Părintele Ilie Cleopa: Minunea de la scaldatoarea Vitezda.

Hristos a inviat!

Iubiti credinciosi, Dumnezeiasca Evanghelie de astazi este de asa fel, ca parca n-are nevoie de talcuire. Dar cuvintele dumnezeiestilor Scripturi se aseamana cu ierburile cele binemirositoare, cu menta, sau cu busuiocul, sau cu altele, care din ce le freci mai mult in palma, tot mai frumos miros, sau cu obiectele de aur sau de argint, care, daca le frecam si le curatim, tot mai tare stralucesc si tot mai mult isi arata frumusetea si podoaba lor.

De aceea si cuvintele dumnezeiestilor Scripturi, cu cat se talcuiesc mai mult, raspandesc o mireasma tot mai mare a Duhului Sfant si reflecteaza o lumina tot mai puternica. Ati auzit cum incepe dumnezeiasca Evanghelie: "In vremea aceea S-a suit Iisus in Ierusalim". De unde S-a suit? Din Galileea neamurilor. In Galileea, la Cana, facuse prima minune. Tot acolo facuse si ultima minune, cu sluga sutasului imparatesc, pe care il vindecase, iar vestea aceasta venise pana la Ierusalim. Deci Mantuitorul S-a suit din Cana Galileii in Ierusalim, la sarbatoarea evreilor, care se cheama Cincizecime.

Si acolo - zice dumnezeiasca Evanghelie - S-a pogorat la o scaldatoare numita scaldatoarea oilor. De ce S-a dus Stapanul Iisus in acel loc? Pentru ca stia mai dinainte ce are de facut acolo.

Si de ce se numea scaldatoarea aceea a oilor? Pentru ca acolo, cand se aduceau jertfele sangeroase la templu, se spala carnea oilor si a mieilor, care era taiata prin junghiere, si maruntaiele lor, care se aduceau arderi-de-tot. Aceasta scaldatoare a oilor se mai chema evreieste Vitezda, care inseamna "casa facerii de bine" . Si pentru ce se chema asa? Pentru ca la acel izvor se facea mare facere de bine celor bolnavi, desi foarte rar. Aceasta scaldatoare era inconjurata de cinci pridvoare, cum ati auzit in Evanghelia de astazi. Scaldatoarea era in mijloc, iar imprejur se aflau pridvoarele pentru cei bolnavi. Pe ele zaceau orbi, schiopi, uscati si slabanogi, asteptand miscarea apei. Cum se misca apa aceasta? Ne-o spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe: "Ingerul Domnului la vreme se pogora si tulbura apa". Ingerul se pogora o data pe an si tulbura apa, si cei ce erau in pridvoarele acelea, pe paturi, toti bolnavii si uscatii, se sileau sa intre indata in apa. Si care avea putere sa intre cel dintai in apa, dupa tulburarea ei, acela se facea sanatos.

Dar de ce numai unul se facea sanatos in scaldatoarea aceea? Si de ce ingerul Domnului se cobora numai o data pe an, sa tulbure apa? Si care era vremea acelei tulburari? Vremea n-o stia nimeni. Dar faptul ca numai unul se vindeca, sau numai unul se curata de pacatele sale si se vindeca, era simbol pentru Legea Darului, ca n-avem voie niciodata sa botezam doi oameni deodata, ci numai unul. Ar fi o hula si o calcare a legilor crestine ortodoxe, daca s-ar boteza doi deodata. Coborarea ingerului peste scaldatoare era simbolul coborarii Duhului Sfant peste cel ce se boteaza in apa sfintita de El.

Dar ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Venind Mantuitorul la aceasta scaldatoare, a aflat acolo un slabanog de 38 de ani. Vazandu-l Mantuitorul pe acela, I S-a facut mila si-l intreba: "Vrei sa te faci sanatos?". Dar oare de ce il intreaba? Nu stia Dumnezeu ca el voia sa se faca sanatos? Sau care dintre bolnavi nu vrea sa se faca sanatos? Auzi, sa mai intrebi un bolnav de 38 de ani daca vrea sa se faca sanatos! De ce il intreaba, deci, Hristos? Iata de ce intreaba. La orice vindecare pe care a facut-o Hristos, mai intai cerea credinta de la cei pe care voia sa-i vindece. Iar acestuia, care era un om pacatos si pentru pacatele lui zacea acolo de 38 de ani, ii era de trebuinta vointa tare ca sa se caiasca. Deci nu se putea vindeca decat daca se hotara cu toata vointa lui sa puna inceput bun, ca de azi inainte sa se faca sanatos si cu sufletul. Deci Hristos il intreaba, de fapt: "Vrei sa urmezi lui Dumnezeu si sa nu mai faci pacate?". Aceasta il intreaba Hristos, cand il intreaba daca vrea sa se faca sanatos. Nu vorbea de sanatatea trupului, ci a sufletului.

Iar el, saracul, n-a mai apucat a spune ca vrea, ci a inceput a marturisi amaraciunea sufletului sau cea de 38 de ani: "Doamne, n-am om care sa ma bage in scaldatoare!". Vezi cata rautate aveau aceia care treceau pe langa un bolnav sau aceia care ajutau pe cei bolnavi? Poate vor mai fi fost acolo bolnavi, dar nici unul de 38 de ani. Acesta suferea cel mai demult si nu voia nimeni sa-l ajute sa intre in scaldatoare. Si el Ii spuse Mantuitorului: "Doamne, n-am un om cu tragere de inima, n-am un om cu inima buna, n-am un om sa-i fie mila de mine, si de aceea, pana sa merg eu, intra altul, si eu am ramas aici de 38 de ani si m-am uscat netamaduit!".

Iar Mantuitorul n-a mai asteptat sa-L roage nimic, ci i-a zis imediat: "Scoala-te, ridica-ti patul si umbla!". Vezi ce ne invata Mantuitorul? Cand vedem un om in necaz, in scarbe, in pagube si-n boala, sa n-asteptam sa ne roage mult timp sa-i facem bine, ci chiar mai inainte de a ne ruga el, sa facem indata fapta cea buna trebuitoare lui. Si la cuvantul lui Hristos Dumnezeu - Care a zis la inceput sa se faca lumina si s-a facut lumina, sa se faca taria si s-a facut, sa se dea apele in laturi si sa se arate uscatul si celelalte - slabanogul s-a sculat deplin sanatos, si-a luat patul sau pe umeri si umbla. Si l-au vazut fariseii si carturarii si legiuitorii Legii Vechi, si au inceput sa-l mustre, zicand: "Nu se cade in ziua sambetei sa ridici patul tau!". Iata zavistia si rautatea, iata viclenia celor ce conduceau atunci poporul Legii vechi! De aceea ii mustra Mantuitorul: "Morminte varuite, si orbi, si nebuni!". N-au intrebat: "Omule, cum de te-ai facut sanatos asa de repede, ca te-am vazut zacand 38 de ani si acum ai putere sa ridici patul tau si sa umbli?!". De sub masca Legii celei vechi, il mustra ca-si ridica patul sambata.

Continuare la:

http://www.crestinortodox.ro/predici/predici-duminicile-peste/minunea-la-scaldatoarea-vitezda-71627.html

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului: Despre rugăciunea lui Iisus.

Cuvânt înainte sau călăuză celor ce vor voi să citească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul şi să nu greşească în privinţa a ceea ce este în ea. S-a făcut şi alcătuit din sfintele scrieri cele de la Duhul Sfânt insuflate de Prea cuviosul schimonah Vasile de la Poiana Mărului din Ţara Românească.

