Aleksei al II-lea si Teoctist. Accident sau asasinat?

Un Mercedes negru a adus trupul neinsufletit de la Catedrala Hristos Mantuitorul la Catedrala Epifaniei din Moscova, acolo unde si-a dorit patriarhul sa odihneasca. La fel ca in cazul Patriarhului Teoctist din Romania, enigmele mortii lui Aleksei al II-lea nu s-au dezlegat inca.«Era un om luminat»Peste 80.000 de rusi au trecut pe la catafalc pentru a-i aduce Intaistatatorului un ultim omagiu. Peste 6.000 de politisti au vegheat la pastrarea disciplinei. Sicriul era acoperit cu trandafiri albi. Patriarhul a ales Catedrala Epifaniei (Bogoiavlenskii Sobor) fiindca acolo, pe 10 iunie 1990, a fost intronizat. Acolo ii placea cel mai mult sa faca liturghia si sa tina predici. A condus Biserica Rusa timp de 18 ani. La inmormantare au asistat presedintele Dmitri Medvedev si premierul Vladimir Putin. Aflat la Erevan, Putin a spus ca “este o mare pierdere. A fost un om luminos”. Medvedev si-a intrerupt vizita din India si si-a anulat calatoria in Italia. Printre marile personalitati se afla si regizorul Nikita Mihalkov. Au venit presedintii din statele prietene cu Rusia: Belarus, R. Moldova, Serbia, Armenia. Din Ucraina a venit sa se reculeaga Viktor Ianukovici, presedintele pro-rus al Partidului Regiunilor. Liturghia de inmormantare a fost oficiata de mitropolitul Kirill de Smolensk si Kaliningrad, actualul gardian interimar al tronului patriarhal. El era insotit de 200 de episcopi si alti prelati. Au fost alaturi Bartolomeu I, patriarhul ecumenic al Constantinopolului, dar si doi reprezentanti ai Vaticanului – cardinalul francez Roger Etchegaray si cardinalul german Walter Kasper. Bartolomeu I este adevaratul succesor temporar al patriarhului rus. Biserica Ortodoxa Romana a fost reprezentata de Patriarhul Daniel. “Vrednicul de pomenire Patriarh Aleksei al II-lea s-a dovedit a fi si un mare promotor al cooperarii intercrestine si al dialogului interreligios. Activitatea sa in cadrul organizatiilor ecumenice internationale – Conferinta Bisericilor Europene, al carei presedinte a fost mai multi ani – dovedeste deschiderea sa spre o mai buna cunoastere reciproca a crestinilor apartinand diferitelor confesiuni, dar si dorinta de apropiere si cooperare dintre Bisericile crestine in societatea de azi”, se spune in mesajul Patriarhului Daniel.Aleksei Mihailovici Ridigher – dupa numele de mirean – s-a nascut la 23 februarie 1929 la Tallin, Estonia. Cand a fost tuns in monahism, a primit numele Aleksii. Numele lui va fi pomenit timp de 40 de zile in 12 limbi straine, folosite in toate bisericile ortodoxe din lume. Patriarhul Aleksei al II-lea are meritul enorm ca a reactivat biserica pravoslavnica din Rusia si a reunificat bisericile rusesti din strainatate. El l-a convins pe Dumnezeu sa puna umarul pentru reconstructia imperiului rus. Asa se explica incompatibilitatea afisata fata de Vatican si respingerea agresiva a unor biserici nationale, care doreau sa se reactiveze in teritoriile cotropite de Stalin. In anul 1994, el a pus prima caramida la temelia fostei catedrale Hristos Mantuitorul, construita din donatii publice in secolul al XIX-lea, ca un omagiu adus eroilor cazuti in lupta cu armata lui Napoleon Bonaparte. Generalul Riudigher, care a participat la razboiul din 1812, era strabunicul lui Aleksei al II-lea. Stalin a dinamitat catedrala in 1931. Dupa moartea lui Boris Eltin, Aleksei al II-lea a gasit toata intelegerea in