"Banditul” Nicolae Purcărea, salvat de nea Jenică, trimisul lui Dumnezeu din Zarca Gherlei

Gherla, vara 1952. Aici era să-mi las oscioarele.

Trebuie să menţionez un lucru. Ordin de la Ţurcanu, şeful reeducării: dacă scoateţi un cuvânt despre Piteşti, vă omor! Or eu, cum am plecat din Piteşti, am şi vorbit. Dădusem la Canal de nea Vasile Gârneţ, vecin de stradă, de la noi, căruia i-am povestit tot ce era la Piteşti. Când am ajuns la Gherla (mare noroc am avut, Ţurcanu era luat la Bucureşti) se cunoştea poziţia mea, iar Mărtinuş (cel ce rămăsese în locul lui Ţurcanu) la câteva zile după ce am fost scos de la carantină şi dat la atelierul de pir, mă înşfăcă de guler şi îmi zise: “Măi, banditule, ştim ce rahat ai mâncat, pe unde ai umblat, dar vei plăti cu vârf şi îndesat.” Şi am plătit-o.

Lucram la vopsitoria de dulapuri împreună cu Ion Sadovan, căruia i-am povestit tot. Dar eu nu ştiam că el avea o codiţă, pe Petrică Cojocaru - bănăţean de-al lui, care bineînţeles a informat despre ce spun eu.

Într-o seară, septembrie 1952, am fost luat cu pătura (asta însemna mutare) şi dus la o celulă, la parter, unde era locotenentul de miliţie Avădanei.

“Banditule, ştii de ce te-am chemat?”

N-am mai avut timp să răspund, căci o labă de-a lui m-a trântit la pământ, ca apoi cizmele să-mi deznoade măruntaiele şi coastele. “Ai trădat marea cauză a demascării, urla el la mine, la izolare cu tine!”

Izolarea era la Zarca Gherlei un pavilion izolat, unde erau duşi TBC- iştii care mureau, iar sus la etajul doi era izolarea, camere de pedeapsă. O celulă mică, cu geam de fier, cu ochiuri sparte, fără nimic în ele, cu vântul şi apoi crivăţul de iarnă, ce ne ţinea de urât. Mâncarea: o zeamă mai străvezie ca apa, căci eram în postul Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din vara anului 1953.

Un lucru menţionez: săptămânal venea Avădanei în control. La uşa mea se tot oprea: “Ai trădat marea cauză a demascării. Banditule!” Şi pumni şi picioare se opinteau în bietele mele oscioare, încât un vecin îmi spuse mai târziu: “Când auzeam cum te loveşte, îmi sărea mie inima de la loc.”

După câteva luni, T.B.C.-ul şi-a găsit şi în mine sălaş, nu mă mai puteam ridica, vedeam negru în faţă şi în loc de salivă ieşea sânge. Mă luptam cu frigul, nu aveam nici o zdreanţă de pătură, doar o scurtă, în care nu încăpeam. Zama chioară pe care o primeam nu ţinea de foame. Totul era prea străveziu în mine. Deja viaţa mea era terminată, eram o mortăciune. Dar nu huleam, nu blestemam, ci mă rugam lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu mi 1-a trimis pe nea Jenică Bărbier, ţăran din Bacău, mic, îndesat, bine făcut, dar pentru că era hâtru, cu limba ascuţită, îi tot pişca. Ca să scape de el, l-au băgat la izolare. Peste mine. Iar el, cu sufletul mare m-a readus la viaţă: a avut grijă de picioarele mele, care erau îngheţate, căci am uitat să vă spun, iarna lui 1952-53, mare şi viforoasă a mai fost; nămeţi mari, care mi-au astupat spărturile din geam, dar eu eram sloi, frig, rece, apa din hârdău îngheţată, şi pe barbă şi mustăţi ţurţuri atârnau.

Nea Jenică m-a descălţat, mi-a frecat picioarele, mi le-a tot mişcat, apoi şi braţele, şi apoi împleticitul meu trup era pus în mişcare. “Hai să jucăm o horă”, spunea el, ba în glumă, ba mai serios. Dar eu abia mă ţineam de perete. Şoareci nu mai erau, muriseră de TBC. Doar păianjenii îmi mai ţeseau pânze iluzorii.

