Din Nichifor Crainic: Dostoievski şi creştinismul rus. Slavofilii.

De obicei, orice pozitie luata intr'o directie sau alta starneste in mod firesc o reactie, dupa legea dialectica  a lui Hegel. La atitudinea transanta luata de occidentalism trebuia sa vina o contra-atitudine, o reactie, si aceasta este reprezentata de slavofilism.

In ruseste se numeste "sloveanofilism", dar de cele mai multe ori veti intalni acest curent denumit cu termenul occidental de slavofilism.

Ce inseamna slavofilism este usor de ghicit: iubirea de slavism, iubirea de rasa slava, pasiunea pentru geniul slav, in speta pentru geniul rus.

Directia aceasta slavofilista in raport cu directia occidentalista, revolutionara, este o directie — numita cu termenul nostru — traditionalista. Slavofilistii sunt traditionalistii culturii rusesti.

Un punct care de la inceput ii apropie pe unii si pe altii , pe occidentalisti si pe slavofili, este constatarea ca Rusia reprezinta ceva cu totul deosebit de Europa. Cu acest punct sunt toti de acord. Pe cata vreme occidentalistii vad aceasta deosebire de Europa ca o inapoiere a ei, slavofilii dimpotriva, vad in aceasta deosebire superioritatea Rusiei fata de Europa.

Vom vedea cum.

Trebuie sa va mai spun ca acesti cugetatori si scriitori frecventeaza la inceput aceleasi cercuri. Sunt prieteni, desi iau atitudini diametral opuse, frecventeaza aceleasi cenacluri, cunosc filozofia lui Hegel, in virtutea careia pot lua o atitudine fie de extrema dreapta, fie stanga. De aici se explica faptul ca atat occidentalistii sunt hegeliani, cat si slavofilii, care jura tot in numele lui Hegel. Din discutii, din raporturile personale pe care le au la inceput, cercurile se diferentiaza in mod firesc, iar diferenta aceasta se adanceste treptat intre ei, pana cand ajung la pozitii cu totul opuse, care se vor prelungi pana in vremea de astazi, cand curentul  occidentalist, liberal in originea lui, dar revolutionar, evolueaza in social-democratism, din social-democratism in comunismul teoretic de astazi — comunismul propriu-zis fiind o stare teoretica — , iar din acesta in bolsevism. Bolsevismul si comunismul nu sunt tot una. Comunismul este o stare teoretica a unei societati posibile, in timp ce bolsevismul este realizarea comunismului ideal.

Cealalta directie slavofilista s'a continuat si ea pana in vremea razboiului, cand a reprezentat doctrina oficiala a imperialismului rusesc.

Dar evolutia celor doua curente nu este pe cale politica, ci ea fructifica doua mari curente de cultura ruseasca, care diferentiaza total gandirea rusa in doua mari emisfere. Asa de mari si diferentiate sunt aceste curente, incat intr'o convorbire pe care am avut-o cu dl. Stere — om de cultura rus—, vorbind despre slavofilism si despre conducatorii slavofilismului, mi-a marturisit ca nu 1-a interesat niciodata acest curent.

Pe cand occidentalismul socoteste Rusia un fel de tabula rassa pe care trebuie cladit din nou un edificiu cu totul european, dupa legile culturii occidentale, slavofilistii o considera o lume aparte fata de Europa, care cuprinde in sine toate  posibilitatile unei dezvoltari de cultura epocala, cultura care in cele din urma va putea prin ea insai sa cucereasca Europa intreaga.

Sunt multi slavofili scriitori, ganditori si oameni politici. Astazi vom vorbi dc cei mai insemnati, si anurne de fondatorii propriu-zisi ai acestei miscari. Voi numi in special doi dintre ei: Ivan Kirievski si Alexis Homiakov, plus cei doi frati Axakov, care la vremea lor au avut o importanta deosebita, desi nu prin originalitatea de gandire.

Domnilor, slavofilismul e intemeiat in prima jumatatea veacului al XlX-lea de Kirievski. S'au creat discutii in ceea cepriveste initiatorul acestui curent. Eu cred ca Kirievski este adevararul fondator. E greu dc spus care sunt initiatorii, fiindca sunt prieteni nedespartiti si activitatea lor cade exact in aceeasi vreme, iar slavofilismul  se trage si el dinainte de veacul al XlX-lea.

Originea ideii slavofile, mai bine zis originea mesianismului, a ideii mesianice rusesti, e de cautat in veacul al XVI-lea.

O legenda spune ca un calugar, anume Filotei, a visat pentru viitor gloria celei de atreia Rome, care nu era alta decat Moscova. Intaia Roma este cea papala, a doua Bizantul, si dupa ce Bizantul a cazut sub turci, gloria lui a trecut si a nascut in Rusia cea de a treia Roma, adica rolul pe care l-a jucat in lume Roma catolica, apoi Bizantul, il va juca de acum incolo Moscova.

Toata aceasta doctrina a mesianismului rus, pus pe seama viitorului, este plantata in aceste idei legendare izvorate din visul calugarului Filotei.

Ivan Kirievski s'a nascut la 1806 si a murit la 1856. A murit in mod tragic, de holera. Tot de holera a murit si prietenul sau Homiakov, cel de al doilea mare slavofil. Amandoi sunt aristocrati. La aceasta data aproape toti intelectualii care joaca un rol de seama in Rusia sunt bineinteles aristocrati. Kirievski isi face cultura in Occident, fiind atras in special de filozofia lui Hegel si Schelling. Se intoarce in patrie ca un perfect european, cu hotararea de a europeniza Rusia. Scoate chiar o revista intitulata "Europeanul".

La aceasta revista colaboreaza chiar geniul literar al Rusiei, Alexandru Puskin. Kirievski publica un articol intitulat “Veacul al XlX-lea”, cu un continut catolicizant. Unul dintre Axakovi era seful cenzurii imperiale. El scapase acest articol. Revista "Europeanul" este suspendata, o data pentru totdeauna, iar Axakov este pedepsit de imparat. In aceasta prima perioada e de observat un lucru, ca nu este occidentalist in toata puterea cuvantului, ca ceilalti. V'am spus ca celalalt curent occidentalist, care nu era catolicizant, facea profesiune de credinta ateista. Kirievski nu era nici catolicizant, nici liberal, si deci nu neaga credinta ortodoxa, ci o priveste cu bunavointa.

