Sf. Ignatie Briancianinov: Despre citirea Sfintilor Parinti de catre mireni si de catre calugari. Despre citirea Evangheliei.

Straduiti-va sa cititi acele carti ale Sfintilor Parinti care se potrivesc cu felul dumneavoastra de viata, asa incat prin citirea scrierilor Parintilor sa puteti nu numai sa le sa admirati si sa va delectati de ele, ci si sa le aplicati in practica. Crestinul care traieste in lume trebuie sa citeasca scrierile marilor ierarhi care au scris pentru popor, scrieri care invata virtutile crestinesti potrivite celor care isi duc viata in mijlocul indeletnicirilor materiale. Alte lecturi li se potrivesc calugarilor din manastiri: acestia trebuie sa-i citeasca pe Sfintii Parinti care au scris povete pen-tru felul acesta de vietuire. In sfarsit, alte lecturi li se potrivesc isihastilor si pustnicilor! Studierea virtutilor care nu_se  potrivesc felului de vietuire al omului duce la visare, il aduce pe om intr-o stare mincinoasa. Exersarea virtutilor care nu se potrivesc felului de vietuire al omului face aceasta vietuire neroditoare. Si viata se iroseste, si virtutile pier: sufletul nu le poate pastra vreme indelungata, trebuie sa se lase de ele dupa scurt timp, fiindca nu ii stau in puteri. Aceasta exersa-re a virtutilor inalte, mai presus de puterile si de capacitatile omului, adeseori aduce sufletului o vatamare de nevindecat, il arunca in neoranduiala pentru mult timp, uneori pentru toata viata, il face sa nu mai fie in stare de nevointele bunei credinte. Domnul a poruncit ca vinul nou, adica virtutile si nevointele inalte, sa se toarne in burdufuri noi, adica sa fie lasate in seama nevoito-rilor care s-au maturizat deja in nevointa bunei credinte, innoiti si luminati de har. El a oprit sa se toarne vinul nou in burdufuri vechi, sa se carpeasca haina veche cu petec nou. Sa nu credeti ca nevointa inalta, pentru care sufletul dumneavoastra nu s-a maturizat inca, o sa va ajute! Nu! Ea va va baga intr-o si mai mare neoranduiala: veti fi silit sa va lasati de ea, iar in sufletul dum-neavoastra vor aparea trandavirea, deznadajduirea, intunecarea, impietrirea. In starea aceasta sufleteasca va veti ingadui si mai mari greseli, si mai mari incalcari ale legii lui Dumnezeu decat cele in care cadeati inainte. La haina veche nu se pune petec nou, pentru ca gaura nu face decat sa se largeasca.Atat pentru toti calugarii indeobste, cat si pentru crestinii vietuitori in lume, cea mai folositoare lectura e Noul Testament, mai ales Evanghelia. Trebuie sa-1 citim insa cu smerenie, fara sa ne ingaduim interpretari proprii, ci calauzindu-ne doar dupa talcuirea Bisericii.

 Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi, „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne­am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române. Reflecţii despre Unirea Mică şi generaţia tânără

Pentru mulţi colegi, dar şi pentru mulţi alţi oameni în floarea vârstei, ziua de 24 ianuarie nu mai înseamnă nimic. Nimeni nu ar trebui să uite momentele de glorie, momentele frumoase care au fost scrise în trecut de către strămoşii noştri, bravii soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru neamul românesc. Nu ar trebui să uităm aceste date pentru că ele sunt înscrise în istoria noastră, a românilor, o istorie lungă şi frumoasă.

Acestor mulţi colegi ai mei, înecaţi în acetonă sau prea preocupaţi să înveţe versuri inutile, care vorbesc de cele mai multe ori despre cât de rău este în ţara asta, cât se fură şi cât suntem furaţi trebuie să le reamintim că în ianuarie, când se rup şi cad abrupt zăpezile, cu toţii sărbătorim actul bărbaţilor Moldovei şi ai Munteniei care au săvârşit Unirea. Fapta aceasta, fundamentală în istoria României, trebuie să aprindă în fiinţa noastră o bucurie mereu nouă. Unirea e înscrisă în sângele nostru. De la începuturile sale de luptă, dusă de mii de ani, cu credinţă, gândul unirii într-o singură Patrie a strălucit ca o stea în inima poporului român. Oare câţi dintre noi am putea înţelege bucuria oamenilor din vremea aceea pentru pasul enorm făcut prin unirea Moldovei cu Ţara Românească? Oare dacă acum ne-am separa şi am fi ca înainte de 24 ianuarie 1859, ar fi cineva revoltat? Oare ar ieşi oameni în stradă care să lupte împotriva acestei separări nedrepte, sau am sta fericiţi în băncile noastre, căci tot una ne este pentru că oricum putem trece dintr-o ţară în alta doar cu buletinul? Eu cred şi sper că mai sunt oameni responsabili şi patrioţi care nu şi-au uitat originile şi misiunea românească.

