3.12.10
3 decembrie - 19 ani de la nasterea in ceruri a ganditorului roman Petre Tutea. Marturii despre un Roman Absolut
“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.
”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru
poporul Român”.
“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe
scuturile Voievozilor este egală cu zero”.
(Petre ŢUŢEA)
Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.
În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.
În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:
“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?
Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).
Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).
Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).
Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).
Preocupări duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.
Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.
Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).
Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).
Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.
“Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.
Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).
Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.
Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)
Între 1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).
Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).
Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.
Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).
După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).
Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.
“Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).
Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:
“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.
Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)
*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce
Gheorghe NISTOROIU
2.12.10
Mircea Platon revine in forta! La loc (tele)comanda! Extensiile Germaniei imperiale in România
La loc (tele)comanda!
- posmagi muieţi pentru leneşii de stânga şi de dreapta
1. La începutul anului 2003, Germania era în şoc: ministrul de finanţe social-democrat Hans Eichel dezvăluise că bugetul federal al Germaniei are o "gaură" de 15 miliarde de euro.1 Germania depăşise deja deficitul bugetar de 3% permis de acordurile care au stat în anii '90 la baza creării euro. Economia Germaniei, anunţau agenţiile de presă, era în "pragul recesiunii".2 Şomajul era în creştere, iar Cancelarul Gerhard Schroeder (la putere între 1998-2005) anunţa măsuri de reducere a ajutoarelor de şomaj şi a pensiilor. Sute de mii de oameni protestau în stradă. Atât patronatul cât şi sindicatele se arătau puţin dispuse să facă sacrificii reale pentru a accepta reformele lui Schroeder.3 În 2005, după adoptarea unui plan de măsuri dure de reducere a ajutoarelor de şomaj, Gerhard Schroeder a pierdut alegerile în favoarea Angelei Merkel.
2. În 2010, agenţiile de presă şi editorialiştii se entuziasmează de performanţele economiei germane.4 Prin contrast cu ceea ce presa engleză a numit "PIGS" (Portugalia, Italia, Grecia, Spania), dar şi cu Irlanda, Franţa, România sau chiar Marea Britanie, Germania apare ca un model de hărnicie şi cumpătare. Faptul că întreaga Europă are de ales între prăbuşirea totală şi pax germanica nu miră pe nimeni. Şi nici nu scandalizează. La urma urmelor, nemţii nu fac nimic altceva decât să vină şi să repare ce-au stricat alţii, să pună ordine cu eficienţă tipică în neorânduiala celtico-mediteraneano-balcanică a altora: "Nu vreau să critic Germania în nici un fel. Nu a fost ceva ce a căutat. Mai degrabă a fost ceva ce i s-a aruncat în braţe datorită propriei conştiinciozităţi, hărnicii şi constante aplicări a inteligenţei la economia reală mai degrabă decât la cea virtuală."5 Aşadar, în numai 5 ani, din 2005 şi până astăzi, nemţii au muncit atât de mult încât au ajuns să cumpere insulele grecilor la pachet cu jumătate din continent. Cum e cu putinţă acest lucru?
3. Martin Wolf e autorul manifestului neoliberal Why Globalization Works (Yale, 2004) şi principalul analist financiar al ziarului Financial Times. De pe aceste poziţii, Wolf scrie că principalul beneficiar al creării zonei euro e Germania.6 Datorită eurozonei, Germania are atât: 1. pieţe captive; 2. o rată de schimb competitivă. Două cincimi din exportul Germaniei, de nouă ori mai mult decât exporturile Germaniei în China, se duc în eurozonă, notează Wolf. În absenţa euro, acest lucru ar fi fost cu neputinţă, din cauza deprecierii monedelor locale ale periferiei U.E.. Germania, a cărei marcă ar fi explodat ca valoare, s-ar fi aflat în imposibilitatea de a exporta, în condiţiile în care economia Germaniei e o economie bazată pe export, nu pe consum intern. Mai mult încă, influxul de capital în aceste zone periferice s-a făcut mai ales în zona construcţiilor şi a consumului (malluri), adică în activităţi care nu produc nimic exportabil. Periferia a cheltuit banii pe lucruri care nu fac concurenţă economiei germane. După cum arată Wolf: "Eurozona a încurajat un influx de capital ieftin către economiile emergente. Când cheltuielile private au făcut implozie, deficitele fiscale au făcut explozie."7 A cere austeritate fiscală de la stat, atunci când o mare parte din vină o poartă firmele private, băncile ale căror credite iresponsabil de ieftine au alimentat consumul ţărilor de centură care a stat la baza prosperităţii economice a Germaniei, e o dovadă de ipocrizie şi de proastă politică economică.