Urmeaza o pauza in activitatea lui. Se casatoreste cu o femeie foarte credincioasa, care aduce in casa si un duhovnic, parintele Filotei. Doi ani dureaza intre el si tovarasa de viata discutii pe tema Ortodoxiei, cautand sa il convinga de valoarea inegalabila a Ortodoxiei. In cele din urma, parintele Filotei invinge, iar Kirievski devine unul dintre cei mai mari fanatici ai Ortodoxiei. De acum incolo incepe a doua faza, faza propriu-zisa, slavonista a lui Ivan Kirievski.    

Domnilor, scrierile lui sunt putine. Doua sunt mai insemnate dintre ele. Una este o incercare asupra "civilizatiei europene si raportul ei cu civilizatia rus" - a doua se refera la necesitatea si posibilitatea unor noi principii filozofice. A mai scris si alte lucrari, multe ramase neterminate din pricina ca incepea un capitol dintr'o lucrare, il publica, iar pentru numarul viitor cenzura nu-i da voie sa mai continue. Asa ca cele mai multe au ramas neterminate. Terminate sunt numai cele doua de care v'am vorbit.

In ce constau ideile lui Kirievski?

Pentru el, Rusia este o lume aparte fata de Occident. "In Occident," zice el, "domina stiinta, in Rusia domina credinta. In Occident domina critica, in Rusia domina traditia. In Occident domina Biserica romano-catolica si protestantismul, in Rusia domina Biserica ortodoxa. E o diferenta fundamentala, din punctul de vedere al atitudinii omului, intre crestinismul occidental—catolic, protestant— si crestinismul oriental, reprezentat de Ortodoxia rusa.

Care este aceasta diferenta?

Catolicismul — si aceasta e marea vina pe care i-o gaseste Kirievski — cauta sa inteleaga cu ratiunea continutul revelatiei, adevarul ei absolut. Spre deosebire de catolicism, ortodoxismul cauta sa inteleaga absolutul adevarului revelat nu prin ratiune, ci prin directa patrundere mistica.

Aceasta e diferenta colosala pe care o gaseste el de la inceput intre doua lumi: a culturii occidentale si a culturii ruse. Din acest caracter rationalist al culturii occidentale se trag toate semnele degenerescentei sale. Pentru Kirievski, cultura occidentala reprezinta ceva iremediabil corupt. Rationalismul Bisericii romano-catolice, prin care aceasta incearca sa inteleaga continutul absolut al revelatiei divine, este intrupat in scolastica, in filozofia catolica medievala a scolasticii. Din scolastica, dupa Kirievski, se trage marele rau care zace la baza culturii europene.

Din aceasta pasiune de a rationaliza credinta, prin degenerescenta spiritului european, s'a nascut protestantismul. Protestantismul nu este decat un exces de rationalizare a continutului revelatiei. In ce consta greseala cea mare a acestui rationament, dupa parerea lui Kirievski? Domnilor, ratiunea umana nu are un caracter absolut. Cand omul incepe sa rationalizeze, incepe de fapt sa se diversifice, sa se deosebeasca, sa se individualizeze. Nu exista o ratiune umana cu caracter  absolut, ci exista ratiuni umane, adica diferite feluri de a concepe si de a intelege pe cale rationala. Asa se explica de ce din rationalismul scolastic se naste protestantismul, care este de fapt o totala pulverizare a Bisericii catolice. Iata, prin urmare, catastrofa pe care o aduce in unitatea culturii europene interventionismul, preponderenta ratiunii in materie de adevar absolut revelat. Acesta este raul iremediabil de care sufera cultura europeana.

In Ortodoxie se intampla cu totul altfel. Omul ortodox cugeta in mod pasiv, prin mistica, prin credinta adevarului absolut. Unitatea acestui adevar absolute  ramane prin urmare intacta, ferita de orice influenta individualista a ratiunii umane, iar superioritatea Bisericii catolice si culturii care se dezvolta din ea apar dintr'o data in forme inegalabile. In conceptia lui Kirievski, acceptarea pasiva a adevarului total, pe care il ofera Revelatia, garanteaza integritatea doctrinei religioase. In Ortodoxie este exclusa posibilitatea de a-ti faramita credinta, unitatea culturii nascute din ea, fenomen pe care el il vede in cultura occidentala si pentru care o acuza de degenerescenta, de coruptie.

Mai departe — fiindca consideratiile lui nu se opresc aici, trecand din domeniul Bisericii in domeniul mai larg al culturii — el gaseste aceeasi diferentiere intre cultura ortodoxa si cea occidentala, dand ca exemplu arta.

"Pentru noi, rusii", zice el, "arta nu este altceva decat un vesmant al adevarului". Frumusetea si adevarul sunt pentru el acelasi lucru: "frumusetea pentru noi este un vesmant al adevarului". Pe cata vreme in arta occidentala gaseste o deviere totala de la adevar, insa nu pot spune de ce, pentru ca nu justifica acest lucru. Mai departe, fiindca Kirievski si toti slavofilii sunt teocrati, il preocupa aceasta idee a primatului bisericesc in viata colectiva a popoarelor si face diferentiere in ce priveste raportul dintre Biserica si stat. "In Rusia", zice el, "Biserica si-a pastrat integritatea ei nealterata de stat, pe cata vreme in Occident, Biserica romano-catolica e infiltrata de materialism si stapanita de pofta dominatiei lumesti. Prin urmare, a cautat  sa domine statul si sa se transfonne ea insasi in stat. Pe de alta parte, Biserica protestanta pulverizata si dezorganizata cum este, s'a lasat total robita de catre stat.

Asadar, Biserica romano-catolica cauta sa domine statul, Biserica protestanta e dominata de stat. Fata de ele, Biserica ortodoxa rusa se diferentiaza prin aceea ca, neamestecandu-se in chestiunile statului, ea isi pastreaza primatul spiritual asupra statului. Omul rus e dublu cetatean. Prin stat e cetateanul pamantului, prin Biserica e cetateanul cerului".

Dar si societatea orientala rusa o gaseste Kirievski diferita de societatea occidentala. In privinta proprietatii bunaoara, el gaseste ca ceea ce e caracteristic in Rusia este mirul,  comunitatea de afara, si prin aceasta Kirievski evidentiaza afirmarea personalitatii umane, disparitia oricarui materialism, adica degajarea persoanei umane de bunurile materiale, din moment ce exista institutia populara a mirului, adica a proprietatii comune. In Occident, proprietatea fiind individuala si legand pe individ de materie, capata un caracter material care o deosebeste total de societatea orientala.