Şi aşa au trecut 7 luni, când într-o zi, gardianul ne ordonă să ne luăm bagajele şi să coborâm (bagajele erau o boceluţă cu câteva zdrenţe).

Jos, în curte, toată lumea în careu. Directorul Petrache Goiciu, cu mâna ridicată: “Uitaţi-vă la ei, cine-o face ca ei, ca ei să păţească.” Or noi, cei câţiva muribunzi (mortăciuni, cum a spus apoi un frate) ne luptam cu nămeţii imaginari, căci picioarele nu ne ascultau. Şi mai departe, Petrache Goiciu: “Dar azi îi iertăm, căci a murit tovarăşul Stalin.” A vrut Dumnezeu ca pe Stalin să-l mai trimită să vadă ce-i prin Iad.

Nicolae PURCĂREA

Luptatorul din Muntii Fagarasului, Dumitru Moldovan, recitand din poeziile inchisorilor comuniste

Luptatorul cu arma in mana din Muntii Fagarasului, Dumitru Moldovan, recitand poezii ale lui Nichifor Crainic si vorbind despre pacea launtrica.

Un poster în care apăreau secera și ciocanul, dat jos din sediul Comisiei Europene, după ce Lituania și-a exprimat consternarea. Posterul infatisa, pe langa simboluri crestine, simboluri iudaice si islamice, promovand sincretismul new-age-ist

Comisia Europeană a anunțat că a dat jos un poster lipit în sediul din Bruxelles, în care apărea simbolul comunist secera și ciocanul, după ce diplomații lituanieni și-au exprimat consternarea față de lipsa de respect și înțelegere a istoriei de care face dovadă Comisia.

Posterul înfățișa o stea galbenă pe fond albastru, formată dintr-o serie de simboluri religioase creștine, iudaice, islamice, dar în care apărea și simbolul secerei și ciocanului. Mesajul de sub stea spunea: ”Putem împărți aceeași stea. Europa pentru toți”. Posterul nu numai că a fost lipit în sediul CE, dar tipărirea și promovarea acestuia au fost finanțate, parțial, de Comisie.

Europarlamentara lituaniancă Radvilė Morkūnaitė-Mikulėnienė a declarat că CE ar fi trebuit să fie mai atentă, afirmând că acest incident dovedește lipsa de cunoștințe a membrilor CE în legătură cu istoria Europei de Est.

"Astfel de postere cu astfel de simboluri nu arată decât că este nevoie de o evaluare mai atentă a crimelor comise în numele ideologiei comuniste. Europa trebuie să învețe ce s-a întâmplat în ultimii 50 de ani, că nu toată lumea a intrat într-o etapă a libertății după 1945, că alte state au fost ocupate timp de mai multe decenii. Principala problemă este necunoașterea istoriei. N-aș vrea să cred că este o provocare”, a declarat europarlamentara.

"Comisia Europeană știe și că acest simbol este interzis în unele state membre UE și ar fi trebuit să fie mai atentă”, a adăugat aceasta.

Un alt europarlamentar lituanian, Leonidas Donskis, spune că acest poster este de neacceptat și reprezintă o insultă la adresa Europei de Est.

"În cazul de față avem nevoie de răbdare și trebuie să le explicăm că este vorba de ceva nepotrivit și neacceptabil. Alte simboluri din poster sunt de natură religioasă și vechi de mii de ani, în unele cazuri. Secera și ciocanul reprezintă un simbol modern. Reprezintă o ideologie bazată pe violență, nici măcar o trimitere la ateism. Reprezintă suferința de care au avut parte Europa Centrală și de Est.

Posterul a fost criticat și de europarlamentarul britanic Daniel Hannan.

“Vreme de trei generații, simbolul revoluției sovietice a însemnat sărăcie, sclavie, tortură și moarte. Era insigna celor care veneau și te luau de-acasă noaptea. Apărea înainte și după fiecare film de propagandă care ascundea foametea. Era arborat deasupra lagărelor de concentrare și a gulagurilor. Era un simbol al ocupației străine”, a scris Hannan pe blogul său, găzduit de publicația The Telegraph.

