Anexa I – Despre Sfîrşitul lui Sofronie Vîrnav
Deci, acum, voind eu să închei şi pre această sfântă carte, găsesc de cuviinţă ca să arăt, măcar cât de în scurt, mai întâi, şi pentru sfârşitul [306r] monahului Sofronie Vârnav, despre carele foarte de multe ori am mai grăit, puţină istorisire. Deci, să se ştie: că dupre cum am priimit ştiinţile, el după arderea Sfintei Monastiri Neamţului, eşind şi mergând pre la Bucureşti şi pre la Iaşi şi prin alte oraşe, şi turburând ocârmuirile politiceşti şi duhovniceşti prin nestâmpăratul şi nepacinicul său haracter, după multă luptă a fost sfinţit; prea sfinţiţii arhierei măcar şi nevrând de l-au hirotonit ierodiacon, preot, şi l-au hirothisit şi protosinghel. Şi, după aceasta, fiind el întru această prea înaltă treaptă bisericească întrat, şi văzind cum că nu poate a priimi şi pre cea mai mare steapenă, a arhieriei, apoi a început a se tocmi advocat, în pricini de judecăţi, şi pre la creştini, şi pre la jidovi. Şi aşa, aflându-să întru acest fealiu de ascultări de sineşi alease, şi de sineşi rânduitoare, dupre cum am auzit, a fost otrăvit, de jidovi şi de alţi tovaroşi ai lor, în târgul Bărladului, în anul 1867. Şi el, văzindu-să în primejdia morţii, a chiemat pre un mirean ce s-a aflat înaintea ochilor săi şi s-a mărturisit, zicând cum că el a dat foc Monastirii Neamţului; iară mai mult nu a putut a mărturisi. Şi aşa, muncindu-să cu ticăloşie în vreame de doaăsprezeace zile, apoi, la 26 de zile ale lunii lui dekemvrie, nemărturisit, nepocăit şi neîmpărtăşit cu prea sfântul trup şi sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, cu mult şi amar necaz, şi cu grozevii pline de tânguiri şi-a dat sufletul din trup, cu [306v] porunca lui Dumnezeu, şi a mers ca să dea răspuns de toate ceale ce a lucrat întru această lume amăgitoare. Iară trupul lui s-a pus pe năsălie, în biserică; şi îndată, de cătră târgoveţi, prin telegraf, a fost înştiinţat prinţul Carol despre a lui moarte. Şi el a trimis pe un hirurg de l-a scos din biserică, de pe năsălie, şi l-a spintecat; şi bortelindu-l şi găvăonoşindu-l, adică despicându-i capul, i-a scos crierii, toţi; de asemenea, i-a scos şi ochii, şi gâtlejul din grumazu, şi stomahul tot, cu toate maţile şi cu inima; şi pre toate pecetluindu-le, prin bukaluri şi gavanoase, le-a trimis domnului Carol, spre încredinţare de moartea lui; şi Carol văzindu-le, le-a ţeremonoşat cu aruncarea lor la câini. Carii, şi ei, mirosindu-le, au fugit. Iară coşul lui, după deşertarea lui de maţe, l-a îngropat un călugăr carele s-a fost aflat în tot târgul Bărladului, întru acea vreame. Grozavă privire! O, prea iubiţilor miei cetitori! Şi cred că va fi fost aceasta! Şi că pre toate acestea, mai mult, le-a priimit el în vederea ochilor omeneşti, pentru hula ce a făcut cu obrăznicie din amvonul Sfintei Monastiri Neamţului, pre carea o a borât asupra prea sfântului şi prea neîntinatului [307r] şi prea feciorescului pântece al Prea Curatei Maicii lui Dumnezeu, dupre cum se spune la cartea cea cu minunile Maicii Domnului: că Dumnezeu rabdă pre ocara cea asupra Sa; iară cea spre a Sa prea iubită Maică nu îndelung rabdă, ci izbândeşte. Că pentru ia ţine şi pre toată lumea. Acum, dară, iarăşi, mai întorcându-mă încă puţin, fac aducere aminte, ca să nu