Dinlauntru. Cum a deznationalizat PRO TV Romania

Eu îți dau o veste bună: PROTV nu va dispărea, datorită ție. Pentru că, acum mulți ani, cu grijă paternă, a avut grijă să te câștige pe viață. Cu fiecare cuvințel pe care ți l-a spus, cu fiecare sunet din banca de sunete, ți-a mai câștigat un mănunchi de neuroni și încă unul, ca la jocul de go. Prima dată te-a făcut să crezi că vei câștiga, uitându-te la el (fă și tu un bilanț acuma, vezi ce-ai câștigat). După care te-a făcut să crezi că trebuie să te eliberezi de toate lucrurile care te țineau în loc, cum ar fi: credința în Dumnezeu, identitatea ta de român naționalist, încrederea în Biserică, nevoia de onestitate, fidelitatea în căsătorie, cumințenia în adolescență, simpatia pentru PSD, simpatia pentru PDL, simpatia pentru PNL – după caz, idiosincrazia față de lumea suburbană.

Te-a rezolvat. Ai început, timid, să păstrezi pe retină preoți cu coarne de draci, curve rafinate, cocalari, țoape, politicieni, mitocani, îngeri căzuți, droguri, beție și sex, adulter, subcultură, umilință, fantezii cu inorogi generați pe computer, minciună, dans tribal. Ți se par normale, așa-i? Dar să știi că toată televiziunea e o minciună, oricum, deci n-ai greșit prea mult, nu te autoflagela acum. E foarte adevărat că a făcut-o într-un mod profesionist. Excelentă lumina, imaginea, montajul, ambalajul ideilor. Am participat și eu la asta, acum mulți ani, doar atât pot să-ți spun. Deci consolează-te cu asta, de câte ori te simți trădat de o televiziune; dacă o face frumos, fără durere, cu cap merită tot respectul, să știi. Tu te cunoști cel mai bine, vezi ce mai poți recupera din tine, că am impresia că ai început să gândești cu capul tău. Simt. Și să știi că Antena 1 a făcut același lucru. Atât și-a dorit să fie PROTV, că și-a pierdut identitatea, săraca. Dacă mă-ntrebi pe mine, cu toate achizițiile astea din PROTV, ar trebui să-și schimbe sigla, să fie măcar cu mai mult roșu, verde și albastru, ca să-ți facă șederea mai plăcută. Măcar din respect pentru tine, nu? Oricum, sfatul meu e să nu cazi în capcana asta ispititoare de a te lăsa influențat de aparențe. Mie, de exemplu, mi-a spus, acum câțiva ani un producător de la Știrile PROTV că da, și ei fac propagandă politică, dar o fac mai “smooth”, așa. Adică nu așa vizibil. Trebuie să știi asta, e esențial.

Televiziunile sunt niște mărci finanțate de persoane sau grupuri de interese, iar banii vin din politică, pentru că politica decide mersul afacerilor. Mărcile astea cară după ele ce vrea competiția (economică sau politică) să crezi tu. Ține minte faptul că dincolo de mărci, de securiști, mafioți, jagardele, moguli sau dictatura măsurătorilor, există niște oameni minunați. În toate, dar toate televiziunile, de la cea mai josnică la cea mai fruntașă, sunt oameni minunați. Oameni care te respectă, care gândesc ca tine, oameni de la care poți învăța, care-ți pot deschide mintea, dacă vrei să caști ochii. Gândește-te mereu când îți vine furia și ura, că nu sunt sentimentele tale. Gândește-te că există mereu niște oameni acolo, care n-au nicio vină. Fă-ți o selecție de programe cu care te simți bine, nu te lua după ce apare într-un colț de ecran, nu te rușina să recunoști că-ți place ceva, dacă ai motivele tale pentru care-ți place, atâta vreme cât nu te transformă într-un țuțăr. Nu te rușina să privești emsiuni naționaliste, că nu e nimic rău în asta. Nu te lăsa vaccinat cu imagini cu care, în forul tău interior, nu ești de acord; vor ajunge normă, în scurt timp vei coabita cu groaza, cu moartea, cu pornoșagul, cu minciuna, cu blasfemiile. Nu te rușina să recunoști că-ți place discursul cuiva care sună altfel decât al majorității, fiindcă democrația e ca televiziunea: o minciună frumoasă. Oamenii care schimbă lumea întotdeauna sunt minoritari. Dacă îți place literatura poți să-l citești pe Ibsen, să știi. Sau pe Orwell, e alegerea ta. Schimbă canalul dacă vezi țâțe, manipulare, propagandă, erezie, furie și umilință, chiar dacă toate astea au paiete și podele strălucite și vecinii, șeful sau soacra stau ciorchine pe ele.