programul de re-crestinare al dreptcredinciosului Vladimir Putin. Asa cum se intampla de obicei, in jurul unor asemenea prelati se tes tot felul de legende care contin adesea si mult adevar. Imediat dupa anuntarea mortii, Credo.ru si alte ziare rusesti au anuntat ca Aleksei al II-lea ar fi fost vineri 4 decembrie, cu o zi inaintea mortii, la Kremlin, unde a oficiat o liturghie.Crima sau accident cardiacCredinciosii spun ca patriarhul se simtea foarte bine, deci nu avea mina unui om care urma sa moara peste putin timp. Asa a aparut varianta accidentului rutier, iar de-aici pana la asasinat nu mai era decat un pas: patriarhul era un conservator, iar ecumenistii nu ar mai fi avut rabdare sa plece in mod natural. Fata defunctului a fost mereu acoperita cu un voal alb, motiv de alte banuieli din partea supusilor, dar asa este traditia ortodoxa. Patriarhul a fost de doua ori in moarte clinica. A suferit un atac de cord in 2002, la Astrahan, si s-a tratat un an intreg. Pe 25 aprilie 2007, in timpul inmormantarii lui Boris Eltin, a facut un al doilea atac de cord. Atunci s-a internat in Elvetia, in stare foarte grava. La fel ca acum, Patriarhia de la Moscova a pastrat prea multa vreme tacerea. La fel ca in jurul mortii lui Teoctist, inca se asteapta rezultatele oficiale oferite de o comisie medicala cu privire la motivul decesului. Faptul ca Teoctist a ajuns pe masa de operatie fara o pregatire prealabila si ca anestezistul ar fi venit la lucru dupa o paranghelie crunta nu par sa mai deranjeze pe nimeni, dupa ce comisia medicala a dat un comunicat greu de sensuri. Teoctist s-a operat de prostata si a murit de… inima. Pentru Aleksei al II-lea se asteapta inca un raport medical. Din cauza secretomaniei, rusii obisnuiti nu mai cred in varianta oficiala. La fel ca romanii.Afacerile si tentatiile ecumenismuluiSincretismul religios se manifesta tot mai agresiv si in Rusia, iar Kirill este vazut ca principal sustinator al ecumenismului. Biserica devine tot mai importanta in Rusia, dupa prabusirea comunismului. Unii l-au acuzat pe Teoctist de colaborarea cu legionarii sau cu Securitatea. Rusii sustin ca Aleksei al II-lea a fost racolat din anul 1958, cu numele de cod Drozdov. Preotul Gleb Iakunin, disident si aparator al drepturilor omului, care a studiat arhivele KGB, sustine ca toti episcopii erau racolati de serviciile secrete. “Toti erau informatori, dar Aleksei excela. Era foarte activ in exercitarea acestei profesii”, spune Iakunin. Ksenia Dennen, sefa Institutului Kestin de la Oxford, crede ca era ceva normal. “Era singurul mod in care Biserica putea supravietui ca organizatie legala”. Pe langa mitropolitul Kirill, printre pretendenti la tronul patriarhal ar mai fi mitroplitul Kliment de Kaluga, mitropolitul Filaret de Minsk si arhiepiscopul Feofan de Stavropol. Cand prelatii au inceput sa cante “Vesnica pomenire!”, Kirill a lesinat. Are 62 de ani. Dupa numele de mirean Vladimir Mihailovici Gundiaev, mitropolitul Kirill are aura unui ecumenist sadea. S-a nascut la Leningrad, la 20 noiembrie 1946. Ii plac afacerile si nu le ocoleste pe dreptcredincioase, fiind foarte cunoscute relatiile sale cordiale cu Lidia Mihailovna Leonova, fiica unui activist din Leningrad. Fiindca se cunosc de 30 de ani, pe numele ei s-au inregistrat mai multe firme. El era un fel de “ministru de externe” al Patriarhiei Ruse. Astazi, un sinod extraordinar va stabili data alegerii noului patriarh.Viorel Patrichi