Când l-am văzut, L-am proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul meu că m-a învrednicit pe mine nevrednicul să văd un bărbat aşa de sfânt. Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut şi fără egal între toţi în înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi, a învăţăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, în judecata duhovnicească şi în ştiinţa atotdesăvârşită a Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici şi în înţelegerea dreptelor tâlcuiri. Vestea despre învăţătura lui şi despre povăţuirile lui plăcute lui Dumnezeu pe calea mântuirii se dusese pretutindeni.

Sf. Paisie Velicikovski, despre duhovnicul său – Sf. Vasile de la Poiana Mărului

Dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simţuri în vremea rugăciunii, înăuntru în inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci de se goleşte cineva numai de vedere, de auzire şi de vorbire, dobândeşte oarecare linişte de patimi şi de gândurile cele rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile cele rele şi va gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuieşte prin rugăciunea minţii şi prin luare aminte, când va depărta mintea şi de la cele cinci simţuri din afară şi o va încuia în camera cea dinăuntru şi firească, sau în pustie. (notă Părintele Stăniloae – Pustia din afară e un chip al lăuntrului golit de orice gânduri. Numai aşa se poate mintea concentra exclusiv spre Dumnezeu; sau poate face o rugăciune curată. Dar trebuie observat că năzuind spre această golire de gânduri, omul duhovnicesc nu vrea să devină indiferent. Prin aceasta el dobândeşte din unirea cu Hristos o covârşitoare bunătate şi unire curată faţă de toţi şi de toate. Propriu-zis el se goleşte numai de atitudinile pătimaşe, egoiste faţă de oameni şi lucruri, nu de orice atitudine. Se recomandă să nu se mai vadă toate în ele însele, deci dispersate, ci unite cu Dumnezeu.). Căci precum sabia cea cu două tăişuri, oriîncotro o vei întoarce, tai cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus: uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte şi de muncile veşnice. (notă Părintele Stăniloae – S-ar părea că e o contrazicere între recomandarea ca mintea să fie golită pentru a se face rugăciunea curată şi afirmarea că rugăciunea aceasta însăşi produce această golire, tăind orice conţinut din ea pentru a săvârşi rugăciunea curată. De fapt, golirea minţii începe prin rugăciune şi pe măsură ce înaintează spre starea de rugăciune curată, goleşte mintea mai deplin de alte conţinuturi. Se cere numai ca omul să nu se împace cu o convieţuire continuă între rugăciune şi alte gânduri)

Iar de va voi cineva, fără această rugăciune, numai cu rugăciunea cea cântată şi cu simţurile cele din afară şi cu împotrivirea cea din afară, să surpe atacurile vrăjmaşilor şi să împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori. Căci diavolul, aici îl biruieşte pe cel ce i se împotriveşte, aici i se supune, făcându-se că e biruit de împotrivirea aceluia. Prin aceasta îşi bate joc de el, făcându-l să se aplece spre slava deşartă şi spre neatenţie şi făcându-l să se socotească păstor oilor şi învăţător.

Cunoscând aceasta, Sfântul Isihie zice: „Nu poate mintea noastră să biruiască prin sine singură nălucirile diavoleşti. Să nu nădăjduiască niciodată că va putea face aceasta, căci (vrăjmaşii) sunt foarte vicleni şi se prefac că se supune. Şi aşa te împiedică cu slava cea deşartă. Dar nu suportă niciun ceas să se împotrivească chemării lui Hristos” (Isihie I, 24; Filoc. rom. IV, p.46). şi iarăşi: „vezi să nu te asemeni lui Israil celui de demult, ca să fii dat vrăjmaşilor celor gândiţi cu mintea. Că acela fiind izbăvit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sieşi, ca ajutor, idoli de lut. Iar prin idoli de lut să înţelegi mintea noastră cea neputincioasă, care când cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor cele viclene, uşor le izgoneşte şi cu ştiinţă măiastră biruieşte atacurile cele nevăzute ale vrăjmaşilor. Dar când se bizuieşte pe sine însuşi, fără socoteală, se sfarmă cu lăstunul ce se rostogoleşte” (Isihie I, 25-26; Filoc. rom. IV, p.47).

(...) căci zice apostolul: „voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba” (1 Cor 14,10). Deci se cade, mai întâi, a ne curăţi mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând într-u adâncul inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi aşa a ne urca la cântarea înţelegătoare. Deoarece tot cel începător şi încă pătimaş poate săvârşi cu înţelegerea această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea nicidecum nu o poate, până nu se va curăţi, mai întâi, mintea cu această rugăciune. (nota Părintelui Stăniloae – avem aici o altă ordine decât la stareţul Gheorghe. La cel din urmă e întâi cântarea şi apoi rugăciunea inimii (ca şi la Sf. Grigorie Sinaitul şi la ceilalţi Părinţi vechi). La Vasile de la Poiana Mărului e întâi rugăciunea lui Iisus şi apoi cântarea. De fapt, amândouă au diferite trepte. Cu cât urcă cineva în săvârşirea mai duhovnicească a rugăciunii lui Iisus, cu atât rosteşte sau cântă mai duhovniceşte şi celelalte rugăciuni. În orice caz, ele trebuie îmbinate pentru ca credinciosul să rămână pe de o parte în Biserică, pe de altă parte pentru a se înduhovnici în mod treptat. Pentru aceasta, Sfântul Grigorie Sinaitul, cercând cu de-amănuntul şi cercetând vieţile şi scrierile şi experienţa cea duhovnicească a tuturor Sfinţilor mai mult decât toţi, prin Duhul Sfânt ce locuia într-însul, cere să se pună toată silinţa pentru rugăciune. Iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi Duh şi dar, porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor şi sfătuieşte să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe Pământ ca numele lui Iisus Hristos”.

Sursa: Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în ortodoxia română

Pomenirea sfinţilor ierarhi transilvăneni, apărători ai dreptei credinţe.

Pomenirea sfântului ierarh Iorest, mitropolitul Ardealului.

Acest sfânt ierarh, mărturisitor al dreptei credinţe pe pământul românesc, a fost mitropolit al Ardealului între anii 1640 şi 1643. S-a născut în Ţara Ardealului, din părinţi dreptcredincioşi. Din copilărie a intrat în Mănăstirea Putna din Moldova. Aci a deprins meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii de icoane.

Primind apoi îngerescul chip, s-a învrednicit de harul preoţiei. Pentru învăţătura lui iscusită şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu a rânduit să fie ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. Luptând cu bărbăţie împotriva calvinilor abătuţi de la dreapta credinţă, care căutau să surpe Ortodoxia din sufletele românilor, a tipărit cărţi bisericeşti de învăţătură şi a cercetat sat cu sat povăţuind şi îndrumând pe fiii săi duhovniceşti. În această luptă nu l-au înfricoşat nici ameninţările, nici opreliştile craiului Ardealului şi ale căpeteniilor calvineşti. Pentru aceasta, curând au născocit împotriva sfântului ierarh pâri mincinoase, au adunat sobor şi l-au scos din scaun, aruncându-l în temniţă. Nouă luni a stat sfântul în temniţă, legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare. Din când în când, era scos din temniţă la privelişte, înaintea bisericii sale din Bălgrad; şi era batjocorit, despuiat de haine şi bătut cu nuiele pe trupul gol. Dumnezeu însă n-a voit ca acest cuvios al Lui să fie dat pierzării. A fost slobozit din temniţă, în schimbul unui preţ de o mie de taleri. Cum nu avea de unde să-i plătească, a pus 24 de chezaşi, iar el a plecat în Moldova şi apoi în Rusia, unde a adunat aceşti bani pentru despovărarea chezaşilor. Peste 10 ani, în 1656, Dumnezeu l-a rânduit să păstorească episcopia Huşilor şi după puţină vreme s-a săvârşit în pace.

