Joi, 18 noiembrie, dezbatere publica privind cardul de sanatate cu cip

In baza prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparenta decizionala in administratia publica, Ministerul Sanatatii organizeaza, joi, 18 noiembrie 2010, orele 14.00, la sediul Institutului National de Sanatate Publica, sala Amfiteatru, str. dr. Leonte, nr.1-3, sector 5, Bucuresti, o dezbatere publica avand ca tema proiectul de Ordonanta de Urgenta a Guvernului pentru modificarea si completarea Legii nr.95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii.
Persoana de contact: dr. Mihaela Oancea – telefon: 021.3072.639.

Mentionam ca proiectul de act normativ poate fi vizualizat la adresa de web: ms.gov.ro, rubrica Legislatie – Transparenta decizionala.

107 ani de la nasterea pamanteasca a Parintelui Dumitru Staniloae (16 noiembrie). Un text fundamental al teologului roman: De ce suntem ortodocsi?

Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie, fiinţa noastră din partea navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.

Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voievozi.

Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la menţinerea popoarelor (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările noastre au adăpostit cultura acelor popoare şi le-au dat puterea să se dezvolte şi totodată să se menţină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din acele ţări, inclusiv cele din Ţara.

Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a stăpânit, prin cruciade şi în alte forme, popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale.

Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră cu totul deosebită, căci n-am format şi nu formăm numai o punte exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.

Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem în taina lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. In privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească.

Sfantul Ioan Gura de Aur despre rugaciunile noastre catre preoti si ale acestora pentru fiii lor duhovnicesti

Omilii la II Tesaloniceni , pag.44

„In sfârşit, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească, ca şi la voi" (II Tesaloniceni 3, 1). Apostolul s-a rugat pentru dânşii mai înainte, ca Dumnezeu să-i întărească, iar aici cere de la dânşii ca şi ei să se roage lui Dumnezeu pentru el, nu ca să nu se primejduiască în predica evangheliei, căci spre aceasta era pus, ci „ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească", zice „ca şi la voi", - ba încă cererea sa o însoţeşte de laude la adresa lor, căci zice: „ca şi la voi".

„Şi ca să ne izbăvim de oamenii cei nesocotiţi şi vicleni. Căci credinţa nu este a tuturor" (II Tesaloniceni 3,2). Aici arată şi primejdiile sale, însă mai cu seamă pe dânşii îi încurajează. „De oamenii cei nesocotiţi şi vicleni. Căci credinţa nu este a tuturor". Nu mi se pare, deci, că el face aluzie la primejdii, ci la acei ce-1 contraziceau şi-1 împiedicau in predica cuvântului, ca de pildă Alexandru făurarul, despre care spune: „Căci s-a împotrivit foarte mult cuvântărilor noastre" (II Timotei 4, 15). Adică, că sunt şi din aceia cărora nu le aparţine credinţa, ca şi cum vorbind cineva de moştenirea părintească, ar zice că nu fiecăruia dintre fiii împăratului este dat de a se urca pe tronul împărătesc. Tot aici Apostolul le înalţă cugetele şi inimile lor, căci atâta curaj aveau ei către Dumnezeu, încât puteau şi pe dascălul lor să-1 scape de primejdii, şi în acelaşi timp să-i înlesnească şi predica cuvântului.

Deci şi noi, iubiţilor, aceleaşi zicem. Nimeni dintre voi să nu mă judece de uşurinţă, şi nici dintr-o umilinţă nemăsurată să mă lipsească de un ajutor atât de mare. Şi nici nu o spunem aceasta cu acelaşi gând, cu care a spus Pavel, căci el voind a încuraja pe ucenici, le spunea ca să se roage pentru dânsul, pe când noi facem aceasta voind a ne folosi mult, şi a câştiga ceva mare şi bun prin rugăciunile voastre! Şi suntem deplini încredinţaţi, că dacă toţi voi într-un cuget, veţi întinde mâinile către Dumnezeu pentru smerenia noastră, veţi câştiga totul.

Astfel atacăm noi pe vrăjmaşi: cu rugăciunile şi cu binecuvântările. Dacă cei vechi atacau astfel pe duşmanii lor înarmaţi, apoi cu atât mai mult noi trebuie de a război pe duşmanii noştri fără arme, adică numai cu rugăciunile şi binecuvântările. Astfel a pus pe fugă Iezechia pe Asirian, astfel Moise pe Amalic, astfel Samuel pe Ascaloniţi, astfel Iisus al lui Navi pe cei treizeci şi doi de împăraţi. Deci, dacă acolo unde era nevoie de arme şi de luptă, lăsau armele la o parte şi se apărau prin rugăciuni, dar încă unde urmează de a săvârşi toate lucrurile numai prin rugăciuni, cu cât mai mult încă trebuie de a alerga la ajutorul lor? «Dar acolo, zici tu, cei mai mari, adică povăţuitorii poporului, se rugau pentru popor, pe când tu ceri ca poporul să se roage pentru cel mai mare, adică pentru povăţuitorul şi conducătorul său». Ştiu şi eu, iubitule, că atunci mulţi dintre cei stăpâniţi erau nesupuşi, fară rânduială şi oameni de nimic, şi de aceea de multe ori se mântuiau numai prin curajul şi destoinicia conducătorului lor, - dar astăzi când prin harul lui Dumnezeu ni s-a dat de a găsi mulţi, şi poate pe cei mai mulţi, cu mult mai buni şi mai superiori conducătorului, astăzi, zic, s-au schimbat lucrurile. Deci, nu ne lipsiţi de ajutorul acesta, ci ridicaţi sus mâinile noastre, ca nu cumva să se moleşească, deschideţi gura noastră, ca nu cumva să se închidă cu totul, rugaţi pe Dumnezeu pentru aceasta, şi rugaţi-L cu căldură. Rugăciunile voastre sunt îndreptate lui Dumnezeu pentru noi, însă răsplata vi se dă cu totul vouă, căci noi stăm aici spre binele vostru, şi ne îngrijim de ale voastre. Aşadar rugaţi pe Dumnezeu fiecare din voi, şi în particular, şi în public. Priveşte ce spune Pavel: „aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi" (II Corinteni 1, 11), adică ca harul să se dea multora. Dacă publicul reuşeşte de multe ori de a scăpă pe cei condamnaţi şi târâţi la moarte, căci împăratul milostivindu-se de rugăciunile mulţimii îşi schimbă părerea, şi iartă pe cel condamnat la moarte, cu atât mai mult se va milostivi Dumnezeu la rugăciunile voastre, nu atât la mulţimea, pe cât la virtutea voastră.