4. The Wall Street Journal consideră şi el că Germania nu "salvează" ţările precum Irlanda sau Grecia (prima aflată în dificultate din cauza deficitului privat, a doua din cauza deficitului de stat) din generozitate, ci din interes. Germania a profitat şi profită de eurozona care a dat peste cap - făcându-le, de exemplu, mai puţin competitive la export - economiile acestor ţări. Iată ce spune "biblia capitalistă", neoliberală WSJ : "Berlin's readiness to compromise in order to get an agreement with France and other euro-zone countries reflects the still-strong belief of Germany's governing class that saving the common currency is a vital national interest. The euro has allowed Germany's export-dependent industries to sell their wares in their main European markets at stable prices, free from the currency appreciations that afflicted them in the days of the Deutsche mark. Most German business people agree that a revived mark would be too strong for comfort, jeopardizing Germany's booming trade with China and other emerging economies, and wiping out a decade of efforts to make German companies more competitive. In addition, an unraveling of the common currency would leave Germany's banking system holding hundreds of billions in distressed assets in countries that dropped out of the euro. That could force the German government to spend far more on propping up its banks than it must now lend to Greece, Ireland and possibly other governments."8
5. Putem fi aşadar îndreptăţiţi să afirmăm că, dacă economia germană a ieşit, în ultimii 5 ani, din dificultăţile de până în 2005, acest lucru s-a datorat mai ales eurozonei, care a permis Germaniei să exporte în ţări captive în zona euro, adică în ţări cu o economie mai slabă decât moneda. În aceste condiţii, apărarea euro devine prioritate strategică germană. După cum spune chiar ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfang Schauble: "Ideea că s-ar putea să nu fim în stare să apărăm moneda comună europeană ar avea consecinţe economice, sociale şi bugetare incalculabile pentru Germania."9
6. În aceste condiţii, e normal ca Germania să se folosească de toate pârghiile politice şi intelectuale pe care le are la dispoziţie pentru a promova în ţările Uniunii Europene, şi mai ales în periferiile mai slab dezvoltate economic, şi deci mai susceptibile la influenţa germană, "meritele" unionismului european şi ale eurozonei.
7. Începând din anii 1960, Germania a dezvoltat, după model anglo-american, o reţea de fundaţii "private" care să funcţioneze ca promotoare ale interesului Germaniei în lume. După cum apreciază expertul american Ann L. Philips,10 aceste fundaţii sunt angajate în promovarea politicii guvernului german în interiorul şi în exteriorul ţării. Motivul proliferării lor după 1945 e legat de restricţiile la care a fost supus guvernul Germaniei Federale în epoca post-hitleristă. Incapabil şi ferindu-se de a se mai lansa deschis în crearea de "zone de influenţă", guvernul de la Bonn a acţionat în exterior prin aceste reţele de influenţă pe care le-a moştenit şi Germania reunificată după 1989. Aceste fundaţii au legătură cu partidele germane dar sunt finanţate aproape în exclusivitate (97-98%) din bani publici (de la stat). Acest lucru face ca, prin lege, fundaţiilor să le fie interzis să lucreze împotriva politicii externe a guvernului federal. Toate proiectele externe sunt supervizate de Ministerul de Externe german. De asemenea, şefii fundaţiilor se întâlnesc lunar cu ambasadorii Germaniei pentru a discuta cum anume îşi pot armoniza acţiunile. Fundaţiilor le e interzis să intre în competiţie, ele trebuind să acţioneze conform conceptului "pluralism fără competiţie". Principala misiune a fundaţiilor e "educaţia civică" în spiritul democraţiei, al drepturilor omului şi al economiei de piaţă, aşa cum sunt ele definite în Germania. Reprezentanţii fundaţiilor acţionează cu o libertate care le-ar fi imposibilă reprezentanţilor oficiali ai statului german. De aceea, Ann Philips spune că au posibilitatea de a acţiona în afara canalelor oficiale, în zone "sensibile" ale ţărilor gazdă. Aceste acţiuni, contacte şi discuţii nu sunt menţionate în rapoartele publice anuale ale fundaţiilor. Fundaţia Konrad Adenauer e legată ombilical de Creştin-Democraţii Angelei Merkel, la putere, iar Fundaţia Hans Seidel aparţine Uniunii Social Creştine, aflată în coaliţia de guvernare.