să uite, şi aceasta: adică, ca la vremea cuviincioasă să se întreabe, de cătră prea iubiţii noştrii patrioţi, că de ce nu a făcut acum, de cînd a luat avearile, ministrul bisericesc, măcar cea mai mică întemeiare întru aceste sfinte monastiri, mai mult decât făcusă călugării, când ocârmuiau ei. Pentru că venitul bănesc este tot acelaşi, şi încă mai mult, fiindcă acum posluşnici nu să mai înmulţesc la monastire, şi din călugării câţi au fost foarte puţini au rămas. Şi moşiile, acum, toate să dau în poseasie, atât ceale mai din nainte, precum şi ceale patrusprezeace moşii ce rămânea atuncea pe când striga ministrul bisericesc să se facă de cătră monastire ghimnaziu şi internat şi seminarie, pe conta casei, cu pădurile, viile, vitele, şi altele toate, măcar că zicea ministrii, pe atuncea, că sunt căutate în chipul cel mai rău de călugări, ce n-au nici i ideae despre acestea. Vezi, prea iubitule cetitoriu, broşura tipărită cu acte ofiţiale, doveditoare stării de astăzi, precum să zice în ia, a Monastirilor Neamţul şi Secul, însoţite şi de raportul comisiei înalt rânduită, [307v] cu osebite cercetări, la aceste sfinte monastiri, în anul 1858, la 15 zile ale lunii lui octovrie, faţa 23 şi mai încolo, cum însuşi ministrul bisericesc le-a publicat pre acestea, care averi, toate, până la cel mai mic lucru, din anul 1859, de la 11 zile ale lunii lui iunie, le are întru deplină stăpânire, acelaşi minister. Şi nu am văzut, nici am auzit, ca să se fie făcut ceva mai nou de când a luat administraţia asupra sa; fără numai atât ştim: cum că, după ce au fost rămas cinci profeasori şi vreo patru elevi, apoi, căzind şi podul soborniceştei trapezi, peste carele era întemeiată seminaria, s-au mutat rectorul şi cu profeasorii în casele tipografiei, mai în jos de odaia cea mare a monastirii, unde este şi biserica Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitoriului Panteleimon. Şi acolo, iarăşi, să mai înmulţise elevii. Şi a mai ţinut, cu mare greu, cam şchiopătând din zi în zi, umbra de seminarie, până la anul 1861, când au fost făcut acolo profeasorii şi un joc, numindu-l al lui Adam. Unde mai toţi tinerii, precum este ştiut, au jucat cu pieile goale, în ziua de anul nou, atât băeţii, precum şi mulţi din cei îmbrăcaţi în chipul monahicesc, şi încă şi de cei hirotoniţi. Această înţelepciune, în loc de a Prea Sfântului Duh, a întrat în mijlocul fraţilor sfintei lavrei noastre prin întemeiarea ştiinţelor scolastice de cătră domnul rector şi de profeasorii cei puşi de ministrul bisericesc. Iară de atuncea, din acea [308r] vreame, nu sunt nici rectori, nici profesori, pre la monastirile noastre; ci, încă, şi monahi, foarte puţini, prin îngrijirea ministrului bisericesc, carele tot striga mai înainte cum că călugării nu ştiu ocârmui avearile şi prăpădesc în zedar avearile. De aceia, precum am mai zis, bine cinstitorii noştri patrioţi pot să întrebe pe domnul ministru că: de ce întru atâta vreame, când nici o împiedecare nu are despre călugări, nu au întemeiat, pre lângă semenaria ce era, şi un ghimnaziu şi internat, pre care le tot pretinda însuşi mai înainte, neîncetat, de la noi, călugării. Iară eu, lăsându-le pre toate şi pre toţi întru a lui Dumnezeu judecată, pun sfârşit şi acestei sfinte cărţi, precum am zis.