Kirievski se insala, pentru ca in privinta mirului, adica a proprietatii comune, este de acord cu occidentalistii, cu socialistii, care sustin ca exista aceasta comunitate de avere — mirul ca institutie populara —, iar Rusia ar fi terenul cel mai bun pentru a transplanta, a realiza in practica acest ideal socialist al vremii. Acelasi lucru il spun si teoreticienii bolsevismului de astazi.

Mai departe el face o diferenta intre lumea occidentala si orientala in ceea ce priveste familia. Familia rusa se deosebeste de familia occidentala prin aceea ca ea s'a pastrat intr'un caracter patriarhal, si anume in aceasta familie domina simtul ierarhic al supraordinii si subordinii. Tatal e seful familiei, iar mama si copiii i se subordoneaza poruncii lui. In Occident, familia a fost corupta de ideile liberale, de vreme ce se vorbeste despre emanciparea femeilor si a copiilor. In aceasta idee de emancipare a femeii de sub tutela barbarului si a copiilor de sub tutela parintilor, el vede germenul coruptiei societatii Occidentului.

In cazul lui Kirievski avem de a face cu un filozof al culturii si cu un filozof al istoriei in acelasi timp. El cauta sa fondeze ideile amintite in niste consideratii asupra istoriei, in sensul cercetarii in ce consta sau care este cauza acestei diferentieri totale intre cultura occidentala si orientala. El gaseste ca  pricinile acestei diferentieri stau in originile vechi ale acestor doua lumi, ale acestor doua culturi. "Cultura occidentala", zice el, "se bazeaza pe Roma autentica". Aceasta  Roma  autentica era o institutie juridica dominata de ideea de a stapani pamantul. Caracterul acesta juridic materialist sta la baza culturii occidentale, avand de la inceput aceasta pecete de materialism care o va duce treptat, treptat la putrefactie. Cultura rusa orientala are la originea ei Atena antica. Rusia a mostenit de la Bizant idealismul intreg, desfacerea de lumea pamanteasca a vechii Atene, a idealismului filozofilor, iar aceasta origine i-a dat caracterul idealist si forta in virtutea careia se va putea dezvolta in viitor aceasta cultura, pana cand va ajunge sa stapaneasca pamantul, pentru ca din moment ce cultura occidentala este o cultura corupta, asemanandu-se cu vechea cultura a Romei, care la un moment  dat a cazut tot asa de iremediabil, ea nu se poate regenera decat prin noua cultura primitiva. Or, aceasta cultura primitiva n'o poate da Europei decat Rusia.

Precum cultura corupta a Romei a cautat sa se regenereze prin culturile primitive ale popoarelor care au venit in contact cu ea, tot astfel cultura corupta a Europei nu se va putea regenera decat prin cultura noua, tanara, primitiva, daca vreti, a Rusiei. De unde vine izvorul acestei culturi rusesti?

Kirievski, care traieste in epoca romantismului, in vremea cand de-a lungul si de-a latul Europei se proclama geniul creator al popoarelor, vede izvorul acestei culturi rusesti in fortele creatoare ce se vor ridica in viitor din popor si care vor da nastere unei mari culturi care va putea cuceri  Europa intreaga si o va putea regenera cu fortele noi pe care le va aduce.

Aceasta este ideea mesianica in care se termina doctrina slavofilista a lui Kirievski.

Vezi şi:

Din Nichifor Crainic: Dostoievski si crestinismul rus. Occidentaliştii

Din Nichifor Crainic: “Dostoievski si crestinismul rus”

 Nichifor Crainic: Rasă şi religiune

Atacarea lui Nichifor Crainic, tăcerea teologilor şi stăpânirea “duşmanilor omului”. Vezi video Dumitru Moldovan şi Grigore Caraza, recitând din poeziile detenţiei

 

 

Sf. Ignatie Briancianinov: Despre citirea Sfintilor Parinti de catre mireni si de catre calugari. Despre citirea Evangheliei.

Straduiti-va sa cititi acele carti ale Sfintilor Parinti care se potrivesc cu felul dumneavoastra de viata, asa incat prin citirea scrierilor Parintilor sa puteti nu numai sa le sa admirati si sa va delectati de ele, ci si sa le aplicati in practica. Crestinul care traieste in lume trebuie sa citeasca scrierile marilor ierarhi care au scris pentru popor, scrieri care invata virtutile crestinesti potrivite celor care isi duc viata in mijlocul indeletnicirilor materiale. Alte lecturi li se potrivesc calugarilor din manastiri: acestia trebuie sa-i citeasca pe Sfintii Parinti care au scris povete pen-tru felul acesta de vietuire. In sfarsit, alte lecturi li se potrivesc isihastilor si pustnicilor! Studierea virtutilor care nu_se  potrivesc felului de vietuire al omului duce la visare, il aduce pe om intr-o stare mincinoasa. Exersarea virtutilor care nu se potrivesc felului de vietuire al omului face aceasta vietuire neroditoare. Si viata se iroseste, si virtutile pier: sufletul nu le poate pastra vreme indelungata, trebuie sa se lase de ele dupa scurt timp, fiindca nu ii stau in puteri. Aceasta exersa-re a virtutilor inalte, mai presus de puterile si de capacitatile omului, adeseori aduce sufletului o vatamare de nevindecat, il arunca in neoranduiala pentru mult timp, uneori pentru toata viata, il face sa nu mai fie in stare de nevointele bunei credinte. Domnul a poruncit ca vinul nou, adica virtutile si nevointele inalte, sa se toarne in burdufuri noi, adica sa fie lasate in seama nevoito-rilor care s-au maturizat deja in nevointa bunei credinte, innoiti si luminati de har. El a oprit sa se toarne vinul nou in burdufuri vechi, sa se carpeasca haina veche cu petec nou. Sa nu credeti ca nevointa inalta, pentru care sufletul dumneavoastra nu s-a maturizat inca, o sa va ajute! Nu! Ea va va baga intr-o si mai mare neoranduiala: veti fi silit sa va lasati de ea, iar in sufletul dum-neavoastra vor aparea trandavirea, deznadajduirea, intunecarea, impietrirea. In starea aceasta sufleteasca va veti ingadui si mai mari greseli, si mai mari incalcari ale legii lui Dumnezeu decat cele in care cadeati inainte. La haina veche nu se pune petec nou, pentru ca gaura nu face decat sa se largeasca.Atat pentru toti calugarii indeobste, cat si pentru crestinii vietuitori in lume, cea mai folositoare lectura e Noul Testament, mai ales Evanghelia. Trebuie sa-1 citim insa cu smerenie, fara sa ne ingaduim interpretari proprii, ci calauzindu-ne doar dupa talcuirea Bisericii.

 Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi, „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne­am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române. Reflecţii despre Unirea Mică şi generaţia tânără

Pentru mulţi colegi, dar şi pentru mulţi alţi oameni în floarea vârstei, ziua de 24 ianuarie nu mai înseamnă nimic. Nimeni nu ar trebui să uite momentele de glorie, momentele frumoase care au fost scrise în trecut de către strămoşii noştri, bravii soldaţi care şi-au vărsat sângele pentru neamul românesc. Nu ar trebui să uităm aceste date pentru că ele sunt înscrise în istoria noastră, a românilor, o istorie lungă şi frumoasă.

Acestor mulţi colegi ai mei, înecaţi în acetonă sau prea preocupaţi să înveţe versuri inutile, care vorbesc de cele mai multe ori despre cât de rău este în ţara asta, cât se fură şi cât suntem furaţi trebuie să le reamintim că în ianuarie, când se rup şi cad abrupt zăpezile, cu toţii sărbătorim actul bărbaţilor Moldovei şi ai Munteniei care au săvârşit Unirea. Fapta aceasta, fundamentală în istoria României, trebuie să aprindă în fiinţa noastră o bucurie mereu nouă. Unirea e înscrisă în sângele nostru. De la începuturile sale de luptă, dusă de mii de ani, cu credinţă, gândul unirii într-o singură Patrie a strălucit ca o stea în inima poporului român. Oare câţi dintre noi am putea înţelege bucuria oamenilor din vremea aceea pentru pasul enorm făcut prin unirea Moldovei cu Ţara Românească? Oare dacă acum ne-am separa şi am fi ca înainte de 24 ianuarie 1859, ar fi cineva revoltat? Oare ar ieşi oameni în stradă care să lupte împotriva acestei separări nedrepte, sau am sta fericiţi în băncile noastre, căci tot una ne este pentru că oricum putem trece dintr-o ţară în alta doar cu buletinul? Eu cred şi sper că mai sunt oameni responsabili şi patrioţi care nu şi-au uitat originile şi misiunea românească.

Sunt mulţi tineri care nici măcar nu vor sau nu ştiu să scrie corect româneşte, darămite să mai şi simtă româneşte. Chiar dacă le reamintim că fără această „Unire Mică” noi, românii din Transilvania, nu am fi trăit în România, ci poate acum am fi fost sub dominaţie austro-ungară (deşi, nici acum nu suntem liberi), nu cred că i-am impresiona prea mult.

Pentru mine ziua de 24 ianuarie 1854 nu este o simplă zi, ci este ziua în care s-a pus temelia României de azi.

Vlad-Mihai PALAS

Din Nichifor Crainic: Dostoievski si crestinismul rus. Occidentaliştii

Un artist in genere, un geniu, un creator aduce incontestabil un aport de originalitate in lumea culturii. Dar nu e mai putin adevarat ca, oricat de nobil si original ar fi aportul unui geniu creator, opera lui nu se dispenseaza de elementele imprumutate mediului si vremii sale. Dostoievski e fara indoiala unul din marile genii creatoare in literatura universala, iar in opera lui vom gasi elemente care fecundeaza posteritatea, tot asa cum vom gasi elemente care vin de la inaintasii sai si care intra ca parte integranta in ideile care se desfac din aceasta opera. De aceea, si mai cu seama fiindca de-a lungul acestei opere a lui Dostoievski vom intalni adesea discutii alese si personaje in care s'au interpus anumite atitudini, pentru a le intelege mai bine trebuie neaparat sa cunoastem cel putin in linii generale ideile mari care framantau lumea ruseasca la aparitia lui Dostoievski. Inainte de a intra, prin urmare, in analiza si sublinierea semnificatiei inalte a operei lui, vom face o paranteza introductiva, inchinand doua lectii ideilor principale care au precedat formarea lui Dostoievski.

Dupa anul 1825, Rusia trece printr'o perioadade mari framantari. Anul 1825 inseamna incercarea re volutionara a decembristilor, incercare ce se termina, dupa cum era de asteptat, in Siberia. Dar atmosfera gcnerala din aceasta vreme si pana la 1848, si mai tarziu chiar, este atmosfera generala de zbucium nu numai rusesc, ci si european.

Ideile de prefacere sociala si politica ale marii revolutii franceze se exercita foarte dominant in intreaga lume. Razboaiele napoleoniene rascolisera Europa de la un capat la altul si dadeau, pe langa ideile revolutionare, un surplus de gusturi pentru noile asezari in aceasta Europa. Adaugati la acestea rnarea miscare cunoscuta in literatura europeana  sub numele de romantism, care, afirmand cultul individualitatii creatoare, afirma in acelasi timp cultul individualitatii nationale a geniului creator al popoarelor. Suntem in epoca in care se vorbeste intaia oara si foarte mult despre geniul popoarelor. Acelasi romantism in Apus, prin anumite personalitati de geniu, pe care le crease, atrasese din nou un gust special pentru catolicism si pentru mistica ce se cuprinde in catolicism.

In afara de aceasta, in ce priveste Rusia in special, suntem in epoca in care intelectualitatea ruseasca este dominata, pe langa acest curent european de idei si fapte, de noua filozofie, idealismul german, reprezentat in special prin Schelling si Hegel.

Doua mari curente se precizeaza in acest deceniu in cultura ruseasca, si anume: curentul occidentalist si curentul slavofil.

Aceste doua mari curente de idei precizate in prima jumatate a veacului al XlX-lea se vor impleti in lupta continua de-a lungul intregii culturi rusesti.

Ne vom ocupa in prelegerea de astazi de primul curent de idei, pe care 1-am numit curentul occidentalist. Domnilor, curentul occidentalist are si el doua subdiviziuni: una a curentului liberal si alta a curentului catolicizant. Tendinta manifestata  in general in acest curent occidentalist este usor de inteles. Ganditi-va chiar la numele pe care-l poarta. Ganditorii, scriitorii, agitatorii rusi care se insereaza in acest curent vor o integrare a Rusiei in cultura si in formele de viata occidentale. In aceasta epoca — prima jumatate a veacului al XlX-lea — se pune in Rusia problema capitala a orientarii acestei lumi rusesti catre Occident, sau catre ea insasi. Acestea sunt cele doua mari intrebari care se nasc in miscarea ruseasca, carora occidentalismul si slavofilismul cauta sa le dea raspunsuri.