Sunt mulţi tineri care nici măcar nu vor sau nu ştiu să scrie corect româneşte, darămite să mai şi simtă româneşte. Chiar dacă le reamintim că fără această „Unire Mică” noi, românii din Transilvania, nu am fi trăit în România, ci poate acum am fi fost sub dominaţie austro-ungară (deşi, nici acum nu suntem liberi), nu cred că i-am impresiona prea mult.

Pentru mine ziua de 24 ianuarie 1854 nu este o simplă zi, ci este ziua în care s-a pus temelia României de azi.

Vlad-Mihai PALAS

Din Nichifor Crainic: Dostoievski si crestinismul rus. Occidentaliştii

Un artist in genere, un geniu, un creator aduce incontestabil un aport de originalitate in lumea culturii. Dar nu e mai putin adevarat ca, oricat de nobil si original ar fi aportul unui geniu creator, opera lui nu se dispenseaza de elementele imprumutate mediului si vremii sale. Dostoievski e fara indoiala unul din marile genii creatoare in literatura universala, iar in opera lui vom gasi elemente care fecundeaza posteritatea, tot asa cum vom gasi elemente care vin de la inaintasii sai si care intra ca parte integranta in ideile care se desfac din aceasta opera. De aceea, si mai cu seama fiindca de-a lungul acestei opere a lui Dostoievski vom intalni adesea discutii alese si personaje in care s'au interpus anumite atitudini, pentru a le intelege mai bine trebuie neaparat sa cunoastem cel putin in linii generale ideile mari care framantau lumea ruseasca la aparitia lui Dostoievski. Inainte de a intra, prin urmare, in analiza si sublinierea semnificatiei inalte a operei lui, vom face o paranteza introductiva, inchinand doua lectii ideilor principale care au precedat formarea lui Dostoievski.

Dupa anul 1825, Rusia trece printr'o perioadade mari framantari. Anul 1825 inseamna incercarea re volutionara a decembristilor, incercare ce se termina, dupa cum era de asteptat, in Siberia. Dar atmosfera gcnerala din aceasta vreme si pana la 1848, si mai tarziu chiar, este atmosfera generala de zbucium nu numai rusesc, ci si european.

Ideile de prefacere sociala si politica ale marii revolutii franceze se exercita foarte dominant in intreaga lume. Razboaiele napoleoniene rascolisera Europa de la un capat la altul si dadeau, pe langa ideile revolutionare, un surplus de gusturi pentru noile asezari in aceasta Europa. Adaugati la acestea rnarea miscare cunoscuta in literatura europeana  sub numele de romantism, care, afirmand cultul individualitatii creatoare, afirma in acelasi timp cultul individualitatii nationale a geniului creator al popoarelor. Suntem in epoca in care se vorbeste intaia oara si foarte mult despre geniul popoarelor. Acelasi romantism in Apus, prin anumite personalitati de geniu, pe care le crease, atrasese din nou un gust special pentru catolicism si pentru mistica ce se cuprinde in catolicism.

In afara de aceasta, in ce priveste Rusia in special, suntem in epoca in care intelectualitatea ruseasca este dominata, pe langa acest curent european de idei si fapte, de noua filozofie, idealismul german, reprezentat in special prin Schelling si Hegel.

Doua mari curente se precizeaza in acest deceniu in cultura ruseasca, si anume: curentul occidentalist si curentul slavofil.

Aceste doua mari curente de idei precizate in prima jumatate a veacului al XlX-lea se vor impleti in lupta continua de-a lungul intregii culturi rusesti.

Ne vom ocupa in prelegerea de astazi de primul curent de idei, pe care 1-am numit curentul occidentalist. Domnilor, curentul occidentalist are si el doua subdiviziuni: una a curentului liberal si alta a curentului catolicizant. Tendinta manifestata  in general in acest curent occidentalist este usor de inteles. Ganditi-va chiar la numele pe care-l poarta. Ganditorii, scriitorii, agitatorii rusi care se insereaza in acest curent vor o integrare a Rusiei in cultura si in formele de viata occidentale. In aceasta epoca — prima jumatate a veacului al XlX-lea — se pune in Rusia problema capitala a orientarii acestei lumi rusesti catre Occident, sau catre ea insasi. Acestea sunt cele doua mari intrebari care se nasc in miscarea ruseasca, carora occidentalismul si slavofilismul cauta sa le dea raspunsuri.

Occidentalismul, fie liberal, fie catolicizant, porneste de la o convingere initiala, si anume ca Rusia, in imensitatea ei, este un fel de tabula rassa, pe care trebuie construita o cultura, o societate si un stat care sa corespunda formelor sociale, politice, de cultura si civilizatie occidentala.