Avem, iubiţilor, un potrivnic înfricoşat! Voi vă îngrijiţi fiecare de ale sale, pe când noi ne îngrijim de toate ale voastre şi ale noastre la un loc! Am dat la o parte durerile pricinuite de război, însă diavolul se înarmează mai grozav contra noastră, căci chiar şi în războaie duşmanul se încearcă mai înainte de orice ca să doboare pe general. De aceea toţi ostaşii aleargă spre parte aceea, de aceea este vuiet mult, căci fiecare se sileşte să-1 scape, şi toţi îl îngrădesc din toate părţile cu scuturile şi armele lor, căci voiesc a apără capul lui. Ascultaţi ce spune lui David tot poporul – si nu zic aceasta ca să mă compar cu David, căci nu sunt atatde smintit, ci voiesc numai a arăta îngrijirea poporului pentru stăpânul si conducătorul său: „Să nu ieşi cu noi la război, zice ca sa nu se stingă lumina lui Israil" (II. Regi. 21, 17). Acum tu priveşti cat de mult cruţau ei pe bătrân.

Viata Sfantului Grigorie Palama. VIDEO

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXV-a după Rusalii (Despre ispitire si fatarnicie)

Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:
Învăţătorule ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).

Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).

Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).

A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.

Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.

După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).

Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.

Sfantul Ioan Gura de Aur despre implinirea poruncilor

Să dăm, dar, ascultare poruncilor Domnului, să nu ne împotrivim lor şi nici să le discutăm! Că poruncile acestea, prin ele însele, ne prici­nuiesc mai cu seamă plăcere şi folos, chiar înainte de primirea răsplăţi­lor. Dacă multora li se par împovărătoare şi cu anevoie de îndeplinit,

tu gîndeşte-te că le faci de dragul lui Hristos;

şi atunci întristarea se va preface în bucurie. Dacă gîndim totdeauna aşa, nu vom mai simţi povara poruncilor, ci vom culege pretutindeni numai bucurii; osteneala n-are ni se mai pară osteneală, ci, cu cît ne ostenim mai mult, cu atît oste­neala ajunge mai plăcută şi mai dulce.

Deci cînd plăcuta obişnuinţă cu păcatele şi dragostea de bani te asaltează, atac-o şi tu cu gîndul acela care spune că vom primi mare răs­plată de vom călca în picioare plăcerea cea trecătoare şi spune sufletu­lui tău: „Te întristezi cumplit că te lipsesc de plăcere? Nu te întrista! Bucură-te, că îţi pricînuieşte cerul! N-o faci pentru om, ci pentru Dum­nezeu. Rabdă puţin şi vei vedea cît de mare e răsplata! Rabdă în viaţa aceasta pămîntească şi vei primi nespusă îndrăznire!".

De vom grăi unele ca acestea sufletului nostru şi nu ne vom gîndi numai la oboselile virtuţii, ci vom socoti şi cununile ei, ne vom depărta repede de orice păcat. Dacă diavolul ne arată ca trecător ceea ce este plăcut şi ca veşnic ceea ce este dureros, şi astfel are putere asupra noastră şi ne stăpîneşte, să facem şi noi contrariul: să arătăm ca trecător ceea ce este dureros şi ca nemuritor ceea ce este bun şi folositor; şi atunci ce motiv am mai avea de a nu săvîrşi virtutea, după atîta mîngîiere?

In locul tuturora ne este de ajuns temeiul ostenelilor noastre, acela anume că avem lămurit încredinţarea că suferim toate acestea pentru Dumnezeu.

Dacă un om care are datornic pe împărat se soco­teşte ferit de primejdii pentru toată viaţa sa, gîndeşte-te cît de ferit de primejdii va fi omul care-şi face, cu faptele lui mici şi mari, datornic pe iubitorul de oameni şi viul Dumnezeu?

Nu-mi vorbi de oboseli şi de sudori, pentru că Dumnezeu ne uşurează săvîrşirea virtuţii nu numai prin nădejdea bunătăţilor ce vor să fie, ci şi în alt chip, ajutîndu-ne şi sprijinindu-ne totdeauna. De-ai vrea să-ţi dai cît de mică osteneală,
toate celelalte vin de la sine. Dumnezeu vrea ca tu să te osteneşti puţin,
pentru ca întreaga biruinţă să fie a ta.

După cum un împărat vrea ca fiul său să fie şi să se arate pe cîmpul de bătaie, pentru a pune pe seama lui victoria, tot aşa face şi Dumnezeu în lupta noastră cu diavolul.

Parintele Justin Parvu despre salvarea tinerilor. VIDEO