Occidentalismul, fie liberal, fie catolicizant, porneste de la o convingere initiala, si anume ca Rusia, in imensitatea ei, este un fel de tabula rassa, pe care trebuie construita o cultura, o societate si un stat care sa corespunda formelor sociale, politice, de cultura si civilizatie occidentala.

Nichifor Crainic: Rasă şi religiune

Germania nouă trăieşte sentimentul viu al unui început de lume. Sistemele vechi, care o aduseseră gata de prăbuşire, sfărâmate azi în sâmburii lor ideologici, cel de al treilea Reich, isbucnit din entusiasmul unui popor care vrea să trăiască eroic, îşi pune la temelie, în locul lor, o doctrină corespunzătoare acestui sentiment. Pentru cine consideră fenomenul fără patima de o crudă sălbăticie a Israelului, o parte din noile idei încarnate în realităţi politice de naţional-socialism poate fi normativă pentru viaţa fiecărei naţiuni moderne. Viaţa Europei nu se poate regenera sorbind mai departe iluzii dintr’o stratosfera internaţională de artificialităţi umanitariste. Viaţa Europei nu se poate regenera decât prin regenerarea fiecărui popor în parte. Dar aceasta înseamnă întoarcerea la obârşie, adică la realităţile organice ale omenirii, care sânt naţiunile. Omenirea e un simplu cuvânt abstract, dacă această noţiune nu are conţinutul verde pe care i-1 pot da numai diversităţile etnice ale popoarelor. Ea e, de fapt, totalitatea acestor diversităţi concrete. Dar tocmai fiindcă ele sânt date organic în natură, o armonie a lor nu se poate obţine decât pe un plan transcendent naturii. Expresii ca “fără deosebire de rasă, fără deosebire de naţionalitate, fără deosebire de religiune” sânt praf în ochi vânturat dealungul şi dealatul lumii de vasta publicistică evreească. Fiindcă ideea de “om” care stă la baza unor astfel de expresii, nu există decât ca ficţiune logică; iar idealul de “pace” nu se realizează reducând naţiunile la uniformitatea abstractă a “omului”, ci armonizând diversităţile lor etnice pe un plan transcendent. Acest plan e religiunea. Singură religiunea poate da un ideal comun tuturor naţiunilor şi tuturor raselor.

Noul spirit care suflă peste Europa e naţionalist şi religios în acelaş timp, adică vrea să ţină seamă atât de realităţile organice şi diverse ale naturii etnice, cât şi de realitatea transcendentă a religiunii. Fascismul italian e naţionalist şi religios totdeodată.

Naţional-socialismul german deasemenea. Dar pe când fascismul, încadrat în catolicism, înţelege că religiunea îşi are izvorul în transcendent, naţional-socialismul, prin doctrina sa rasistă, vrea o religiune care să fie emanaţia geniului naţional. Ideea aceasta noi o respingem din capul locului. Ea e dintre acele idei menite nu să refacă pacea Europei, ci să mărească haosul. Pacea Europei înseamnă : pământ naţional şi cer comun. Rasismul german, care e o exagerare teoretică a naţionalismului, vrea pământ naţional şi cer naţional. Rănindu-ne propria admiraţie faţă de măreţul fenomen al regenerării germane, vom căuta să arătăm că aceasta e o idee greşită şi să indicăm izvoarele erorii. E rasa generatoare de religiune sau mai degrabă un receptacol activ al ei ? Iată, în termeni mai generali, tema discuţiei noastre.

Naţionalismul e condiţia elementară a renaşterii fiecărui popor, precum lipsa lui e semnul decadenţii şi al morţii. Naţionalismul german nu e însă numai iubirea fanatică de pământul şi de neamul german, nu e numai gelozia de puritatea şi de suveranitatea acestui neam, nu e numai credinţa mistică în destinul lui; naţionalismul german e o năprasnică voinţă de putere întemeiată pe faimoasa teorie a rasei ariene, regina raselor, menită să domine singură lumea întreagă. Ce este rasa, e un lucru greu de definit; dar aceasta nu însemnează că rasele nu există. Viaţa însăşi e atât de greu de definit; dar cine poate susţine că viaţa nu există ? Cu cât realitatea e mai esenţială cu atât ea scapă mai uşor posibilităţilor noastre de a o defini logic. Singuri evreii, poporul cel mai rasist din lume, contestă existenţa rasei. Dar simplul fapt al existenţii lor ca evrei confirmă, peste această contestaţie calculată, rasa. Rasele sânt fatalităţi naturale. Biblia le consacră. Şi până astăzi niciunul din adevărurile fundamentale ale Bibliei n’a putut fi răsturnat de ştiinţă. Dar dacă rasele există în mod natural, sânt ele egale între ele ? După teoria cunoscută a contelui de Gobineau, rasele sânt inegale. Sânt rase inferioare şi rase superioare. Rase menite să domine şi rase osândite să fie dominate. Ce atitudine trebuie să ia un creştin faţă de această teorie a inegalităţii raselor? Vorbim, fireşte, de rase ca date ale naturii. Să conteste inegalitatea lor şi să susţină egalitatea lor naturală? Nu. Un creştin, al cărui criteriu de judecată e adevărul biblic, va trebui să fie de acord cu contele de Gobineau că rasele sânt inegale. Fiindcă Biblia însăşi, care atestă existenţa raselor, afirmă în acelaş timp inegalitatea lor naturală. Dar tot Biblia ne învaţă că, dacă rasele sânt în mod natural inegale, ele sânt egal îndreptăţite la opera mântuirii prin Iisus Hristos. În creştinism inegalitatea din natură se desăvârşeşte prin egalitatea în faţa spiritului dumnezeesc. Atât indo-europeanul sau arianul, cât şi mongolul şi negrul au deopotrivă posibilitatea de a se desăvârşi în Hristos. Creştinismul nu sfărâmă ordinea naturii, ci o desăvârşeşte pe plan spiritual.