Tot în această zi săvârşim şi pomenirea fericitului ierarh Sava din neamul Brancovici, mitropolitul Ardealului.

Fericitul părintele nostru Sava s-a născut în întâiul pătrar al veacului al XVII-lea, în Inăul Ardealului, din părinţi de neam bun şi creştini evlavioşi, Ioan şi Maria.

Din botez a primit numele Simeon. Mai multe din rudele sale, după tată, au fost episcopi sau protopopi ai cetăţii Inăului. Mai bine cunoscut este episcopul Longhin, fratele lui Ioan Brancovici. Tânărul Simeon a început învăţătura de carte în casa părintească, iar adâncirea în Sfintele Scripturi şi pravila vieţii mănăstireşti le-a deprins în Mănăstirea Comana din Ţara Românească, de la unchiul său, arhiereul Longhin, care se aşezase în această mănăstire. Murind tatăl său de năpraznica molimă a ciumei, Simeon a fost chemat acasă şi rugat să se căsătorească. El a împlinit dorinţa mamei sale şi după puţin timp a fost ales protopop al Inăului, primind darul preoţiei. Rămas însă văduv după scurtă vreme, frumoasele sale însuşiri sufleteşti, dovedite în vrednicia de protopop, precum şi viaţa sa pilduitoare l-au înălţat pe scaunul Mitropoliei Ardealului, văduvit prin adormirea întru Domnul a mitropolitului Simeon Ştefan, în anul 1656. Măritul Sava a păstorit Biserica Ortodoxă din Ardeal cu neînfricată bărbăţie şi cu mare vrednicie timp de 24 de ani, în împrejurări grele.

În tot timpul păstoriei sale, sfântul s-a străduit necontenit să ridice Biserica şi să o ţină în albia dreptei credinţe a Răsăritului, ferind-o de toate uneltirile eresului calvinesc. Râvna cea mare a sfântului Sava pentru Ortodoxie i-a adus duşmănia şi prigoana căpeteniilor calvineşti şi a craiului de atunci al Ardealului. Aceştia voiau să strecoare cu vicleşug, în cărţile bisericeşti ale românilor, învăţături rătăcite şi pierzătoare de suflet.

Sava Brancovici e primul mitropolit despre care se ştie că a cerut expres în Transilvania ca să se introducă limba română în cult.

Iubirea fierbinte şi grija pentru Biserică, precum şi durerea pentru suferinţele credincioşilor l-au călăuzit pe osârduitorul vlădică să călătorească în anul 1668 până la Moscova pravoslavnică. La curtea ţarului, sfântul Sava a stăruit pentru mântuirea creştinilor asupriţi de turci. De la Moscova, sfântul s-a întors cu multă cinstire. Câţiva ani mai târziu s-a pornit asupra sa cumplită prigoană din partea căpeteniilor calvine şi a craiului. El a fost trimis în judecată, osândit împotriva canoanelor, pentru nişte vini născocite. Cu silnicie şi mărturii mincinoase soborul nelegiuit l-a osândit pe nedrept, scoţându-l din scaunul vlădicesc. A fost aruncat apoi în temniţa craiului şi a suferit batjocuri, biciuiri şi loviri de toiege.

Neclintit a rămas sfântul în credinţa sa, ca o stâncă bătută de valurile mării. A suferit şi a pătimit pentru Ortodoxie. După cumplite chinuri, sfântul a fost slobozit din temniţă, dar aşa de slăbit, că s-a mutat curând către Domnul, în luna aprilie 1683.

Sfântul s-a săvârşit, având cugetul împăcat că el s-a luptat lupta cea bună, a păzit credinţa şi a apărat turma. Pentru jertfa lui curată, Domnul l-a învrednicit de cununa neveştejită a sfinţeniei.

Un alt român transilvănean pomenit în calendarul ortodox alături de Mitropoliţii Transilvaniei Iorest şi Sava este episcopul Iosif al Maramureşului. 'Aşadar, vlădica Iosif a fost un vrednic apărător al credinţei ortodoxe în Maramureş. El a rămas în amintirea credincioşilor ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe şi ca un apărător al drepturilor românilor maramureşeni în faţa autorităţilor străine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinţilor ca 'mărturisitor' al credinţei ortodoxe', conform pr. prof. dr. Mircea Păcurariu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Vezi şi: http://www.sfintii-ardeleni.ro/

Interviu ATITUDINI cu Părintele Arsenie Papacioc: Neamul românesc va avea o mare misiune, pentru că nu a uitat bătaia clopotelor.

Par­inte, cu ce cuget sa ducem o viata crestina in aceste vre­muri grele?

A fost intre­bat Iisus Hris­tos: Ce este ade­varul? Man­tu­itorul a spus: Eu sunt viata, Eu sunt calea, ade­varul si viata. Daca nu e cale, nu e merg­ere. Daca nu-i ade­var, nu-i cunoast­ere. Daca nu-i viata, nu e vie­tuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aure­ola. Cat am fost inchis la Aiud, 14 ani nu ne-am vazut unii cu altii, ne tineau izo­lati. Mare dar este sa il vezi pe celalalt. Sf. Macarie cel Mare a vazut o cap­atana de mort in padure. Si l-a intre­bat: „Ce ai fost”? Si a raspuns: „Popa ido­l­esc am fost”. „Aveti vreo usurare? Voi unde sun­teti”? „In iad, zice”. „Si aveti vreo usurare”? „Avem, cand te rogi tu pen­tru Egipt”. E vorba de Macarie Egipteanul. „Si ce usurare aveti”? „Ne vedem fetele unul cu altul”. … Si eu am simtit lucrul acesta – cand eram in inchisoare, cand ne scoteau la ancheta, ne dadeau niste ochelari de tabla, pe dea­supra cu sti­cla, ca sa para nor­mal. Mie la un moment dat mi-a dat ochelarii si lipsea tabla aia. Dar nu am spus, ca daca spuneam, ma omora pe loc. Am tacut dar, ducandu-ma el de brat, am vazut inain­tea mea la vreo zece metri ca ducea pe un det­inut, alt gar­dian. Ei, am avut o bucurie deosebita ca am vazut unul de-al meu. Si atunci mi-a venit in minte bucu­ria de la schele­tul pe care l-a vazut Macarie cel Mare. Nu va dati seama ce bucurie este!

Si omul isi pierde tim­pul acesta scump. Si moartea nu vrea sa-i faci o cafea. Nu-i de gluma. E o mare real­i­tate. Deci atunci toata lumea se grabeste. Da-i tarziu, dege­aba te grabesti, totul e sa pleci la timp. Daca ai stii ce te asteapta, nu-i nimic greu. Ori marea bucurie e ves­nica, caci spune asa intr-un loc: Daca chin­urile iadu­lui sunt la nivelul zilei mor­tii, e destul. Ca esti con­stient, stii ce-ai facut, nu mai merge. Spui la duhovnic un pacat si vii cu o mie de scuze. Pai sa vedeti, daca nu era o sit­u­atie care m-a obligat… Incerci sa te scuzi, dar moartea nu te asteapta. Ganditi-va ca iadul, viata, ziua mor­tii nu sunt pe o mie de ani, pe veci. Pe veci, dragii mei, veci, caci spune iar intr-un loc asa: Ca daca stii ca exista ves­ni­cie si nu iei nicio masura, mer­iti sa fii inchis in casa de neb­uni. Nu iei nicio masura, cand stii ce-ai facut? Asa de usor te poti salva.

