Parintele Arsenie Papacioc: Rusia e ca un peste care se zbate. Au fost prea satanici ca sa mai pacaleasca pe cineva… Oriunde voi fi, tot voi vedea faptul ca Romania va iarasi mare, de la Tisa pana la marginea cealalta

“- Rusia mai inseamna ceva pe plan mondial?


- Nu cred! E ca un peste ce nu-i nici in apa, nici pe uscat, un peste care se zbate. Asta-i Rusia. Au fost prea nesuferiti, prea satanici ca sa mai pacaleasca pe cineva… Dar, orice ar face, nu vor mai ajunge unde au fost. Sunt convins, de pilda, ca Cernautiul nu va ramane in Ucraina, ca-i pamant romanesc. Am incredere in reintregirea Romaniei. Nu ma gandesc ca am o varsta si nu voi mai apuca asta. Dar oriunde voi fi, tot voi vedea faptul ca Romania va iarasi mare, de la Tisa pana la marginea cealalta. Asta-i cu Rusia… Ce vecin poate fi ala care-mi ia aurul din tara si nu mai vrea sa mi-l inapoieze?”


Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc – Cuvant despre bucuria duhovniceasca
Editura Eikon – Cluj Napoca, 2003 – Biblioteca Ortodoxa – Editie ingrijita de Fabian Anton

Părintele Dumitru Stăniloae despre Biserica românească. Latinitatea, în împreunare cu ortodoxia, au făcut din poporul român un însărcinat al Europei pentru susţinerea popoarelor din răsărit şi sud-est. Prin ortodoxie influenţa poporului român s-a extins civilizatorie şi spre slavii de dincolo de Nistru

BISERICA ROMÂNEASCĂ

Marea majoritate a poporului român aparţine, ca toate popoarele din răsăritul şi sud-estul Europei, Bisericii ortodoxe. 

O notă caracteristică a acestei Biserici este legătura ei deosebit de intimă cu fiecare din popoarele care fac parte din sânul ei. Cu toată unitatea ei dogmatică, Biserica ortodoxă s-a adaptat fiinţei etnice a fiecărui popor în aşa măsură, încât a devenit pentru fiecare o Biserică naţională. Ea a ştiut să împace ideea ecumenică cu necesităţile de existenţă ale neamurilor într-un chip desăvârşit.

(...) Biserica a mers în Răsărit totdeauna cu neamul, şi-a însuşit aspiraţiunile lui, a sintetizat misiunea ei sfântă cu grija pentru apărarea şi întărirea neamului şi peste tot între învăţăturile ei revelate şi manifestările sufletului etnic s-a creat o sinteză, care a făcut fiecărui neam Biserica familiară.

Fenomenul acesta poate fi urmărit în toată istoria poporului român, ca şi în viaţa lui contemporană. Mai mult chiar ca la orice popor ortodox, Biserica a avut în istoria neamului românesc un rol de primul ordin.

S-a spus că persistenţa poporului român, ca o insulă într-un ocean de puternice şi dinamice rase străine, este o enigmă.

(...) Că poporul român are din primele veacuri un creştinism care vorbea în limba lui, ne-o arată faptul că cuvintele de temelie ale credinţei sale creştine sunt de caracter latin (biserică, botez, Crăciun, întrupare, Cruce, etc) şi nu slavone, cum ar fi trebuit să fie dacă primea creştinismul după veacul al V-lea, sau dacă ar fi început să vorbească despre ale credinţei în limba slavonă, după ce a ajuns în contact cu slavii şi s-a introdus în bisericile sale liturghia slavonă.

Astfel aceeaşi credinţă de origine răsăriteană a ajutat poporului român să rămână întreg pe lângă acelaşi grai.

Românii din Transilvania persistând în ortodoxie îşi conservau originalitatea faţă de popoarele din Apus cu care erau în contact, şi care s-ar fi putut servi de limba latină a Bisericii ca de cel mai ispititor mijloc de atracţie. Dar în acelaşi timp rămânând în credinţa una cu Românii de pretutindeni, se păstra între ei şi aceia o legătură şi un factor de circulaţie în plus.