Nichifor Crainic: Rasă şi religiune

Germania nouă trăieşte sentimentul viu al unui început de lume. Sistemele vechi, care o aduseseră gata de prăbuşire, sfărâmate azi în sâmburii lor ideologici, cel de al treilea Reich, isbucnit din entusiasmul unui popor care vrea să trăiască eroic, îşi pune la temelie, în locul lor, o doctrină corespunzătoare acestui sentiment. Pentru cine consideră fenomenul fără patima de o crudă sălbăticie a Israelului, o parte din noile idei încarnate în realităţi politice de naţional-socialism poate fi normativă pentru viaţa fiecărei naţiuni moderne. Viaţa Europei nu se poate regenera sorbind mai departe iluzii dintr’o stratosfera internaţională de artificialităţi umanitariste. Viaţa Europei nu se poate regenera decât prin regenerarea fiecărui popor în parte. Dar aceasta înseamnă întoarcerea la obârşie, adică la realităţile organice ale omenirii, care sânt naţiunile. Omenirea e un simplu cuvânt abstract, dacă această noţiune nu are conţinutul verde pe care i-1 pot da numai diversităţile etnice ale popoarelor. Ea e, de fapt, totalitatea acestor diversităţi concrete. Dar tocmai fiindcă ele sânt date organic în natură, o armonie a lor nu se poate obţine decât pe un plan transcendent naturii. Expresii ca “fără deosebire de rasă, fără deosebire de naţionalitate, fără deosebire de religiune” sânt praf în ochi vânturat dealungul şi dealatul lumii de vasta publicistică evreească. Fiindcă ideea de “om” care stă la baza unor astfel de expresii, nu există decât ca ficţiune logică; iar idealul de “pace” nu se realizează reducând naţiunile la uniformitatea abstractă a “omului”, ci armonizând diversităţile lor etnice pe un plan transcendent. Acest plan e religiunea. Singură religiunea poate da un ideal comun tuturor naţiunilor şi tuturor raselor.

Noul spirit care suflă peste Europa e naţionalist şi religios în acelaş timp, adică vrea să ţină seamă atât de realităţile organice şi diverse ale naturii etnice, cât şi de realitatea transcendentă a religiunii. Fascismul italian e naţionalist şi religios totdeodată.

Naţional-socialismul german deasemenea. Dar pe când fascismul, încadrat în catolicism, înţelege că religiunea îşi are izvorul în transcendent, naţional-socialismul, prin doctrina sa rasistă, vrea o religiune care să fie emanaţia geniului naţional. Ideea aceasta noi o respingem din capul locului. Ea e dintre acele idei menite nu să refacă pacea Europei, ci să mărească haosul. Pacea Europei înseamnă : pământ naţional şi cer comun. Rasismul german, care e o exagerare teoretică a naţionalismului, vrea pământ naţional şi cer naţional. Rănindu-ne propria admiraţie faţă de măreţul fenomen al regenerării germane, vom căuta să arătăm că aceasta e o idee greşită şi să indicăm izvoarele erorii. E rasa generatoare de religiune sau mai degrabă un receptacol activ al ei ? Iată, în termeni mai generali, tema discuţiei noastre.

Naţionalismul e condiţia elementară a renaşterii fiecărui popor, precum lipsa lui e semnul decadenţii şi al morţii. Naţionalismul german nu e însă numai iubirea fanatică de pământul şi de neamul german, nu e numai gelozia de puritatea şi de suveranitatea acestui neam, nu e numai credinţa mistică în destinul lui; naţionalismul german e o năprasnică voinţă de putere întemeiată pe faimoasa teorie a rasei ariene, regina raselor, menită să domine singură lumea întreagă. Ce este rasa, e un lucru greu de definit; dar aceasta nu însemnează că rasele nu există. Viaţa însăşi e atât de greu de definit; dar cine poate susţine că viaţa nu există ? Cu cât realitatea e mai esenţială cu atât ea scapă mai uşor posibilităţilor noastre de a o defini logic. Singuri evreii, poporul cel mai rasist din lume, contestă existenţa rasei. Dar simplul fapt al existenţii lor ca evrei confirmă, peste această contestaţie calculată, rasa. Rasele sânt fatalităţi naturale. Biblia le consacră. Şi până astăzi niciunul din adevărurile fundamentale ale Bibliei n’a putut fi răsturnat de ştiinţă. Dar dacă rasele există în mod natural, sânt ele egale între ele ? După teoria cunoscută a contelui de Gobineau, rasele sânt inegale. Sânt rase inferioare şi rase superioare. Rase menite să domine şi rase osândite să fie dominate. Ce atitudine trebuie să ia un creştin faţă de această teorie a inegalităţii raselor? Vorbim, fireşte, de rase ca date ale naturii. Să conteste inegalitatea lor şi să susţină egalitatea lor naturală? Nu. Un creştin, al cărui criteriu de judecată e adevărul biblic, va trebui să fie de acord cu contele de Gobineau că rasele sânt inegale. Fiindcă Biblia însăşi, care atestă existenţa raselor, afirmă în acelaş timp inegalitatea lor naturală. Dar tot Biblia ne învaţă că, dacă rasele sânt în mod natural inegale, ele sânt egal îndreptăţite la opera mântuirii prin Iisus Hristos. În creştinism inegalitatea din natură se desăvârşeşte prin egalitatea în faţa spiritului dumnezeesc. Atât indo-europeanul sau arianul, cât şi mongolul şi negrul au deopotrivă posibilitatea de a se desăvârşi în Hristos. Creştinismul nu sfărâmă ordinea naturii, ci o desăvârşeşte pe plan spiritual.