Si cum putem sa mai tinem rugaciunea?

Eu sunt intre­bat toata ziua: Cum sa ne rugam, cum? Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, daca zicem, e bun. Pen­tru ca Dum­nezeu nu-i suparat pe noi atat de mult, cat pen­tru fap­tul ca sun­tem nepasatori. E suparat pen­tru asta Dum­nezeu. Eu v-am facut si la Mine nu va gan­diti. Eu va iau, eu va fericesc, eu va judec, nu va gan­diti si la Mine deloc? Aceasta nepasare Il doare pe Dum­nezeu. Ca orice mama careia nu-i plange copilul deloc ca sa-i dea tata. Ei, nepasarea asta e foarte dureroasa. Unde-i iubirea aut­en­tica? Deci intre­barea este: De ce n-ai iubit? Raspun­sul e limpede: Pen­tru ca am urat, am dus­manit, si asta este ce ai bagat in traista ves­ni­ciei tale. Trais­tioara aia mica, nici aia nu e plina; din ea te hranesti o ves­ni­cie intreaga, cu un sim­plu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu tre­buie sa ne con­cen­tram pe rugaci­uni lungi sau rugaci­uni mist­ice. Aceea este a oame­nilor mari. Noi sun­tem viermi, dar poate nici asa. Rugaci­unea Doamne Iis­use e o rugaci­une foarte impor­tanta, de mare taina, dar sa fie tacuta. Pretinde lucrul asta, rugaci­unea inimii: taina. Daca se poate, nici tu sa nu stii ca zici. Asa de tainica este. Ai rugaci­uni Tatal nos­tru, ai psalmi. Si daca nu taci, ai vor­bit fata de tine insuti, ca eu suflu si rasu­flu. Dar nu te-ai intre­bat: De unde e put­erea aceasta? Rugaci­unea inimii e o rugaci­une foarte impor­tanta si foarte bogata, foarte inzes­trata, dar tainica. Daca ai vor­bit este egal cu a mana oile la un cioban. Dar ala stie de ce le mana, tu nici nu stii ce faci. Am auzit si eu si zic ca e ceva decat nimic; dar tu esti departe de nimic. Rugaci­unea inimii e viata ta: sufli si rasu­fli. Nu se vorbeste. Prez­inti acest lucru, intri intr-o intim­i­date cu divini­tatea: Doamne Iis­use, Dum­nezeule, miluieste-ma pe mine pacato­sul! Dar eu am redus-o pana la sa zic asa: Doamne, Doamne, Doamne… Nu merge sa pacalesti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece san­gele vietii, san­gele nevazut; nu san­gele rosu, san­gele duhu­lui. Sa-mi spuneti unde gre­sesc si ma corectez. Cine poate sa se planga ca nu a stiut? N-ai stiut ca bat clopotele? Te intreb: De ce bat?… Cheama viii, plange mor­tii si opreste vifor­nita. La o con­fer­inta m-au intre­bat: Ce melodie imi place? M-am pus in sit­u­a­tia sa nu stiu ce sa raspund, ca nici de astea de-ale lumii nu stiam sa zic o melodie, alte lucruri nu stiam, si mi-a dat in minte – bataia clopotelor imi place, dom­nule. E o melodie cu sem­ni­fi­catie, nu-i o melodie pe pielea goala, asa, cum se obis­nuieste la dis­coteci. Am auzi si eu, scuzati-ma, ca asa-i pe acolo. Sa nu socotiti ca sun­teti fiinte nein­sem­nate si rugaci­u­nile nu va sunt auzite. Niciun pui de gaina nu chiuie dege­aba, closca ime­diat e acolo, atenta. Aveam la mama acasa o closca, si a iesit un pui negru. Si-l batea closca, si eu aveam necazpe closca ca nu crestea puiul ala. L-am prins, lam man­ga­iat, dar el, mititelul: tot la closca. Se ducea la mama lui. Asa imi zicea mam­ica mea: Numai mama sa nu fii. Te-a obligat, il suporti asa cum este, ca-i al tau. Dar el are legatura cu mama lui din pan­tece. El n-are con­sti­inta ratio­nala, el are con­sti­inta instinc­tu­ala. El o intu­ieste si o cunoaste pe mama cu intuitia din pan­tece. Am vazut un copil care urla de spe­ria tot cartierul. Toata lumea il lua in brate si nu tacea, cand a venit maica-sa, a tacut ime­diat. Il cunos­tea din pan­tece. Am avut un caine orb. Intr-o seara, am deschis poarta eu, am iesit la aerisire, asa, si un caine cat un magar de mare a sarit la mine, in strada. Fara sa stiu ca si cainele meu era ala­turi de el acolo si stia ca eu sunt pe acolo. A iesit nestiut de mine din cul­cusul lui si s-a repezit la cainele acela. De ce l-a apu­cat nu stiu, dar urla cainele ala si astia se rugau de mine sa-mi chem cainele inapoi. Zic: Nu-l chem, nu-l chem inapoi, lasa sa te inteleptesti si mata. Un caine orb care mergea pe con­sti­inta instinc­tu­ala, asa-i si copilul, el comu­nica cu mama din pan­tece. Comu­nica cu ea dar in pan­tece nu plange ca-i da ce tre­buie. Fer­easca Dum­nezeu sa-ti bati mama. Nu se mai pune in dis­cutie ca ma iubeste mama, ma traieste. Mama il supraveg­heaza cand doarme, nu cumva vreun purice sa-l trezeasca.

Refer­i­tor la edu­ca­tia tiner­ilor, cre­deti ca ar fi via­bila o alter­na­tiva de invata­mant acasa? Invatamant crestin orto­dox, ferit de min­ci­u­nile de acum din man­ualele scolare.

Dar cand s-au invatat nem­inci­uni? Daca ai un moment sa spui cand s-a invatat nem­inci­uni, de ce nu exe­cuti? Draga, nicio­data nu ai man­cat maine pen­tru azi. Azi ai man­cat pen­tru azi, maine man­anci pen­tru maine. Dar nu pot sa spun ca man­anc maine si pen­tru azi, aia nu prea merge. Astazi tre­buie sa auz­iti cuvan­tul Meu, zice Man­tu­itorul. Sa nu va invartoșați inim­ile voas­tre. Si cuvan­tul e divin, nu e ome­nesc, adica pen­tru cine vorbeste, dar nici nu zici pen­tru cine latra. In tot cazul, tot te ingri­jesti de viata aceasta dar nu dureaza decat astazi. Maine nu-i al nos­tru. Dum­nezeu dis­pune. Orice clipa o traim ca vrea Dum­nezeu. Si cand spune: Nu se misca fir de par fara voia Mea. Parul este foarte maleabil. Din­tre toate organele omu­lui, parul se misca cel mai usor la cea mai nein­sem­nata adiere de vant. Dar Dum­nezeu, ca sa-l asig­ure, i-a dat radacina paru­lui. Radacina asta este obiec­tul, subiec­tul vietii noas­tre. Va sa zica, tot ce gandim, Dum­nezeu ne guverneaza. Stie tot, abso­lut tot, tot. De ce, de ce aceasta nepasare? Pe mine al treilea invata­mant ma intere­seaza. De ce? De ce nu ai iubit? Atata nepasare! Ce astep­tati? Pre­pelite sa zboare pe sus? Au fost si aces­tea niste ade­varuri – pre­pelite fripte. Dar tu nu esti evreu, ca numai evreii se gan­desc ca au fost favorizati inain­tea a toate nea­murile, dar ajung la Rastig­nire si li se infunda acolo. Mi-ai man­cat pre­pelitele si m-ai pacalit.

