Acad. Alexandru Surdu: Nicolae Steinhardt. Despre fericire

Discuţiile referitoare la istoria filosofiei româneşti au relevat faptul că, cel puţin între cele două războaie mondiale, datorită unor împrejurări speciale, alături de filosofii profesionişti, au existat şi numeroşi savanţi şi oameni de cultură care au avut contribuţii filosofice remarcabile, uneori chiar mai importante decât ale celor dintâi. Mulţi dintre ei n-au fost încă valorificaţi din perspectivă filosofică, cel mai important fiind chiar Mihai Eminescu. Centenarul Nicolae Steinhardt ne prilejuieşte ocazia încadrării acestuia, cel puţin prin lucrarea sa monumentală, Jurnalul fericirii, printre filosofii neprofesionişti cu rezultate admirabile.

Ne referim aici chiar la noţiunea de „fericire”, care a fost şi a rămas, alături de „înţelepciune”, în centrul preocupărilor etico-filosofice.

Fericirea poate fi studiată din mai multe perspective. Cea mai simplă este perspectiva psihologică, fericirea, ca şi bucuria, fiind legată de plăcere, mai precis, de o stare generală benefică. Sinergetic, de o cumulare a plăcerilor fizice şi intelectuale, spre deosebire de „bucuriile simple”, despre care vorbise filosoful Constantin Noica, un fost coleg de liceu al lui Steinhardt, într-o lucrare de tinereţe, pe care i-o cunoştea de bună seamă.

Tot despre fericire a vorbit şi Petre Andrei, din perspectivă însă mai mult sociologică, despre fericirea în societate şi pentru societate, care poate să meargă până la jerfta de sine. Vorbise şi Mircea Vulcănescu, din perspectivă etică, respectiv comportamentală, şi Petre Ţuţea, care îi adaugă şi dimensiunea religioasă.

Este remercabil faptul că toţi au sfârşit-o năprasnic, ceea ce ilustrează cuvintele tragedianului antic: să nu spui despre nimeni că a fost fericit până nu-i cunoşti sfârşitul. Primul şi-a luat viaţa, al doilea a murit sacrificându-se în temniţa de la Aiud, iar ultimul în chinuri groaznice.

Dar ce este fericirea? Grecii îi spuneau eudaimonia, un fel de indemonizare, căci, deşi era o activitate a sufletului, enérgeia tes psyches, ea se datorează şi intervenţiei divine, demonice sau dumnezeieşti. Fiind creştineşte o îndumnezeire (theosis). Dar nu este dată oricui, zice Aristotel, ci numai înţeleptului sau iubitorului de înţelepciune, filosofului, căci eudaimonia este legată de sophia.

Fiind o trăire specială, superioară, ariston, kálliston kai hédiston, cea mai nobilă, cea mai bună şi cea mai plăcută, zice Aristotel, este o purificare (chatharsis) a sufletului. Şi este legată de cele cinci componente ale acestuia: frica, mila, dragostea de oameni, plăcerea şi uimirea.

Se pare că Steinhardt cunoştea toate acestea, căci vorbeşte despre fiecare, dar pe Aristotel îl menţionează doar cu afirmaţia îndoielnică despre uleiul care nu îngheaţă iarna.

Oricum, însă, Steinhardt încearcă un fel de expunere genetică, cronologică, a fericirii, cu ceea ce o precede şi ceea ce îi succede. Aceasta este semnificaţia gândului său.

Ceea ce intrigă este faptul că datele nu se prezintă cronologic, ci surprind clişee din 1924 până în 1971. Explicaţia o dă singur, este bergsoniană. Evenimentele trec în timp, dar rămân în durată pentru totdeauna. Nu contează când s-a petrecut ceva, căci evenimentul se păstrează şi se acumulează oricum.

Etapele însă sunt clare, iar miezul întregului jurnal îl reprezintă detenţia şi botezul.

Abia spre sfârşitul jurnalului este prima prevestire din 1924, pe care o reţine Steinhardt, de pe bancheta din fundul maşinii între părinţii săi: „Pe şosea, deodată, dintre stejari, apare o biserică şi o cruce în bătaia soarelui”. Aceasta este prevestirea.