Teoria contelui de Gobineau devine discutabilă însă din moment ce ea afirmă că rasa germanică e cea aleasă să domine lumea, e rasa “regală”, în virtutea unor excelente însuşiri naturale ca inteligenţa, frumuseţea fizică, simţul ordinei şi al onoarei, energia creatoare. E necesar să spunem că prin arianismul acesta dotat atât de generos de natură, nu se înţelege întreagă rasa albă, ci neamul germanic din Nord, care şi-ar fi păstrat necoruptă puritatea firii primordiale, în vreme ce rasa mediteraniană bunăoară s’a lăsat coruptă şi a decăzut prin amestec de sânge străin. Cu aceasta am intrat în domeniul arbitrariului unde orice se poate susţine şi se poate combate cu egală vigoare. Nu se poate oare susţine, cu mai strălucit succes încă, excelenţa gândirii, a frumuseţii, a ordinii, a energiei creatoare şi a onoarei mediteraniene în defavoarea Nordului? Iar un chinez, supravieţuitor al civilizaţiei sale milenare, nu e tot aşa de îndreptăţit, din punctul lui de vedere, să susţină cu acelaş soiu de argumente, excelenţa rasei sale faţă de celelalte şi împotriva lor?

Naţionalismul german are la bază această dogmă cu totul arbitrară a superiorităţii rasei germanice. Pornind delà premizele acestui arbitrariu teoretic, el interpretează istoria Europei într’un mod sui generis, şi trage o serie de consecinţe al căror particularism merge uneori până la bizarerie. Chestiunea înlocuirii dreptului roman cu un drept germanic precum şi aceea a sterilizării pentru obţinerea unei rase cât mai pure sânt dintre cele mai curioase. Mai uluitoare decât toate însă e problema înlocuirii creştinismului printr’o religiune neopăgână care, produs specific al rasei germanice, să slujească exclusiv acestei rase. Oricât de arbitrară în realitate, ideea de rasă a celui de-al treilea Reich capătă o valoare absolută la care trebuiesc raportate şi din care trebuiesc să decurgă toate celelalte valori ale vieţii naţionale. E aproape de prisos să adaug că acest fel de a gândi e o răsturnare totală a criteriului creştin de judecată. În creştinism nimic din ceeace e natural nu are o valoare absolută. Absolut e singur Dumnezeu. Iar valorile acestei lumi sânt mai mult sau mai puţin valori după cum se raportă în mod pozitiv sau nu la absolutul dumnezeesc. O rasă bunăoară poate fi inferioară sau superioară în măsura în care geniul ei a realizat mai puţin sau mai mult din esenţa creştinismului. Rasismul german însă, aşa cum e conceput astăzi, vrea să fie cu atât mai înalt cu cât va isbuti să se desfacă mai radical de doctrina creştină. Aşa cum îl profesează d. Alfred Rosenberg profesorul Hauer, contele de Reventlow sau Ernst Bergmann, el nu e ateu, pentru că recunoaşte necesitatea unei religiuni; şi aici se deosebeşte de bolşevism, care pune ateismul principial la baza statului. Dar e anticreştin.

Va repara Victor Ponta nedreptatile comise cu Grupul Ilascu si abandonarea rusinoasa a eroilor Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc? Civic Media atentioneaza ca cei trei eroi romani nu au primit niciodata locuinta de la RA-APPS sau Primaria Capitalei

O afirmatie incompleta si, prin urmare, inexacta, facuta ieri seara la Antena 3 de catre premierul Victor Ponta, a starnit mirarea Asociatiei Civic Media, care se va adresa azi Guvernului pentru lamuriri. Concret, in emisiunea lui Mihai Gadea, primul ministru Victor Ponta a afirmat ca locuintele administrate de Regia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS) şi locuite în prezent de patrioţi din Moldova, precum Ilie Ilaşcu, vor fi transferate în gestiunea Primăriei Capitalei, care are dreptul să repartizeze imobilele actualilor chiriaşi, transmite Antena 3.

Citez: ”Am văzut de la presă, evident că nu ştiam, cazul lui Ilie Ilaşcu. Am chemat astăzi pe secretarul general, am înţelesc că e vorba nu doar de Ilie Ilaşcu, ci de câţiva patrioţi din Moldova care au stat în puşcării la Tiraspol (…) L-am sunat pe primarul general şi – ne dă voie legea – transferăm locuinţele acestor oameni, e vorba de patru sau cinci cu totul, le transferăm la primărie şi primăria are dreptul să le repartizeze locuinţa. Conform legii, le transfer la PMB, care le poate repartiza celor care au situaţii cu totul şi cu totul speciale“, a spus Ponta, luni seară, la Sinteza Zilei cu Mihai Gâdea.