În acelaşi timp, în latinitatea nepericlitată de slavism a românismului transilvănean, cu care prin credinţa ortodoxă se păstra în cea mai deplină comuniune, Românii din răsăritul şi sudul Carpaţilor aflau o întărire a fiinţei lor etnice în faţa slavonismului. Servindu-se de latinitate în faţa slavonismului, iar de ortodoxie în faţa ispitelor de la Apus, neamul românesc şi-a avut în această sinteză miraculoasă puterea de apărare şi de conservare. 

Rolul acesta l-a împlinit Biserica ortodoxă în istoria poporului român numai pentru că s-a identificat cu soarta şi fiinţa lui.

Ortodoxia a dat în aceste veacuri neamului românesc puterea să împlinească rolul de cruciat al Europei. Prin poziţia lui geografică aşezat mai spre interiorul Europei, dar prin credinţă legat de sud-estul căzut în nenorocirea robiei, poporul român a fost cel mai de seamă sprijin al acestui sud-est. În credinţa ortodoxă a găsit atât puterea de apărare a fiinţei sale, cât şi de ajutorare a popoarelor balcanice.

Însă nu numai prin războaie a susţinut nădejdea acelor popoare, ci şi prin alte ajutoare.

Toate patriarhiile ortodoxe, toate mânăstirile de la Muntele Athos şi din întreg Răsăritul robit, s-au împărtăşit din belşug din daniile Principatelor Române, fără de care aproape că n-ar fi putut continua să existe. „Nici un alt popor pravoslavnic n-a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut Românii”, spunea rusul Porfirie Uspensky (Hristiankij Vostoc, Afon, vol.III, pag. 3). A şaptea parte din teritoriul Principatelor erau moşii închinate mânăstirilor din Răsărit.

(...) Dar prin ortodoxie influenţa poporului român s-a extins civilizatorie şi spre slavii de dincolo de Nistru. Pe temeiul documentelor istorice, ruşii şi-au primit creştinismul de la Constantinopole şi multă vreme Biserica lor a fost condusă de mitropoliţi greci. Însă în răspândirea şi întărirea creştinismului rusesc nu se poate să nu fi avut un rol însemnat românii, care erau vecini de graniţă şi aveau crestinismul din veacurile II-IV. Ţinuturile dintre Nistru şi Bug şi Crimeea, adică chiar primele ţinuturi încreştinate ale Rusiei au fost totdeauna împânzite de colonişti români aşezaţi statornic acolo, sau de ciobani care petreceau câtva timp. Iar într-un moment de mare primejdie, ortodoxia Ucrainei a fost salvată de catolicismul pe care voiau să i-l impună regii Poloniei, de către românul Petru Movilă, mitropolit de Kiev.

Rolul jucat de acesta e simbolic pentru toată misiunea ce a împlinit-o poporul român ca punte între Apus şi Răsărit. Studiind în Polonia, unde a deprins limba latină şi a cunoscut teologia catolică, el a dat Bisericii ortodoxe din Ucraina întâi şi apoi de peste tot, prin Sinodul de la Iaşi din 1642, vestita Mărturisire ortodoxă.

Legat de Răsărit, prin ortodoxie poporul român a adus în slujba ei, ceea ce putea oferi în aceea vreme situaţia avansată a Europei latine.

Ortodoxia rusă, subminată de tulburarea staroviertă şi de ispitele catolicismului, s-ar fi prăbuşit în haos dacă nu-i venea în ajutor un latin ortodox.

Pe de altă parte, poporul român, dacă n-ar fi fost legat de răsăritul si de sud-estul Europei prin comunitatea de credinţă, ar fi privit indiferent la prăbuşirea ortodoxiei, la lichidarea popoarelor din sud-est şi la întoarcerea slavilor de la Răsărit în cine ştie ce haos. În acelaşi timp, în ansamblul Europei apusene, situaţia lui periferică nu i-ar fi permis să fie altceva decât o anexă Europei însăşi, nu i-ar fi putut aduce imensul serviciu pe care i l-a adus.

Latinitatea, ca legătură cu Apusul, în împreunare cu ortodoxia, ca legătură cu Răsăritul, au făcut din poporul român un însărcinat al Europei pentru susţinerea popoarelor din răsărit şi sud-est. Dacă însemnătatea unui popor se măsoară cu rolul pe care l-a jucat în soarta unui ansamblu mai mare de neamuri, poporul român poate prezenta dovezile unor servicii care sunt extraordinari de mari în raport cu neamurile vecine. 