Ne interesează însă mecanismul declanşării sentimentului de fericire, care nu s-ar fi produs fără intervenţia detenţiei. Aceasta nu fiindcă detenţia ar fi neapărat necesară, dar pentru superficialul şi fluşturaticul Steinhardt a fost esenţială. L-a rupt, în termeni existenţialişti, de viaţa banală şi l-a pregătit pentru clipa trăirii autentice. Căci concepţia lui Steinhardt este evident existenţialistă, uneori şi declarată.

La început, autorul ia în glumă şi arestarea. Procesul Noica-Pillat este redat, de către Constantin Noica, după eliberare, în termeni evanghelici. „I-am tras după mine pe toţi în bezna iadului”, va zice Noica, în opoziţie cu vorbele Mântuitorului: „Când mă voi înălţa la cer, vă voi trage la mine pe toţi”.

Intrat în iadul detenţiei comuniste, Steinhardt trăieşte frica, groază de neimaginat, tortura şi umilinţa, decăderea fizică şi psihică. Scene greu de imaginat se tot repetă de la începutul şi până la sfârşitul jurnalului.

Iată cum descrie Steinhardt iadul comunist: „Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puterncie elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, este o imagine de iad decolorat”.

Aşa se nasc frica, groaza de nestăpânit, dar şi mila pentru fiinţele umane care trăiesc aici în propriile lor mizerii.

Cea mai zguduitoare scenă care îl doboară pe Steinhardt este întâlnirea cu Noica la interogatoriu. „Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este înfăţişarea lui Noica: slab, gălbejit, neras, cu ţoale ponosite care atârnă pe el, cu ochelarii negrii, ca de fantomă, speriat şi umil, turnându-şi toţi prietenii şi cunoscuţii”. El, Noica, cel mai mare filosof român! Mila şi groaza ating aici culmea disperării.

Poate că nimeni n-a mai descris aceste sentimente reunite mai bine ca Steinhardt.

Dar frica cea mai mare care este şi începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, căci oricând poate să fie şi mai rău. Arche sophias phobos Theou.

Cutremurat de frică şi de milă, cu dragoste neţărmurită pentru semenii în suferinţă (philanthropon, cum îi zicea Aristotel), Steinhardt cere botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei de oameni, tocmai în opoziţie cu iadul în care trăia, el visează la raiul creştin.

După încreştinarea făcută în astfel de condiţii, dar cu toată gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa existenţialistă a fericirii. Într-o noapte, sub forma unui vis. Vede o lumină uriaşă, care îl cuprinde din toate părţile şi înţelege că este lumina Taborului. Îl cuprind o plăcere nemărginită şi uimirea (taumaston) unei minuni de nedescris. Aceasta este fericirea, cu toată măreţia ei. Şi o zice Steinhardt: sunt fericit, fericit, fericit!

Nimic nu se compară cu fericirea, doar atâta că, tot în spirit existenţialist, oricât de măreaţă ar fi clipa, ea trece.

Trece şi vremea detenţiei, vine eliberarea, dar clipa fericirii nu mai revine, decât jurnalistic, prin reamintirea ei permanentă.

Steinhardt nu renunţă însă la calea pe care a pornit. Îşi desăvârşeşte Botezul şi îşi măreşte credinţa până spre sihăstria creştină, isihia, cum îi zice el, adică liniştirea, purificarea totală faţă de nimicnicia lumii, pregătirea pentru fericirea cea adevărată şi veşnică.

Se spune că fiecare om are o poartă a lui, poarta destinului său, pe care o aminteşte şi Steinhardt. Poarta pe care unii o caută toată viaţa. Câte unul o şi găseşte, dar ea poate să fie închisă sau bine păzită, ca în povestea lui Kafka. A fost însă un om, am putea să zicem ca într-un basm, pe care îl chema Nicolae Tare ca piatra (Steinhardt) şi care după multe rătăciri ajunse la poarta unei mănăstiri.

Bătu cu toiagul în poartă, hotărât să lupte pentru a intra cu oricine l-ar opri. Dar în locul paznicului la care se aştepta, în pragul porţii, cu cheile la brâu, se arată Sfântul Petru. „Nicolae, Nicolae, pe unde ai rătăcit atâta vreme, căci tomai venisem ca să încui poarta aceasta?” Am făcut un ocol, Preasfinte, şi am intrat pe altă poată, de unde era să nu mai ies. Am tot căutat înţelepciunea şi fericirea, pe care le-am şi trăit într-un vis de lumină, cuprins de frică şi de milă. Dar visul a trecut, Preasfinte, şi am venit aici pentru adevăratul botez şi pentru fericirea veşnică.