Ți-aș mai spune multe, dar iar mă lungesc. Doar un sfat vreau să-ți mai dau: când mai vezi titluri despre PROTV și Antena 1, du-te direct la comentarii, jos de tot; conținutul articolelor nu e important. Ai aici un exemplu și aici și aici. Vezi, că se simte, imediat dibuiești discursul de postac – cu ăștia nu-ți pierde timpul (oricum, zilele astea postacii nu mai au spor din cauza dezăluirilor de subsol, pe bandă rulantă). Dacă n-ai timp îți fac, totuși, un mic rezumat:

“Buftea, pe care o transformasera intr o lume paralela plina de betivi, curvari sau curve, oameni lipsiti de scrupule capabili sa calce pe cadavre. Nu aveti idee ce cocina e acolo. Toti fura, si as avea cateva exemple…”
“Mona Segall, în calitate de Producător General, coordona cu mână de fier echipele care au constituit, de-a lungul anilor, o adevărată fabrică de audiență și de bani pentru PRO TV.”
“Am ales Antena 1 pentru ca avem aceeasi viziune despre ce inseamna spectacol, show, entertainment, televiziune si am convingerea ca impreuna vom crea cea mai mare platforma de divertisment de pe piata.” (Mona Segall)
“Chiar daca pana acum a insemnat pentru noi competitie, nu am putut sa nu admir  intuitia si rezultatele muncii acesteia. Productiile Monei au reprezentat mereu un impuls pentru noi, o competitie sanatoasa.” (Sorin Alexandrescu, șef la Antenă)
“Cu siguranta ProTV pregateste si productii noi care vor intari imaginea de inovator si trend-setter pe piata media din Romania.”
“Hmmmm…pana la urma o sa fiu obligat sa ma uit la antene…ptiu, drace, rau am mai ajuns! Nici macar nu pot sa ma uit HD! Alo, domnu’ Voiculescu, daca ne fortezi sa tragem apa alaturi de tine la Intact, macar sa tragem apa HD!”
“eu sigur nu o sa ma uit la closetele varanului, asta e, o sa ma uit la primatv, luktv este un post destul de interesant ci celelante televiziuni inafar de haznale intacte.”
“Te întreb pe tine doar: ai lucra pentru Trustul Intact? Jurnalist anti-Intact: – În situația de față spun nu, însă dacă aș fi activat în alt domeniu, de pildă în divertisment, cum este cazul despre care vorbim – probabil că aș fi răspuns da.”

Vezi ce concluzii tragi tu, dragă telespectatorule.

Aș vrea să închei rugându-te să nu uiți că ai în jur numai ipocriți. Dacă ai fi o muscă pe umărul managerilor din ambele locuri, ți-ai da demisia de la meseria ta de telespectator, crede-mă. Că să-ți spun de ce: i-ai vedea pe proteviști cum așteaptă înfrigurați cifrele de audiență, pentru că în realitate, în fiecare zi se simt atacați de competitorii lor, dar nu recunosc. I-ai vedea cum tremură la fiecare succes al Antenei, la fiecare emisiune bine făcută (că sunt și de-astea), la gândul că l-ar putea avea pe Negru. I-ai vedea cum jinduiesc după salariile cu care îi plătește Antena pe oamenii veniți din PROTV. I-ai vedea pe anteniști cum își storc creierii să creeze produse ca la PROTV. I-ai vedea cum își doresc să aducă, dacă se poate, pe toată lumea din partea ‘ailaltă, la ei, nu se știe exact de ce. I-ai vedea cum își doresc să învețe și ei să fie “smooth” Nici unii, nici ceilalți n-o să-ți dezvăluie chestiile astea, să știi.