Poporul român este prin latinitatea şi ortodoxia sa o punte între Apus şi Răsărit. Prin el s-a susţinut în mare măsură legătura între cele două părţi ale Europei. Fără de el, Răsăritul ar fi rămas în afară de zona de putere şi de influenţă a Apusului. Unde e trecerea prea bruscă, nu e nicio trecere.

- fragmente din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat Biserica Românească, publicat în Telegraful Român, 1942

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXXIII-a dupa Rusalii (a Vamesului si a Fariseului). Despre mandrie si smerenie

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.
Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

O marturie a marelui duhovnic al neamului romanesc, Parintele Arsenie Boca, despre răpirea Basarabiei din iunie 1940. Parintele l-a vazut pe Insusi Fiul Domnului, Mantuitorul Iisus Hristos, care a luat chipul durerilor de care vorbea Isaia.

Sursa: moniagugu

Parintele Justin Parvu: Din punct de vedere crestin, avem o deschidere spre Rusia lui Dostoievski şi Serafim de Sarov. Dar din punct de vedere geografic si politic, ei cu panslavismul lor urmaresc sa ne supuna. Cu traitorii pe care ii avem noi in Romania, cu miile de martiri, ramanem independenti

- Despre Romania, in ce directie vedeti ca ne indreptam?

- Din punct de vedere crestin, avem o deschidere spre marea aceasta Rusie, in ceea ce priveste viata crestina, dar nu vorbesc despre Uniunea Sovietica, vorbesc despre Rusia lui Dostoievski, a lui Tolstoi, a lui Gogol, a lui Serafim de Sarov, Staretilor de la Optina, sau ai Kievului. Cat priveste viata asta a noastra spirituala, din cele doua rele mari care exista – Apusul si Rasaritul – alegem Rasaritul. Dar din punct de vedere geografic si politic, ei cu panslavismul lor urmaresc sa ne supuna. La noi s-a intamplat altceva pentru ca cruciadele, pana la urma, au devenit un pericol pentru lume si pentru ei la un moment dat. Au format Imperiul latin, au format tot despotismul acesta care a iesit din sfera si gandirea crestinatatii. Dar din punct de vedere duhovniceste, cu traitorii pe care ii avem noi in Romania, cu miile de martiri, noi prin aceste valori ramanem independenti, indiferent care ar fi situatia noastra. Poate nicio Europa nu va rezista fara o Romanie. O Romanie totdeauna va avea un cuvant de spus in istorie si o Europa nu se poate integra fara România. Ca suntem un popor ales, e pericol mare sa spui asa, asa mai spun si jidovii, ca toate blestematiile din lume sunt determinate de poporul ales.

- extras din interviul publicat in Revista Glasul monahilor, Nr. 10, 2005

- interviul este preluat de pe blogul Apologeticum

Vezi şi: Parintele Dumitru Staniloae: Ortodoxia noastra romaneasca ne va apara si de slavism si de o organizare suprastatala a Europei, care nu respecta principiul nationalitatilor.

Ce se întâmplă dacă o mamă îşi deconectează copiii de la Internet?

O mamă din SUA şi-a lăsat cei 3 copii, dependenţi de Internet şi de telefonul mobil, fără nici un aparat electric în casă timp de 6 luni. Rezultatele au fost surprinzătoare, notează vineri (21 ianuarie 2011) ziarul ABC.

Unele persoane au mari probleme să renunţe la ‘viaţa online’. Acest lucru a devenit o temă de dezbatere între părinţii care nu mai suportă ca odraslele lor să stea ore întregi în faţa computerelor. Cel mai greu de făcut este primul pas, dar o mamă americană a decis să taie răul din rădăcină: şi-a lăsat cei 3 copii fără curent electric în casă jumătate de an. Într-o vreme ameninţarea erau bomboanele, îngheţata sau orice fel de dulciuri. Apoi ameninţarea a evoluat la nivel de sală de jocuri, până la instalarea primelor console acasă.

