Tatal lui Valeriu Gafencu, model de lupta si jertfa romaneasca in Basarabia.

În 1940, Basarabia românească avea să devină ţinta numarul 1 a Armatei Sovietice şi a NKVD-ului. Fugind din faţa hoardelor ruse, Valeriu şi tatăl său reuşesc să treacă Prutul în România mutilată, dar, spre surprinderea fiului, tatăl îl îmbrăţişează şi îi spune că se va întoarce înapoi în ţinutul cedat.

“Ce-ar zice toţi fraţii noştri basarabeni, şi cum mi-aş mai ridica ochii la cer, dacă şi eu şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ am fugi din calea asupritorilor şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă?

Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfă”.

La scurt timp după revenirea în Basarabia, tatăl e arestat şi deportat de comuniştii ruşi la Arhanghelsk, dincolo de Cercul Polar, unde, după mai puţin de un an de zile, moare.

Film documentar despre Sfantul inchisorilor, Valeriu Gafencu, realizat dupa o idee a lui Virgil Maxim.

24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române. Reflecţii despre Unirea Mică şi generaţia tânără

Pentru mulţi colegi, dar şi pentru mulţi alţi oameni în floarea vârstei, ziua de 24 ianuarie nu mai înseamnă nimic. Nimeni nu ar trebui să uite momentele de glorie, momentele frumoase care au fost scrise în trecut de către strămoşii noştri, bravii soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru neamul românesc. Nu ar trebui să uităm aceste date pentru că ele sunt înscrise în istoria noastră, a românilor, o istorie lungă şi frumoasă.

Acestor mulţi colegi ai mei, înecaţi în acetonă sau prea preocupaţi să înveţe versuri inutile, care vorbesc de cele mai multe ori despre cât de rău este în ţara asta, cât se fură şi cât suntem furaţi trebuie să le reamintim că în ianuarie, când se rup şi cad abrupt zăpezile, cu toţii sărbătorim actul bărbaţilor Moldovei şi ai Munteniei care au săvârşit Unirea. Fapta aceasta, fundamentală în istoria României, trebuie să aprindă în fiinţa noastră o bucurie mereu nouă. Unirea e înscrisă în sângele nostru. De la începuturile sale de luptă, dusă de mii de ani, cu credinţă, gândul unirii într-o singură Patrie a strălucit ca o stea în inima poporului român. Oare câţi dintre noi am putea înţelege bucuria oamenilor din vremea aceea pentru pasul enorm făcut prin unirea Moldovei cu Ţara Românească? Oare dacă acum ne-am separa şi am fi ca înainte de 24 ianuarie 1859, ar fi cineva revoltat? Oare ar ieşi oameni în stradă care să lupte împotriva acestei separări nedrepte, sau am sta fericiţi în băncile noastre, căci tot una ne este pentru că oricum putem trece dintr-o ţară în alta doar cu buletinul? Eu cred şi sper că mai sunt oameni responsabili şi patrioţi care nu şi-au uitat originile şi misiunea românească.

Sunt mulţi tineri care nici măcar nu vor sau nu ştiu să scrie corect româneşte, darămite să mai şi simtă româneşte. Chiar dacă le reamintim că fără această „Unire Mică” noi, românii din Transilvania, nu am fi trăit în România, ci poate acum am fi fost sub dominaţie austro-ungară (deşi, nici acum nu suntem liberi), nu cred că i-am impresiona prea mult.

Pentru mine ziua de 24 ianuarie 1854 nu este o simplă zi, ci este ziua în care s-a pus temelia României de azi.

Vlad-Mihai PALAS

Mitropolitul Bartolomeu Anania, aflat în stare critică, va fi adus în ţară. Doctorii austrieci au decis să nu-l opereze. Rugaţi-vă pentru sănătatea arhiereului nostru

Mitropolitul Clujului va fi adus în ţară, după ce medicii austrieci au decis că o intervenţie chirurgicală nu este posibilă din cauza multiplelor suferinţe ale acestuia. IPS Bartolomeu va fi ajunge în ţară cu un avion sanitar, informează Mediafax.

În urma mai multor seturi de investigaţii şi consultări, cardiologii din Austria au decis să nu îl opereze pe IPS Bartolomeu. Medicii au considerat că o intervenţie chirurgicală nu este oportună din cauza bolilor de care suferă mitropolitul şi că nu ar aduce niciun beneficiu major sănătăţii acestuia, a anunţat Mihai Lucan, şeful Institutului Clinic de Urologie şi Transplant Renal Cluj.

Mitropolitul Clujului şi-a exprimat dorinţa de a reveni acasă. Acesta va fi adus intubat, luni seară, cu un avion sanitar. IPS Bartolomeu urmează să fie internat într-o secţie ATI dintr-un spital din Cluj. Mitropolitul Clujului va împlini, in 18 martie, 90 de ani.