Sursa: Jurnalul national

Părintele Justin Pârvu: Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană. Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor.

Toiagul lui Dumnezeu sau mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi?

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 13 octombrie, 2012

Blagosloviţi, Părinte! Se pare că suntem în preajma unui nou pericol istoric. Turcia e în război cu Siria, America ameninţă Iranul, Rusia ameninţă Statele Unite pentru implicarea în mijlocul conflictelor din Orientul Mijlociu. Oamenii de rând, însă, sunt nepăsători şi fără luare aminte şi, ca pe vremea lui Noe, preferă să se gândească mai degrabă la petreceri şi distracţii lumeşti decât să creadă că un posibil război se poate abate asupra lor…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spovedim, să fim împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum:  în faţă mirosea a puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră spre a ne aduce la pocăinţă.

Nu credeţi că este periculoasă poziţia României atâta timp cât suntem aliaţii Statelor Unite şi îi avem în coastă pe ruşi?

Asupra României se abate exact același pericol ca în secolul precedent. Vecinii noştri vor să ne sfâşie în bucăţi: Ungaria să ia Ardealul, Rusia Moldova, iar Bulgaria Cadrilaterul. Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

Dar nu lucrează Dumnezeu în istorie?

Sigur că da, tocmai că El trimite asupra noastră prigoană şi războaie ca pedeapsă pentru fărădelegi. Şi dacă aceştia de azi nu se vor mântui măcar cei care vor rămâne şi copiii lor vor înţelege din fapte mânia lui Dumnezeu şi se vor întoarce cu pocăinţă spre El. Dumnezeu va îngădui să fim sărăciţi, să fim daţi pe mâna altor popoare, pentru că noi nu am ştiut să cultivăm via acestui neam şi va lua via şi o va da altor lucrători care vor aduce roadă.

Ce ne mai poate trezi din nepăsarea în care ne aflăm?

Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor. Ori un păstor luminat, ori un învăţător drept al adevărului mai poate striga din mijlocul mulţimii. Să sperăm că vom mai avea preoţi cu crucea în mână, tineri jertfitori care să înfrunte cu curaj vrăjmăşia demonică ce se abate asupra ţării noastre. Dacă şi aceştia vor lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu va fi singurul îndreptar al naţiunilor, care se vor sfâşia între ele pentru că L-au uitat pe Dumnezeu. Toiagul lui Dumnezeu sunt şi bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toţii şi care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri şi războaie să ne mai gândim la Dumnezeu.

Continuarea în revista Atitudini, nr. 25

Predica despre ecumenism a Mitropolitului Bartolomeu Anania la Sfintii Marturisitori Ardeleni. Adevarul lui Hristos se numeste Ortodoxia!

Care este mostenirea pe care ne-o lasa ei (Sfintii Marturisitori Ardeleni n.n.) noua? Sa ne pastram credinta parintilor si stramosilor nostri, fara sa dispretuim celelalte credinte… Noi ne-am adunat de curand, noi, ierarhii din Sinodul Mitropolitan al Transilvaniei si am dezbatut si aceasta problema: ce se intampla cu ecumenismul? Multi cred ca ecumenismul inseamna pur si simplu sa ridici mainile si sa te predai! Ca este tot un Dumnezeu pentru toti, ca adevarul este partial, ca fiecare biserica are o parte din adevar, dar nici una nu are adevarul intreg…

 