Au venit astfel vremurile online. Sunt mulţi părinţii care folosesc alternarea premiilor cu pedepsele pentru a-şi motiva copilul în faţa unei sarcini. Dar se pare că nu mai funcţionează ca înainte. Tehnologia a devenit un factor critic pentru milioane de utilizatori în jurul globului, fie că este vorba de şase computere în aceeaşi casă sau de un telefon mobil care trimite mesaje pe Facebook şi Twitter.

Este însă posibil ca în zilele noastre să te deconectezi de tot? Susan Maushart a decis să verifice asta în propria casă tăind curentul electric şi astfel posibilitatea de a folosi orice aparat electrocasnic (inclusiv frigiderul) timp de 6 luni.

A denumit această acţiune, ‘Experimentul’, la care a participat ea şi cei trei copii. Cineva ar putea crede că cei trei au devenit psihopaţi criminali la câteva ore după ce nu au mai putut intra pe Facebook, dar rezultatele au fost surprinzătoare. Fiul ei Ben (15), care devenise dependent de televizor şi de jocurile video, şi-a descoperit gustul pentru muzică şi a început să cânte la saxofon.

Fiica cea mare Anni (18) nu a avut atâtea probleme şi a recurs la biblioteca şcolii (unde putea folosi inclusiv Internetul). Cum era de aşteptat, cea care a opus cea mai mare rezistenţă a fost fiica cea mică Sussy (14). Mai întâi s-a mutat la tatăl lor (Maushart este divorţată) timp de şase săptămâni cu laptopul sub braţ. Iar când s-a întors, a făcut ceea ce fac majoritatea adolescenţilor lipsiţi de conexiune directă la reţea: a folosit telefonul /fix/ pentru a se putea conecta.

Ce a îndemnat-o însă pe mama lor să recurgă la acest gest disperat? Potrivit lui Maushart, familia nu folosea tehnologia, ci era posedată de aceasta, inclusiv ea. Deşi crede că debranşarea de la curent timp de jumătate de an poate fi grea pentru multe familii, ea recomandă să se facă pauză cel puţin o zi pe săptămână şi ca părinţii să fie mai activi în controlarea orelor pe care le petrec copiii lor în faţa consolelor.
Precum fiica sa cea mică Sussy, căreia îi taie mobilul dacă stă prea mult conectată. Unii cred că Maushart s-a dovedit extremă în acţiunea ei. La urma urmei nu este nimic rău în a folosi frigiderul, doar dacă nu are conexiune la Internet…

Sursa: Financiarul

Parintele Dumitru Staniloae: Ortodoxia noastra romaneasca ne va apara si de slavism si de o organizare suprastatala a Europei, care nu respecta principiul nationalitatilor.

Dacă Rusia ar redeveni pravoslavnică în scurtă vreme şi împrejurările ar rămâne actuale, ortodoxia românească ne va fi cea mai sigură pavăză a existenţei etnice: ortodoxia noastră e numai a noastră. Ea e altceva decât pravoslavia rusească. Ea e împletită şi colorată cu tot ce e propriu sufletului românesc. Ea nu are caracter şi tendinţe internaţionale, ci susţine cu ardoare diferenţierile naţionale. Ortodoxia românească ne va apăra de slavism cum ne-a apărat şi în trecut. Dar ea ne va apăra şi de o altă primejdie care se desemnează. Se vorbeşte stăruitor de o organizare a Europei în unităţi mai mari, de o depăşire a principiului naţionalităţilor. Ei bine, în aceste forme noi de organizare, ortodoxia ar fi singura forţă prin care ne-am susţine etnicitatea noastră prin caracterul ei naţional, care o deosebeşte de tendinţele internaţionale ale celorlalte ramuri ale creştinismului. Ea ar fi singura forţă spirituală care s-ar asocia cu atitudinea protestatară a neamurilor mici împotriva tendinţelelor internaţionale de orice fel.

Ortodoxia, prin dragostea ei pentru realitatea etnică, ţine tot atât de mult la unităţile etnice mai mici, ca şi la cele mai mari, spre deosebire de alte forme ale creştinismului care, neavând o afinitate specială pentru etnic şi urmărind numai rezultate cantitative, sunt dispuse totdeauna să pactizeze cu unităţile mari şi mai puternice pentru sacrificarea celor mici.

- fragment din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat „Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, apărut în revista „Gândirea” XXII, nr. 5, 1943, p. 241-248