28 noiembrie 2011 - 22 de ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Arsenie Boca. Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Se putea numi duhovnicul întregului Ardeal şi al întregii Românii.

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.

Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

- fragment dintr-un interviu acordat de doamna Aspazia Oţel Petrescu revistei VEGHEA

Parintele Arsenie Boca: Maica Domnului cu Iisus in Zeghe la Biserica Sf Elefterie cel Nou, azi. FOTO

Parintele Arsenie Boca despre zilele mai de pe urma.

Parintele Arsenie Boca: Poruncile si libertatea

Părintele Arsenie Boca: Răspunzătorii. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu!

DESPRE DEŞERTĂCIUNEA CELOR PREZENTE, IMPORTANŢA CELOR VIITOARE, ŞI CUM PUTEM IMITA PE DUMNEZEU. DESPRE DRAGOSTEA LUI HRISTOS CĂTRE NOI, CARE, MAI ALES, SE ARATĂ DIN SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞIRE

Sf. Ioan Gura de Aur – omilia XV din Epist. I catre Timotei

Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninţare, ci că gheenă există cu adevărat, aceasta, zice, este învederată din faptele întâmplate aici. Sau nu ţi se pare că potopul este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prin apă? „Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie” (Matei 24, 38), tot aşa era şi atunci. A fost prezis şi atunci cu mulţi ani mai înainte, precum şi acum se prezice gheena de trei sute de ani sau şi mai mult, şi cu toate acestea nimeni nu este cu băgare de seamă, toţi consideră faptul acesta ca un mit, toţi îl cred ca ceva de râs, nici o frică nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-şi bate pieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl aţâţă într-una, iar noi râdem, şi ne dezmierdăm, şi păcătuim fără sfială. Nimeni nu se gândeşte la ziua aceea, nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toate acestea sunt momentane, deşi, de altfel, lucrurile ne strigă în fiecare zi şi ne învederează acest adevăr. Morţile cele mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încă trăind noi, bolile şi alte multe de acest fel nu ne cuminţesc. Şi încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în înseşi stihiile lumii. Dar chiar şi în diferitele faze ale vârstei noastre, noi în fiecare zi vedem moartea, şi nestatornicia vieţii este caracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodată nu rămâne iarnă într-una, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă într-una, ci toate trec, zboară şi se scurg.
Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voiesti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună? Dar nu se sfârşeşte şi ea? Şi chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oare nu se întunecă, oare nu este şi el acoperit de nori? Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi, dar iată că tocmai pe dânsul noi îl neglijăm! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se prefac într-una, ca şi cum pare că ar rămâne, în timp ce pentru suflet, care rămâne pururea, noi nu facem nici o vorbă, ca şi cum s-ar preface şi el. Cutare de pildă, poate face lucruri mari? Până mâine numai, iar după aceasta dispare, dovadă cei ce au făcut lucruri mari, iar acum nicăieri nu se mai văd. Viaţa aceasta este o scenă de teatru, şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc, şi toate visurile zboară când se arată raza luminii, tot aşa şi acum când se întâmplă sfârşitul unuia, sau sfârşitul obştesc de s-ar întâmpla, toate se strică, toate se nimicesc şi dispar. Copacul pe care 1-ai plantat rămâne, precum şi casa ce ai clădit-o rămâne, în timp ce cel ce a clădit casa, ca şi cel ce a plantat copacul se duc şi se nimicesc. Şi astfel petrecându-se lucrurile, noi nici atunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca şi cum am fi nemuritori, dezmierdându-ne şi petrecând întru desfătări.
Ascultă ce spune Solomon, el care a avut o mare experienţă a faptelor şi a lucrurilor prezente. „Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori; mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii; am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strâns aur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor omului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.” (Ecclesiastul 2, 4-8) Nimeni, cu un cuvânt, n-a fost atât de dezmierdat, atât de slăvit; nimeni n-a fost atât de înţelept, şi nimănui nu i-au mers lucrurile aşa de bine, după cum le-a văzut mai înainte cu mintea sa. Ei, şi ce a fost cu aceasta? Cu nimic nu s-a folosit din toate acestea, ci iată ce spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”. (Ecclesiastul l, 2) Si priveşte că n-a spus simplu „deşertăciune”, ci a exagerat cuvântul prin exagerare.