Premierul a intarit astfel ca Ilie Ilaşcu va rămâne în locuinţa sa şi nu va sta tot timpul sub această ameninţare a ceea ce se întâmplă cu locuinţele de la RA-APPS. O veste foarte buna! Partea ciudata din afirmatia premierului este ca se vorbeste de faptul ca s-ar afla in aceasta situatie “câţiva patrioţi din Moldova care au stat în puşcării la Tiraspol”, “patru sau cinci cu totul”. Este adevarat ca in temnitele de la Tiraspol au stat, pe langa Ilie Ilascu, pentru care s-a reusit eliberarea sa dupa 9 ani de detentie, si inca trei eroi, respectiv Alexandru Lesco, 12 ani, si Tudor Popa si Andrei Ivantoc, cu 15 ani de inchisoare, ultimii fiind eliberati pe 2 si respectiv 4 iunie 2007. Insa toti acesti trei eroi, din 2007 si pana azi, nu au primit nici o locuinta in Capitala Romaniei, tara pentru care au fost condamnati ilegal si lipsiti de drepturi si libertate de autoritatile transnistrene aflate sub comanda Rusiei, conform Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Ca sa fie mai clar: nu au primit niciodata vreo casa sau vreun apartament nici de la RA-APPS nici de la Primaria Capitalei, in ciuda faptului ca cei trei fosti detinuti politic au devenit Cetateni de Onoare ai Capitalei la o luna dupa eliberarea ultimilor dintre ei.

Daca insa premierul Romaniei se gandeste sa repare – in sfarsit! – aceasta nedreptate strigatoare la cer, jos palaria! In vederea lamuririi si informarii corecte a opiniei publice Civic Media - organizatia care a incercat sa le obtina celor trei eroi o locuinta in Romania, prin toate mijloacele legale -, se va adresa azi Guvernului.

Iata istoria aproape incredibila a rusinii nationale in cazul celor trei eroi romani abandonati de “organele statului roman”, asa cum este prezentata in Istoricul Asociatiei Civic Media:
“La eliberarea patriotilor romani din Transnistria, Andrei Ivantoc si Tudor Popa, la 2 si 4 iunie 2007, care i s-au alaturat lui Alexandru Lesco, eliberat in 2 iunie 2004, Civic Media a cerut sa li se acorde celor trei eroi romani Cetatenia de Onoare a Capitalei si Ordinul National “Steaua Romaniei”. Dupa aproape o luna de asteptare a raspunsului, Presedintia a aprobat cererea Civic Media si, la 3 iulie 2007, Presedintele Romaniei, Traian Basescu, le-a conferit celor trei acest ordin in grad de Cavaler, intr-o ceremonie speciala organizata la Palatul Cotroceni iar primarul Adriean Videanu si Consiliul General al Municipiului Bucuresti le-au acordat celor trei Cetatenia de Onoare a Capitalei. Cu toate ca acest demers presupunea si oferirea unei locuinte din spatiul locativ pentru ca cei trei eroi sa se poata stabili la Bucuresti, acest lucru nu s-a mai intamplat niciodata, desi promisiunea Primarului General a fost insusita si de succesorul sau, in timpul campaniei electorale. Mai mult, premierul Calin Popescu Tariceanu, care a tinut sa se intalneasca si el cu cei trei basarabeni, la Palatul Victoria, desi a promis ca le va oferi locuinte din regia RAAPPS si le va utila casele cu aparatura electro-casnica, dupa desfasurarea intrevederii sub camerele televiziunilor, a uitat la randul sau de promisiune. Ca un element de ridicol al promisiunilor cu care cei trei au fost invaluiti la Bucuresti, premierul Romaniei le-a oferit un telefon mobil cu un abonament nelimitata, “pe viata”, dupa cum s-a exprimat in fata ziaristilor. La sfarsitul anului, abonamentul a fost suspendat. Probabil atat isi doreau autoritatile “statului roman” sa dureze viata celor trei martiri pentru credinta in tara si neam.

Singurul domn din Romania care le-a apreciat suferinta din puscariile sovietice a fost George Becali, care, prin implicarea Civic Media, le-a acordat celor trei cate o recompensa financiara de 50.000 de euro fiecare, “pentru a-si putea incepe din nou viata”.

Ulterior, pentru a indrepta promisiunile neonorate ale “statului roman”, Civic Media a intreprins o campanie de lobby parlamentar care a dus in cele din urma la initiativa unei modificari de lege si la un proiect de lege distinct. Prima initiativa, adoptata de poetul Adrian Paunescu, la vremea respectiva senator PSD, privea incadrarea celor trei, Alexandru Lesco, Andrei Ivantoc si Tudor Popa, plus Ilie Ilascu, in randurile celor care primesc indemnizatii de la stat pentru merite deosebite, respectiv alaturi de participantii la revolta anticomunista de la Brasov din noiembrie 1987 si la “revolutia” din decembrie 1989. Din pacate, modificarea a fost respinsa, in cursul anului 2008. Aceasta situatie a dus la o noua incercare, intreprinsa in mai 2009 de senatorii Iulian Urban si Viorel Badea, despre care s-a relatat la vremea respectiva cu entuziasm. Proiectul de Lege alcatuit de senatorul Iulian Urban prevedea:

“Art. 1. -  Se declară eroi-martiri luptători pentru democraţie, libertate şi apărători ai valorilor profunde româneşti Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa, care au îndurat cu demnitate, eroism şi curaj condamnările la 12 şi 15 ani de închisoare grea, dictate de instanţele regimului separatist de la Tiraspol.
Art. 2. – Cetăţenii români Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa se vor bucura de toate drepturile conferite de Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare.”