Dacă pentru o clipă de fericire, îi zise Sfântul Petru, ai îndurat atâta frică, ce vei face în faţa fricii de Dumnezeu, frica cea mare (mega fobia)? Nu ştiu, Părinte, ce voi face, dar merită să încerc, căci pe mine mă cheamă Tare ca piatra.

Şi omul nostru a intrat pe poarta care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe poarta mânăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia.

Până unde o fi ajuns oare nu vom şti niciodată. Cert este însă că, cel puţin în ultimii săi ani, omul acesta a încercat să meargă pe urmele lui Iisus Hristos, căci Acesta este calea, adevărul şi viaţa (he hodos, he aletheia, he zoe), fără să uite însă, ca învăţătură de minte şi pentru noi, că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu.

Acad. Alexandru SURDU

Sursa: revista Clipa

Holocaustul creştin

O dată cu zorii veacului 21, un nou holocaust îşi ascute colţii. Este vorba de o mişcare criminală care urmăreşte eradicarea creştinismului din ţările în care aceştia sunt minoritari, deşi au trăit acolo de două milenii.

Am auzit de multe ori în societatea occidentală despre holocaustul iudaic din timpul celui de-al doilea război mondial, când milioane de evrei au fost ucişi în lagăre de concentrare şi ghetto-uri monstruoase pentru etnia şi credinţa lor.
Cultura Europei de Vest şi a Americii au asimilat această tragedie a umanităţii şi încearcă pe cât posibil să evite condiţiile şi pretextele unui asemenea genocid, urmărind şi pedepsind extremiştii de dreapta, examinând atent grupările rasiste skin head şi celebrând memoria celor ucişi fără de vină în lagărele morţii.
Însă aproape nimeni nu vorbeşte despre holocaustul comunist, acolo unde zeci de milioane de oameni au fost ucişi sistematic de maşinăria terorii staliniste. Comunismul este privit ca o curiozitate în vest, mulţi italieni care au experiat extrema dreaptă a lui Mussolini chiar admiră idealurile comuniste, francezii au cochetat întotdeauna cu iluziile egalitariste. Toţi cei care în timpul jumătăţii de veac de întuneric şi teroare comunistă s-au dezvoltat relaxaţi tind să minimalizeze orbrobriul socialist şi să uite în mod vinovat tragediile şi morţile datorate comuniştilor.

La sfârşitul veacului 20, comunismul şi-a dat obşescul sfârşit în Europa. În înţelepciunea paradoxală a lui Dumnezeu, ciuma roşie a stigmatizat umanitatea, dar a umplut cerurile cu milioane de martiri. După exploziile sociale din anii 90, comunismul mai supravieţuieşte rezidual şi embrionar în subsolul mental colectiv, împovărat cu prea multă responsabilitate în democraţie.

Însă o dată cu zorii veacului 21, un nou holocaust îşi ascute colţii. Este vorba de o mişcare criminală care urmăreşte eradicarea creştinismului din ţările în care aceştia sunt minoritari, deşi au trăit acolo de două milenii. Există planuri vaste de purificare religioasă a Africii, care să devină un continent musulman, aşa cum Europa este unul creştin (sic). Asia geme de plânsul creştinillor ucişi pentru credinţa lor. Unele ţări musulmane în special au instaurat un regim insuportabil de persecuţie religioasă anti-creştină, uneori pe faţă, alteori pe ascuns. În alte ţări, mişcări extremiste, finanţate generos din fonduri oculte, întreţin o atmosferă de frică, teroare şi moarte printre creştini.

La fiecare 5 minute, un creştin moare pentru vina de a crede în Dumnezeul Treime. Legi strâmbe, precum legea blasfemiei, sunt folosite viclean pentru a intimida, expulza şi ucide pe urmaşii lui Hristos. În unele ţări civilizate din Asia, a purta o Cruce la gât echivalează cu linşarea sau cu bătaia cruntă pe stradă. Bisericile creştine din Betania au sârmă ghimpată şi geamuri cu plasă de fier. La Wadi el Natroun, în Egipt, creştinii mărturisitori sunt ucişi de salafiţi pe drumul către apă. În China, câteva zeci de milioane de creştini se roagă pe ascuns, de frica regimului comunist care şi-a „hirotonit” o Biserică muncitorească de tip sindical, singura aprobată de tăvălugul morţii roşii. 10 milioane de creştini copţi nu au dreptul ca cea mai frumoasă mănăstire a lor să aibă indicatoare de drum. În Nigeria, în fiecare duminică, unul sau mai mulţi terorişti Boko Haram detonează câte o bombă în faţa Bisericilor. Irakul şi-a pierdut jumătate din creştini de la începutul invaziei americane. SMS-urile cu Hristos sunt interzise în Pakistan. Şi lista poate continua la nesfârşit.