Părintele Stăniloae: Ce înseamnă „a-ți tăia voia”?

„Adevărata smerenie stă în «a-ţi tăia voia», pe care Dumnezeu ţi-o lasă.”

„E uşor să spui că te pleci în faţa lui Dumnezeu, dar nu a oamenilor. Spunând că faci ceea ce spune Dumnezeu, faci, în fond, ceea ce ți se pare ție că-ți spune Dumnezeu. Acesta e păcatul protestantismului. Apoi, deşi credinciosul protestant spune că se smereşte, socotind că tot binele ce-l face omul vine exclusiv de la Dumnezeu, în aceasta e mai degrabă un predestinaţionism, în care nu se cere omului nimic, căci se neagă orice libertate a lui de a face răul, când Dumnezeu l-a ales să facă binele prin el. Omul nu se poate nici măcar smeri. Adevărata smerenie stă în „a-ţi tăia voia”, pe care Dumnezeu ţi-o lasă. Şi în a ţi-o tăia nu cu părerea că ţi-o tai în faţa lui Dumnezeu cel nevăzut, fără să fii sigur de aceasta, ci în faţa celui ce-ţi dă un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în mod real. Şi o tai din conştiinţa că o faci în faţa lui Dumnezeu, de a cărui prezenţă îţi stă mărturie şi un altul, ajutându-te să arăţi în mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu nu vrea să se lase evaporată prezenţa Sa în subiectivitatea ta, ci vrea să-şi facă simţite în mod obiectiv prezenţa şi voia Sa prin altul, care are conştiinţa întărită de comunitatea bisericească, începută prin Apostoli, că-ţi vorbeşte in numele Domnului.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 790 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 451)

Sursa: Doxologia

Avva Dorotei: Pentru ca să suferim ispitele cu mulţumită şi fără tulburare

Bine a zis avva Pimen ca sporirea monahului se cunoaste in ispite. Monahul care vine sa slujeasca lui Dumnezeu cu adevarat, trebuie negresit (precum zice Întelepciunea) sa-şi gateasca sufletul de ispite, ca sa nu-i para rau niciodata de cele ce i se intampla, stiind ca nimic nu se face fara voia lui Dumnezeu din cele ce i se intampla şi ca toate cate se fac se fac cu voia lui Dumnezeu cu adevarat trebuie sa fie şi bune şi spre folosul sufletului le face, fiindca ne iubeste şi-i este mila de noi. De aceea, sa multumeasca bunatatii Lui pentru toate, precum zice Apostolul. Şi niciodata sa nu se intristeze de orice i se va intampla, ci fara tulburare sa primeasca cele ce-i vin, şi cu smerenie şi cu nadejdecatre Dumnezeu, sa creada, precum am zis, ca toate cate face Dumnezeu, le face fiindca ne iubeste, din bunatatea lui, şi nu este cu putinta acestea sa fie mai bunealtfel decat cum Dumnezeu le face. Dacă cineva, avand un prieten, care ştie ca il iubeste, orice ar patimi de la el, fie şi lucru de scarba, zice ca aceasta o a facut prietenul meu pentru ca mă iubeste şi niciodata nu crede ca prietenul sau ii voieste raul, cu cat mai vartos suntem datori sa socotim aceasta despre Dumnezeu, care ne-a zidit, ne-a socos dintru nefiinta şi s-a facut om pentru noi, sa credem, adică, ca toate le face pentru binele nostru. Despre un prieten ar putea sa creada cineva, ca face acestea din dragoste şi mila pentru el, dar nestiind sa chiverniseasca cum se cade lucrul, greseste şi nevrand; dar despre Dumnezeu nu putem spune aceasta, ca El este izvorul intelepciunii şi cunoaste toate cele ce sunt pentru binele nostru şi dupa folos ne chiverniseste pana şi la cele mai mici. Ar putea zice iarăşi cineva despre prieten: desi mă iubeste, ii este mila de mine şi ştie sa mă chiverniseasca, dar nu poate sa-mi ajute la cele ce ştie ca-mi sunt de folos. Despre Dumnezeu nici aceasta nu o putem zice, ca toate le poate şi nimic nu-i este cu neputinta. Deci, dacă ştim despre Dumnezeu ca ne iubeste şi-i este mila de zidirea Lui, ca El este izvorul intelepciunii, ca ştie sa ne chiverniseasca şi nimic nu-i este cu neputinta, ci toate slujesc Lui, trebuie sa credem ca tot ce face, le face pentru folosul nostru şi aşa se cuvine sa le primim cu multumire, precum am mai zis, ca de la un stapan bun şi milostiv, chiar dacă sunt intristatoare, ca pe toate le face cu dreapta judecata şi nu trece cu vederea (fiind drept şi milostiv) nici cea mai mica scarba a noastra. 