Legea la care se face referire este asa-numita “Lege a recunostintei fata de eroii-martiri si luptatorii care au contribuit la victoria Revolutiei romane din decembrie 1989″. Proiectul de Lege privind eroii-martiri din Transnistria, disponibil AICI, a primit aviz negativ de la Comisia pentru drepturile omului, culte si minoritati, sub semnatura lui Gyorgy Frunda, ulterior fiind respins atat de Senat cat si de Camera Deputatilor.
“Decoraţi cu “Steaua Romaniei” in grad de Cavaler, modeşti, timizi şi discreţi, eroii noştri au rămas uniţi şi neclintiţi in convingerile lor şi trăiesc printre semenii lor nu atat ca eroi ci ca oameni obişnuiţi. Faptele lor şi chiar ei, oficial, pentru conducătorii de la Chişinău – ca si pentru cei de la Bucuresti – parcă nici n-ar exista. Oare pană cand?“, se intreba publicatia “Pulsul geostrategic” prezentand lucrarea “EROI PENTRU ROMANIA- Transnistria şi ameninţările Rusiei la Marea Neagră“ (Vedeti si HISTORIA).”

VIDEO: “Intoarcerea lui Alexandru” – un documentar despre eliberarea lui Alexandru Lesco proiectat in cadrul manifestarii Zilele Basarabiei.

Integral la  Roncea.ro/

Atacarea lui Nichifor Crainic, tăcerea teologilor şi stăpânirea “duşmanilor omului”. Vezi video Dumitru Moldovan şi Grigore Caraza, recitând din poeziile detenţiei

Anul trecut, Jurnalul Naţional, prin Clara Mărgineanu, propunea cititorilor acestui ziar recuperarea unui scriitor gândirist de anvergură europeană, şi anume a lui Vintilă Horia. După cum se ştie, în 1960, scriitorului i s-a acordat Premiul Goncourt. Deşi era primul străin căruia i se acorda acest titlu, autorităţile comuniste din România, cu concursul comuniştilor francezi (prin intermediul oficiosului lor, L'Humanite), îl denunţă pe Vintilă Horia ca legionar şi antisemit. În urma acestor uneltiri, într-un mediu intelectual în care concepţiile bolşevice erau de bonton, premiul nu a mai fost acordat. “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”, avea să scrie Vintilă Horia.

Astfel de denunţuri erau la ordinea zilei în timpul regimului comunist, instrumentate, în general, prin securiştii din ambasadele româneşti (vezi cazurile arhicunoscute ale lui Mircea Eliade, episcopului Valerian Trifa şi parintelui Gheorghe Calciu). Iată că practica denunţului revine în publicistica românească. Acum câteva zile, în Jurnalul Naţional, a apărut o notă, nesemnată, prin care se semnalizează o postare pe facebook a Elenei Udrea în care aceasta folosea un citat al lui Nichifor Crainic ("A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism").

JN îl acuză pe creatorul unei importante direcţii de gândire în cultura românească, de, aţi ghicit, legionarism şi antisemitism. Politiciana, lipsită de scrupule, elimină postarea incriminată, acceptă atributele pe care ziarul le acordă lui Nichifor Crainic şi, în plus, îl adaugă şi pe acela de “colaborator al Securităţii” (dânsa cred că nici măcar nu a mai văzut vreunul, d-apoi să mai colaboreze cu aceştia în partidul din care face parte!).

Cel acuzat a fost întemniţat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Jilava, Văcăreşti şi Aiud. După ieşirea din închisoare, le-a spus apropiaţilor: “Am cunoscut iadul!”. Oare are dreptul cineva care nu a trecut măcar o zi prin puşcăriile comuniste, să-l judece pe Nichifor Crainic sau pe alţi întemniţaţi pentru unele căderi? Intransingentul Grigore Caraza, un om cu un comportament ireproşabil în închisorile comuniste, nu a avut nimic de reproşat Profesorului. "De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa", a scris acesta în cartea sa de memorii "Aiud însângerat", descriind înfometarea şi torturile fizice şi psihice la care a fost supus gânditorul. Dar pentru a simţi măcar puţin din mângâierea adusă sufletelor deţinuţilor de poeţii închisorilor, printre care la loc de frunte s-a aflat Nichifor Crainic, am să dau cuvântul doamnei Aspazia Oţel Petrescu: "Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii". Iar un mare duhovnic, îmbunătăţit de suferinţa îndurată în temniţele comuniste, e vorba de Părintele Justin Pârvu, ne spune că poezia, alături de rugăciune, a fost hrană sufletească pentru cei din închisori