Anexa II – „Istorie pentru vedenia ce au văzut un părinte, anume Theodosie, din Sfânta Monastire a Neamţului, în anul mântuirii 1797, în luna dechemvrii, pentru aceiaş monastire, după adormirea Preacuviosului Paisie Stareţul şi arhimandritul Sfintelor Monastiri Neamţu şi Secu, cu trei ani mai în urmă”
S-au întâmplat mai sus numitului părinte, după eşirea de la cântarea Utreniei, într-una din zile, [că] s-au culcat să se odihnească, şi întru vedenia visului i s-au părut că au eşit afară pe poarta mănăstirii şi au stătut înaintea porţii în depărtare ca la 30 de paşi. Şi era monahul îmbrăcat cu rasa şi cu camilafca pe cap, şi cu cârjuliţa în mână, şi din cei bătrâni fiind cu procopsala, multe limbi ştia. Au râdicat ochii în sus, şi au văzut un trup înainte-i întunecat şi foarte înfricoşat la vedere, îmbrăcat cu haine nemţeşti, precum sunt căpitanii de oaste, pălăria lui împletită de şerpi vii, capetele lor să închipuia în pietre scumpe, obrazul lui negru cu totul, barba mică, ca a lui Cazlarii Atazi (adecă Atazi să vede că au fost un om însămnat de viteaz în aceiaşi vreme) nasul mare şi nările foarte largi, cu ochii scăpăra foc ca fulgerul, vederile sângerate ca [pe] nişte luceferi întorcându-i, cu dinţii de oţel, şi din nasul lui eşia fum puturos ca de pucioasă, dupre cum scrie la Iov; urechile îi era[u] lungi şi ascuţite ca de măgariu. Ceafa lui fier bătut, umerii lui de oţel ca nicovala, şi în cap avea patru coarne de capră, doaă înainte, strâmbe, şi doaă înapoi, iară mâinile lui bălauri, şi fieştecare deget a[l] mâinii lui cap de şarpe. Camzocul lui piele de aspidă, brâul şarpe de cei de Indiia, carii ca săgeata trece prin om, avea şi coada ca de vasilisc, ascuţită în vârf cu bold, şi încârligată în sus ca a caprei, iară picioarele oable, cu ciubote de aspidă verzi, cu potcoave de fier, în chipul unghiilor leului; baston avea un şarpe viu, şi de cap ţiindu-l, să răzăma într-însul; sabiia lui paloş lung de văpae cu doaă ascuţişuri legată la brâu; scaunul lui tigru, mulţime de ofiţeri împrejurul lui şi mulţime de ostaşi, toţi aseminea lui cu chip urâţi şi scârnavi, carii cu mare frică st[ăte]a[u] înaintea lui. Şi apropiindu-se monahul, i-au zis lui:
– Ce iaşti tu?
– Cneaz sunt, călugăre, au zis cătră dânsul.
Zis-au monahul:
– Moschicesc sau nemţăsc?
– Nu sunt om.
Zis-au monahul:
– Dar ce iaşti tu?
I-au răspuns cneazul:
– Pre care voi îl numiţi satana eu sunt al doilea după dânsul, orânduit preste toate oştile lui, arhistrateg.
I-au zis monahul:
– Ce cauţi aicea?
– Am comandă, îi răspunde, aici la voi!.
I-au zis monahul:
– Aicea nu iaste războiu, nici ostaşi.
Răspuns-au cneazul:
– Dar cum zici că nu sunt? Dar călugării ce sunt? Ei ne dau războiu no[u]ă şi noi lor.
Au zis monahul:
– Dar câtă sumă de oaste ai tu aicea cu tine?
I-au răspuns:
– Şasă zăci de mii.
Zis-au monahul:
– Pentru ce atâţia, fiindcă aicea nu sunt nici trei sute de călugări?