De-aia zic, stai calm și așteaptă să se schimbe sigla, ca să te uiți la emisiunile Monei Segall. Nu te supăra pe ea. Apreciază că s-a pus cu toată ființa și echipa ei în slujba salvării reputației Grupului Intact, grup românesc. E un act de generozitate pe care ai să-l înțelegi altădată, într-o bună zi, când va veni vremea.

Succes!

Autor: Dorothéa Ionescu Vânău

Sursa foto: Mediafax Foto/AFP/SERGEY GAPON

Vezi si: 

Un nou experiment Pitesti: televiziunea iti spune cum sa gandesti. Un insider din media vizuala descrie mecanismul antiortodox

 Sursa: http://politica.ro/2014/04/27/draga-telespectatorule-2/

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Rusalii – Pogorârea Sfântului Duh

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13,8)
 

Iubiţi credincioşi,

“Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism.
Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11).Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8 ) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: “Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori în limbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de “limbă” sau de “limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi numite “limbi”, cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o rînduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.
Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.

Părintele Profesor Ilie Moldovan: De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în graiul şi sufletul românesc.

Etnogeneza.

De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc.

Ceea ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă, susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului, cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”, transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea adevărată”, în vederea realizării prin împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei. Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem „etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc.

Limba română privită în perspectiva sintezei daco-romane. Creştinismul nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie, noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară. Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor, deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea „dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus, din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit, încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare.

Liturghia cosmică.

Prezenţa divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului. Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui” din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer, ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic, este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului, înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden, s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe formative din cele mai importante.

O degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit, paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.

- fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi pământ străbun.

Un nou experiment Pitesti: televiziunea iti spune cum sa gandesti. Un insider din media vizuala descrie mecanismul antiortodox

O poveste adevărată

În 1985, când aveam aproape 11 ani, Ceaușescu mergea la promenadă cu Gaddafi și se pupau frățește la televizor. Televiziunea Română prezenta în jurnal encomioane nesfârșite în care zâmbetul tâmp al lui Ceușescu făcea casă bună cu outfiturile excentrice ale lui Gaddafi (cine își mai aduce aminte, știe despre ce vorbesc). În 1986, Americanii atacau Tripoli la ora 7 pm trecute fix, cu un bombardament programat cu rigoare de ceasornicar, ca să coincidă cu începerea jurnalelor de știri. Televiziunile fuseseră anunțate, așa că pandemoniul libian a fost LIVE pe toate televizoarele Americii și în feed-urile agențiilor de știri. Poporul american și-a văzut inamicul pulverizat de cea mai mare putere a lumii.

Ăsta a fost primul bombardament din istorie creat astfel încât să arate ca un reportaj TV, ba chiar pentru a fi un reportaj TV, zice Volkoff: inversiune interesantă a importanței relative a realității și a imaginii sale: e întrucâtva ca și cum grecii ar fi făcut războiul din Troia numai pentru ca Homer să poată scrie Iliada. Zis și făcut, Ulise a ajuns cu bine la destinație, fiindcă Reagan a ieșit la două ore după bombardament cu un Mesaj către Națiune care a fost, de asemenea, difuzat la scară națională, pe toate undele posibile. Cine are timp să-l citească se va minuna de precizia cu care mesajele-cheie au fost meșteșugite și puse în relație cu regia nimicirii inamicului. Ba, mai mult, presa vremii continuă povestea, așa cum a fost programat; iată un articol apărut în The Guardian a doua zi, în care citim că asta a fost dorința poporului american și iată și coperta revistei Time, ilustrată cu o fotografie care nu e decât un frame din odiseea TV a bombardamentului. Nu poate nimeni să acuze Time sau The Guardian că nu și-au făcut datoria; problema e că și-au făcut-o în paradigma indusă de americani.

