism si New Age

Duhul serghianist al legalismului si al compromisului cu duhul lumii acesteia se afla azi pretutindeni in Biserica Ortodoxa. Dar noi suntem chemati a fi ostasi ai lui Hristos in ciuda acestui fapt! (Pr. Serafim Rose, 1980)

In revista lor, fratii sustinusera puritatea credintei ortodoxe, aparand-o impotriva compromisului si tradarii unora dintre reprezentantii ei aflati la conducere. Ca madulare credincioase ale Bisericii Ruse din Afara Granitelor, ei nu au incetat niciodata sa ia partea „adevaratei Ortodoxii", cum o numeau ei, o Ortodoxie nefalsificata si nediluata.

In apararea Ortodoxiei de compromisuri, principalul subiect al zilei era socotit ecumenismul. In conceptia vechii Biserici, termenul oikoumene („intregul pamant locuit") se folosea de obicei pentru a desemna intarirea tuturor popoarelor in plinatatea si curatia Adevarului; dar in epoca moderna sensul s-a schimbat in opusul sau: diluarea si poleirea adevarurilor mantuitoare in scopul unirii exterioare cu neortodocsii. Pentru Eugene, fireste, acest lucru era inca un pas spre unitatea antihristica a lumii, despre care scrisesera limpede Sfintii Parinti. De-a lungul istoriei, nenumarati marturisitori murisera pentru a pastra Bi­serica sloboda de rataciri teologice si pentru a-i pastra curatia de Chivot al mantuirii. Iar acum unii dintre ierarhii de frunte, potrivit „luminatei” lor conceptii moderne, incercau sa treaca cu vederea ratacirile, cautand cai de a se uni cu cei ce le sustineau.

Pe atunci, cel mai vadit ecumenist ortodox era insusi Patriarhul Constantinopolului, Athenagora I. Intalnindu-se cu Papa Paul al Vl-lea in Tara Sfanta, in anul 1963, el a inceput sa urmeze o cale a dialogului ecumenic de orientare adogmatica, afirmand ca „Dogmele trebuie puse in camara” si ca „Vremea dogmelor a trecut”. In luna decembrie a anului 1965, printr-un act de "iertare reciproca", facut simultan cu Papa Paul al Vl-lea, el a incercat sa uneasca Biserica Ortodoxa cu cea Romana, fara a cere mai intai ca aceasta din urma sa se lepede de invataturile ei mincinoase. Iata ce scria unul dintre consilierii patriarhali ai sai: „Schisma din anul 1054 d. Hr., care a despartit Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica, nu mai este in vigoare. Ea a fost stearsa din istorie si din viata celor doua Biserici prin intelegerea reciproca si prin semnaturile Patriarhului Constantinopolului, Athenagora I, si Patriarhului Apusului, Papa Paul al Vl-lea". In luna decembrie a anului 1968 Patriarhul Athenagora declara ca a introdus numele Papei Paul al Vl-lea in Diptice, vrand sa spuna ca Papa era in comuniune cu Biserica Ortodoxa.

Dar fiindca Ortodoxia nu are un singur conducator „infailibil" precum Romano-Catolicismul, Patriarhul nu a reusit, de fapt, sa duca pana la capat acest lucru fara acordul lumii ortodoxe. Au fost unii care l-au salutat pe Patriarhul Athenagora ca pe un „profet" al noii ere, cerand chiar canonizarea sa inca din timpul vietii, dar cele mai multe Biserici Ortodoxe locale nu l-au urmat. Ca si in epocile anterioare, cand unii ierarhi tradau credinta ortodoxa, cei ce iubeau cu adevarat credinta au ramas vigilenti, pazind-o astfel de intinari teologice dogmatice. Intre oponentii de frunte ai programului unionist al Patriarhului Athenagora se afla intai-statatorul Bisericii Ortodoxe a Greciei, Arhiepiscopul Hrisostom, apoi un staret grec vazator cu duhul si facator de minuni, Arhiman-dritul Filotei Zervakos (f 1980), si un renumit teolog sarb, Arhimandritul Iustin Popovici (|1979).

Intre anii 1966-1969 Eugene si Gleb au publicat in Cuvantul Ortodox articole care aratau abaterile Patriarhului Athenagora, cerandu-i sa se reintoarca la adevarata Ortodoxie. Spre a aseza evenimentele contemporane in perspectiva istorica, in 1967 ei au publicat si cateva texte de si despre Sf. Marcu al Efesului, marele marturisitor al Ortodoxiei care in veacul al XV-lea dejucase o incercare de unire a credintei ortodoxe cu ratacirea latineasca la Sinodul de la Florenta.

Amintindu-si de reactia initiala la articolele lor despre Patriarhul Athenago­ra, Eugene scria: „La primele numere, cand am inceput sa primim plangeri fiindca eram atat de categorici in privinta Patriarhului Athenagora..., ne-am dus la Vladica loan cu o oarecare indoiala - oare n-ar fi fost mai bine sa nu fim asa de categorici? Dar slava Domnului, vladica loan ne-a sprijinit fara rezerve si ne-a blagoslovit sa continuam in acelasi spirit".

Intrucat traiau in America, fratii s-au simtit obligati sa-si exprime nemultumirea fata de intai-statatorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din America, Arhiepiscopul Iacov. Numindu-l pe Patriarhul Athenagora „parintele duhovnicesc al renasterii Ortodoxiei", Arhiepiscopul Iacov urma indeaproape politica acestuia, participand la tot felul de evenimente si slujbe ecumenice.

Ca filosof ce se afla, Eugene nu se multumea sa cunoasca erorile ecumenismului modern, sa stie ca sunt straine constiintei adevaratei Biserici a lui Hristos. Voia sa patrunda si mai adanc si sa inteleaga de ce oameni ca Patriar­hul Athenagora si Arhiepiscopul Iacov credeau ceea ce credeau, ce anume a pricinuit vadita reorientare a conceptiei traditionale a Bisericii, cea una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Raspunsul l-a aflat chiar in afirmatiile acestor ierarhi.

Am vazut ce simtea Eugene fata de „noul creştinism“, nou-deghizatul umanism si idealism lumesc al papilor romano-catolici contemporani. Ne putem imagina deci ce mult s-a tulburat vazand cum ierarhi din propria Biserica Orto­doxa mergeau pe drumul deschis de acesti papi, imbratisand aceleasi idei la moda. In spatele acestor idei Eugene vedea ceea ce identificase inca de la inceputul anilor 1960 drept primul corolar al nihilismului: conceptul inaugurarii unei „epoci noi”, a unui nou fel de timp.