GARDIANUL

http://www.gardianul.ro/O-intrebare-cutremura-Rusia-cine-l-a-asasinat-pe-Aleksei-al-II-a-s125851.html

Veghea: Interviu cu fostul deţinut politic Nicolae Purcărea

Ar trebui să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre

Doresc sa îi urez “La mulţi ani” domnului Nicolae Purcărea, meşterul popular din Şcheii Braşovului, care a îndurat 17 ani de temniţă grea. De câte ori merg la dânsul, am impresia că îl văd pe Moş Nicolae. Este o asemănare izbitoare! Şi, ca şi Moşul, îi place să dăruiască şi să se dăruiască copiilor! Cei cărora le-a fost profesor, înţeleg bine ce vreau să spun.

Florian Palas: Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
Nicolae Purcărea: Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dejnădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.
F.P.: Cum învăţaţi poeziile?
N. P.: Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru.
Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.
F.P.: Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
N.P.: Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi peste el şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har.
Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo” îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.
F.P.: Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
N.P.: Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, şi cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.
F.P.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
N.P.: Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Vulcănescu, Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.
F.P.: Vă consideraţi o generaţie învinsă?
N.P.: Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăria câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.
F.P.: Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
N.P.: Exact.
F.P.: Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
N.P.: Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam.
Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia.
Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi naţionaliştii ăştia cartezieni.
F.P.: Care ar fi cea mai mare dorinţă a dumneavoastră în postul Naşterii Domnului?
N.P.: Să-mi dea Dumnezeu să nu păcătuiesc, să mă feresc de rele. Parcă altceva n-aş dori. Ce iese din gura ta, aici e cea mai mare problemă a creştinilor. Armele noastre cele mari sunt postul şi rugăciunea. Dar necazul este că am atâtea ispite pe cap! Cel mai greu e să te abţii de la gânduri, de la tentaţii. De la vorbe. Sunt ispite care ne apar, pe care trebuie să le alungi. Şi apoi, nici nu poţi să te închizi în casă, că uneori aici vin mai mulţi draci decât afară. O mare agresiune ne vine prin televizor. Trebuie să stăm de veghe.

Sursa: Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

Asteptandu-l pe Moş Nicolae!

În seara asta vine Moş Nicole. Bucuria copiilor. Dar oare cine e Moş Nicolae? El este cel care dăruieşte cadouri celor mici, dar în acelaşi timp un apărător îndârjit al dreptei credinţe. Este cel care l-a pălmuit pe ereticul Arie, care nega firea dumnezeiască a Mântuito-rului Iisus Hristos. De la palma pe care Moş Nicolae i-a dat-o lui Arie, a rămas tradiţia ca toţi să pri-mească pe lângă darurile mult dorite (asta doar la cei cuminţi) şi o nuieluşă. Vă doresc tuturor numai bune şi moşul să vă aducă cât mai multe cadouri. Doresc să le mai urez tuturor celor numiţi Nicolae sau Nicoleta bucurii, linişte şi împlinire sufletească!

Sărbători fericite!

Intrarea Românilor în Budapesta

Cu permisiunea tatălui meu, postez un text din nr. 1 al revistei Martyria (care abordează problemele românilor ortodocşi din Harghita şi Covasna), supliment al Veghea-Publicaţie a Generaţiei Neaşteptate.

