Predica Parintelui Arsenie Boca de Duminica Floriilor

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia şi o aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr.Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe Lazăr.Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin – că era sărac. (In tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)

Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai rău inima.Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. în Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia îl primesc rece şi cu suspiciuni.

Dar şi Iisus i-a provocat.A mers la Templu şi l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peşteră de tâlhari”. „Tâlharii” negustoreau suferinţele şi păcatele poporului. Compromiteau şi pe Dumnezeu şi suferinţa. Mai marii şi mai micii Templului „tâlhăreau” poporul obidit, speculându-i suferinţele în numele lui Iehova. Zarafii făceau bursă neagră. Aceştia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toţi adunaţi în ziua aceea la Templul din Ierusalim. La toţi aceştia Iisus a luat biciul.

E şi o minune în această sfântă mânie; mulţimea zarafilor, a negustorilor de porumbei – găinari geambaşi de miei şi boi, toţi, fară deosebire, fug în dezordine, înfiicaţi de-un Om.Conştiinţa lor pătată nu le da nici o rezistenţă.

Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari şi farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preţ trebuie să-L ucidem fiindcă mulţimea se ia după El”. Când aceştia se sfătuiau să-L ucidă, orbii şi şchiopii se apropiau de El în Templu şi i-a vindecat. Iar copiii -copiii crescuţi de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David!”Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii şi şchiopii şi ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credinţă şi cu dragoste.Auzind copiii, iarăşi s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !”
„- N-aţi citit în Profeţi: «Am pus laudele în gura pruncilor şi a celor ce sug»?”

Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul.Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.

In tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea.Poporul acesta, care-L primea cu aclamaţii de împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L!!!”. Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii. Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat: „Răstigneşte-L!!! Slobozeşte-ne pe Baraba!”. De aceea ne-am curăţit Ierusalimul şi Templul din Ierusalim: conştiinţa, facându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în Templu.Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe Iisus.Deci, copiii mei, care primiţi astăzi pe Iisus în sfânta împărtăşanie, rămâneţi întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.

Prislop, 17 aprilie 1949,
Parintele Arsenie Boca - “Cuvinte vii”

Sursa: http://duhsiadevar.wordpress.com/2010/03/25/floriile/

Aparitie editoriala. Parintele Filotheos Faros: Clerul azi - o privire din interior - Tentatii, impasuri, maladii si remedii (traducator: Ovidiu Lazarescu)

Clerul sau preotia constituie un fundament dumnezeiesc al credintei crestine autentice, fapt pentru care Biserica (credincioşi şi episcopi) ar trebui să acorde o grija deosebita atat la pescuirea oamenilor cu vocaţie preoţească cât şi la pregatirea si suţinerea lucrarii lor în acord cu invatatura Părinţilor si a Evangheliei, de ei fiind legata in definitiv mantuirea tuturor, conform spuselor Mantuitorului "Vã spun cã tot ceea ce veti lega pe pãmânt sã fie legat si în ceruri si tot ceea ce veti dezlega pe pãmânt sã fie dezlegat si în ceruri" (Matei 18.18).

Clerul este chemat asadar sa fie un far calauzitor, putand constitui insa si o imensa piatra de scandal pentru toti cei care asteapta sa vada in persoana preotului trasaturile lui Hristos. ca preot si arhiereu din veac.

Pentru a vedea ce contribuie la formarea adevaratului chip al preotului din zilele noastre dar si ce conduce la denaturarea lui, nu fara aportul nostru ca simplii credinciosi, va invit sa cititi aceasta carte si sa formulati niste impresii.

Cartea nu se adreseaza doar preotilor ci intregii comunitati bisericesti, cresterea interioara a preotului fiind indisolubil legata de relatia lui cu credinciosii dar si de lucrarea acestora din urma.

Din cuprinsul cartii:

Despre o teologie a preoţiei

Viaţa personală a clericului şi harul dumnezeiesc

Cinstirea acordată clericului

Prin natura slujirii lui, slujitorul bisericesc poate provoca cu uşurinţă nemulţumiri şi   judecăţi

Clerul – purtător văzut al harului dumnezeiesc nevăzut

CLERICUL - CĂLĂUZĂ DUHOVNICEASCĂ

O provocare unică

Maturitatea duhovnicească a clericului

Clericul este om, însă…

Tendinţa de a desfiinţa şi de a îmbuna autoritatea duhovnicească

Pericolul amăgirii de sine

Evadarea în legalism

„Puterea mea întru slăbiciune se desăvârşeşte”

Pericolele „perfecționismului”

Când religia devine meserie

Autocunoaştere, nevroze profesionale şi maturitate duhovnicească

Transferul psihologic al rănilor sufleteşti

Calităţile clerului

Clerul chemat la instruire şi formare continuă

Stăpân sau slujitor, părinte sau frate

Slujirea părintească a clericului

Fenomenul servilismului şi al opresiunii în viaţa Bisericii

Nevoia şi dificultatea clericului de a câştiga încredinţarea dragostei lui Dumnezeu