Avva Dorotei: Pentru frica de muncile cele viitoare

Când eram bolnav de durerea picioarelor, unii din cei ce veneau sa mă vada şi sa mă cerceteze la neputinta ce sufeream, mă intrebau la le spun din ce pricina mi s-a intamplat acea durere. Aceasta cercetare socotesc ca o faceau din doua pricini: una ca sa mă mangaie la durerile ce aveam, iar alta ca sa-mi dea prilej sa le graiesc cate ceva. Deci, se cade sa ascultati şi voi fratilor, ca povestirea scarbei, dupa ce te-ai izbavit de ea, este placuta. Ca şi cei ce umbla pe mare: când se ridica furtuna, toti cei din corabie se intristeaza, dar dupa ce trece, isi spun unul altuia intamplarile lor.

Bine este, fratilor, precum pururea va zic, ca tot lucrul sa-l aruncam in seama proniei lui Dumnezeu, zicand ca nici un lucru nu se face fara voia lui Dumnezeu, Care stiind căci cu adevarat aceasta ne este de folos, de aceea a randuit in acest chip. Şi macar de ar avea vreo alta pricina la vedere acel lucru, noi tot la voia lui Dumnezeu trebuie sa-l aruncam. De pilda, puteam sa le spun celor ce mă intrebau de durerile picioarelor ca mi s-a pricinuit reumatism in picioare şi mă dor, pentru ca m-am indeletnicit cu ospete straine şi m-am silit sa fac pe gustul acelor adunari, ingreunandu-mi stomacul cu mancari. Sau şi alte multe pricini puteam sa gasesc şi sa le spun, ca sa nu fie lipsit de pricina cel ce vrea s-o graiasca. Dar eu le-am zis ca cea mai adevarata şi mai de folos pricina este aceasta: ca aşa ştie Dumnezeu ca e de folos sufletului meu şi aşa a facut, pentru ca nici un lucru din cate face Dumnezeu nu este rau, ci toate sunt foarte bune.

Deci, acum va zic şi voua fratilor, ca nu trebuie sa se intristeze cineva, orice i s-ar intampla, ci toate, precum am zis, sa le socoteasca ca sunt din pronia lui Dumnezeu, şi sa se odihneasca: pentru ca sunt unii care aşa de mult se intristeaza la scarbele ce li se intampla, incat se deznadajduiesc şi de viata lor şi doresc sa moara, numai sa scape.