Ceea ce este îngrozitor este faptul că occidentul se face că nu aude gemetele a sute de milioane de creştini prigoniţi pentru credinţa lor. Regimuri ateiste sau potrivnice lui Dumnezeu, o societate civilă debilitată de bunăstare, de silă şi de păcat, interese economice uriaşe bazate de transferul oceanului de petrol de sub nisipul arab în cerurile occidentale prin eşapamente şi furnale, strategii politice de cucerire a rezervelor naturale, o poluare imensă imensă din partea Statelor Unite, şi până la urmă lipsa de vocaţie jertfelnică a creştinilor majoritari din Europa, toate acestea contribuie la perpetuarea acestei tragedii uriaşe.
Avertizările palide ale Departamentului de Stat al Americii sunt invalidate de salutarea alegerilor „libere” din Egipt de către administraţia Obama şi de stimularea revoluţiilor Facebook în lumea arabă. Zeul banului a devenit mai puternic decât zecile de mii de morţi al căror sânge strigă din pământ ca sângele lui Abel. Interesele financiare sunt mai de preţ decât sutele de Biserici patrimoniu universal dărâmate de buldozerele extremiştilor. Liniştea prosperă, consumismul agresiv, labilitatea lăuntrică, secularizarea masivă, atomizarea de tip protestant, gustul croissant-ului proaspăt la all inclusive, sunt noile direcţii ale umanităţii de tip post-modern.

Holocaustul creştin poate fi oprit. Statele persecutoare de creştini pot fi avertizate sau chiar izolate de restul celorlalte. Un cuvânt rostit de un preşedinte inept într-o discuţie amicală despre bani, mulţi bani, poate salva viaţa a sute sau mii de oameni. În tot acest timp, occidentul se decreştinează din interior, obosit de plăcerile trupului, iar creştinii orientali se mută cu tot cu bisericile lor în ceruri.

Activarea conştiinţei publice a creştinilor şi trezirea din somnolenţa majorităţii care anesteziasză simţul jertfei şi al învierii sunt necesare astăzi mai mult decât oricând. Criza economică a occidentului derivă clar din degenerarea şi decadenţa morală a oamenilor lui. Omul fără Dumnezeu şi-a zidit raiul pe pământ şi este neputincios să-l întreţină cu tot mai multe bunătăţi, de vreme ce iadul interior al răutăţii sapă la rădăcinile umanităţii lui. Occidentalul e tot mai bogat şi tot mai singur. Şi pentru că bunăstarea creează dependenţă şi cere mereu tot mai mult, omul s-a văzut lovit de o indigestie a valorilor materiale. Criza economică nu e altceva decât o supradoză cu materie după care urmează şocul durerii şi al lipsei drogului.

Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: Doxologia

Părintele Stăniloae: Originea răului e o închipuire a răului.

A pune totdeauna vina pe tine însuţi, înseamnă a nu mai vedea răul nicăieri în altă parte, ci numai în tine şi prin aceasta a-l putea vindeca cu adevărat. Căci nu poţi vindeca pe alţii cu sila, dar te poţi îndrepta pe tine cu voia ta. Sau poţi opri mereu apariţia răului în tine şi poţi opri curgerea lui de la tine şi te poţi face izvor al unui curent neîncetat de bine. E singura metodă de a opri creş­terea răului, de a lucra la covîrşirea lui de către bine.
 

Răul se opreşte numai dacă nu răspunzi la răul altuia cu răul din tine, prin faptul că-l învinovăţeşti. Răul de la altul se îneacă în oceanul iertării tale. Propriu-zis, e topit înainte de a ajunge la tine, prin faptul că nu-l vezi. Răul e într-un anumit fel şi produsul unei închipuiri, o nălucire. Originea răului e o închipuire a răului. Ii dăm puterea de a exista şi de a ne chinui prin închipuirea că el există. Aceasta e inconsistenţa şi existenţa lui. Prin aceasta putem sus­ţine răul inconsistent în eternitate (iadul).