Un jurnalist care-și face meseria, sapă până e sigur că a înțeles despre ce scrie, cum scriam în alegoria mea fantasticoidă, din care înțelegem că nu mai rămâne nimic din adevăr, dacă îl căutăm în spațiul public. Povestea de mai sus este despre doi americani morți într-o discotecă, pentru care a suferit jumătate dintr-o Capitală și, mai apoi, un întreg popor (ani mai târziu, Libia a făcut plăți compensatorii de un miliard și jumătate de dolari pentru rudele victimelor americane).

Fascismul invers

Cam același lucru se întâmplă, făcând schimbările de rigoare, cu valul de radicalism fără gnoză care, bălăcărind ortodoxia în fel și chip, îi întoarce pe români împotriva propriei lor națiuni. Ortodoxia a devenit, din singura valoare care ne-a ținut uniți peste secole, inamicul poporului. În spațiul public de la noi, ortodoxia e un personaj colectiv format din curve, nebuni, bigoți, apostați, schizoizi și, în general, un fel de pâclă amorfă care cade în adorație în fața unor “hoituri”. Asta spune, cel puțin, media, de ani de zile într-un ritm încet, dar sigur. Media care programează bombardamentele în prime-time ca să ne prezinte “inamicul” fără să ne lase privilegiul de a spune că nu suntem de acord. Influența ei penetrează conștiințelor câte o idee străină fără ca eul subiectului să participe la aceasta direct și imediat (tot de la Volkoff cetire).

Pentru exemplificare, să ne delectăm cu un intermezzo de un lirism covârșitor, care a circulat pe Internet: Vă propun să facem toți, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri în care au fost implicați preoți. Ideal este sp fie scandaluri sexuale, dar putem băga și altfel de lucruri: bătăi între popi, înjurături, tâlhării etc. Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, înregistrări audio… ce aveți voi… și vă linkuiți toți la materialele făcute de ADS București despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie – popa Irineu. (Citatul este atribuit redactorului șef al ediției de seară a unui cotidian quality care, potrivit SNA, avea zeci de mii de cititori în epoca din care provine acest mesaj.) E o altă definiție a Fenomenului Pitești.

Interesant este că ateii, agnosticii și teiștii noștri își exercită dreptul de a exprima opinii numai când e vorba de ortodoxie și creștini ortodocși. N-am auzit mai pe nimeni să ia în deșert tradiționalismul musulman, fundamentalismul iudaic sau, de pildă, pietismul protestant. De catolicism nici nu mai vorbim. Și atunci, poate ar fi și mai interesant să înțelegem de ce. Mai mult, în nicio țară ortodoxă pundiții nu-și bat atât de literalmente joc de singura valoare care trece prin toate măruntaiele poporului. Pentru că pundiții noștri nu știu, de fapt, ce este ortodoxia și, dacă n-o înțeleg, atunci nu e bună. Se simt agresați în forurile cele mai intime de simplitatea dezarmantă a unor oameni care recunosc, cu zâmbetul pe buze, că ar muri oricând pentru Hristos. Le e ușor să clameze corectitudinea politică în ce privește respectul pentru credința altor neamuri, în timp ce pot terfeli fredonând manele credința propriului neam.

Efectul fascismului invers este, însă, dincolo de frica generalizată de a mai recunoaște că avem nevoie de duhovnicie, impotența de a mai identifica atacurile gratuite și continue la credința noastră. Încetul cu încetul, fascismul ăsta invers ne transformă pe toți în supușii noului Hitler, care ne mesmerizează conștiințele, din spatele microfonului. Majoritatea vocilor care stâlcesc ortodoxia o fac fiindcă nu au curajul să recunoască faptul că sunt ortodocși și se duc cu valul, din frică în frică, până ajung să creadă că ceilalți au dreptate.