Şi patimesc aceasta nu din alta pricina, decat numai din slabiciunea sufletului lor, şi din multa nepricepere, nestiind ce nevoie mare şi infricosata are sufletul când iese din trup. Iar a fi pedepsiti in aceasta lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Însă noi nestiind cele mai infricosate, vedem aceste ce ni se fac aici şi ni se par grele, dar nu este aşa. Nu stiti ce zice la Pateric (otecenic)? Un frate mult silitor a intrebat pe un bătrân, zicand: "Parinte, pentru ce sufletul meu doreste moartea?". Şi-i zise lui batranul: "Pentru ca sa scape de mahniri de aici, nestiind ca scarba cea viitoare este fara de asemanare mai rea decat aceasta de aici". Altul, de asemenea a intrebat pe un bătrân: "Stapane, care sa fie pricina ca mă cuprinde trandavia sezand in chilia mea?". Şi-i zise lui batranul: "Pentru ca n-ai gustat pana acum inca nici odihna viitoare, nici munca, pentru ca de le-ai fi putut simti pe acestea bine, macar de-ar fi chilia ta plina de viermi, incat pana la gat sa fii cuprins de ei, ai face mare sarguire şi nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trandaviei". Aşa de mult erau ingrijorati batranii pentru mantuirea lor, iar noi dormind voim sa ne mantuim. Pentru aceea ne ingreuem la scarbele ce ni se intampla, de unde s-ar cadea mai degraba sa multumim lui Dumnezeu, şi sa ne fericim ca ne-a invrednicit a fi pedepsiti putintel, pentru ca sa aflam odihna cea adevarata. Iar Evagrie, zice ca cel ce este pacatos şi se roaga lui Dumnezeu ca sa-i sfarame patul lui, socotind ca patul ii pricinuieste boala. Precum şi pacatosul socoteste ca trupul ii mareste greutatea scarbei. Nestiind ca sufletul impreuna cu acest trup, se şi lupta cu patimile, dar se şi mangaie, mancand, band, dormind şi vorbind cu prietenii sai. Iar dupa ce iese din trup, ramane singur numai cu patimile impreuna şi pururea este muncit de ele, mustrandu-se de ele, arzandu-se de chinuirea lor şi atât de mult fiind pedepsit de ele, incat nu-şi poate aduce aminte nici de Dumnezeu. Ca mare mangaiere ar avea, precum zice proorocul David: "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit". Ci şi de aceasta bucurie este lipsit de multa chinuire a muncilor. Ca sa pricepeti mai limpede ceea ce va graiesc, inchipuiti-va dacă ar fi unul din voi inchis intr-o casa intunecoasa şi numai trei zile sa nu mănânce, sa nu bea, sa nu doarma, sa nu vorbeasca cu cineva, sa nu cante, sa nu se roage, nici sa nu-şi aduca aminte de Dumnezeu, cata greutate i-ar aduce patimile unuia ca acestuia, inca fiind in aceasta lume. Cu cat mai mult când va iesi sufletul din trup şi va cadea sub stapanirea muncilor şi va ramane numai singur ticalosul suflet cu dansele, oare ce va patimi atunci de la ele? Nemangaierea acelei scarbe puteti sa o pricepeti oarecum din scarbele ce se intampla aici in viata: căci când este cineva aprins de friguri, oare ce este ceea ce il arde? Ce foc, sau ce materie face aceasta arsura? Negresit nimic altceva decat melancolia firii şi mahnirea inimii il atâta, il tulbura şi-l scarbeste. Aşa şi sufletul pacatos, pururea este pedepsit ticalosul de rautatile lui, aducandu-şi totdeauna aminte de amaraciunea şi tulburarea patimilor, care il ard necontenit şi-l usuca. Dar pe langa tirania patimilor, cine poate povesti acele locuri infricosate şi acele puteri randuite a munci sufletele pacatosilor cu pedepse