Zis-au cneazul:
– Nu te mira, călugăre, că unde sunt ostaşii tari, acolo şi oaste mai multă trimite împăratul. Priveşte la împăraţii lumii, precum au fost şi Dariie, împăratul perşilor, când au făcut războiu cu Alexandru Machidon: i-au trimis lui Alexandru un sac de mac, zicându-i: „De vei putea număra mulţimea seminţii macului, vei număra şi oştile meale”. Alexandru i-a răspuns că macul iaste dulce şi bun la mâncare. Apoi i-au trimis şi Alexandru lui Dariie o traistă de chiper negru, zicând: „Aşa sunt oştile meale”.
S-au mirat monahul auzind acestea. I-au zis cneazul:
– Ce te miri? Că aceste mii de-a pururea şăd aicea, iară în vreme de nevoe şi înmiit mai multe oşti aducem la războiu. Însă mai în scurt, să-ţ[i] spun adevărul, călugăre: încă de la Sfeta Gora de când şidea Stareţul Paisie în Monastirea Pandocratorului, la chiliia Sfântului Constantin, de atunci sunt rânduit ca să-i dau războiu în toată viaţa lui. Şi fiindcă şidea acolo cu linişte, am rânduit eu pe oarecarii, cu chip de râvnă ca să vină la călugărie, care avea şi sirmeadin destul, şi l-am îndemnat să-ş[i] facă monastire la Prorocul Ilie, şi cu multe griji l-am încurcat. Şi văzând că şi acolo şăzând ne ardea luminile ochilor, am îndemnat pe lăcuitori să le deie o mânăstire împărătească. Şi acolo puţin nu căzusă în unghiile mele, dară Hristos al lor ajutându-le, am rămas biruit. Însă după aceaia, găsind vreme cu prilej, i-am râdicat cu totul şi i-am adus în Moldova, la Monastirea Dragomirna, şi acolo numai unul dintru ai noştri am găsit.
Deci am râdicat oştile chesariceşti, şi au cuprins cu stăpânirea locul acela, iară pe Stareţul l-am gonit şi l-am dus la Secu, şi acolo am găsit iară pe unul de ai noştri. Deci am îndemnat pre stăpânitori ca să le dea Monastirea Neamţului. Acolo am găsit doi de-ai noştri. Şi acolea unde iaste medeanul de războiu, şi al lor, şi al nostru, pe mulţi am câştigat.
Deci i-au zis monahul:
– Apoi nu să mântuiasc din mâinile voastre nici unul dintru acei ai Stareţului?
I-au răspuns:
– Cât au fost Stareţul viu, mulţi au scăpat, dar mulţi am şi câştigat.
I-au zis monahul:
– Acum ai mulţi cu tine?
Iară el au zis:
– Aicea în Neamţu numai cincizeci de mii am, fiindcă în Secu am lăsat zece mii.
I-au zis monahul:
– Apoi îngeri nu sunt aicea?
I-au răspuns cneazul că fieştecare călugăr are câte un înger, iar cei ce-L ascultă pe Hristos încă şi mai mulţi au cu sine împreună.
I-au zis monahul:
– Dar îngerii nu pot nimic împrotiva voastră?
Răspuns-au cneazul:
– Să-ţi spui ţie, călugăre, că atâta putere are un înger, încât pe tatăl nostru satana, îl goneşte cu toate oştile lui, cât nu poate nici înapoi să caute.
Dar zice:
– Când?
– Când ascultă călugărul pre Hristos şi face poruncile lui Dumnezeu.
Atuncea, aşa vorbind iai între sine, monahul cu cneazul, iată că răspunsără un cuvânt poroncitoriu: „Haide degrab!”, şi cuvântul l-au zis turcesc: „Tezghet!”. Şi numaidecât s-au văzut că au eşit o săniuţă de cele de poştă, cu cai cu tot, şi în loc de cai, era treizăci de draci în chip de câini înhămaţi, carii era[u] negri şi din ochi slobozia[u] scântei de foc. Şi în săniuţă şidea unul cu haine călugăreşti, ca un arhimandrit, cu barba mică neagră, şi treizăci mergea[u] înainte calauzi, şi alţi treizăci împrejurul lui. Şi în capră şidea unul vezetiu, şi în loc de biciu ţinea un şarpe de cap şi mâna pe ceelanţi. Şi când au lovit cu biciuşca întâi, numai cât s-au mişcat săniuţa, iară când au lovit a doă oară, au ţiuit urechile tuturor şi îndată au purces la vale, pe la stăreţie şi pe la casa îndrăciţilor. Şi acolo, drept pe malul magherniţii, au întâlnit pe alt căpitan de poştă, cu cinsprezăci înainte şi cu alţi cincisprezece înapoi, aseminea lor urâţi şi scârnavi. Şi au dat „bună calea” unul altuia şi au întrebat cel ce viniia:
– Unde te duci bimbaşa Savracachie?