Pentru respectarea adevărului, trebuie spus că Nichifor Crainic nu a fost aderent al Mişcării Legionare. A fost, pentru o scurtă perioadă de timp, între 1932 şi 1933, apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. De altfel, la procesul intentat liderului legionar, Crainic declară că nu mai vorbise cu acesta de mai mult de trei ani. Aceasta nu-l împiedică, însă, să spună că nu-l crede pe Codreanu capabil de trădare, cerând să fie întrebat lucruri serioase. Această depoziţie nu a rămas fără urmări. Crainic şi-a văzut desfiinţată catedra de mistică şi ascetică ortodoxă de la Facultatea de Teologie, al cărei titular era. Într-un cuvânt al Părintelui Stăniloae suntem asiguraţi că mentorul revistei Gândirea n-a fost închis pentru "vina de-a fi aparţinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin". De altfel, acuzele de azi nu sunt noi. Aceleaşi acuzaţii i-au fost aduse în 1945, când a făcut parte din lotul ziariştilor, fiind judecat de aşa-zisul Tribunal al Poporului, în care soţia lui Brucan, Alexandrina Sidorovici, a fost acuzator public, proces în urma căruia Nichifor Crainic a fost condamnat la moarte

Ne punem, însă, întrebarea: şi dacă ar fi fost legionar? Cum au fost atâţia străluciţi intelectuali ai perioadei interbelice, dintre care îi amintim doar pe Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea. Ce facem, eliminăm această uriaşă elită interbelică din circuitul culturii române pentru opţiunile ei politice? Ne putem permite aşa ceva? Cui foloseşte? În niciun caz românilor. Aşa au procedat francezii cu Celine sau nemţii cu Heidegger?

Aplicarea etichetei de antisemit poate echivala în societatea de astăzi cu moartea civilă. De ce fel de antisemitism poate fi acuzat Crainic? Articolul „Rasă şi religiune”, publicat de teologul român în februarie 1935 în revista Gândirea, este dovada cea mai elocventă a desfiinţării teoriei superiorităţii rasiale, pe care o consideră o nebunie, susţinută în acea vreme de nazismul german. Au fost voci care l-au acuzat de un antisemitism cu justificare teologică. Antisemitismul, însă, nu este propriu unui creştin. E drept, există o idee, susţinută de unii, cum ar fi Léon Poliakoff, cum că originile antisemitismului se găsesc în creştinism. Pentru unii ca aceştia, evangheliile sunt antisemite, iar mulţi dintre Sfinţii Părinţi ar fi cam antisemiţi. Leon Volovici, în tradiţia lui Leon Poliakoff (apud Vladimir Tismăneanu) şi a comunistului Zigu Ornea, scria în lucrarea „Ideologia naţionalistă şi problema evreiască”: „Românismul lui Crainic, Nae Ionescu şi al discipolilor lor implică, prin importanţa acordată elementului creştin-ortodox (n.m. - sublinierea îmi aparţine), excluderea evreului din sfera etnicului şi a naţionalului”. De menţionat că aceasta este poziţia fostului şef al Centrului Internaţional de Studiere a Antisemitismului! O astfel de prismă a abordării l-a făcut pe Volovici să îi considere pe artizanii culturii române ca fiind antisemiţi, de la Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu şi Simion Bărnuţiu, trecând prin Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, până la Nae Ionescu, Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu.

Cred că tăcerea teologilor ortodocşi în faţa unor atacuri concentrice împotriva corifeilor creştini, în general, a lui Nichifor Crainic, în caz particular, trebuie să înceteze. Marele teolog şi poet creştin, sprijinit de Părintele Stăniloae, Vasile Băncilă, Ovidiu Papadima, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii, a trasat direcţiile celui mai important curent de gândire românească ortodoxă dintre cele două războaie mondiale, lăsând o importantă moştenire spiritualităţii ortodoxe. Regimul comunist l-a trecut pe lista autorilor ale căror cărţi trebuie interzise din principiu. Astăzi, ostracizarea lui Nichifor Crainic continuă. Şi nu numai a lui. Ne amintim de scandalul fabricat anul trecut în cazul Radu Gyr. Cât despre omerta din jurul lui Nae Ionescu, cel mai important îndrumător spiritual al elitei interbelice, ce avem de spus? Sau despre motivele care sunt invocate pentru canonizarea oficială a sfinţilor închisorilor? Nu sunt toate acestea expresia „monoideismului silnic, care sterilizează spiritul şi întunecă perspectiva spre ziua de mâine” (Nichifor Crainic)? Oare vom mai scăpa de sub stăpânirea duşmanilor omului?

Florin Palas

 
Grigore Caraza recitand Iisus in celula de Radu... de VictoRoncea

Monahul Nicolae Steinhardt, de dincolo de mormânt: Statul care cere aservirea conştiinţei este Mamona. De ce este monahul Filotheu împotriva actelor electronice?

Din Jurnalul fericirii, de părintele Nicolae Steinhardt:

"Anticreştinismul ce face? Generalizează păcatul, acum toţi sunt în stare de vinovăţie permanentă, nu mai eşti osîndit pentru ceea ce ai făcut, ci pentru ceea ce eşti."

Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Matei 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20,25). Fraza e clară, dar regimurile totalitare, adăugîndu-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea [în baza acestui text] ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!" Numai că ei nu citesc atent.
Dăm Cezarului – cezarul se tălmăceşte: statului - ce este al său, numai dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Cînd statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă cînd Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cînd regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, cînd cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea creierului", cînd fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mîntuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mîntuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Matei 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Cînd pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemînarea nu este interzisă, şi Biserica de-a lungul veacurilor şi-a avut politica ei. Dar cînd politica încape în mîinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional.
Aşadar Cezarului - cele cuvenite. Cu Mamona însă - nici o legătură, oricît de mică - nici măcar asupra punctelor comune. Lui Mamona - numai blestemele din moliftele Sfîntului Vasile cel Mare.

Diavolul: - Să încheiem un pact.
Creştinul: - Nu.
Diavolul: - Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru.
Creştinul: - Nu.
Diavolul: - De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil?
Creştinul: - Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.

Cînd se produce conflict între porunca divină (sau dreptul natural) şi porunca omenească (legea pozitivă) nu încape îndoială pentru un creştin. Dar creştinul, ca şi Hamlet, e îndreptăţit să nu voiască a-şi pierde viaţa. Va încerca deci să găsească o soluţie pentru a nu călca porunca divină şi nici a muri. Soluţii, în general, se găsesc, şi nu toate sunt neapărat dezonorante. - Cînd regele Eduard al Vll-lea al Angliei a cerut să fie scos din for¬mula de jurămînt pasajul potrivnic cetăţenilor catolici, i s-a răspuns că formula nu poate fi modificată şi toate stăruinţele regale au fost respectuos respinse. Regele totuşi era hotărît să nu-şi jignească o parte din supuşi. A rostit jurămîntul aşa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violentă criză de tuse. După aceea a rostit jurămîntul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse. - Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la toleranţă, înţelepciune, dreaptă socotinţă şi inteligenţă, aşa încît soluţia lui Eduard al Vll-lea a fost creştină. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea, nu mai există scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul naţional, ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte, înfruntăm primejdia.
Altfel, trăim, dar trişti - şi cu insomnii."


Mici observaţii (ale monahului Filotheu - n.n.):

Am fost întrebat în ultimii patru ani nu o dată de ce sînt împotriva actelor electronice şi ce temei teologic am pentru a mă opune lor. Textul de mai sus este un foarte bun temei. Ce poate fi mai teologic decît lupta pentru mîntuire, adică lupta pentru unirea cu Dumnezeu şi totdeodată lupta împotriva păcatului? Discuţiile seci, aparent savante şi ştiinţifice, uscate de orice Duh dătător de Viaţă? Nicidecum, niciodată. Pentru aceea, Creştinul care se luptă pentru unirea cu Dumnezeu şi împotriva păcatului este pe drumul cel mai adevărat, mai sigur şi mai certificat al teologiei apostolice şi patristice.

Iată: "Anticreştinismul ce face? Generalizează păcatul, acum toţi sunt în stare de vinovăţie permanentă, nu mai eşti osîndit pentru ceea ce ai făcut, ci pentru ceea ce eşti."

Aşadar stăpînirea lui Antihrist osîndeşte întreaga omenire să trăiască în păcat. Se va ajunge acolo? S-a ajuns deja, pentru că aceasta este ţinta finală a globalizării: eludarea şi ascunderea oricărui bine, adevăr, frumos şi oricărei dreptăţi şi murdărirea tuturor sufletelor cu răutate, viclenie, minciună, indiferenţă, spurcăciune şi tiranie. Va fi vremea implantării globale vremea acestei stăpîniri a întunericului? După cîte se vede, da, cel mai probabil.

Şi actele electronice ce sînt? Treapta de la intrarea în iadul acesta pămînesc. Rezultă, aşadar, cît se poate de teologic şi de duhovnicesc, că a ne opune acestora este o faptă bună, este tot una cu a tăia de la mine încuviinţarea păcatului pe care am să-l săvîrşesc. De la încuviinţare pînă la păcat mai sînt de obicei cîteva trepte, dar toţi Sfinţii Părinţi numesc încuviinţarea păcat săvîrşit deja. "Cel ce păcătuieşte cu gândul, prin însăşi iuţeala gândului, făptuieşte păcatul", zice Sfîntul Theotim al Tomisului.

Am primit actele electronice ale statului global? Dar acesta nu se ascunde în a-mi mărturisi că vrea să ştie totul despre mine prin introducerea cipurilor din acte. Globalizarea păcatului va duce în final la scoaterea în afara legii a faptelor bune, aşa cum s-a reuşit de multe ori în vremea vechiului regim comunist. E limpede că cei zecii de ani de comunism au fost doar o treaptă, un simplu experiment pentru implementarea comunismului "cu faţă umană" (expresia duce direct la cuvintele Apocalypsei, care pomeneşte de mai multe ori despre "chipul fiarei", căreia i se vor închina cei ce-şi vor pierde sufletele) la scară globală. Statul global al cetăţeniei electronice va ajunge, cel mai probabil, să decreteze omenia contravenţie şi compasiunea infracţiune.

Am ajuns din nou la cuvîntul strigat în Decembrie 1989: Vom muri şi vom fi liberi. Dumnezeu să ne ajute!