Teoria contelui de Gobineau devine discutabilă însă din moment ce ea afirmă că rasa germanică e cea aleasă să domine lumea, e rasa “regală”, în virtutea unor excelente însuşiri naturale ca inteligenţa, frumuseţea fizică, simţul ordinei şi al onoarei, energia creatoare. E necesar să spunem că prin arianismul acesta dotat atât de generos de natură, nu se înţelege întreagă rasa albă, ci neamul germanic din Nord, care şi-ar fi păstrat necoruptă puritatea firii primordiale, în vreme ce rasa mediteraniană bunăoară s’a lăsat coruptă şi a decăzut prin amestec de sânge străin. Cu aceasta am intrat în domeniul arbitrariului unde orice se poate susţine şi se poate combate cu egală vigoare. Nu se poate oare susţine, cu mai strălucit succes încă, excelenţa gândirii, a frumuseţii, a ordinii, a energiei creatoare şi a onoarei mediteraniene în defavoarea Nordului? Iar un chinez, supravieţuitor al civilizaţiei sale milenare, nu e tot aşa de îndreptăţit, din punctul lui de vedere, să susţină cu acelaş soiu de argumente, excelenţa rasei sale faţă de celelalte şi împotriva lor?

Naţionalismul german are la bază această dogmă cu totul arbitrară a superiorităţii rasei germanice. Pornind delà premizele acestui arbitrariu teoretic, el interpretează istoria Europei într’un mod sui generis, şi trage o serie de consecinţe al căror particularism merge uneori până la bizarerie. Chestiunea înlocuirii dreptului roman cu un drept germanic precum şi aceea a sterilizării pentru obţinerea unei rase cât mai pure sânt dintre cele mai curioase. Mai uluitoare decât toate însă e problema înlocuirii creştinismului printr’o religiune neopăgână care, produs specific al rasei germanice, să slujească exclusiv acestei rase. Oricât de arbitrară în realitate, ideea de rasă a celui de-al treilea Reich capătă o valoare absolută la care trebuiesc raportate şi din care trebuiesc să decurgă toate celelalte valori ale vieţii naţionale. E aproape de prisos să adaug că acest fel de a gândi e o răsturnare totală a criteriului creştin de judecată. În creştinism nimic din ceeace e natural nu are o valoare absolută. Absolut e singur Dumnezeu. Iar valorile acestei lumi sânt mai mult sau mai puţin valori după cum se raportă în mod pozitiv sau nu la absolutul dumnezeesc. O rasă bunăoară poate fi inferioară sau superioară în măsura în care geniul ei a realizat mai puţin sau mai mult din esenţa creştinismului. Rasismul german însă, aşa cum e conceput astăzi, vrea să fie cu atât mai înalt cu cât va isbuti să se desfacă mai radical de doctrina creştină. Aşa cum îl profesează d. Alfred Rosenberg profesorul Hauer, contele de Reventlow sau Ernst Bergmann, el nu e ateu, pentru că recunoaşte necesitatea unei religiuni; şi aici se deosebeşte de bolşevism, care pune ateismul principial la baza statului. Dar e anticreştin.

Va repara Victor Ponta nedreptatile comise cu Grupul Ilascu si abandonarea rusinoasa a eroilor Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc? Civic Media atentioneaza ca cei trei eroi romani nu au primit niciodata locuinta de la RA-APPS sau Primaria Capitalei

O afirmatie incompleta si, prin urmare, inexacta, facuta ieri seara la Antena 3 de catre premierul Victor Ponta, a starnit mirarea Asociatiei Civic Media, care se va adresa azi Guvernului pentru lamuriri. Concret, in emisiunea lui Mihai Gadea, primul ministru Victor Ponta a afirmat ca locuintele administrate de Regia Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS) şi locuite în prezent de patrioţi din Moldova, precum Ilie Ilaşcu, vor fi transferate în gestiunea Primăriei Capitalei, care are dreptul să repartizeze imobilele actualilor chiriaşi, transmite Antena 3.

Citez: ”Am văzut de la presă, evident că nu ştiam, cazul lui Ilie Ilaşcu. Am chemat astăzi pe secretarul general, am înţelesc că e vorba nu doar de Ilie Ilaşcu, ci de câţiva patrioţi din Moldova care au stat în puşcării la Tiraspol (…) L-am sunat pe primarul general şi – ne dă voie legea – transferăm locuinţele acestor oameni, e vorba de patru sau cinci cu totul, le transferăm la primărie şi primăria are dreptul să le repartizeze locuinţa. Conform legii, le transfer la PMB, care le poate repartiza celor care au situaţii cu totul şi cu totul speciale“, a spus Ponta, luni seară, la Sinteza Zilei cu Mihai Gâdea.

Premierul a intarit astfel ca Ilie Ilaşcu va rămâne în locuinţa sa şi nu va sta tot timpul sub această ameninţare a ceea ce se întâmplă cu locuinţele de la RA-APPS. O veste foarte buna! Partea ciudata din afirmatia premierului este ca se vorbeste de faptul ca s-ar afla in aceasta situatie “câţiva patrioţi din Moldova care au stat în puşcării la Tiraspol”, “patru sau cinci cu totul”. Este adevarat ca in temnitele de la Tiraspol au stat, pe langa Ilie Ilascu, pentru care s-a reusit eliberarea sa dupa 9 ani de detentie, si inca trei eroi, respectiv Alexandru Lesco, 12 ani, si Tudor Popa si Andrei Ivantoc, cu 15 ani de inchisoare, ultimii fiind eliberati pe 2 si respectiv 4 iunie 2007. Insa toti acesti trei eroi, din 2007 si pana azi, nu au primit nici o locuinta in Capitala Romaniei, tara pentru care au fost condamnati ilegal si lipsiti de drepturi si libertate de autoritatile transnistrene aflate sub comanda Rusiei, conform Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Ca sa fie mai clar: nu au primit niciodata vreo casa sau vreun apartament nici de la RA-APPS nici de la Primaria Capitalei, in ciuda faptului ca cei trei fosti detinuti politic au devenit Cetateni de Onoare ai Capitalei la o luna dupa eliberarea ultimilor dintre ei.

Daca insa premierul Romaniei se gandeste sa repare – in sfarsit! – aceasta nedreptate strigatoare la cer, jos palaria! In vederea lamuririi si informarii corecte a opiniei publice Civic Media - organizatia care a incercat sa le obtina celor trei eroi o locuinta in Romania, prin toate mijloacele legale -, se va adresa azi Guvernului.