– Mă duc, zice, stăpâne, că m-au trimis cneazul zarafilor pănă la Târgul Neamţului şi pănă la Târgul Pietrii pentru o trebuinţă.
– Dar tu, căpitane Lustuţioane, de unde vii?
– Stăpânul m-a trimis aicea la Monastirea Neamţului.
– Pentru ce, zice, te-au trimis?
Răspunse:
– Un călugăr s-au aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrămi roagă pre Dumnezeu, ca să ne prăpădească pre noi, şi au ars inima stăpânului.
Iară acela i-au zis:
– Dar aicea iaste cneazul Zarafil. Să mergi la dânsul şi să-i arăţi.
– Cum, zice, să nu merg?!
Şi iată că numaidecât sosi înaintea cneazului căpitanul acela, iar cneazul înteţind cu cuvântul, i-au zis ce [anume].
– Ce ai venit tu, bre?
Răspunde căpitanul:
– Stăpânul m-au trimis.
– La ce te-au trimis?
Răspunde căpitanul:
– Un călugăr s-au aşternut cu faţa la pământ şi cu lacrămi roagă pre Dumnezeu ca să ne piarză pre noi, şi au ars inima stăpânului
Iară cneazul îndată i-au zis:
– Dar aicea treaba mea iaste.
Iară el au zis:
– Nu ştiu, stăpânul m-au trimis.
Îi zice cneazul:
– Haide, du-te.
Şi s-au dus şi au început a-i scutura chilia călugărului aceluia. Şi îndată fulger din cer s-au trimis asupra diavolului aceluia şi au început a-l trânti şi a-l străpunge cu foc, tăvălindu-l la pământ, şi el striga: „Vai! Vai! Că m-au ars!” Şi aşa tăvălindu-să, a fugit la cel mai mare. Iar cel mai mare i-au zis:
– Vai de capul tău, mişălule, cu ce obraz ti vei duce la stăpânul acum? Iară călugărul au râs de mişălătutea lui, şi îndată i-au zis cneazul:
– Pentru ce râzi, călugăre, şi zici că mulţi ostaşi sînt ai miei? Că măcar de ţi să pare că sînt mulţi, dar nu toţi sînt iscusiţi la războiu şi la trebi. L-au întrebat călugărul:
– Pentru ce mai şăzi aicea?
Răspuns-au cneazul:
– Să-ţi spun, călugăre, pe rând.
După ce a murit Stareţul Paisie, cel înfricoşat no[u]ă şi ajutătoriu voă şi mare la Dumnezeu, îndată au trimis stăpânul şi a luat doaăzeci de mii şi au rămas treizeci de mii aicea, şi făcându-să Sofronie stareţ în locul lui Paisie, şi milostiv fiind, au priimit fel de fel de feţă, şi au priimit copii mici, împreună să petrecă cu călugării (că pe copii, precum în cărţile voastre să scrie, nu-i aduce Dumnezeu la monastire, ci satana, şi iarăşi în cărţile voastre iaste scris că unde sînt copii şi vin, nu-i trebuinţă de satana) şi încă au mai râdicat zece mii şi am rămas doaăzeci de mii.
Deci i-au zis monahul:
– Dar aceia unde sunt rânduiţi?
I-au răspuns cneazul:
– Înlăuntru în monastire opt[sprezece] mii, iar pe la chiliile cele de afară două mii. Iau zis iarăşi monahul:
– Dar la schit la Vovidenie şi la Procov?