Nu, dragii mei! Noi, ortodocsii, fara sa ii dispretuim si cu atat mai putin sa ii persecutam pe ceilalti, posedam adevarul intreg! Ne mantuim in Adevarul Iisus Hristos, pentru o ratiune foarte simpla. Ati rostit si astazi Crezul in Biserica. Retineti va rog: Crezul pe care l-ati rostit voi la aceasta biserica impreuna cu noi este cel pe care Sfintii Parinti ai Bisericii l-au formulat in primele doua sinoade ecumenice. Fara nici un adaos si fara nicio stirbire! Toate celelalte biserici au adaugat ceva sau au stirbit ceva. Noi l-am pastrat intreg! Conservatori? Daca vreti, conservatori! Fundamentalisti? Bine, daca vreti, fundamentalisti! Pai Iisus Hristos a fost primul fundamentalist. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cel ce nu va crede, se va osandi. Scurt pe doi! Nu incape discutie! Si noi la fel. Nu avem certitudinea ca cei de alte confesiuni se mantuiesc. Dar noi o avem pe a noastra si ne este de ajuns. Ca suntem in Biserica cea Adevarata, ca suntem in interiorul Adevarului lui Hristos, ca dragostea dintre frati nu este completa si adevarata decat in interiorul Adevarului! Iar Adevarul Cine este? Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Mergem pe Calea Adevarului, traim intru Adevar si asteptam Viata vesnica, tot in interiorul acestui Adevar.

 

Indemnul martirilor pe care ii sarbatorim astazi este acela de a ne pastra credinta noastra. Stiti din ce porneste admiratia mea personala cel putin pentru Atanasie Todoran, dar si pentru oricare [martir]? Eu cand ma uit la un altul care este de alta religie, care nu este crestina, ma intreb daca el in credinta lui religioasa este si de buna -credinta. Daca crede cu adevarat in credinta lui, chiar daca nu este a mea, si daca va fi gata sa moara pentru ea. Noi, in Transilvania, avem modele de urmat in cei care au fost gata sa moara pentru credinta ortodoxa si intru credinta ortodoxa. S-au mantuit, se roaga acolo pentru noi, si ne rugam si noi ca ei sa mijloceasca pentru noi si aceasta ne da si garantia ca si noi ne vom mantui daca vom ramane pana la sfarsit si fara de clintire in Adevarul lui Hristos care se numeste Ortodoxia, Amin!”

 

Sursa: parroquiaortodoxadealicante.blogspot.com

Parintele Profesor Ilie Moldovan: Rezistenta Sfintilor Ardeleni la actiunile vremii trebuie sa fie pentru noi o lectie!