Intrarea Românilor în Budapesta

Ziua de 4 august (1919) a adus Românilor încoronarea biruinţei de la Tisa. Era una din cele mai mari satisfacţii pe care Providenţa le păstrează pentru popoarele greu încercate, care au dovedit tărie de suflet în urmărirea unei idei drepte şi au ştiut să-şi încordeze braţele şi să nu-şi cruţe sângele pentru izbândirea ei.
La ceasurile şase seara, trupele diviziei întâia de vânători intrau în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. De-a lungul marelui bulevard Andrassy trec coloane lungi de infanterie, cavalerie, artilerie. În inima oraşului, generalul comandant al trupelor din Transilvania primeşte defilarea trupelor. Niciodată un comandant n-a trebuit să facă o sforţare mai puternică, ca să-şi înăbuşe, sub masca severă a şefului, explozia de sentimente ce urcau din inimă, spre a se fărâma în lacrimi. Căci, în decorul grandios al monumentalei străzi budapestane, se întrupa aevea cel mai măreţ vis pe care îndrăznise vreodată să şi-l plăsmuiască o minte românească, revanşa cea mai strălucită pe care şi-o putea lua un neam după o mie de ani de silă, batjocură şi obidă.
În această zi neuitată de patru August, soldaţii români trec în pas de paradă, în cântecul voios al fanfarelor militare, prin inima capitalei maghiare, cucerită de ei în luptă dreaptă. Ei defilează cu bărbăţie, călcând în picioare nu numai pietrele străzilor capitalei, dar şi sufletul trufaşului călău de până ieri. Mut şi resemnat se grămădeşte norodul maghiar pe trotuarele largi, ca să privească spectacolul unic. Este istoria care se desfăşoară răzbunătoare, nemiloasă, fatală. Este semnul vorbitor al unor vremuri noi, a unor rosturi noi. Se prăbuşeşte o clădire pe care un maestru, orbit de trufie, a durat-o pe temelia nesigură a silniciei.
Şi trupele române trec mereu, iar primul lor pas răsună cadenţat, ca un ritm de epopee. Trâmbiţele înalţă spre cer din ce în ce mai vesel imnul lor de triumf. Câte povestesc ele! Câte restrişti ale trecutului, câte veacuri de suferinţă se răzbună în ceasul de faţă!
Comandantul oştirii, înconjurat de statul său major, primeşte defilarea, răspunzând ofiţerilor care salută cu sabia, stegurilor care se pleacă, soldaţilor cari-i aruncă căutături voioase. Dar ochii săi alunecă visători peste peste rândurile soldaţilor, străbat prin prin negura vremilor apuse şi revăd, într-o înşirare tumultuoasă, tot clocotul patimilor şi al zbuciumurilor care se răzbună în această clipă. Sunt umilinţele, împilările şi jafurile de veacuri, inima strivită şi gura închisă cu pumnul, sunt mucenicii înfipţi în ţeapă ori întinşi pe roată, preoţii batjocoriţi şi scuipaţi, cărturarii vârâţi în temniţe ori siliţi să-şi schimbe ţara. Este un trup frumos de voievod viteaz, aruncat pe o câmpie, despărţit de capul în care încolţise întâia dată sămânţa care, udată de lacrimi şi de sânge veacuri de-a rândul, dă astăzi rodul cel îmbelşugat. Este întreaga poveste milenară a neamului martir, care se încheie într-o apoteoză orbitor de strălucitoare. Este ziua hotărâtoare a unui lung proces istoric, care se sfârşeşte, aşa cum trebuie să se sfârşească toate lungile controverse: cu izbânda dreptului şi a dreptăţii.
Comandantul român priveşte rândurile luptătorilor, cum se urmează unele după altele, pe când icoanele se deapănă şi ele din ce în ce mai repede în mintea lui. Zorii roşii se arată la orizont. Sunt scene din sângerosul nostru război. Filmul încremeneşte asupra unei viziuni de amărăciune şi de groază: Turtucaia. Şi mintea măsoară drumul străbătut; el se strecoară printre cimitirele presărate pe creste de munţi, prin văi şi prin margini de păduri, trece prin vadurile râurilor, urmând căile invaziei, străbate Capitala ţării, pângărită de duşman, urmează potecile sângeroase ale retragerii, şerpuieşte prin lunca Siretului, urcând greu peste înălţimile Vrancei şi Oituzului, trece munţii şi se avântă în marş triumfal peste plaiurile scumpului Ardeal, peste Tisa, peste Pusta ungară.
De la Turtucaia, la Budapesta!
A fost lung drumul şi obositor, ca toate drumurile care merg în suişuri, presărate la tot pasul cu piedici ce trebuiesc ocolite, ori împinse laoparte. Dar ajunşi pe culme, ce privelişte măreaţă! Ce prăpăstii înfiorătoare lăsate în urmă, ce colţi răpoşi trecuţi!
De la Turtucaia, la Budapesta!
Este drumul de la înfrângere la biruinţă, de la umilire la mândrie, de la catastrofa care ameninţa viitorul unui neam, până la sărbătoarea măreaţă a învierii.
Cele din urmă şiruri au trecut. E seară. Bulevardul Andrassy se goleşte încetul cu încetul. Tăcută, mulţimea maghiară se împrăştie cu inima grea, cu mintea îmbulzită de gânduri şi sentimente potrivnice. Bucuria mântuirii de visul rău al tiraniei roşii se amestecă cu amărăciunea orgoliului naţional călcat în picioare. Iar armata cuceritoare se îndreptează spre cazărmile ungureşti cu conştiinţa împlinirii uneia dintre cele mai grele şi covârşitoare misiuni.
Soarele apunea, presărând o pulbere aurie peste turnurile şi cupolele metropolei maghiare. Deasupra cetăţuii lui Soliman, deasupra Burgului habsburgic, deasupra Parlamentului şovinismului unguresc, fluturau falnic culorile naţionale ale steagului românesc.
Se sfârşeşte o zi mare. O zi care va rămâne în istoria neamului, strălucind cu lumina ei orbitoare peste veacuri.
Budapesta a fost cucerită de armata românească!
Eram, între toţi aliaţii noştri, singurii, pe care Dumnezeu îi învrednicise să cucerească prin luptă capitala duşmanului lor de căpetenie. Ceea ce nu fusese îngăduit marilor noştri prieteni, ne fusese nouă, celor mici şi crud încercaţi. Englezii nu şi-au putut plimba caii pe sub Poarta Brandemburghează a Berlinului şi pe sub teii din Unter den Linden. Francezii nu şi-au putut face armele piramidă pe terasa castelului de la San-Souci, de unde spiritul lui Voltaire stăpâneşte ironic peste armura greoaie a Postdamului prusac. Nici Italienii n-au izbândit să sfărâme cu paturile puştilor ipocrita maximă: Justitia est regnorum fundamentam, înscrisă ca o ironie pe poarta Hofburgului vienez.
Ne-a fost dat nouă, urmaşii iloţilor valahi, să avem satisfacţia supremă de a răzbuna umilinţele şi suferinţele atâtor generaţii de strămoşi, să putem intra ca stăpâni în capitala trufaşului opresor, şi, ţinându-l îndoit sub genunchiul nostru, să-l silim să recunoască venirea vremurilor noi: “Când visurile sunt întrupate, iar nedreptăţile de veacuri răzbunate”.
(fragment din volumul I al monumentalei lucrări a istoricului Const. Kiriţescu „Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-1918”)