Îmi aduc aminte cum îmi țineam crucea ascunsă sub maioul alb, când mă schimbam la ora de sport, în școala comunistă în care învățam. Aveam șapte, opt, nouă ani și trebuia să conștientizez că părinții mei pot suferi dacă declar că postesc. Aveam 10, 11, 12 ani când trebuia să înfierez capitalismul pentru că promovează “oligarhia financiară” și “exportul de capital” deși știam că, în România, capitalismul există, dar nu pentru căței. Îmi venea să plâng de neputință, dar nu aveam voie. Trebuia să mă feresc, adică să mint prin omisiune.

Cum putem scăpa de Apocalipsă

Urmărind spectacolul cu “fuga” fetei de 15 ani, mi-am dat seama că ne îndreptăm spre aceeași minciună. Mari și mai mici jurnalști, pundiți, bloggeri și foste vedete arată cu degetul, judecă și disecă o poveste pe care nu o înțeleg decât umoral, aducând argumente dintr-o zonă gri, care nu e nici cunoaștere, nici motivație personală. Ei sunt radicalii fără gnoză, deținuți ai propriei închisori care nu sunt capabili să înțeleagă că există copii care țin post și se mărturisesc fără a fi târâți de nimeni, nicăieri. Nu înțeleg că n-au cum să înțeleagă nici cu instrumente raționale dorința unei fete care simte agresiunea lumii, atâta vreme cât ei aplică legea seculară într-o lume guvernată de legile Sfinților Părinți, pe care nu o cunosc, fiindcă nu s-au documentat. Ortodoxia e un mod de viață în care se aplică liberul arbitru; o viață care începe cu botezul, nu cu alte momente și schițe, cum și-ar dori, în ignoranța lor candidă, preopinenții acestei apocalipse. Cu siguranță că dacă ar citi, măcar, nițică bibliografie, cu toții am avea șansa să amânăm apocalipsa.

Breviarul declarațiilor curente

“Duhovnicul ar trebui achetat pentru corupere de minori.”

“Cei mai vulnerabili copii sunt copiii inteligenți – au încredere în oameni.” (sic!)

“Când vă duceți copiii la spovedanie, duceți-vă cu ei de mână, nu-i lăsați singuri cu popa, că cine știe ce le bagă în cap.”

“[…] jurnale tv lacrimogene și emotionante, dedicate, zilnic, disparitiilor de adolescente nebune.” (sic!)

“în timpul vizitei, anchetatorii au făcut mai multe fotografii şi au stat de vorbă cu călugării pentru a lămuri care a fost traseul exact al fetei în cele două zile petrecute la mănăstire.”

“Fugara a revenit cu Poliția la călugării din munți.”

“Biserica trebuie să se conformeze unor canoane ale societatii.” (sic!)

“Trebuia chemat un psiholog, să instituționalizăm situația asta!”

(Toate citatele aparțin unor foști și actuali jurnaliști, șefi de agenții de presă, deputați, bloggeri, medici, purtători de cuvânt care au vorbit la televiziunile de știri, în edițiile online sau live TV ale ziarelor quality.)

Autor: Dorothéa Ionescu Vânău

Sursa foto: Mediafax Foto/AFP/SERGEY GAPON

Sursa: politica.ro

Parintele Dumitru Staniloae: Sambata, ziua mortilor - Duminica, Ziua Invierii si a vietii fara de sfarsit.

Vechiul Testament nu traieste sub lumina Invierii. Pentru el, invierea e doar o speranta nelamurita (Iez. XXXVII), nu e un fapt implinit in Hristos ca un temei sigur al invierii tuturor. De aceea el traieste in cadrul creatiei cu o viata supusa mortii, sau descompunerii tuturor trupurilor individuale. Moartea e sfarsitul fiecarui trup omenesc si a tuturor formelor ce apar in lume. Vechiul Testament nu cunoaste decat ziua Sambetei, care reprezinta sfarsitul oricarei forme individuale materiale a creatiei.

E drept ca moartea, sau descompunerea trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de Duhul Lui, deplin spiritualizate.

Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.

Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur, crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau "bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu. Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi incoronat prin cel desavarsit.