Pr. Ilie Moldovan: - Sfinţii Ardeleni sunt scrişi cu roşu la modul cel mai intim al cuvântului. Sunt scrişi cu roşu pentru că şi petrec cu roşu în sufletele noastre. Să ştiţi că nu exagerez! Dacă exagerez, într-un fel oarecare, nu voi avea nici crezământ şi nici nu mă înscriu în ceea ce însemnează evlavia faţă de sfinţi. Nu doar noi trebuie să vorbim despre sfinţii noştri, fiindcă de data aceasta e vorba despre sfinţii români, ci trebuie sfinţii însăşi să fie de acord să vorbim despre ei; şi nu trăiesc, mai ales fiind vorba că sunt ai noştri, decât prin evlavia noastră şi, poate totuşi am spus prea puţin, şi prin evlavia îngerilor din cer, că sunt însoţiţi de îngerii Domnului, precum sunt însoţiţi de ceilalţi sfinţi ai Bisericii noastre strămoşeşti şi ortodoxe. Să pornim la drum. Azi, 21 octombrie, este cinstirea Sfinţilor Români Ardeleni. Frumoasă vorbă, înălţătoare vorbă, Sfinţii Români Ardeleni. Pe cine luăm în socoteală la început? Pe cei pe care îi observăm că sunt trecuţi în calendar: Sfântul Visarion Sarai, Sfântul Sofronie de la Cioara, Sfântul Moise Măcinic de la Sibiel, Sfântul Nicolae Oprea de la Sălişte şi aşa mai departe. Dacă pornim după înscrisul din calendar, fără îndoială că ne raportăm la anumite evenimente istorice. Dar care? După cum veţi constata, va trebui să-i împlinim cu ceea ce le revine, pentru că în sfinţenia lor ne regăsim şi noi. Sfântul Visarion, pe care îl înregistrăm mai întâi, îi zice Sarai. Multă vreme s-a crezut că este de origine sârbească. Cercetările din urmă au venit să ne convingă că el, de fapt, a fost român originar din Bosnia. Ce se cuvine să remarcăm? Că l-a trimis Dumnezeu pe pământul nostru într-un moment de răscruce şi răscrucea este descoperită şi de cei care au fost poate înaintea Sfântului Visarion Sarai, şi sigur şi după, mărturisitorii adevăratei credinţe. Vedeţi ce cuvânt: mărturisitori! Cine au fost aceşti mărturisitori? Păi sunt unii din aceia pe care nici nu i-a înregistrat istoria, sunt aceia care, într-un fel oarecare, ne-au transmis credinţa noastră strămoşească prin sângele harismatic pe care îl purtăm în vine. Folosesc un cuvânt greu, foarte greu, cu altă ocazie chiar aş vrea să mă explic. De data aceasta este vorba despre noi care suntem români şi nu suntem români de ieri, de alaltăieri, suntem români din etnogeneză, de când ne-am plămădit, fie prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei sau poate prin umbrirea Sfântului Duh peste strămoşii noştri. În orice caz, ceea ce a însemnat credinţa strămoşească, ce ne face pe noi să avem convingerea că în cer suntem cuprinşi în neamul care se numeşte românesc şi că ne poartă îngerii Domnului de grijă, prin faptul că înaintaşii noştri au ţinut o tradiţie sfântă prin sfinţenia cuvântului lui Dumnezeu, dar şi prin sfinţenia strămoşilor noştri. Sunt lucruri puţin însemnate pentru cei mai mulţi. Să ştiţi, credinţa aceasta românească, credinţa aceasta strămoşească, credinţa aceasta ortodoxă, care pune acceptul principal, superior, absolut, pe ceea ce se întâmplă pe masa Sfântului Altar, că dintr-o bucată de pâine şi din vin Duhul Sfânt face Trupul şi Sângele Domnului. Cum e Trupul şi Sângele Domnului? Aşa cum acest Trup şi Sânge al Domnului se găseşte în ceruri, sau mai precis la jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Acesta este un lucru mare, credinţa aceasta este supremă, altceva mai bun în tot ceea ce există pe pământ nu avem. Cine a ţinut-o la noi? Au ţinut-o ţăranii. Vedeţi, Sfântul sărbătorit Visarion Sarai este numai acel care a făcut ca acest glas care străjuie în adâncul fiinţei noastre să iasă ca o flacără la lumină şi a ieşit prin persecuţiile îndreptate asupra poporului român dreptcredincios din perioada aceea, adică după anul 1700 până la 1760 şi în continuare încă multă vreme de la această dezrobire, i-am zis religioasă, pe care a înregistrat-o istoria neamului românesc. Despre această idee aş vrea să vă subliniez un lucru care ar fi bine să rămână scris în minte şi anume că aproape nu există pagină în toată istoria neamului românesc, care să nu ne descopere vrednicia sufletească şi să nu subscrie la virtuţile pe care poporul român a ţinut să şi le imprime într-o istorie zbuciumată. 

După cum veţi vedea în legătură cu ceilalţi sfinţi, pe care poporul român i-a avut în istoria sa, nici nu se găseşte doar în cine ştie ce documente ale vremii. De prea multe ori s-a spus că nu prea avem documente, dar nici nu avem nevoie de documentele acestea dacă documentele le păstrăm în noi, dacă credinţa noastră, dacă dragostea noastră pentru cele sfinte a mers până la martiriu, şi a dovedit-o nu numai Sfântul Visarion, dar şi Sfântul pomenit aici, şi anume Sofronie de la Cioara, sau Oprea Nicolae din Sălişte sau popa Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş. 

Pr. Nicolae: - Cum se găsesc, cum de se regăsesc în aceiaşi icoană luminoasă a Bisericii, Părinte, doi călugări, iar între ei un ţăran îmbrăcat în straie româneşti şi doi preoţi de mir din două sătuleţe româneşti.