Iata istoria aproape incredibila a rusinii nationale in cazul celor trei eroi romani abandonati de “organele statului roman”, asa cum este prezentata in Istoricul Asociatiei Civic Media:
“La eliberarea patriotilor romani din Transnistria, Andrei Ivantoc si Tudor Popa, la 2 si 4 iunie 2007, care i s-au alaturat lui Alexandru Lesco, eliberat in 2 iunie 2004, Civic Media a cerut sa li se acorde celor trei eroi romani Cetatenia de Onoare a Capitalei si Ordinul National “Steaua Romaniei”. Dupa aproape o luna de asteptare a raspunsului, Presedintia a aprobat cererea Civic Media si, la 3 iulie 2007, Presedintele Romaniei, Traian Basescu, le-a conferit celor trei acest ordin in grad de Cavaler, intr-o ceremonie speciala organizata la Palatul Cotroceni iar primarul Adriean Videanu si Consiliul General al Municipiului Bucuresti le-au acordat celor trei Cetatenia de Onoare a Capitalei. Cu toate ca acest demers presupunea si oferirea unei locuinte din spatiul locativ pentru ca cei trei eroi sa se poata stabili la Bucuresti, acest lucru nu s-a mai intamplat niciodata, desi promisiunea Primarului General a fost insusita si de succesorul sau, in timpul campaniei electorale. Mai mult, premierul Calin Popescu Tariceanu, care a tinut sa se intalneasca si el cu cei trei basarabeni, la Palatul Victoria, desi a promis ca le va oferi locuinte din regia RAAPPS si le va utila casele cu aparatura electro-casnica, dupa desfasurarea intrevederii sub camerele televiziunilor, a uitat la randul sau de promisiune. Ca un element de ridicol al promisiunilor cu care cei trei au fost invaluiti la Bucuresti, premierul Romaniei le-a oferit un telefon mobil cu un abonament nelimitata, “pe viata”, dupa cum s-a exprimat in fata ziaristilor. La sfarsitul anului, abonamentul a fost suspendat. Probabil atat isi doreau autoritatile “statului roman” sa dureze viata celor trei martiri pentru credinta in tara si neam.

Singurul domn din Romania care le-a apreciat suferinta din puscariile sovietice a fost George Becali, care, prin implicarea Civic Media, le-a acordat celor trei cate o recompensa financiara de 50.000 de euro fiecare, “pentru a-si putea incepe din nou viata”.

Ulterior, pentru a indrepta promisiunile neonorate ale “statului roman”, Civic Media a intreprins o campanie de lobby parlamentar care a dus in cele din urma la initiativa unei modificari de lege si la un proiect de lege distinct. Prima initiativa, adoptata de poetul Adrian Paunescu, la vremea respectiva senator PSD, privea incadrarea celor trei, Alexandru Lesco, Andrei Ivantoc si Tudor Popa, plus Ilie Ilascu, in randurile celor care primesc indemnizatii de la stat pentru merite deosebite, respectiv alaturi de participantii la revolta anticomunista de la Brasov din noiembrie 1987 si la “revolutia” din decembrie 1989. Din pacate, modificarea a fost respinsa, in cursul anului 2008. Aceasta situatie a dus la o noua incercare, intreprinsa in mai 2009 de senatorii Iulian Urban si Viorel Badea, despre care s-a relatat la vremea respectiva cu entuziasm. Proiectul de Lege alcatuit de senatorul Iulian Urban prevedea:

“Art. 1. -  Se declară eroi-martiri luptători pentru democraţie, libertate şi apărători ai valorilor profunde româneşti Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa, care au îndurat cu demnitate, eroism şi curaj condamnările la 12 şi 15 ani de închisoare grea, dictate de instanţele regimului separatist de la Tiraspol.
Art. 2. – Cetăţenii români Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa se vor bucura de toate drepturile conferite de Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare.”

Legea la care se face referire este asa-numita “Lege a recunostintei fata de eroii-martiri si luptatorii care au contribuit la victoria Revolutiei romane din decembrie 1989″. Proiectul de Lege privind eroii-martiri din Transnistria, disponibil AICI, a primit aviz negativ de la Comisia pentru drepturile omului, culte si minoritati, sub semnatura lui Gyorgy Frunda, ulterior fiind respins atat de Senat cat si de Camera Deputatilor.
“Decoraţi cu “Steaua Romaniei” in grad de Cavaler, modeşti, timizi şi discreţi, eroii noştri au rămas uniţi şi neclintiţi in convingerile lor şi trăiesc printre semenii lor nu atat ca eroi ci ca oameni obişnuiţi. Faptele lor şi chiar ei, oficial, pentru conducătorii de la Chişinău – ca si pentru cei de la Bucuresti – parcă nici n-ar exista. Oare pană cand?“, se intreba publicatia “Pulsul geostrategic” prezentand lucrarea “EROI PENTRU ROMANIA- Transnistria şi ameninţările Rusiei la Marea Neagră“ (Vedeti si HISTORIA).”

VIDEO: “Intoarcerea lui Alexandru” – un documentar despre eliberarea lui Alexandru Lesco proiectat in cadrul manifestarii Zilele Basarabiei.

Integral la  Roncea.ro/

Atacarea lui Nichifor Crainic, tăcerea teologilor şi stăpânirea “duşmanilor omului”. Vezi video Dumitru Moldovan şi Grigore Caraza, recitând din poeziile detenţiei

Anul trecut, Jurnalul Naţional, prin Clara Mărgineanu, propunea cititorilor acestui ziar recuperarea unui scriitor gândirist de anvergură europeană, şi anume a lui Vintilă Horia. După cum se ştie, în 1960, scriitorului i s-a acordat Premiul Goncourt. Deşi era primul străin căruia i se acorda acest titlu, autorităţile comuniste din România, cu concursul comuniştilor francezi (prin intermediul oficiosului lor, L'Humanite), îl denunţă pe Vintilă Horia ca legionar şi antisemit. În urma acestor uneltiri, într-un mediu intelectual în care concepţiile bolşevice erau de bonton, premiul nu a mai fost acordat. “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”, avea să scrie Vintilă Horia.

Astfel de denunţuri erau la ordinea zilei în timpul regimului comunist, instrumentate, în general, prin securiştii din ambasadele româneşti (vezi cazurile arhicunoscute ale lui Mircea Eliade, episcopului Valerian Trifa şi parintelui Gheorghe Calciu). Iată că practica denunţului revine în publicistica românească. Acum câteva zile, în Jurnalul Naţional, a apărut o notă, nesemnată, prin care se semnalizează o postare pe facebook a Elenei Udrea în care aceasta folosea un citat al lui Nichifor Crainic ("A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism").