I-au zis:
– Doă sute la Vovidenie sunt şi trei sute la Procov.
Zis-au monahul:
– Pentru ce la Procov mai mulţi, iară la Vovidenie mai puţini?
Zice cneazul:
– La Procov totdeauna se roagă lui Dumnezeu şi este loc dosit, fără sminteală. Iară la Vovidenie vin mireni, femei şi copii.
I-au zis monahul:
– Dar cu cei ce umblă pe afară în ascultare, câţi umblă?
Răspunde cneazul:
– Niciunul.
– Pentru ce?
Zice cneazul:
– Cei ce umblă în voile lor, singuri cad în prăpăstiile răutăţilor şi a poftilor celor răle: nu avem trebuinţă a lua aminte de ei, ca unii ce singuri să pierd şi să dau în unghiile noastre.
Iară de cei ce cu ascultare dreaptă şi cu frica lui Dumnezeu umblă, nu putem a ne atinge de dânşii, că Hristos al vostru îi păzeşte. Aceste toate auzindu-le monahul de la dânsul, l-au mai întrebat:
– Deci ce mai şăzi acum aicea, că toate să fac dupre voia ta? Stareţul au murit, vin din destul se aduce, copii se priimiesc, femei vin la monastire, apoi, ce mai zăboveşti?
Deci cneazul, oftând greu, au zis:
– Ah, blestematele de terfeloage de cărţi! Arde-le-ar focul! Pentru acelea mai şidem. Că au într-armat Stareţul pe ucenicii săi cu toate cele mai tari arme şi nu putem acum pentru acele a ne duce. Iar însă degrab şi de acelea voi răsufla, că le voi răpune şi de aceea mă voi odihni.
I-au zis monahul:
– Cum de-mi spuseşi tu aceste taine ale tale?
I-au răspuns cneazul:
– Şi cum pot să nu-ţi spui, măcar că Dumnezeu m-au silit: au nu vezi pre îngerul lui Dumnezeu că şade deasupra capului meu?
Şi râdicându-şi monahul ochii în sus, a văzut pe Arhistrategul Mihail mai mult decât soarele strălucind, şi toiagul Arhanghelului înfipt în grumazii cneazului.
Iară monahul, cum au văzut pre Arhanghel, îndată au căzut la pământ, zicând:
– Pier, Doamne!
Iară Arhanghelul au zis:
– Nu te teme, că nu vei peri.
Deci s-au sculat monahul de la pământ, şi i-au zis Îngerul Domnului:
– Vezi, smerite călugăre, ce vrăjmaşi cumpliţi şi neadormiţi aveţi asupra voastră? Ci vă întăriţi întru Domnul şi întru puterea tăriei Lui şi vă siliţi din tot sufletul spre poruncile Lui, că Dumnezeu iaste cu voi!
Aceste zicând Îngerul, s-au atins cu toiagul acel de foc care îl ţinea în mână, de grumazii cneazului şi îndată s-au făcut ca nişte fum, şi ca nişte apă împărţită, şi s-au făcut nevăzut şi au întrat în pământ, mistuindu-să cu toate oştile lui.
Iară Îngerul cu multă slavă şi bucurie s-a înălţat la ceriu. Iară bietul călugăr au căzut la pământ uimit şi înspăimântat, cu amar plângând.
Şi aşa plângând s-au deşteptat şi după aceea au şăzut doaă zile şi doaă nopţi nimic mâncând sau bând, tot plin de mâhniciune. Apoi, a treia zi adormind puţin, i-au zis oarecine:
– Ce te mâhneşti? Scoală-te şi mergi de le spune acestea fraţilor tăi ca să le scrie spre folos, întărindu-să întru Dumnezeu, păzindu-i toate poruncile Lui. Aceste puţine din cele multe ce au vorbit monahul cu diavolul ce s-a arătat în chip de cneaz [s-au scris aici de mine ...].
m. Filotheu Bălan
Mănăstirea Petru Vodă
iunie 2001