nesfarsite, dupa pacatele ce a facut aici in lume! Şi dupa cum Scriptura ne incredinteaza, focul acela este nestins şi infricosat, intunericul este groaznic şi nesuferit şi ingerii cei nemilostivi, fara mangaiere. Iar peste toate acestea, aducerea aminte a faptelor noastre cele rele, este mai amara decat toate. Căci, precum sfintii se invrednicesc a straluci in locuri luminoase şi se desfateaza intru veselie ingereasca şi fiecare se bucura şi de insasi aducerea aminte a faptelor lor cele bune, tot aşa şi pacatosii se chinuiesc in locuri intunecoase, pline de frica şi de cutremur, fiind mustrati şi de constiinta lor pentru cele ce au gresit. Din care osanda sa ne izbaveasca marea milostivire a lui Dumnezeu. Ca, precum zic sfintii, ce altceva este mai grozav şi mai infricosat decat acele locuri la care sunt trimisi dracii? Şi ce este mai amar decat munca in care sunt osanditi? Însă şi pacatosii acolo se vor osandi şi se vor munci impreuna cu dracii, precum zice Hristos. "Ducet-va de la mine, blestematilor, in focul de veci, care este gatit diavolilor şi slugilor lui". Dar mai amara şi mai ticaloasa munca decat toate este a fi lipsit de slava lui Dumnezeu şi a nu fi invrednicit de vederea fetei Lui. Dupa cum zice şi sfantul Ioan Hrisostom "Chiar de n-ar fi râu de foc muncitor, nici alta osanda de pedeapsa, este destul numai a sta de fata la acel infricosat divan şi a vedea ca unii se invrednicesc a fi slaviti şi laudati, iar altii a fi defaimati şi osanditi ca sa nu mai vada fata lui Dumnezeu". Aceasta este cea mai cumplita şi mai nesuferita pedeapsa, rusine, necinste şi intristare. Ca atunci, şi mustrarea constiintei şi aducerea aminte a faptelor, precum am zis, este mai rea decat o mie de munci; pentru ca sufletul isi va aduce aminte de toate cate a facut aici, precum zic Sfintii Parinti, şi de cuvinte, şi de fapte şi de ganduri şi nu poate uita nici una din cate a gresit. Iar ceea ce se spune la psalm: "În ziua aceea se vor pieri toate gandurile lor", e vorba de cugetele acestui veac, adică de case, mosii, rudenii, copii, de dare şi luare. Pe toate acestea, dupa ce iese sufletul din trup le pierde şi de nici unele dintr-insele nu-şi mai aduce aminte, decat numai de bunatatile sau rautatile pe care le-a facut. De aceasta isi aduce aminte şi nu pierde pe nici una din ele; ba şi dacă a folosit pe cineva cu ceva, sau el s-a folosit de altul, isi aduce aminte şi de cel ce l-a folosit şi de cel pe care l-a folosit. De asemenea, şi dacă a facut rau cuiva, sau a primit de la altul, isi aduce aminte şi de acestea şi nu uita, precum am zis, nici una din cate a facut in lumea aceasta, ci pe toate le tine minte când iese din trup; inca şi mai vadit şi mai limpede le tine minte, fiindca se slobozeste din acest trup pamantesc. Vorbind cu un bătrân pentru aceasta şi zicand acel bătrân ca sufletul când iese din trup isi aduce aminte şi de pacatul ce a facut şi de obrazul cu care l-a facut, eu ii ziceam: "Nu va fi aşa, ci poate va fi tinand minte sufletul numai obiceiul cel rau care l-a deprins din lucrarea pacatului, şi de acela numai isi va aduce aminte nu şi de obraze!". Dar batranul nu se incredinta de aceasta şi zicea ca tine minte şi locul unde a pacatuit, şi chipul pacatului şi obrazul cu care a facut pacatul. Şi ne-am pricit mult pentru cuvantul acesta, dar cu adevarat aşa o sa fie şi vai de noi de nu de vom ingriji. 