Dar din vina stramosilor darul mai mic care putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare, n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a inceput Dumnezeu a face".

In primul rand aceste cuvinte arata ca a pus un hotar lumii create; Dumnezeu nu merge la infinit cu creatiunea, sau cu aducerea la existenta a lucrurilor care nu sunt din veci, ci au fost incepute sa fie facute. Iar daca lumea e finita si are un inceput, nu poate avea in ea nemurirea formelor ei individuale, adica sursa infinita de viata. In al doilea rand, tot prin aceste cuvinte se arata ca Dumnezeu nu continua sa lucreze in lumea aceasta, care nu e nemuritoare prin ea insasi, ca in planul vietii nemuritoare, ci numai prin lucrarea Lui. Ci El s-a odihnit de lucrarea lui referitoarea la creatiune.

Desigur ca aceasta "odihna" a lui Dumnezeu nu e o odihna in toate privintele. Dumnezeu continua sa fie viu, iar aceasta nu inseamna numai o lucrare in planul necreat, in relatiile iubitoare intertreimice, ci si o lucrare prin energiile Sale necreate asupra creatiunii. El implineste lucrarea de conducere a lumii, de ajutorare a tuturor celor ce fac voia Lui, de purtare deosebita de grija a poporului Israil, de pregatirea prin el si prin proorocii ridicati din sanul lui, a venirii Fiului Sau, a primirii Lui de catre oameni, a invierii Lui ca temelie a ridicarii intregii creatiuni la invierea si viata de veci.

Dar insasi invierea Fiului Sau ca om nu o savarseste Dumnezeu de la inceput, caci nici trimiterea Lui ca sa se intrupeze ca om nu o implineste de la inceput. El se retine inca de la fapta aceasta. El "se odihneste" si in privinta aceasta lumea traieste de aceea inca in orizontul mortii, in care intra dupa caderea in pacat, sau dupa desfacerea de Dumnezeu. "Odihna" lui Dumnezeu are si ea atat un semn negativ, cat si unul pozitiv. Sensul negativ consta in retinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediata a creatiei la starea invierii,- sensul pozitiv sta in pacea launtrica a iubirii intreolalta a celor trei Persoane dumnezeiesti.

 

La Mănăstirea Poarta Albă, ctitorie a Cuviosului Părinte Justin Pârvu, a fost sfinţită Troiţa Robilor de la Canal