8. În România, fundaţiile Hans Seidel şi Konrad Adenauer sunt implicate masiv în susţinerea Institutului de Studii Populare al PDL şi a Fundaţiei Creştin Democrate (PDL) al cărei preşedinte este actualul ministru de externe al României, dl Teodor Baconsky. Pe 13 octombrie 2010, la lansarea Fundaţiei Creştin Democrate, la Ateneul Român, dl Bernhard Vogel, preşedintele de onoare al Fundaţiei Konrad Adenauer, a declarat: "Ţelurile noastre vizează o Europă unită, a cărei construcţie trebuie să reuşească în folosul generaţiilor viitoare. Vrem să ne ajutăm reciproc."11
9. În condiţiile creionate mai sus, e legitim să ne întrebăm: ce înseamnă "să ne ajutăm reciproc"? Dacă România are al optulea deficit comercial, ca mărime, din U.E.,12 iar creşterea economică a Germaniei a fost alimentată, după cum arată economiştii citaţi mai sus, tocmai de aceste deficite, să fie oare Fundaţia-Creştin Democrată doar un tentacul al intereselor germane în România? Parcă nu-mi vine a crede. Doar e condusă de un ministru de externe al României. Şi afirmă că susţine, fără greş şi fără să clipească, următoarele lucruri: "Fundaţia Creştin-Democrată promovează valorile fundamentale care au construit Europa: demnitatea şi libertatea persoanei; binele comun; educaţia şi familia; patriotismul constituţional; responsabilitatea civică; asumarea tradiţiei creştine; ecologia şi protejarea patrimoniului naţional; o cultură politică a respectului faţă de diversitatea valorilor şi credinţelor; afirmarea meritocraţiei în mediul politic, academic si corporatist."
10. Pe de altă parte, după cum ne spun experţii citaţi mai sus, fundaţiile finanţate de guvernul german nu acţionează împtriva intereselor guvernului german. Şi interesul guvernului german e să ţină toată Europa captivă în eurozonă. În aceste condiţii, judecând după starea economiei româneşti, intenţia guvernului României, din care face parte şi dl Baconsky, de a intra în zona euro între 2012-2014, pare de-a dreptul sinucigaşă. Ştim însă că nemţii s-au îmbogăţit preferând acumulările pe termen lung tunurilor imediate. Să fie oare Fundaţia Creştin Democrată un nou exemplu de tun imediat al oligarhiei noastre şi de înţeleaptă investiţie tactică germană? Baconsky câştigă acum şi Germania câştigă pe termen lung?
11. Dacă mai iau în calcul şi declaraţiile din ultimii doi ani ale dlui Baconsky, cum că dl ministru visează la o "elită amorală" şi susţine că UE are dreptul să maşineze pe la spatele naţiunilor suverane în scopul integrării europene13, mai că-mi vine să cred că suntem "kaputt".