Pr. Ilie Moldovan: - Interesantă este şi icoana. În legătură cu icoana iarăşi trebuie să vă spun că există o foarte strânsă legătură între icoană şi sărbătoare. Ce le leagă pe acestea două? Mai pe viu, să mă refer la icoană. Icoana este o realitate dumnezeiască, prin ea transpare, cum zicem noi, teologii, transcedenţa divină, dumnezeirea, dă să se descopere. Poate că mă puteţi înţelege dacă vă duc cu gândul la cele petrecute pe Muntele Taborului, acolo unde Apostolii au văzut faţa Domnului strălucind mai luminos decât soarele de pe cer. Adevărata icoană este aceasta care descoperă prezenţa divină. În treacăt fie spus, parcă în zilele noastre avem nevoie şi mai mult să accentuăm ideea că într-o icoană avem de a face cu o prezenţă divină, până acolo încât avem şi o icoană, îi zice icoană junghiată de la Argeş, în care istoria ne spune că cineva cu junghierul în mână a vrut să o lovească pe Maica Domnului şi atunci a ţâşnit sânge. Asta este icoana. Este icoană pentru că prezenţa aceasta divină este o mare realitate. Aveţi dumneavoastră, care mă ascultaţi pe mine, pe pereţi icoane, numai să fie icoane adevărate, dacă le aveţi, să ştiţi că e mare lucru. Ăsta nu e un tablou, acesta nu e un semn religios. 

(...) Iată ce însemnează un autentic ţăran care apără credinţa în momentele acelea zguduitoare, de la 1700 încoace. Au putut să îşi verse sângele pentru credinţă şi ei au fost neconteniţii preoţi ai paradisului etnic românesc. Ei au ştiut că de acolo de unde se taie grâul şi se face prescura este prezent Hristos, care ajunge pe Sfântul Altar şi acolo ni se descoperă la modul dumnezeiesc al cuvântului. Despre Sfinţii Ardeleni am putea încă multe vorbi, dar trebuie să ştiţi că rezistenţa aceasta la acţiunile vremii trebuie să fie pentru noi, pentru toţi, o lecţie, şi nu o lecţie oarecare, ci lecţia zilelor noastre. Inspiraţi de Dumnezeu nu au fost deci numai preoţi. 

Pr. Nicolae: - Dacă ar fi să spunem pe cea bună, icoana are şi o rezonanţă istorică, un ţăran înre doi călugări, căci până la urmă ţăranii şi călugării au ţinut ortodoxia.

Pr. Ilie Moldovan: - Da, căci călugării aceştia totdeauna la noi au fost fii de ţărani, că au fost şi călugări de aceia care au urmărit câte ceva şi s-au călugărit. Aceştia nu, aceştia s-au călugărit pentru că au trăit realmente pe acest pământ pe care l-au declarat paradis etnic românesc.

Cuvântul Doamnei Aspazia Oţel Petrescu citit la comemorarea femeilor martirizate în închisoarea de la Mislea

Cinstiţi Sfinţiţi Părinţi, binecredincioasă  asistenţă, dragi fraţi şi iubite surori, Iată-ne din nou pe ogorul parfumat cu miresmele duhovniceşti ale vechii mânăstiri mislene reînviată smerit prin Paraclisul nostru care ne adună an de an sub sfântul omofor al Maicii Domnului ca să ne închinăm Sfintei Sale Naşteri.

Vă primim cu foarte modestele noastre mijloace dar cu inimile pline de fericire că aţi părăsit pentru o zi Babilonul biciuit de faptele urii şi ale apostaziei şi aţi venit să ne bucurăm împreună de sărbătoarea organizată pentru dumneavoastră în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi al binecuvântatei Sale Mame. Vă iubim nespus că aţi binevoit să vă uniţi cu noi în rugăciune şi să ne înveşmântăm împreună sufletele atât de mult obidite, în haina de sărbătoare a acestei zile plină de farmecul şi misterul ce îndumnezeieşte minunata Naştere care a reînviat SPERANŢA.

Aşadar, cu fruntea plecată, într-un singur gând şi într-o unică simţire, să proslăvim cu evlavie şi cu recunoştinţă pe Doamna care a însemnat pentru noi Fântâna Darurilor. Să proslăvim Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria!