Ce spuneti ca mai marii stat­u­lui vor sa legal­izeze pros­ti­tu­tia si drogurile?

Acesta-i actul de moarte al lor. Fer­easca Dum­nezeu! Dar este omul liber sa faca ce tre­buie. Nu i s-a dat lin­gura s-o duca la ure­che, ci s-o duca la gura. Tre­aba lor… Eu nu fac ancheta. Eu m-am calu­garit. Si va spun sin­cer, nu mai pot de bucurie. Am 96 de ani, am fost un baiat bogat in viata mea, aveam masina acum 8 0 de ani si le-am lasat cu multa placere; sunt acum fericit. N-am nicio oblig­atie decat con­sti­inta care ma indeamna sa am un act de prezenta.

Par­inte, spuneti-ne un cuvant pen­tru calugarie.

E cel mai min­unat lucru in cre­atie. In cre­atie, nu in lume; peste ingeri. Taierea voii asta inseamna, lupta cu Dum­nezeu si tre­buie sa-L biruim. E un para­dox. Cum sa-L birui pe Dum­nezeu? Facand ce spune El. L-ai biruit, daca faci ce spune Dum­nezeu. Sa fii fericit pen­tru ca e cel mai min­unat lucru in cre­atie. Sf. Grig­orie de Nyssa spunea despre om ca este „cople­si­tor de nein­te­les”. Dum­nezeu are taine necunos­cute nici de ingeri despre om. Ingerii nu cunosc toate ale omu­lui si diavolul pune cu ravna nemaipomenita toata mis­carea lui, sa ne iasa din cap ca sun­tem in ase­m­anare cu Dum­nezeu. Tre­aba drac­u­lui, dar noi asa sun­tem creati, sin­guri in cre­atie. Ca ingerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip si ase­m­anare sun­tem numai noi. Man­tu­itorul a luat chipul si ase­m­anarea omu­lui, care inseamna Dum­nezeu vazut. Dar cul­mea, cul­mineaza prin mon­ahism. Asa ca mon­ahis­mul are o com­para­tie nemaipomenita, de nee­galat. Sf. Grig­orie de Nazianz, teo­logul, are vorba asta: De orice cuvant in plus vom da raspuns. Si cu atat mai mult de orice cuvant rusi­nos. Si zic eu: si cu atat mai mult de orice cuvant dus­manos, stri­ca­cios, tiranic. Omul e facut de Dum­nezeu cu chip si ase­m­anare, sin­gur in cre­atie. Si e destul. Man­tu­itorul s-a facut om ca era Dum­nezeu. N-a iesit prin asta din Dum­nezeire, s-a dus tot la nea­mul lui, care-i omul. Dar va spun, cul­mineaza prin mon­ahism. Mon­ahul se lea­pada de sine. Si zice: lasa si tata si mama si frati, si surori, si copii. Plac­er­ile vietii, le mai sic­tirim, pen­tru ca am apu­cat pe un drum. Unii zic: Vorbesti dege­aba, par­inte. Viata-i alta. Este, dar sa stii ca esti cazut. De unde ai cazut, pros­tule? Cre­deti frati­ile voas­tre ca Adam a fost creat de Dum­nezeu hand­i­ca­pat, cum a dovedit-o? L-a facut per­fect. Dovada ca el rezista, si cand zice: Dum­nezei sun­teti, nu zice decat catre fiii lui Adam. Nu va des­cu­ra­jati de viata, nu faceti gre­seli, care nu se mai pot repara. I-am spus si epis­cop­u­lui lucrul acesta: „Mai, nu face gre­seli sa nu te mai poti apara”. Asa ca sa mul­tumiti cu fata la pamant ca sun­teti calu­gari. E cel mai mare lucru in cre­atie. In cre­atie, nu in lume, peste ingeri. Pen­tru ce gresim totul se plat­este, ca s-a anga­jat dum­nezeirea. Adica, a gre­sit Dum­nezeu? Adame, ce-i cu tine acolo? Asa ca ce mai putem salva este prin mon­ahism. Uite, vin la mine fete, care dupa ce se marita zic: „Par­inte daca stiam ce ma asteapta, nu ma mai mari­tam”. „Pai nu tiam spus eu”? Dar nu con­tam atunci, acum con­tez. Dar eu va spun: sunt foarte bucuros ca sunt calu­gar. N-am gre­sit chiar daca am suparat pe mam­ica. Dar sunt lin­is­tit de stram­bat­atea asta care i-am facut-o. I-am spus: Mam­ica, tre­buie sa vina toti aici. Fara sa-mi dau seama ca dia­logul acesta l-a avut si Sf. Ioan Gura de Aur cu mama lui. Vrei sa ma lasi a doua oara vaduva? – i-a zis, si el s-a aparat. Daca sun­teti nepasatori – dege­aba. Adica – Ce n-am facut eu, zice Dum­nezeu, ca sa va salvez? Dar esti liber. Dracul n-a murit, adica nu s-a indracit pen­tru ca nu l-a facut liber Dum­nezeu, ci pen­tru ca l-a lasat liber. Si asta e lib­er­tatea, ea tre­buie aure­o­lata, nu in nepasare. Dar ce ne pasa noua ca sun­tem ala­turi de Maica Dom­nu­lui? Dum­nezeu la Craciun ne-a daruit pe Fiul Lui. Si omenirea I-a daruit pe Maica Dom­nu­lui. Un ucenic a intre­bat pe par­in­tele lui: „Ce e smere­nia”? Si par­in­tele ia spus asa: „A te vedea pe tine sub toata fap­tura, fiule”; toata fap­tura, si vier­mele e fap­tura. Cum sa te vezi sub vierme? Tu, cu nume asa de maret, cu limba care vorbeste, nu numai care musca? Da, dragii mei, dar a avut drep­tate batranul pen­tru ca vier­mele isi cauta viata, con­tinuu. Nu se uita la timp, el isi cauta viata lui si ce-i tre­buie lui.

Cum va rezista nea­mul romanesc?