Părintele Stăniloae: Avem nevoie şi de celălalt pentru tămă­duirea deplină a noastră.

Avva Dorotei :

 

«Dumnezeule, ajută fratelui meu şi mie prin ru­găciunile lui».

 

Şi aşa se află rugîndu-se pentru fratele său, ceea ce este o dovadă de compătimire şi de dra­goste, şi smerindu-se prin faptul că cere ajutor prin rugăciunile aceluia.

 

Păr. Stăniloae:

 

 Numai apelul prin rugăciune la cineva, care e mai presus de amindoi, adică la Dumnezeu, poate să-i vindece pe amîndoi deplin de rana supărării şi a ţinerii de minte a răului. Numai aşa se pot depăşi amîndoi în raporturile dintre ei. De aceea, unul rugîndu-se lui Dumnezeu pentru celălalt cere lui Dumnezeu ca să-i dea şi celuilalt rugăciune pentru el. Dar aceasta e o nouă smerenie atît faţă de Dumnezeu, cît şi faţă de celălalt. Dar cerînd lui Dumnezeu rugăciunea celuilalt, îi mai cerem lui Dumnezeu ca şi acela să ajungă la smerenie, la depăşirea lui însuşi, îmbi­nată cu dragostea faţă de sine. Avem nevoie şi de celălalt pentru tămă­duirea deplină a noastră. Dar avem nevoie de el într-o stare de smerenie şi de dragoste. Iar în smerenie deplină nu putem ajunge unul faţă de altul decît întărind această smerenie a unuia faţă de altul din smerenia faţă de Dumnezeu. Numai în raportul cu Dumnezeu ne putem smeri pînă Ia capăt şi numai din această smerenie pînă la capăt în faţa lui Dum­nezeu, putem ajunge şi în smerenia pînă la capăt unul faţă de altul. Căci celălalt îşi descoperă valoarea nesfîrşită în faţa noastră numai pentru că este acoperită de valoarea infinită a lui Dumnezeu.

Prof. Ilie BĂDESCU - Blestemul unui neam: tinerii cu „inimi bătrâne”

„Iar noi locului ne ținem, // cum am fost așa rămânem.” (M. Eminescu). Un neam se ține de locul lui ca să poată dăinui. Pentru că locul lui de pe pământ are un corespondent al său în cer. Neamul își propagă ființa în timp și peste timp prin generațiile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului și pot expune ființa neamului la teribile rătăciri. Mulți își imaginează că problema sentimentului de neam este o chestiune anacronică. Modul de raportare la această realitate sufletească poate fi unul inadecvat, dar această realitate ea însăși nu este nici sincronică nici anacronică, este pur și simplu reală. Pentru limpezire, să facem o necesară revenire la chestiunea specificului naţional, cea mai reprezentativă formă de specificare a genului omenesc.