1.12.10
Maestrul Puric, Ziua Nationala si românii
Îmi propusesem să nu mai scriu nimic despre Dan Puric. Am considerat că am spus ce era de spus. M-am răzgândit când am văzut inepţiile pe care le debitează actorul (Maestrul, după cum pretinde să i se spună) despre români şi România, într-o declaraţie acordată Jurnalului Naţional. Maestrul afirmă că Ziua Naţională ar putea fi schimbată cu ziua când România va reveni la normalitate, „când vom scăpa de securiştii ăştia care ne-au nenorocit”. Interesantă exprimarea, ne-au nenorocit. Corect ar fi fost să spună v-am nenorocit, doar a recunoscut de curând că a semnat Angajamentul cu Securitatea comunistă. Numai Brucan a mai avut tupeul să scrie despre cum comuniştii l-au chinuit pe Petre Ţuţea, uitând faptul că era redactorul-şef adjunct al ziarului Scânteia, care ceruse condamnarea la moarte a marelui gânditor român.
„România adevărată este mai importantă decât România Mare”, mai spune Maestrul. În sufletul trufaş nu poate intra evlavia cuvenită icoanei României Mari. Ascultându-l vorbind, ai crede că el şi numai el este România adevărată. Că doar nu acei ortodocşi, „oameni limitaţi, patologici, schizofrenici” (aşa cum declară unui post de televiziune din Vaslui), care i-ar fi aplicat „cele mai mari lovituri”, sunt România profundă. Poate ar mai accepta în România lui câţiva deţinuţi politic, care-i ţin isonul, crezând încă în bunele sale intenţii. În niciun caz, nu şi-ar găsi locul cei care îndrăznesc să cârâie împotriva proiectului „vilei ce se va numi mănăstire memorială” de la Aiud. Dar las’ că s-a ocupat Maestrul şi de ei. Astfel, într-o conferinţă ţinută la Sighet, discret supravegheat de disidenta creată în laboratoarele PCR, sub îndrumarea ministrului comunist Gogu Rădulescu, Ana Blandiana, Maestrul ia atitudine împotriva torţionarilor de la Piteşti (garnitura de criminalitate, cum o numeşte Maestrul) proveniţi din rândurile foştilor deţinuţi politic. Există o cutumă de bun-simţ în rândul deţinuţilor politic de a nu-i judeca pe cei care s-au prăbuşit sufleteşte în „experimentul Piteşti”, “cel mai cumplit sistem de detenţie din lume”, după cum spunea Soljeniţîn. Cu atât mai mult nu au dreptul alţii să-i judece pe cei căzuţi. Cum poate judeca un om care n-a fost nici măcar o oră în „iadul de la Piteşti”? Dar, uite că îndrăzneşte să o facă Maestrul, care, fără nicio constrângere, a semnat, în condiţii de libertate, un angajament cu Securitatea. Ştie oare controversatul Dan Puric prin ce suferinţe, de neimaginat pentru mintea omenească, au trecut luptătorii incriminaţi de el?
Dar Maestrul merge mai departe, afirmând că „Aceşti oameni din închisori au fost chinuiţi tot de români. Torţionarii au fost tot români. De unde atâta criminalitate?”. O teză dragă ocupanţilor comunişti şi urmaşilor lor (vezi Tismăneanu şi compania), care reuşesc un transfer incredibil: victimele (românii) sunt vinovate, iar nu torţionarii Kominternişti şi inspiratorii lor. Un arc peste timp al lui Puric şi Tismăneanu cu Roller, falsificatorul istoriei românilor după tiparul ocupantului sovietic. De altfel, Puric vorbeşte şi despre naţionalismul comunist, un concept contradictoriu în sine. În faţa acestei tentative perfide, trebuie să spunem răspicat: comunismul nu a fost românesc, ci antiromânesc. Falsificatorii istoriei despre regimul comunist din Romania vor să eludeze vinovăţiile reale pentru instaurarea holocaustului roşu.
Un prieten mi-a dat ştirea că Maestrul va conferenţia, la Braşov, pe tema „Suflet de copil”. Conferinţa este destinată liceenilor braşoveni care au rezultate deosebite la învăţătură şi va fi urmată de o discuţie interactivă despre istorie şi valori. O temă interesantă, evident. Cu siguranţă, Maestrul va vorbi, din nou, despre martiraj. Cum a vorbit şi la “simpozionul internaţional de martirologie” de la Hilton. Atunci, câţiva dintre luptătorii anticomunişti au stat în sală. La prezidiu erau Maestrul şi invitaţii săi. Niciunul nu trecuse măcar o zi prin închisorile comuniste. Dar fiecare le vorbea bătrânilor luptători despre martirajul generaţiei lor. Unul dintre invitaţii Maestrului le-a atacat agresiv idealurile tinereţii lor. N-a replicat nimeni. Pentru a nu-l supăra pe cel care a dat o lovitură de Maestru. Un furt de carismă, mutând luminile de la jertfitorii închisorilor comuniste spre sine însuşi. Cum ar spune Eminescu: „Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el”.