Va avea nea­mul romanesc, dupa par­erea mea, o mare mis­i­une. De ce? Nu pen­tru ca am avut un Ste­fan cel Mare in Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l sustin cu tot sufle­tul, in partea asta­lalta si Vlad Tepes. Nu pen­tru asta. Ci pen­tru ca nea­mul romanesc nu a uitat bataia clopotelor. Daca tu cauti viata ca un vierme, primeste plata, dar de vierme. E cople­si­tor, zice sfan­tul Grig­ore, caci invinge aspectele nevazute ale vietii, ale exis­ten­tei poz­i­tive ale vietii. Daca reusiti sa supor­tati lumea asa cum e, ati iesit din cat­e­go­ria vier­milor; intrati in cat­e­go­ria omu­lui. Si nu-i usor. De aceea am vrut sa va vad si eu, ca sa va trai­esc. Ca nu-i de-ajuns sa ma iubesti, tre­buie sa ma traiesti. Orice roman are o mis­care inte­rioara tre­ca­toare, dar o are cand aude bataia clopotelor. Pen­tru ca Roma­nia nu a dus nicio­data un razboi de avan­garda, adica de inaintare, ci de avan­post, de aparare. Avem voie sa ne aparam. Si Țara romaneasca nu a vrut nicio palma de pamant sa ia de la vecini. Ata­cata din toate par­tile: ba de unguri, ba de rusi, ba de turci si de greci. Toti vor sa traga de noi. Si a tre­cut un grup, can­tand nu in cuvinte romanesti, ci unguresti si un oare­care Otto, cu care faceam fot­bal impre­una. „Mai, Otto, tu esti ungur”? Da!, asa cu emfaza la mine. „Ati uitat ca sunt si eu roman”. Si m-am suit pe banca aia si am vor­bit o jumatate de zi si m-a facut pri­mar in ora­sul ala. In trei zile am scos toti ungurii de-acolo, asta am facut in primul rand. Cu nicio con­di­tie, nici nu am vrut sa stau de vorba. M-au dat in jude­cata. Revenise axa: Budapesta – Bucuresti – Zarnesti. Binein­te­les ca nu m-am jucat cu viata mea, dar aveam o raspun­dere de roman. M-au con­damnat binein­te­les, dar nu s-a apli­cat. Asta era la Brasov. Dar pe urma i-am pus si eu in mis­care. La pro­ces a venit o parte din oras, plus cetatile de-acolo. Si-am zis: Mi-am facut dato­ria. Si m-a luat Aiudul… Deci pregatiti-va sa rezis­tati unde nu va e voia, printre pietre. Dragii mei, tre­buie sa alergam dupa doua lucruri. De ce Man­tu­itorul a spus sa fiti intelepti ca ser­pii? De ce a ales ani­malul acesta atat de fioros, de inspaiman­ta­tor – sarpele? V-ati gan­dit vre­o­data? Sarpele nu moare, orice i-ai face, numai daca-l lovesti in cap. Asadar, fer­este capul! Fiecare a vazut un sarpe si si-a dat seama ca daca nu il loveste in cap tot nu moare si Man­tu­itorul e capul nos­tru si tre­buie pazit cum isi pazeste sarpele capul. Nu fugi la Hris­tos, ai pier­dut tot! Cine este Hris­tos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea sa fim intelepti ca ser­pii. Dar acuma am pus mana pe vierme. Ce inseamna ca am pus mana pe vierme? Ma rog sa ma ia si pe mine in plim­barea lui. Sa caut si eu viata. Sunt calu­gar si va rog sa ma scuzati, nu va invit ca sun­teti neputin­ciosi, dar dac-ati indrazni, e cel mai mare lucru: calugaria.

extras din revista Ati­tu­dini, nr. 10

Părintele Arsenie Boca: Lupta dintre ateism şi creştinism.

„Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, a dezbinat pe oameni prin ura sa, să creadă în mai mulţi dumnezei mincinoşi, al căror tată le este el. Abia în primii ani din secolul al XIX-lea, noua concepţie despre lume e dată la iveală, afirmându-se cu toată tăria cum că: „lumea aşa cum o vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată şi nici nu există din vecii vecilor”. Ştiut este din toată lectura făcută că materialismul dialectiv e ateu; profesează negaţia spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, învierii şi Împărăţiei lui Dumnezeu ... Bun. Dar cu asta încetează de a mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu nemurirea? Nu mai este înviere şi judecată? Dar pe faptul că mulţi oameni, pot fi ei milioane la un loc care să susţină părerea de mai sus, prin aceasta încetează de fapt de-a mai fiinţa dogmele fundamentale ale creştinismului? Mai pe scurt, dacă a spus Ludovic Feuerbach, care a lucrat pentru laicizarea religiei, cum că: nu religia a făcut pe om ci omul a făcut religia, iar contemporanul său David - Frederic Strauss a supus Evangheliile unei critici în toată regula, îndreptând ale sale lovituri filozofice împotriva bătrânelor dogme creştine, urmează de aci că omorând pe toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu cu asta ai scăpat de Dumnezeu? Dar abia se dezvăluie Adevărul ce trebuie scos la iveală. De aci încolo începe să se descopere partea lucrătoare şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum când valurile înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută să tulbure pacea din inima celor ce cred în El, în Biserica Lui cea adevărată şi-n Evanghelia Lui. Nu uşoare sunt aceste probe, şi numai acei care sunt întăriţi şi care au crezut pe Iisus Hristos în inima lor până în vârsta maturităţii, prin iubirea Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihrist până la sfârşit. Iar toate sforţările lui sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespectarea datoriei de-a răbda nedesăvârşirea semenului tău, şi de a te lăsa ca să fii condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei divine. Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja diavolului cum că nu este Dumnezeu şi toate celelalte care formează dogmele creştinismului, loveşte pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele suferinţelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, împlinindu-se cuvintele Lui: „Dacă pe voi lumea vă urăşte, gândiţi-vă că M-a urât mai întâi pe Mine, şi dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni". În toate aceste suferinţe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: în primul rând să ne facă să urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul suferinţei şi, în al doilea rând, să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apăsându-ne cu legi sau oameni. În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul că ce este şi unde-i este inima şi nădejdea lui.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva 2006

De ziua sa onomastică, George Roncea scrie despre prima zi a zonei libere de comunism din Piaţa Universităţii. La mulţi ani, George!

Adevărul despre Piaţa Universităţii - după 20 de ani

Cu 20 de ani în urmă, în ziua de 22 aprilie a fost blocată circulaţia în intersecţia centrului Capitalei. De aici încolo începe istoria fenomenului Piaţa Universităţii, a celor 52 de zile de protest anticomunist, manifestaţie unică în istoria contemporană. Protest al generaţiei universitare anticomuniste înecat în sånge în zilele de 13-15 iunie 1990 de Ion Iliescu & Comp.
Manifestaţiile din Piaţa Universităţii au adus un element nou, ce le deosebea total de celelalte mitinguri şi demonstraţii care blocau temporar circulaţia. Pånă la data de 22 aprilie 1990 diversele grupuri şi grupări de protestatari la adresa DSN-ului kaghebist mărşăluiau prin Bucureşti, ba către Televiziune, ba către Guvern, tăind oraşul în lung şi în lat şi hăulind pe străzi „Jos Iliescu!“.

Din contră, în Piaţa Universităţii s-a creat o ruptură spaţială radicală, deoarece manifestanţii au ocupat intersecţia-cheie a oraşului, întrerupând total circulaţia şi delimitând o zonă de acţiune proprie. Această Zonă s-a definit, de la început, ca un teritoriu (simbolic) în afara normalităţii cotidiene. „Jos Iliescu!“ a căpătat o adresă locativă continuă, vreme de 52 de zile, până ce Iliescu n-a mai rezistat şi a pus glonţul pe ţeavă.