În sociologie se spune că „specificul naţional” este o chestiune de „apartenenţă”. Însă apartenenţa este o chestiune declarată. Eu mă declar român, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce se declară, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purtătorul unei tradiţii. Acesta este  conţinutul obiectiv al identităţii care face din eul meu o realitate, ceva real şi deci specificat. Fără specificare, eul meu este pură virtualitate, iar ca aserţiune, este o abstracţie. Prima trăsătură a acelei istorii este una de esenţă spirituală, căci se referă la modul concret istoric şi durabil (persistent) în care un popor a rezolvat chestiunea răului, a răspuns provocărilor existenţei începând cu prima provocare, aceea a timpului şi a spaţiului. Provocarea timpului vizează un răspuns la întrebarea „cum mă pot sustrage morţii?” sau, şi mai precis: „cum mă înveşnicesc?”. Sigur că un ins poate ocoli această întrebare, dar nu poate ocoli esenţa ei, faptul îmbătrânirii, care, până la urmă, îl aruncă faţă-n faţă cu timpul şi, dacă nu mai are timp, este semn că a fost învins, a murit, adică n-a existat în timp, şi, deci, cu timpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut „orbeşte” prin el, nu s-a poticnit în insul acela de nimic, de niciun rost, ca şi cum el nici n-ar fi existat pe suprafaţa existenţei, sub partea de cer dăruită lui. Sau, ceea ce e acelaşi lucru: insul acela n-a avut nici un rost, a trecut prin viaţă ca gâsca prin apă, adică nici n-a trăit, a fost mort înainte de a se trezi la viaţă, el a fost un adormit. În teoria imitaţiei, a lui G. Tarde, se spune că insul este purtat de „somnambulismul” imitaţiilor, adică starea socială este un somn prelungit, din care te vor trezi doar inovațiile. Deci, chiar şi în acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenenţei, a identităţii, doar că a fost vehiculul ei inconştient, pasiv, adică eul său a fost ca şi inexistent. Deşi are identitate, egologia lui identitară a fost şi este egală cu zero. Timpul colectivităţii sale s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodată pragul conştiinţei de sine, al sineităţii libere. Adică n-a îmbrăcat forma timpului subiectiv, al timpului trăitor, care este fatalmente şi timp moral, căci prin mine se dezleagă chestiuni cum este aceea a binelui şi a răului, a iubirii şi a urii, a suferinţei mântuitoare ori a suferinţei absurde etc. Problema mea ca român în timp şi peste timp este deci aceasta: „cum se înveşnicesc românii?” (sau, la scară strict istorică: cum se perpetuează ei în şi prin timpul lor, trăit de ei ca timp etnic). Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva timpul colectiv însuşi, al unui popor, nu capătă, în anumite epoci, aceeaşi „decerebrare”, adică dacă nu cumva se poate întâmpla ca manifestarea sa obiectivă să nu se ridice la forma conştiinţei de sine active, ofensive, adică la forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor în și prin mijlocirea generațiilor sale. Pentru că popoarele își propagă ființa prin mijlocirea generațiilor trecătoare. Generațiile trec, dar ființa neamului rămâne. Însă la scara vreunei generații există riscul neasumării neamului, al unei atât de slăbite conștiințe de neam, încât pe durata secvenței sale istorice neamul își pierde cu totul consistența și puterea spirituală. Acea generație a venit pe lume deja îmbătrînită și a rămas așa, îmbâtrânind, pe durata trecerii ei, neamul însuși. Și atunci ne putem întreba, dacă nu cumva şi popoarele vegetează, în atari perioade, la scara unor asemenea generații, trecând prin timp străine de fiinţa lor, insensibile la „duhul”, la sufletul lor, ca popoare? Ceea ce ar fi o egologie etnoidentitară vidă, golită de conţinut, trădând un săzut sentiment al identităţii, al sinelui etnic. Generația aceea ar fi o generație alienată, obosită, una prin care ființa neamului își pierde vlaga, se arată vlăguită, decerebrată, obosită. Și tot astfel, există inși dar și generații atât de puternice în sentimentul lor de neam că nu le poți gândi decât prin trăsătura tinereții. Generația interbelică ne apare ca o generație tânără. Generația Labiș la fel. De câte ori pașii mi s-au potrivit, cât de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale acestei generații, care a înobilat neamul românesc și cultura română, am avut sentimentul că pășesc lângă tinerii cei mai luminoși, radiind de strălucire, de vigoare, de frumusețe, emanând bucurie. Oricât de vârstnci ar fi, au inimi tinere. Și tot așa mi s-a întâmplat să pășesc, din nevoința contemporaneității, pe lângă tineri atât de bătrâni și așa de vlăguiți că am amuțit de milă și uimire. Așa de tineri și cu „inimi așa de bătrâne și urâte”, cum spune poetul. Timpul este, iată, categorie obiectivă şi totodată categorie trăitoare. Pentru fiecare, la rând, ins și generație, timpul este o