Duminică 1 iunie 2014, de ziua Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful, a avut loc sărbătoarea hramului Mănăstirii de la Poarta Albă Galeşul – mănăstire ctitorită în 2012 de Părintele Iustin Pârvu întru veşnica pomenire a deţinuţilor politici din lagărele Canalului.
Înaintea Sfintei Liturghii, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a sfinţit Troiţa Robilor de la Canal, pe care cu ajutorul lui Dumnezeu am ridicat-o pentru lupta, suferinţa şi biruinţa deţinuţilor politici care au trudit şi au murit în lagărele de exterminare ale Canalului între anii 1949 – 1955. Pe lângă IPS Teodosie au participat la slujbă un sobor de preoţi şi ieromonahi între care Pr. Ştefan Neicu (duhovnicul Mănăstirii Poarta Albă), Pr. Leonid Nica şi Pr. Ioan Şişmănian sosiţi de la Petru Vodă. Sfinţirea a început cu slujba aghesmei mici cu care apoi a fost stropită Troiţa.
Liturghia a fost slujită în altarul de vară de acelaşi sobor de preoţi în frunte cu episcopul. IPS Teodosie a ţinut un cuvânt puternic şi mobilizator pe care sutele de credincioşi sosiţi la Poarta Albă l-au primit cu inimile deschise şi bucurie. Sfinţia sa a spus:
„Dumnezeu l-a ales pe Pr. Iustin Pârvu să fie el cel care a pus aici temelie pentru Mănăstire întru pomenirea tuturor celor jertfiţi la Canal. Apoi pentru cei de la Periprava unde s-a obţinut loc şi se va face Mănăstire... Iată, aici este pentru noi un sanctuar al nostru, al tuturor. De aceea astăzi am venit şi trebuie să ne aducem aminte cât de mult l-a iubit Dumnezeu pe Pr. Iustin...
Iubiţi credincioşi ne-am aflat astăzi aici, în acest loc de jertfă. Am pomenit şi pe Pr. Iustin şi pe toţi ceilalţi. Trebuie să înţelegem că suferinţa aduce lumină şi că lumina ne uneşte cu cerul şi cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este lumină. Suferinţa curăţeşte, purifică sufletul şi trupul. De aceea din rănile multora din cei ce au suferit, ale tuturor martirilor, au răsărit cununi de lumină, care sunt cununi de viaţă veşnică. De aceea sunt cele mai strălucite cununile mucenicilor, mai strălucite decât ale ierarhilor, ale cuvioşilor şi drepţilor. Să înţelegem că această suferinţă ne uneşte cu jertfa Lui Hristos. Aşa s-a îmbrăcat Hristos în lumină după ce a trecut prin jertfă. Aşa nădăjduim că s-au îmbrăcat şi se vor îmbrăca cei ce au suferit pentru Hristos, pentru adevăr, pentru credinţă, în închisori, în lagăre, în deportări.
De aceea vă invit şi vă spun că în sâmbăta Rusaliilor trebuie să fac Liturghia aici şi să-i pomenim pe toţi cei care au suferit la Canal pentru că sunt sute şi mii de oameni. De aceea pe toţi care doriţi să fiţi părtaşi la rugăciunile celor care se roagă pentru noi – pentru că noi suntem convinşi că mulţi dintre ei se află în slava Lui Dumnezeu – vă chemăm să îl pomenim din nou pe Pr. Iustin, Pr. Calciu, Pr. Făgeţeanu, Pr. Băbuş, Pr. Boghiu, Pr. Stăniloaie, Pr. Galeriu, pe toţi cei care au trecut prin închisori, prin lagăre, şi deportări...
Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne primească rugăciunea de astăzi şi să ne facă şi nouă parte de raze de lumină din lumina celor care au suferit pentru credinţă, pentru neam şi pentru ţară. Să ne cheme Dumnezeu şi pe noi la bunatăţile pe care Le-a pregătit celor ce s-au jertfit pentru El. Amin.”
După Sfânta Liturghie a urmat parastasul Părintelui Iustin Pârvu care pe 1 iunie 2012 s-a aflat la Poarta Albă alături de mulţime de credincioşi punând piatra de temelie a viitoarei Mănăstiri. În timpul parastasului, prin grija maicii stareţe Eleodora, s-au împărţit prosoape şi batiste tuturor participanţilor ca semn de aducere aminte a pomenirii. A urmat masa şi diverse discuţii între participanţi.
Amplasată între Biserica Mănăstirii şi altarul de vară, Troiţa este de acum înainte loc de închinare pentru toţi pelerinii ce vizitează Mănăstirea. Inscripţia ei conţine şi versurile poeziei „Canalul” scrisă de Andrei Ciurunga, documentul poate cel mai edificator pentru conturarea dimensiunii suferinţelor îndurate de către deţinuţii politici din toate lagărele Canalului.
În pustiul dobrogean, gropile comune de la Canal ascund încă osemintele a câtorva mii de mucenici. În numele acestora am ridicat Troiţa pentru ca mormintele lor neştiute să fie străjuite simbolic de o cruce. Pentru cei tineri nădăjduim ca Troiţa să fie un îndemn spre neuitarea suferinţelor cauzate de regimul comunist şi un prilej de constantă aducere aminte a robilor martiri care, luptând pentru ţară, neam şi cruce, au împlinit măsura absolută a creştinătăţii care este jertfa.

Cezarina Condurache

 Sursa: http://www.fgmanu.ro/continut.php?sectiune=Manifestari#543

Cuviosul Iustin Popovici: “Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane"

“Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.

Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu.

„Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? – Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om.

Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.

De unde atata arianism astazi? De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul.
Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde.
Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului.

Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului – esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”.