„Curentul“ continuă serialul dedicat fenomenului Piaţa Universităţii, cu intenţia, pe de o parte, a comemorării acestui eveniment unic în plan european, dar şi cu obiectivul scoaterii la iveală a unor adevăruri nespuse nicăieri până în prezent. Mulţi dintre actorii evenimentelor au intrat în anonimat. Alţii au devenit şi au rămas figuri publice. Unii s-au transformat în personaje controversate. I-am cunoscut cam pe toţi, am înregistrat numele şi contribuţia fiecăruia, fiind încă din acea vreme şi participant, şi mărturisitor. Am scris în ultimele două decenii la nesfârşit, de sute de ori, pe marginea poveştii acelei perioade. Voi scrie acum nu doar pe marginea poveştii, ci voi aduce, că tot au trecut cei 20 de ani de „stupid people“ ai lui Brucan - şi date din centrul evenimentelor, fie ignorate, fie ocultate, fie pur şi simplu nepovestite încă de nimeni.
În calitate de personaj implicat direct în desfăşurarea multor evenimente petrecute în perioada anilor ‘90, nu pot fi decât subiectiv, chiar şi acum, la mare distanţă de acele vremuri şi întâmplări. Nici nu cred că pretenţia „obiectivităţii“ reci poate fi asumată de o persoană vie, cu trăiri fireşti omeneşti, iar pe de altă parte, „istoria“ din perspectiva lui Ion Iliescu & Comp. s-a tot scris şi tirajat în proporţii colosale, deci n-au decât tismănenii să-şi continue „opera“ obiectivă, în funcţie de cine îi plăteşte.

În ce mă priveşte, eu, vechi „huligan“, „golan“ şi „legionar“ după ce am tras pe nas drogurile de la Marian Munteanu, am fost deja plătit de Raţiu şi Câmpeanu, cu valuta trasă la maşina de bani a lui Coposu, din subsolul PNŢ-ului, unde se mai aflau şi armele trimise în secret de căpitanul Corneliu Zelea Codreanu cu vaporul lui Horia Sima (pilotat de căpitanul Băsescu).

Aşadar, n-au decât scriptologii lui Ilici să-şi scrie ei istoria Pieţei Universităţii şi a României post-decembriste din perspectiva lor. Perspectiva mea este decis părtinitoare. Părtinitoare în favoarea victimelor şi a adevăraţilor eroi, vechii golani.

Semnificaţia simbolică a Pieţei Universităţii

Manifestaţia maraton generic cunoscută sub numele de fenomenul Piaţa Universităţii a marcat decisiv nu doar generaţia mea, a celor care s-au aflat în stradă încă din primele zile ale manifestaţiilor anticomuniste din decembrie 1989.

Piaţa Universităţii a intrat în discursul public şi în imaginarul colectiv drept „KM 0 al democraţiei“, devenind izvor de legitimitate şi de raportare simbolică inclusiv a Puterii politice. Aici, în acest loc, românii s-au adunat pentru a da jos regimul dictatorial comunist. Aici, s-a strigat din răsputeri „Jos Ceauşescu!“ şi apoi „Jos Iliescu!“. Aici, atât Ceauşescu, cât şi Iliescu au tras în oameni - cu muniţie de război - şi s-a murit. Aici, au fost măcelăriţi bărboşii „legionari“, studenţii pletoşi şi tinerii noii generaţii anticomuniste a României, de către hoardele negre de microcefali aduşi din catacombe şi subterane de echipa securisto/fesenistă a lui Iliescu. Aici, a fost Baricada şi, tot în acest loc, bucureştenii s-au întors pentru a apăra valorile democraţiei şi cele naţionale, de câte ori s-au aflat în pericol. Fiind în acele momente în Piaţa Universităţii, te situai deoparte sau de alta a Baricadei - luai o atitudine publică.

Până astăzi, se verifică destul de coerent „testul Pieţei Universităţii“ - personajele care atunci au atacat Piaţa Universităţii ori s-au situat în acea vreme de partea lui Ion Iliescu şi Petre Roman - şi astăzi tot acolo se află, alături de cuplul de criminali Neulander/Ilici. E suficient să ne gândim doar la Dinescu, Pleşu şi tot restul găştii.

Piaţa Universităţii înseamnă raportarea la trecutul eroic - dar influenţează şi redefineşte prezentul şi chiar viitorul (simbolistic, dar şi discursiv). Este şi acum o sursă de legitimare politică, aducând periodic oamenii politici în preajmă. Sângele curs în Piaţa Universităţii face din acest teritoriu un loc al memoriei sacre, al jertfei pentru Libertate. Piaţa Universităţii a devenit un spaţiu simbolic care reprezintă nu doar centrul oraşului, ci şi imaginea României şi un reper memorial şi simbolic pentru toată ţara.

22-23 aprilie: formarea Pieţei Universităţii

Această dată marchează momentul în care, intuitiv, manifestanţii au încercat să acceadă la „centrul“ simbolic, cu valenţe spirituale implicite, marcând astfel teritoriul Pieţei Universităţii ce devine un Centru al întemeierii botezat „Zona liberă de comunism“.

Începutul a fost timid: delimitarea spaţială şi blocarea circulaţiei s-a făcut numai pentru o noapte: demonstranţii au marcat spaţiul sacru în care au căzut victimele din 21 decembrie cu un cordon tricolor (rămânând în interior) şi au blocat trecerile cu o baricadă fragilă, formată din panourile de tablă care erau aşezate în latura dinspre Colţea.

Ulterior, pe măsură ce manifestaţia creştea în intensitate, spaţiul a fost în întregime cucerit şi marcat.

În prima zi, însă, în acea zi de primăvară, manifestanţii şi-au creat un Teritoriu propriu, căruia i-au conferit valenţe simbolice, consacratoare (zonă liberă pură, centru/punct de început). La 22 aprilie 1990, se împlineau patru luni de la revoluţie. Era o zi „clasică“ de proteste şi marşuri. Mai multe grupuri şi asociaţii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marş spre Televiziune, ţinta obişnuită a protestelor de stradă. La încheierea manifestaţiei, în timp ce coloana de manifestanţi se deplasa pe Calea Dorobanţilor, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vårstă.
Incidentul a făcut ca tensiunea din råndul manifestanţilor să crească. Ajunşi în Piaţa Universităţii, se ocupă carosabilul, blocåndu-se circulaţia atåt pe Bdul Nicolae Bălcescu, cåt şi pe Bdul Republicii.

Pentru prima dată după Revoluţie, se înalţă baricade, din panourile metalice aflate în jurul şantierului de la Spitalul Colţea, care sunt dispuse chiar în jurul Pieţei Universităţii de către Andrei Rochian, un personaj pitoresc al vremii, un tânăr căpitan de marină tras pe uscat, pletos şi arătos, un tip cu caracter liderial (confirmat şi de droaia de gagici adunate în trena sa, pe care le punea la muncă pentru Cauză), şi puştiul, la vremea aceea era uscat şi ciolănos, doar pletele şi nasul se vedeau din el - Victor Roncea, fratele meu mai apucat. Cum-necum, cu tupeul păstrat din zilele Revoluţiei, cei doi au oprit troleibuzele, generånd blocarea traficului.

Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: „Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar şoferul, care parcă de-abia aştepta aşa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un poliţist cu grad şi a început să urle la el, ca şi cum n-aş fi fost de faţă: «Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!»; ridicåndu-şi cu greu capul, plictisit, şoferul îi spune: «Eu sunt cu ei, dom’le!», apoi se culcă la loc“.