Avva Dorotei: Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele

Fratilor, luati aminte cum sunt lucrurile şi va paziti sa nu va trandaviti, ca o mica lene la inceput, in cele din urma, ne duce la mare primejdie.
        Deunazi, am mers la un frate sa-l vad şi l-am gasit bolnav. Intrebandu-l ce are, mi-a spus ca l-au prins frigurile spate zile şi au trecut patruzeci de zile şi tot nu poate sa-şi vina in fire. Vedeti, fratilor, la cata ticalosie ne aduce lenea şi nepaza? Din inceput nu baga cineva de seama un lucru mic şi i se intampla din aceasta o mica neputinta, dar fiind din fire neputincios şi slab, multa vreme nu poate sa se indrepte. Numai sapte zile l-au prins frigurile pe acel ticalos frate, şi iata, in atatea zile nu poate sa-şi vada sanatatea.
        Aşa este şi boala sufleteasca. Pacatuieste cineva un pacat mic şi multa vreme patimeste ticalosindu-se şi nu se poate izbavi de dansul altfel decat numai prin ajutorul doctorului, şi prin doctorii. Şi macar ca la boala trupeasca gasim multe pricini, sau ca doctoriile fiind vechi nu folosesc, sau ca doctorul este neinvatat şi din nestiinta da alta doctorie in locul alteia, sau ca bolnavul nu pazeste ceea ce i-a poruncit doctorul. Dar la suflet nu este aşa. Ca nu putem zice ca doctorul este neinvatat, nici ca n-a dat doctoriile ce se cuvin. Căci Hristos este doctorul sufletelor noastre care ştie toate şi la fiecare patima da doctoria cea folositoare şi tamaduitoare. Adică la trufie - poruncile smereniei; la neinfranare - ale postirii; la iubirea de argint, ale milosteniei. Şi in scurt, la fiecare patima are poruncile cele cuviincioase oranduite spre tamaduire, căci este doctor iscusit, iar doctoriile ii sunt folositoare, ca sunt totdeauna noi şi proaspete şi niciodata nu se invechesc, ci cu cat se intrebuinteaza, cu atât se innoiesc. Astfel nu este nimic care sa poata opri tamaduirea sufletului, decat numai nepaza noastra.
        Deci, fratilor, sa ne sarguim pana avem vreme, sa nu ne lenevim a face bine, ca sa aflam ajutor in vremea ispitei; sa nu cheltuim viata noastra in zadar. Din atatea cate auzim, mă mir ca nu ne ingrijim, ci toate le defaimam. Iata, vedem cum unii dintre noi se rapesc din aceasta viata şi cum nu ne punem silinta sa ne indreptam, stiind prea bine ca putin cate putin ne apropiem şi noi de moarte? Iata, de când vorbim, au trecut doua sau trei ceasuri, care s-au scazut din viata noastra şi ne-am apropiat de moarte. Apoi, cum nu ne infricosam, ci pierdem in zadar vremea? Cum nu ne aducem aminte de cuvantul batranului acela ce a zis: ca de va pierde cineva aur sau argint, poate iarăşi sa-l puna la loc, iar vremea de o va pierde, in zadar, nu o mai poate castiga. Cu adevarat va veni vremea sa cautam un ceas al vremii acesteia şi sa nu-l gasim. Oare cati doresc sa asculte cuvantul lui Dumnezeu şi nu se invrednicesc? Iar noi auzind atatea invataturi, nu le bagam in seama ca sa ne sarguim. Dumnezeu ştie cat mă mir de nesimtirea sufletelor noastre: ca putand sa ne mantuim, noi nu voim. Putem sa ne taiem patimile noastre cat sunt mici şi nu ne silim, ci le lasam de se intemeiaza şi se intaresc asupra noastra, poate pentru ca sa ne ostenim pe urma foarte mult şi sa nu putem sa le taiem! Ca precum v-am zis de multe ori, alta este a dezradacina o buruiana mica, care lesne se smulge şi alta este a dezradacina un copac mare intemeiat. 