Mitropolitul a fost transportat la Clinica AKH din Viena, pe 14 ianuarie, după ce medicii de la Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal Cluj-Napoca, unde mitropolitul era internat din 22 decembrie, i-au recomandat un examen care nu poate fi realizat în ţară.

În perioada internării mitropolitului Clujului, IPS Bartolomeu, prerogativele sale au fost preluate de către episcopul vicar Irineu Bistriţeanul.

Sursa: http://ziare.ro

Foto: Makara Lehel

Parintele Arsenie Papacioc: Rusia e ca un peste care se zbate. Au fost prea satanici ca sa mai pacaleasca pe cineva… Oriunde voi fi, tot voi vedea faptul ca Romania va iarasi mare, de la Tisa pana la marginea cealalta

“- Rusia mai inseamna ceva pe plan mondial?


- Nu cred! E ca un peste ce nu-i nici in apa, nici pe uscat, un peste care se zbate. Asta-i Rusia. Au fost prea nesuferiti, prea satanici ca sa mai pacaleasca pe cineva… Dar, orice ar face, nu vor mai ajunge unde au fost. Sunt convins, de pilda, ca Cernautiul nu va ramane in Ucraina, ca-i pamant romanesc. Am incredere in reintregirea Romaniei. Nu ma gandesc ca am o varsta si nu voi mai apuca asta. Dar oriunde voi fi, tot voi vedea faptul ca Romania va iarasi mare, de la Tisa pana la marginea cealalta. Asta-i cu Rusia… Ce vecin poate fi ala care-mi ia aurul din tara si nu mai vrea sa mi-l inapoieze?”


Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc – Cuvant despre bucuria duhovniceasca
Editura Eikon – Cluj Napoca, 2003 – Biblioteca Ortodoxa – Editie ingrijita de Fabian Anton

Părintele Dumitru Stăniloae despre Biserica românească. Latinitatea, în împreunare cu ortodoxia, au făcut din poporul român un însărcinat al Europei pentru susţinerea popoarelor din răsărit şi sud-est. Prin ortodoxie influenţa poporului român s-a extins civilizatorie şi spre slavii de dincolo de Nistru

BISERICA ROMÂNEASCĂ

Marea majoritate a poporului român aparţine, ca toate popoarele din răsăritul şi sud-estul Europei, Bisericii ortodoxe. 

O notă caracteristică a acestei Biserici este legătura ei deosebit de intimă cu fiecare din popoarele care fac parte din sânul ei. Cu toată unitatea ei dogmatică, Biserica ortodoxă s-a adaptat fiinţei etnice a fiecărui popor în aşa măsură, încât a devenit pentru fiecare o Biserică naţională. Ea a ştiut să împace ideea ecumenică cu necesităţile de existenţă ale neamurilor într-un chip desăvârşit.

(...) Biserica a mers în Răsărit totdeauna cu neamul, şi-a însuşit aspiraţiunile lui, a sintetizat misiunea ei sfântă cu grija pentru apărarea şi întărirea neamului şi peste tot între învăţăturile ei revelate şi manifestările sufletului etnic s-a creat o sinteză, care a făcut fiecărui neam Biserica familiară.

Fenomenul acesta poate fi urmărit în toată istoria poporului român, ca şi în viaţa lui contemporană. Mai mult chiar ca la orice popor ortodox, Biserica a avut în istoria neamului românesc un rol de primul ordin.

S-a spus că persistenţa poporului român, ca o insulă într-un ocean de puternice şi dinamice rase străine, este o enigmă.

(...) Că poporul român are din primele veacuri un creştinism care vorbea în limba lui, ne-o arată faptul că cuvintele de temelie ale credinţei sale creştine sunt de caracter latin (biserică, botez, Crăciun, întrupare, Cruce, etc) şi nu slavone, cum ar fi trebuit să fie dacă primea creştinismul după veacul al V-lea, sau dacă ar fi început să vorbească despre ale credinţei în limba slavonă, după ce a ajuns în contact cu slavii şi s-a introdus în bisericile sale liturghia slavonă.

Astfel aceeaşi credinţă de origine răsăriteană a ajutat poporului român să rămână întreg pe lângă acelaşi grai.

Românii din Transilvania persistând în ortodoxie îşi conservau originalitatea faţă de popoarele din Apus cu care erau în contact, şi care s-ar fi putut servi de limba latină a Bisericii ca de cel mai ispititor mijloc de atracţie. Dar în acelaşi timp rămânând în credinţa una cu Românii de pretutindeni, se păstra între ei şi aceia o legătură şi un factor de circulaţie în plus.