JN îl acuză pe creatorul unei importante direcţii de gândire în cultura românească, de, aţi ghicit, legionarism şi antisemitism. Politiciana, lipsită de scrupule, elimină postarea incriminată, acceptă atributele pe care ziarul le acordă lui Nichifor Crainic şi, în plus, îl adaugă şi pe acela de “colaborator al Securităţii” (dânsa cred că nici măcar nu a mai văzut vreunul, d-apoi să mai colaboreze cu aceştia în partidul din care face parte!).

Cel acuzat a fost întemniţat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Jilava, Văcăreşti şi Aiud. După ieşirea din închisoare, le-a spus apropiaţilor: “Am cunoscut iadul!”. Oare are dreptul cineva care nu a trecut măcar o zi prin puşcăriile comuniste, să-l judece pe Nichifor Crainic sau pe alţi întemniţaţi pentru unele căderi? Intransingentul Grigore Caraza, un om cu un comportament ireproşabil în închisorile comuniste, nu a avut nimic de reproşat Profesorului. "De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa", a scris acesta în cartea sa de memorii "Aiud însângerat", descriind înfometarea şi torturile fizice şi psihice la care a fost supus gânditorul. Dar pentru a simţi măcar puţin din mângâierea adusă sufletelor deţinuţilor de poeţii închisorilor, printre care la loc de frunte s-a aflat Nichifor Crainic, am să dau cuvântul doamnei Aspazia Oţel Petrescu: "Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii". Iar un mare duhovnic, îmbunătăţit de suferinţa îndurată în temniţele comuniste, e vorba de Părintele Justin Pârvu, ne spune că poezia, alături de rugăciune, a fost hrană sufletească pentru cei din închisori

Pentru respectarea adevărului, trebuie spus că Nichifor Crainic nu a fost aderent al Mişcării Legionare. A fost, pentru o scurtă perioadă de timp, între 1932 şi 1933, apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. De altfel, la procesul intentat liderului legionar, Crainic declară că nu mai vorbise cu acesta de mai mult de trei ani. Aceasta nu-l împiedică, însă, să spună că nu-l crede pe Codreanu capabil de trădare, cerând să fie întrebat lucruri serioase. Această depoziţie nu a rămas fără urmări. Crainic şi-a văzut desfiinţată catedra de mistică şi ascetică ortodoxă de la Facultatea de Teologie, al cărei titular era. Într-un cuvânt al Părintelui Stăniloae suntem asiguraţi că mentorul revistei Gândirea n-a fost închis pentru "vina de-a fi aparţinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin". De altfel, acuzele de azi nu sunt noi. Aceleaşi acuzaţii i-au fost aduse în 1945, când a făcut parte din lotul ziariştilor, fiind judecat de aşa-zisul Tribunal al Poporului, în care soţia lui Brucan, Alexandrina Sidorovici, a fost acuzator public, proces în urma căruia Nichifor Crainic a fost condamnat la moarte

Ne punem, însă, întrebarea: şi dacă ar fi fost legionar? Cum au fost atâţia străluciţi intelectuali ai perioadei interbelice, dintre care îi amintim doar pe Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea. Ce facem, eliminăm această uriaşă elită interbelică din circuitul culturii române pentru opţiunile ei politice? Ne putem permite aşa ceva? Cui foloseşte? În niciun caz românilor. Aşa au procedat francezii cu Celine sau nemţii cu Heidegger?

Aplicarea etichetei de antisemit poate echivala în societatea de astăzi cu moartea civilă. De ce fel de antisemitism poate fi acuzat Crainic? Articolul „Rasă şi religiune”, publicat de teologul român în februarie 1935 în revista Gândirea, este dovada cea mai elocventă a desfiinţării teoriei superiorităţii rasiale, pe care o consideră o nebunie, susţinută în acea vreme de nazismul german. Au fost voci care l-au acuzat de un antisemitism cu justificare teologică. Antisemitismul, însă, nu este propriu unui creştin. E drept, există o idee, susţinută de unii, cum ar fi Léon Poliakoff, cum că originile antisemitismului se găsesc în creştinism. Pentru unii ca aceştia, evangheliile sunt antisemite, iar mulţi dintre Sfinţii Părinţi ar fi cam antisemiţi. Leon Volovici, în tradiţia lui Leon Poliakoff (apud Vladimir Tismăneanu) şi a comunistului Zigu Ornea, scria în lucrarea „Ideologia naţionalistă şi problema evreiască”: „Românismul lui Crainic, Nae Ionescu şi al discipolilor lor implică, prin importanţa acordată elementului creştin-ortodox (n.m. - sublinierea îmi aparţine), excluderea evreului din sfera etnicului şi a naţionalului”. De menţionat că aceasta este poziţia fostului şef al Centrului Internaţional de Studiere a Antisemitismului! O astfel de prismă a abordării l-a făcut pe Volovici să îi considere pe artizanii culturii române ca fiind antisemiţi, de la Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu şi Simion Bărnuţiu, trecând prin Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, până la Nae Ionescu, Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu.

Cred că tăcerea teologilor ortodocşi în faţa unor atacuri concentrice împotriva corifeilor creştini, în general, a lui Nichifor Crainic, în caz particular, trebuie să înceteze. Marele teolog şi poet creştin, sprijinit de Părintele Stăniloae, Vasile Băncilă, Ovidiu Papadima, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii, a trasat direcţiile celui mai important curent de gândire românească ortodoxă dintre cele două războaie mondiale, lăsând o importantă moştenire spiritualităţii ortodoxe. Regimul comunist l-a trecut pe lista autorilor ale căror cărţi trebuie interzise din principiu. Astăzi, ostracizarea lui Nichifor Crainic continuă. Şi nu numai a lui. Ne amintim de scandalul fabricat anul trecut în cazul Radu Gyr. Cât despre omerta din jurul lui Nae Ionescu, cel mai important îndrumător spiritual al elitei interbelice, ce avem de spus? Sau despre motivele care sunt invocate pentru canonizarea oficială a sfinţilor închisorilor? Nu sunt toate acestea expresia „monoideismului silnic, care sterilizează spiritul şi întunecă perspectiva spre ziua de mâine” (Nichifor Crainic)? Oare vom mai scăpa de sub stăpânirea duşmanilor omului?

Florin Palas

 
Grigore Caraza recitand Iisus in celula de Radu... de VictoRoncea