Ce le va spune, oare, tinerilor despre angajamentul pe care l-a semnat cu Securitatea la vârsta de 17 ani? E greu de anticipat răspunsul, pentru că până acum şi l-a modificat de câteva ori. Dacă la început n-a pomenit nimic despre colaborarea cu instituţia care a martirizat mărturisitorii români şi creştini din închisorile comuniste, apoi a declarat revistei Q-magazine că nici nu ştia ce semnează la acea vârstă, pentru ca, recent, într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor, să pretindă că a semnat angajamentul pentru că securistul care l-a recrutat i-a spus că trebuie să luăm Basarabia („Am semnat. Era vorba despre Basarabia”, spune Maestrul). Dacă acest personaj nu şi-ar asuma rolul de formator de conştiinţe, fiind luat în serios de oamenii înşelaţi de imaginea sa, am muri de râs. În fapt, este doar o penibilă tentativă de justificare în faţa deţinuţilor politic, pentru a-şi salva bruma de credibilitate pe care o mai are în rândul acestora. Era greu să le explice supravieţuitorilor închisorilor comuniste că nu ştia ce înseamnă Securitatea la vârsta de 17 ani, când alţii, la aceeaşi vârstă, preferau moartea în locul dezonoarei de a colabora cu regimul comunist. Aşa că a schimbat stratagema. Şi, spunându-i cineva de o declaraţie a lui Petre Ţuţea, care spunea că poţi să te faci de râs dacă ajută pentru a lua Basarabia înapoi, s-a gândit să declare această aberaţie, care ar umfla pieptul oricărui securist. Auzi, Securitatea lupta pentru Basarabia! În plin regim comunist!
În rest, rămâne cum am mai spus: Maestrul este un actor plin de sclipici, dar lipsit de substanţă. Un actor grăbit, creat punct cu punct în laboratoare oculte. Maestrul are faţă, dar nu are chip. Cine o fi oare Marele Maestru?
Cu gandul la Basarabia. O viziune ortodoxa a Unirii. Prin jertfa, spre Inviere
La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a „multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).
Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă, de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în detrimentul celor esenţiali. Se pune întrebarea: Unde am fost noi, Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra capetelor noastre?
Ei bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem, şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii care mai de care mai „inteligente”.
La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct, fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul, căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire, întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.
Sa luam aminte! Ion Gavrila Ogoranu despre Samoil Marza, fotograful Marii Unirii. Marza a rabdat mizerie si a murit de foame
Cine a fost Samoil Marza?
Samoil Marza este singurul fotograf prezent la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Samoil Mârza - cel care a imortalizat in 5 clisee fotografice unicate momentul Marii Uniri!
Samoil Mârza,un fost fotograf roman,cunoscut in deosebi pentru singurele clisee fotografice care surprind Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din1 Decembrie 1918.
El s-a născut într-o familie de ardeleni din judeţul Alba, pe 18 septembrie 1886. A urmat clasele primare in satul natal, Galtiu, iar studiile liceale le urmează la Alba Iulia.
Ulterior absolvirii liceului,la vârsta de 23 de ani, tânărul ardelean este trimis de părinţii săi, în ucenicie, la fotograful sibian Iainek unde, pe durata a 3 ani de practică şi studio, învaţă meseria de fotograf.
După izbucnirea Primului Război Mondial, Samoil Mârza este recrutat şi trimis în armată, urmând ca în 1916 – o dată cu intrarea României în Război, să fie trimis pe Frontul din Italia, unde este încadrat în serviciul tipografic şi fotografic al Armatei Române.