După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, „scutierii“, trupele speciale de intervenţie. Peste noapte, încercuiţi de poliţie, vor rămåne circa 30-60 de manifestanţi, printre care reprezentanţi ai asociaţiilor „16-21 Decembrie“, „Grupul Independent pentru Democraţie - GID“, „21 Decembrie“, „AFDPR“ (Octavian Rădulescu), răniţi în Revoluţie, rude ale unor decedaţi, măicuţe care au cåntat „Hristos a Înviat“ şi alte cåntece religioase, un preot care a slujit la Troiţă.

La portavoce, manifestanţii au cerut abrogarea decretului 473 şi includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara - interzicerea candidaturii foştilor activişti comunişti şi ofiţeri de Securitate pentru primele trei legislaturi. Se scandau lozinci: „FSN, FSN du-te în URSS“, „Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea“, „Nu vrem preşedinte care să ne våndă URSS-ului“, „Nu suntem huligani“, „16-21 nu pleacă nici unul“, „15-22 voi aţi tras în noi“, „Jos comunismul“, „Democraţie“.

Cum numărul manifestanţilor tot scădea, iar poliţia rămånea pe poziţii, cåţiva membri ai asociaţiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenţilor din complexele mai importante. Dimineaţa, în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranţi, printre care Octavian Rădulescu şi doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coboråt nişte ofiţeri de poliţie care i-au alungat pe manifestanţi långă zidurile Universităţii, dirijånd circulaţia.

Şi, pe cånd puţinii manifestanţi rămaşi priveau deprimaţi, înfometaţi şi zgribuliţi de frig, în ploaia rece, cum poliţiştii le călcau în picioare pancartele de pånză, mai abitir cea cu „Ministerul de Interne = MAN = KGB?“, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: „Victorie, victorie! Am învins! Victorie!“. Bătrânul luptător anticomunist şi deţinut politic părea sonat, dar mai tårziu, ne-am dat seama că avea dreptate.
.....
Astăzi, în ziua de 23 aprilie, se formează mulţimea care începe să rămână peste noapte pentru a apăra teritoriul cucerit. Apoi, se deschide Balconul luminat al Universităţii.

Monitor ortodox – de prin bloguri adunate (14-20 aprilie).

Rugaciunea care tamaduieste un parinte si un popor

Dreptul intre iubire si sabie

Contra fiarei și cipurilor!…Arh. Arsenie Papacioc

Parintele Justin Parvu este asteptat se vina acasa, la Manastirea Petru Voda

TOTALITARISM ELECTRONIC. Big Brother se pregateste sa-si intre in drepturi in Romania prin programul “e-government”/”umbra electronica”

“NOUA SPIRITUALITATE” SI “DUMNEZEUL” NEW-AGE

CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS?

CALEA DE MIJLOC, CALEA DE AUR A BISERICII SI PERICOLUL SECTARISMULUI – marturia reala a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor

MARTURIA PARINTELUI EFTIMIE MITRA DE LA SCHITUL HUTA (Bihor) despre sminteala creata la Oradea de teologul Danion Vasile si despre reactia Parintelui Iustin Parvu

Testamentul unui Roman

Cum vrea masoneria sa puna mana pe Muzeul Taranului Roman. EXCLUSIV. Vintila Mihailescu si-a dat demisia, nu inainte de a desfiinta expozitia “Crucea”. Prietenii lui Horia Bernea acuza: Marea Loja il vrea pe “fratele” Virgil Nitulescu

Mesajul Parintelui Justin despre retragerea si organizarea in comunitati crestine

Aşa arăta carnetul de membru al Uniunii Ateiştilor Luptători (document)

Câteva întrebări și precizări adresate ”stiliștilor”

Cosmologia Sfântului Maxim Mărturisitorul – câteva idei principale

Cuvinte din Pateric – Avva Ammona

Despre înșelare (I) – Comparaţie între mistica lui Francisc de Assisi şi cea a Sfântului Serafim de Sarov

Fotografia Zilei: In asteptarea Parintelui

CE ÎNSEAMNĂ DE FAPT ,,SCOATEREA RELIGIEI DIN ŞCOLI,, ?

CU PASI MICI, DAR RAPIZI...PREGATIREA PSIHOLOGICA PENTRU A ACCEPTA IMPLANTUL ARE LOC

MARI DUHOVNICI DESPRE ECUMENISM

SFANTUL IOAN GURA DE AUR -DESPRE ERETICI

PARINTELE CLEOPA DESPRE NOROC

CATOLICII SUNT CRESTINI??? Interesanta interpretare a invataturii crestine!

DACA NOI NU STIM SA NE FERIM SINGURI DE SATANA, ARE GRIJA DUMNEZEU DE NOI

De ce suntem Ortodocşi ? (I)

Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.45

Cuvânt de Învăţătură din Patericul Egiptean – p.2

Să răscumpărăm vremea – ce facem sâmbăta şi duminica?

2% din impozitul dvs pentru Asociatia Sfantul Daniil Sihastrul

“Schimb de carte Ortodoxa”. Bucuresti, capitolul 2.

Dosar Provita, 15 aprilie 2010

Sondaj independent privind atitudinea populatiei relativ la vaccinarea anti-HPV

Duminica Mironosiţelor de Lidia Popiţa Stoicescu

Unui rugator de care isi bat joc toti casnicii sai

Puterea limbii

Femeia de ieri, azi si de maine...

Pui de cer in pui de om

Să nu faci avort!

Puiul

Firesc dispărut ……

Cuviosul Parinte Seraphim Rose - Apoftegme trezitoare

Parintele Cleopa. Predica la Duminica a 3-a dupa Pasti, cea a femeilor Mironosite - Despre ravna si barbatia de suflet

ÎN CASIMCA JILAVEI (1)

ÎN CASIMCA JILAVEI (2)

Varste matusalemice la romani

In apararea spiritului mioritic

Interviu – Ilie Tudor, Tatăl maestrului Tudor Gheorghe

Până când ne vom mai amăgi ?

Deznădejdea ne învaţă să ne rugăm !

Arhimandritul Kirill Pavlov: Chemarea femeii este DRAGOSTEA( I )

Galactotrofa – Mănăstirea Sf. Gherasim de la Iordan ~Maica Domnului – Mănăstirea Schimbarea la Faţă de pe Tabor ~ Flori de la Aşezământul Românesc – Ierihon ~ Măslin din Grădina Ghetsemani ~ Un leandru de la Hozeva !

Arhimandritul Kirill Pavlov: Chemarea femeii este DRAGOSTEA( II)

Ce înseamnă: “Iubeşte pe aproapele tău...”

Sfințiți pe Dumnezeu în inimile voastre!…Sf.Teofan Zăvorâtul

Ce am făcut de Ziua Femeii Creştine

parintele ARSENIE BOCA - DESPRE MAICA DOMNULUI

DESPRE CUNOASTEREA VOII LUI DUMNEZEU - ARH. SOFRONIE

DESPRE GANDURI SI INSELARE - SF.SILUAN ATHONITUL

Tăcere, inimă!… se roagă Hristos…

Acatistul Sfintei Tomaida

„Spovedania“ părintelui Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Nicolae Steinhardt

Danion Vasile si calendarul vechi

Adevărul trebuie să iasă la iveală

Cuvânt al Sf. Luca la cuvintele proorocului Isaia : ”O, voi cei ce pomeniți pe Domnul, nu tăceți! ”

Cuvânt al Sf. Luca al Crimeei despre ceasul morții

Bucură-te, Cuvioasă Mavra, a lui Hristos aleasă nevoitoare!