întrebare. Eu, în chip direct și deopotrivă prin mijlocirea generației mele, sunt purtătorul acestei întrebări asupra modului în care îmi trec // petrec fiinţa etnică prin istorie, că vreau ori că nu vreau. Şi, în final, mă adaug la neamul din care fac parte ori mă scad din veşnicia lui, adică existenţa mea este un „scăzământ ontologic”. Când răspund unei asemenea întrebări (dacă răspund), eu mă descopăr în ipostasul general al celor care trăiesc istoria ca pe o cale a neamului întreg, împărtăşită de cei de azi cu cei de dinaintea lor, din vremea lor şi de după ei, înaintând prin timp ca pe o vale a mântuirii. Eu mă înveşnicesc în secvenţa de istorie care-mi revine prin darul vieţii numai prin şi numai dacă mă pot mântui cu tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceeaşi apartenenţă cu mine, ca unii pe care-i port în fiinţa mea; în caz contrar, eu sunt un eşec. Deci omul este locul bun sau rău al existenţei şi acesta este sensul acelei afirmaţii din limba română: „omul sfinţeşte locul”. Pentru om, aşadar, intrarea în existenţă este ca o plonjare într-un ocean de potenţiale risipiri, de teribile rătăciri, de vânturări (atractul plecării din ființa neamului), de împrejurări pierzătoare (xi), din care se poate sustrage făcând bine, săvârşind fapte bune, prin muncă şi statornicie (αi), iar la toate acestea veghează Dumnezeu (existenţa este „ograda lui Dumnezeu”, este „grădina divină” - α). Cu fiecare, aşadar, ca ins și ca generație, se împlineşte o speţă etnică ori, din contră, se risipeşte, se pierde pur şi simplu o şansă obiectivă. Cu fiecare dintre noi, fiinţa socială numită popor slăbeşte („se scade”) ori se întăreşte („se adaugă”). Asumându-mi neamul dezbătrânesc (mă adaug fiinţei sale nemuritoare), netrăindu-l, îmbătrânesc cu o viteză teribilă, mă întunec, nici nu-mi pot aminti că am trăit, căci însăşi amintirea este un proces de memorie colectivă, cum ne învaţă Jung. Nimic nu se adaugă în lume decât prin fiinţa morală a popoarelor, care nici nu memorează „întâmplările” altfel decât prin categorii paradigmatice, iar acestea sunt, fundamental și implicit, morale. Nu este oare semnificativ faptul că, etimologic, „întâmplare” vine de la „in templum”?! Iar „templum” înseamnă şi „locul unde augurii observau auspiciile”, „loc consacrat pentru auspicii” (deci cadru al profeţiei, al proorocirii), dar şi „tribună pentru discursuri, senat”, adică spaţiu al legitimării lucrurilor şi faptelor, aspect întărit de sensul tare al termenului care este acela de „templu”, „loc sacru”, „sanctuar”. Apartenența la un neam te sfințește. Părăsirea neamului te smintește, ba te poate și îndrăci, te aruncă în transa diavolească a înjurăturii de neam, spumegată și urât mirositoare, atestând demonul mut dinlăuntrul ființei tale stâlcite. Neamul este o variantă a Grădinii Raiului, lăsată de Dumnezeu în lume sub forma virtualizată a darului identității. A-l cultiva înseamnă a dobândi actualizarea grădinii. A-l desconsidera, în toate formele lui, înseamnă a pierde Raiul, a lăsa în paragină cea mai de preț grădină și singura casă a ființei care este neamul tău și limba pe care acesta o vorbește cu evlavie, nerușinat (ce penibilă este fuga de limba română în universități, în instituții etc. etc. Vae victis!). Întrebe-se tinerii sofisticați de azi, cât de mândri sunt de credința lor și de faptul că vorbesc românește, că sunt purtătorii unei comori sfinte, cum spune poetul basarabean, Mateevici: „limba noastră-i o comoară”. Și de câte ori, vai!, s-au simțit rușinați că sunt români, că vorbesc românește, că sunt de o stirpe cu sfinții și martirii neamului lor, cu eroii pe care manualul de istorie se sfiiește, în chip netrebnic, să-i memoreze cum se cuvine.

Parintele Arsenie Boca despre spiritism

„În vremea noastră circulă multe cărţi care cuprind comunicări de dincolo. Aceste comunicări, mai ales cele care se dau pe sine a fi din partea sfinţilor sau chiar ale Mântuitorului însuşi, fără voie ne conduc la comparaţia lor cu Sfintele Evanghelii. La o atare confruntare se dau de gol. Puse pe două coloane, aceste splendide platitudini şi mărunţişuri, cu o pagină din Evanghelii, sublimul şi ridicolul sunt şi mai evidente. Calitatea literară, fondul, înălţimea gândirii, totul dau de gol un fals neruşinat şi nemaipomenit de îndrăzneţ, pe care nu cred să-l poată face sufletele celor mutaţi de la noi, ci numai tatăl minciunii  şi hristoşii mincinoşi (Matei 24, 5).”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

Părintele Sofian Boghiu despre sfârşitul lumii, Antihrist şi masonerie

“- Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.
Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!”

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

- “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

- Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).