Actul Unirii

Actul Unirii cu Basarabia
Votat de Sfatul Ţării la 27 martie St. V. 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

Acesta este mesajul de tramsmis de elevii Colegiului National "Unirea", BRASOV

Sarbatoarea nationala a Romaniei nu ne bucura, ne doare!

Prezent la incheierea campaniei electorale UDMR, care a avut loc marti seara la Targu Mures, Marko Bela a tinut un discurs in care estima victoria maghiarilor la alegerile din 30 noiembrie, exprimandu-si, pe langa asta, totalul "dezgust" fata de ziua de 1 Decembrie, Ziua Romaniei.

La manifestarea centrala de inchidere a campaniei electorale a UDMR, ce a avut loc marti seara, la Sala Sporturilor din Targu-Mures, au participat peste 6.000 de personae. Liderii maghiari fiind foarte multumiti de prezenta atator oameni, si-au exprimat inca o data dorinta ca maghiarii sa fie uniti.

"Am fost foarte multi si suntem foarte multi, ceea ce inseamna ca vrem sa fim impreuna si la sarbatori si cu ocazia votului, sunt convins de acest lucru", a declarat liderul UDMR.

Discursul sustinut de Marko Bela in limba roamna a fost unul foarte pasnic, liderul maghiar vorbind despre necesitatea unificarii comunitatilor maghiare.

Dupa discursul in limba romana a urmat si cel in limba maghiara, in care Marko nu a mai fost atat de diplomat in declaratiile sale. Acesta si-a manifestat profunda "dezamagire" fata de sarbatoarea romanilor de 1 Decembrie.

"Trebuie sa intoarcem roata istoriei. Sa fim uniti in orice clipa pentru viitorul nostru si al copiilor nostri. Ne doare Trianonul, dupa alegeri e sarbatoarea nationala a Romaniei, dar evenimentul nu ne bucura, ne doare, pentru ca acea intorsatura a istoriei a insemnat 70 de ani de agonie. Nimeni sa nu ne ceara sa ne bucuram de aceasta zi, dar o respectam", a declarat Marko Bela.

Liderul maghiar a sugerat insa multimii ca partidul sau si comunitatea maghiara nu ar trebui sa fie intristati de Ziua Romaniei, pentru ca maghiarii o vor sarbatorii cu o victorie la alegeri.

In incheiere, liderii maghiari prezenti la manifestare au linistit electoratul maghiar cu promisiunea ca autonomia teritoriala si culturala a maghiarilor este ca si infaptuita.

"In 18 ani, am obtinut drepturi care constituie parti ale deciziei autonome. Acest drum trebuie continuat si trebuie sa obtinem cele doua forme de autonomie, cea culturala, care este etnica, si cea teritoriala, care nu este etnica, dar care se completeaza reciproc", a declarat senatorul Gyorgy Frunda, prezent la manifestarea de la Targu Mures.

Autor: Alexandra Grindean