În 1918, pe 1 Decembrie, în jurul orei 11, alături de consătenii săi şi pe o vreme mohorâtă, Samoil Mârza ajunge la Alba Iulia pentru evenimentul Marii Uniri. Avea cu el aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă însa nu avea credenţional (acreditarea de astăzi) pentru a intra în sala unde s-a încheiat actul marii Uniri. Acest credenţional era deţinut de catre fotograful german, Bach, care însa nu s-a prezentat la eveniment.
Prezent totuşi la eveniment tânărul fotograf a realizat 5 fotografii la Marea Unire. Afară fiind un timp nefavorabil, o vreme mohorâtă, era greu să relizezi fotografii cu un timp de expunere foarte scurt, motiv pentru care Samoil Mârza a realizat doar 5 fotografii, singurele care surprind evenimentul Marii Uniri.
Trei din cele cinci imagini surprind mulţimea prezentă la eveniment, iar două – sunt cadre relizate cu tribunele oficiale la care a fost citit Actul Unirii în faţa Marelui Sfat Naţional şi a poporului.
Din activitatea fotografului, amintim următoarele evenimente importante în care a ilustrat vizita regelui Ferdinand la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni (1919), încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria (22 octombrie 1922), serbările comemorative de la Ţebea, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu (1924). În 1929, cu prilejul sărbătoririi a 10 ani de la Marea Unire, Samoilă Mârza a fost decorat de către oficialităţi.
Din cauza unei boli incurabile, fotograful Samoil Marza moare la data de 16 decembrie 1967 si este inmormantat in Cimitirul Maieri din Alba Iulia.
In anul 2003 la mormantul sau fost înălţat un monument, iar în satul Galtiu, la 23 noiembrie acelaşi an, i-a fost dezvelit un bust executat de sculptorul Borteş Narcis Dumitru, o dată cu lansarea cărţii „Samoilă Mârza - 1886-1967 - Fotograful Unirii Transilvaniei cu România”.
Sursa: 1 decembrie.ro
Mărturia lui Ion GAVRILĂ OGORANU despre Samoil Mârza. Elemente ce nu apar în biografiile oficiale.
Din când în când auzeam de departe, hodorogind pe uliţă, o bicicletă bătrână şi-n curând apărea la noi fotograful Samoilă Mârza, fotograful Unirii de la 1 Decembrie 1918, (...). Ajunsese rău din punct de vedere material, odată cu decăderea meseriei de fotograf. Din „furnizor al curţii regale”, după ce înainte a avut aceeaşi calitate ca fotograf al curţii imperiale din Viena, a ajuns să-şi caute el clienţii pentru fotografiat. Cât a mai fost în putere se ducea să mai fotografieze nunţile, botezurile şi înmormântările din satele cele mai îndepărtate ale judeţului. Când n-a mai putut, s-a resemnat în sărăcia lui, se împăcase cu soarta, era blând, trăind în apropierea lui Dumnezeu. Din ce-i mai rămăsese alcătuise albume de fotografii ale Unirii, pe care le-a dăruit multor oameni politici, ultimul lui Nicolae Ceauşescu atunci când a fost la Alba-Iulia. Se pare că unii i-au mulţumit, ultimul nu a schiţat un gest de acest fel, dar la faptul că acest om are sau nu ce mânca nu s-a gândit niciunul.
După un timp, n-a mai venit pe la noi. Soţia a întrebat de el, dar nu ştia nimeni ce-a făcut; apoi am aflat că a fost găsit într-o burdă rece (casă dărăpănată), mort cine ştie de când. După moartea lui, şi după ce „geniul Carpaţilor” ne-a „redat istoria”, fotografiile lui Samoilă Mârza au început să aibă trecere, intrând şi în manualele şcolare. Careva a scos chiar o broşură despre viaţa şi activitatea lui. Dar n-a ştiut sau i-a fost ruşine să scrie că cel care a imortalizat pe vecie Marea Unire de la Alba-Iulia a răbdat mizerie şi a murit de foame.
- fragment extras din cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. II, pag 213