În acelaşi timp, în latinitatea nepericlitată de slavism a românismului transilvănean, cu care prin credinţa ortodoxă se păstra în cea mai deplină comuniune, Românii din răsăritul şi sudul Carpaţilor aflau o întărire a fiinţei lor etnice în faţa slavonismului. Servindu-se de latinitate în faţa slavonismului, iar de ortodoxie în faţa ispitelor de la Apus, neamul românesc şi-a avut în această sinteză miraculoasă puterea de apărare şi de conservare. 

Rolul acesta l-a împlinit Biserica ortodoxă în istoria poporului român numai pentru că s-a identificat cu soarta şi fiinţa lui.

Ortodoxia a dat în aceste veacuri neamului românesc puterea să împlinească rolul de cruciat al Europei. Prin poziţia lui geografică aşezat mai spre interiorul Europei, dar prin credinţă legat de sud-estul căzut în nenorocirea robiei, poporul român a fost cel mai de seamă sprijin al acestui sud-est. În credinţa ortodoxă a găsit atât puterea de apărare a fiinţei sale, cât şi de ajutorare a popoarelor balcanice.

Însă nu numai prin războaie a susţinut nădejdea acelor popoare, ci şi prin alte ajutoare.

Toate patriarhiile ortodoxe, toate mânăstirile de la Muntele Athos şi din întreg Răsăritul robit, s-au împărtăşit din belşug din daniile Principatelor Române, fără de care aproape că n-ar fi putut continua să existe. „Nici un alt popor pravoslavnic n-a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut Românii”, spunea rusul Porfirie Uspensky (Hristiankij Vostoc, Afon, vol.III, pag. 3). A şaptea parte din teritoriul Principatelor erau moşii închinate mânăstirilor din Răsărit.

(...) Dar prin ortodoxie influenţa poporului român s-a extins civilizatorie şi spre slavii de dincolo de Nistru. Pe temeiul documentelor istorice, ruşii şi-au primit creştinismul de la Constantinopole şi multă vreme Biserica lor a fost condusă de mitropoliţi greci. Însă în răspândirea şi întărirea creştinismului rusesc nu se poate să nu fi avut un rol însemnat românii, care erau vecini de graniţă şi aveau crestinismul din veacurile II-IV. Ţinuturile dintre Nistru şi Bug şi Crimeea, adică chiar primele ţinuturi încreştinate ale Rusiei au fost totdeauna împânzite de colonişti români aşezaţi statornic acolo, sau de ciobani care petreceau câtva timp. Iar într-un moment de mare primejdie, ortodoxia Ucrainei a fost salvată de catolicismul pe care voiau să i-l impună regii Poloniei, de către românul Petru Movilă, mitropolit de Kiev.

Rolul jucat de acesta e simbolic pentru toată misiunea ce a împlinit-o poporul român ca punte între Apus şi Răsărit. Studiind în Polonia, unde a deprins limba latină şi a cunoscut teologia catolică, el a dat Bisericii ortodoxe din Ucraina întâi şi apoi de peste tot, prin Sinodul de la Iaşi din 1642, vestita Mărturisire ortodoxă.

Legat de Răsărit, prin ortodoxie poporul român a adus în slujba ei, ceea ce putea oferi în aceea vreme situaţia avansată a Europei latine.

Ortodoxia rusă, subminată de tulburarea staroviertă şi de ispitele catolicismului, s-ar fi prăbuşit în haos dacă nu-i venea în ajutor un latin ortodox.

Pe de altă parte, poporul român, dacă n-ar fi fost legat de răsăritul si de sud-estul Europei prin comunitatea de credinţă, ar fi privit indiferent la prăbuşirea ortodoxiei, la lichidarea popoarelor din sud-est şi la întoarcerea slavilor de la Răsărit în cine ştie ce haos. În acelaşi timp, în ansamblul Europei apusene, situaţia lui periferică nu i-ar fi permis să fie altceva decât o anexă Europei însăşi, nu i-ar fi putut aduce imensul serviciu pe care i l-a adus.

Latinitatea, ca legătură cu Apusul, în împreunare cu ortodoxia, ca legătură cu Răsăritul, au făcut din poporul român un însărcinat al Europei pentru susţinerea popoarelor din răsărit şi sud-est. Dacă însemnătatea unui popor se măsoară cu rolul pe care l-a jucat în soarta unui ansamblu mai mare de neamuri, poporul român poate prezenta dovezile unor servicii care sunt extraordinari de mari în raport cu neamurile vecine. 

Poporul român este prin latinitatea şi ortodoxia sa o punte între Apus şi Răsărit. Prin el s-a susţinut în mare măsură legătura între cele două părţi ale Europei. Fără de el, Răsăritul ar fi rămas în afară de zona de putere şi de influenţă a Apusului. Unde e trecerea prea bruscă, nu e nicio trecere.

- fragmente din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat Biserica Românească, publicat în Telegraful Român, 1942

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXXIII-a dupa Rusalii (a Vamesului si a Fariseului). Despre mandrie si smerenie

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;
căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.
Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).