Preamilostivă Doamnă,  îţi încredinţăm Ţie trecutul, prezentul şi viitorul patriei noastre române, întreagă şi nedespărţită.Primeşte, Preamilostivă Doamnă, neamul nostru oropsit şi obidit în sfânta Ta strajă şi fă-ne unelte ale Voinţei Divine. Coboară în iadul nostru interior ca să aprinzi în sufletele noastre rugul nemistuit al milostivirii Tale. Ajută-ne să acceptăm ispăşirile izbăvitoare căci numai aşa vom primi duh întăritor, numai aşa vom putea trece peste fiare, peste năpârci ca să poposim la picioarele Tale.

Dragii mei, ne-am adunat ca de obicei în această  toamnă ca să aducem şi un gând de gratitudine pentru toţi cei ce au oferit jertfa lor de viaţă pentru Învierea Neamului Românesc. Am venit să mărturisim că jertfa lor ne este far călăuzitor pe drumul ce ne-a fost dat să-l parcurgem, la rândul nostru, ca ostaşi ai lui Hristos.

Pildele celor jertfiţi ne eliberează de frică şi ne arată că, în pofida celor mai oarbe violenţe se pot stinge vieţi dar niciodată nu se va stinge ardoarea celor hotărâţi să lupte pentru idealurile supreme. Ei au depăşit cu vitejie cele mai severe încercări şi au parcurs cu credinţa lor, pas cu pas, drumul care ducea de la temniţă la iubirea eliberatoare, la Taborul izbăvitor. Mulţi au căzut pe cale răpuşi, le-a fost luată viaţa, dar ce glorie magnifică i-a înveşmântat ca mucenici jertfiţi pe nedrept pentru o cauză dreaptă!

Ei ne-au arătat că prigoana, oricât ar fi ea de amară, este Cineva fără limite, care a trecut prin moarte şi a biruit-o şi care îl însoţeşte neabătut pe mărturisitor în orice restrişte s-ar afla. Hristos este acest însoţitor Care Îşi pune mâna pe umărul luptătorilor cu blândeţe, cu iubire, cu compasiune. El este pentru ei un ocean de pace şi de lumină, o imensă iubire eliberatoare plină de tandreţe şi putere.

Martirii noştri ne învaţă că singura cale de a primi ajutorul lui Hristos este rugăciunea ce se alimentează din iubire, cu deosebire rugăciunea făcută în comun. Comuniunea trăită ca serviciu divin de întrajutorare ne dă o nădejde fermă ce-şi trage seva din iubire. Iubirea este comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi de lângă tine şi fără această comuniune lumea este doar tristeţe şi dezolare.

În cea mai cruntă temniţă, când se rugau împreună, jertfitorii nu se mai simţeau pierduţi, părăsiţi, izolaţi, ci ocrotiţi şi binecuvântaţi, fericiţi că în profunzimea tuturor trăirilor lor se afla iubirea. Jertfa martirilor o simţim şi azi şi acum ca o revărsare de lumină, de pace, de iubire; acea iubire care ne eliberează de constrângeri şi ne dă speranţa că viziunea clară, sinceră şi directă a martirilor noştri se va împlini odată şi odată, oricât de crunte şi amare vor fi împilările ce au fost, sunt şi mai stau să vină.

Avem speranţa că, alături de exemplul lor, ne regăsim propria noastră inimă, o inimă care să exprime cu curaj omul întreg, nedespărţit, capabil să se ridice către Domnul prin rugăciune. Aici şi acum cred că putem spune cu sinceritate:„Doamne, ia din pieptul meu inima împietrită şi dăruieşte-mi o inimă vie, sensibilă pentru normele divine şi care nu poate fi redusă la tăcere atunci când luptă să ardă rădăcinile răului.”Nădăjduiesc că această rugăciune făcută împreună pentru inima noastră arată că în acel moment ea a fost mai blândă, mai caldă, mai iubitoare; că gândul nostru a fost mai frumos, mai nobil, mai curat; că sufletul nostru a fost mai credincios şi asemeni unui potir plin cu vinul iubirii de Dumnezeu, de ţară, de neam, de cel de lângă noi; că ne-am simţit pentru o clipă rumânul şi creştinul care întinde spre Dumnezeu palma deschisă în care şi-a pus tot sufletul şi toată nădejdea.

Aspazia Oţel Petrescu