Avva Dorotei: Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare aminte

Să ne sârguim fratilor, pentru mântuirea noastră şi să fim cu luare aminte ca să nu pierdem vremea in zadar, căci cu adevărat, mult vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoieste-te să-ti câstigi ceea ce ai cugetat când ai iesit din lume! Iar noi, ne aflăm in mare lenevire, şi nici pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este ceea ce am hotărât să săvârsim. Pentru aceea, nu numai că nu sporim, ci şi pururea ne scârbim. Aceasta ni se pricinuieste că nu suntem cu luare aminte şi cu pază in inima noastra. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim putin, nu ne-am scârbi atât de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că desi are cineva osteneală la inceput, dar putin câte putin sporeste inainte şi apoi cu odihnă săvârseste faptele cele bune, că vazând Dumnezeu osteneala lui ii da ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim binele. Căci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar şi vointa aceasta este inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre osardie şi apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Parinti: da sange şi primeste duh, adică nevoieste-te şi vei dobandi fapta cea buna. Eu când invatam la scoala cea elineasca, la inceput foarte mult mă osteneam şi când mergeam sa iau invatatura, adică (matihma), mi se parea ca merg asupra unei jiganii salbatice. Iar dacă nu am incetat silindu-mă, mi-a ajutat Dumnezeu, şi atât m-am deprins cu invatatura, incat nu vroiam sa ştiu nici de mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa dragoste a invataturii. Şi cu toate ca aveam prieteni şi eram iubit de dansii, dar niciodata nu mi-am lasat invatatura ca sa mă duc la vreo adunare a lor, ori pentru mancare, ori macar pentru o vorba, fara când ne slobozea dascalul de la scoala, de mare nevoie mă scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a citaniei şi apoi mă intorceam iarăşi la chilia mea, indeletnicindu-mă cu totul la invatatura, incat nici de hrana vietii mele nu mă grijeam (neprisosindu-mi vreme); fara numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care imi gatea cate ceva, şi aşa, orice gaseam pranzeam, însă cartea nu lipsea de langa mine, ci şi mancand mă plecam şi citeam pe dansa. Chiar şi când mă culcam dupa pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas şi de mă fura putintel somnul, indata saream iarăşi la citire. Seara, dupa ce mă intorceam de la vecernie şi aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul noptii. Şi atâta eram cuprins de ravana invataturii, incat nimic altceva nu mă indulcea decat citania. Deci, venind la manastire am cugetat in gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are cineva atâta ravna şi pofta ca sa se deprinda şi sa se imbogateasca, cu atât mai vartos spre fapta buna. Şi aşa simteam un indemn şi o mare indraznire din aceasta pilda.

Deci, şi din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se leneveasca şi sa glumeasca. Căci precum cel ce vrea sa invete zidaria, sau alt mestesug, nu se mai indeletniceste şi cu altceva decat cu acel mestesug, aşa şi cei ce voiesc sa invete lucrarea cea duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca alt lucru, ci ziua şi noaptea sa se nevoiasca la aceasta, ca sa  se deprinda şi sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc la dansa aşa, nu numai ca nu sporesc, ci se şi tulbura totdeauna şi se nevoiesc in zadar, fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fara luare aminte, pe nesimtite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna in mijloc şi greseste. Pentru aceasta şi acel sfant bătrân a zis: Umblati pe calea cea împărătească şi masurati şi milurile (pluralul de la mila - unitate de masura de circa 1500m) ei. Deci atât lucrul cel peste masura (adică ipervoli) cat şi cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adică elipsis), nu se socoteste fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura: "Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea împărătească". Sfantul Vasile zice: "Cumpanire dreapta a inimii se face, când nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa, ci socotesc numai cea de o masura, adică fapta cea buna". Ca şi cum am zice: rautatea din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci abaterea sufletului din fapta cea buna este rautatea şi aceasta ratacire munceste pe ticalosul suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire rautatea nu are odihna. Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din putrezirea ce i s-ar intampla se nasc şi acei viermi apoi mănâncă lemnul; şi precum fierul

din sinesi facand rugina, aceea il roade, şi moliile strica hainele din care se fac; tot aşa şi sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic, nici nu avea vreo fire sau stare şi apoi este muncit de rautate. Bine a zis Sfantul Grigorie: "Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste". Tot aşa şi rautatea pe cei rai, pe care o vedem şi la bolile trupesti. Când cineva iese din randuiala şi nu-şi chiverniseste sanatatea, isi strica masura starii sale şi din aceasta i se pricinuieste boala, care mai inainte nu era nimic. Precum, dupa ce se insanatoseste trupul, iarăşi piere boala, nefiind lucru cu vreo fiinta. Asemenea este şi rautatea: o boala a sufletului, fiindca il sminteste din sanatatea cea fireasca, care este fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca faptele bune sunt la mijloc, adică: smerenia este in mijlocul mandriei şi al fatarniciei; tot aşa şi cucernicia este in mijlocul rusinii şi al obrazniciei, aşa şi celelalte fapte bune. Deci, când se va invrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu şi macar ca il vezi mancand, band, dormind şi el ca şi ceilalti oameni, unul ca acesta, pazind cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar când nu va lua aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la dreapta sau la stanga, adică spre prinos, sau spre lipsa şi i se pricinuieste boala, care - precum am zis, este rautatea.