Învăţătura duhovnicească şi dulcile comodităţi

Drojdia care în loc să crească aluatul îl face să scadă

Clerul, bunurile materiale şi poruncile lui Hristos

Acoperirea nevoilor materiale ale clerului

Clericul cel mai sfânt şi mai modern se doreşte a fi, în cel mai bun caz, materialist, fără pace sufletească

Condamnat să păcătuiască în mod cucernic

Clericul nu se propovăduieşte pe sine

Valoarea exemplului personal al preotului şi ispita ipocriziei

Spovedania celui care spovedeşte

Iubirea de vrăjmaşi

Moduri eficiente de gestionare a duşmăniei

Moduri ziditoare de gestionare a duşmăniei

Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi

O abordare fermă, dar iubitoare

Duşmanul real

Potrivnici fraţilor

Motivaţii şi modalităţi de promovare şi ascensiune

Caracterul conflictului

„Nu este rea… slava, ci iubirea de slavă şi mai rea decât ea - slava deşartă”

Ruperea şi izolarea - urmările inevitabile ale ascensiunii (profesionale)

Condiţiile dominante de astăzi nu contribuie la promovarea celor mai vrednici slujitori

Antagonismul se desfiinţează doar prin cunoaştere reciprocă şi iubire

PRESIUNI ASUPRA FAMILIEI CLERICULUI

Ciocnirea obligaţiilor

Moduri constructive de a face faţă conflictelor

Punerea în valoare şi abuzul libertăţii „profesionale” speciale a clerului

Neglijarea soţiei

Valoarea mustrărilor de conştiinţă

Viaţa familială a preotului şi deviaţiile erotice

CLERICUL ŞI RUGĂCIUNEA

Rugăciunea şi criza identităţii clericului modern

Teama de liniştire

Potrivnic reperelor de civilizaţie ce domină astăzi

Teama de inutilitate

Slujirea celui chemat să slujească

Pretextul lipsei timpului

Exemplul lui Hristos

Insistenţa necesară

SINGURĂTATEA PREOŢIEI

Lipsa prietenilor

Izolat între oameni

Condamnat la izolare

Dificultatea în alegerea prietenilor

Valoarea grupurilor

Clerul azi o privire din interior- tentații, impasuri și remedii

Parintele Dumitru Staniloae: Sambata, ziua mortilor - Duminica, Ziua Invierii si a vietii fara de sfarsit

Vechiul Testament nu traieste sub lumina Invierii. Pentru el, invierea e doar o speranta nelamurita (Iez. XXXVII), nu e un fapt implinit in Hristos ca un temei sigur al invierii tuturor. De aceea el traieste in cadrul creatiei cu o viata supusa mortii, sau descompunerii tuturor trupurilor individuale. Moartea e sfarsitul fiecarui trup omenesc si a tuturor formelor ce apar in lume. Vechiul Testament nu cunoaste decat ziua Sambetei, care reprezinta sfarsitul oricarei forme individuale materiale a creatiei.

E drept ca moartea, sau descompunerea trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de Duhul Lui, deplin spiritualizate.

Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.

Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur, crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau "bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu. Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi incoronat prin cel desavarsit.

Dar din vina stramosilor darul mai mic care putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare, n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a inceput Dumnezeu a face".

In primul rand aceste cuvinte arata ca a pus un hotar lumii create; Dumnezeu nu merge la infinit cu creatiunea, sau cu aducerea la existenta a lucrurilor care nu sunt din veci, ci au fost incepute sa fie facute. Iar daca lumea e finita si are un inceput, nu poate avea in ea nemurirea formelor ei individuale, adica sursa infinita de viata. In al doilea rand, tot prin aceste cuvinte se arata ca Dumnezeu nu continua sa lucreze in lumea aceasta, care nu e nemuritoare prin ea insasi, ca in planul vietii nemuritoare, ci numai prin lucrarea Lui. Ci El s-a odihnit de lucrarea lui referitoarea la creatiune.

Desigur ca aceasta "odihna" a lui Dumnezeu nu e o odihna in toate privintele. Dumnezeu continua sa fie viu, iar aceasta nu inseamna numai o lucrare in planul necreat, in relatiile iubitoare intertreimice, ci si o lucrare prin energiile Sale necreate asupra creatiunii. El implineste lucrarea de conducere a lumii, de ajutorare a tuturor celor ce fac voia Lui, de purtare deosebita de grija a poporului Israil, de pregatirea prin el si prin proorocii ridicati din sanul lui, a venirii Fiului Sau, a primirii Lui de catre oameni, a invierii Lui ca temelie a ridicarii intregii creatiuni la invierea si viata de veci.

Dar insasi invierea Fiului Sau ca om nu o savarseste Dumnezeu de la inceput, caci nici trimiterea Lui ca sa se intrupeze ca om nu o implineste de la inceput. El se retine inca de la fapta aceasta. El "se odihneste" si in privinta aceasta lumea traieste de aceea inca in orizontul mortii, in care intra dupa caderea in pacat, sau dupa desfacerea de Dumnezeu. "Odihna" lui Dumnezeu are si ea atat un semn negativ, cat si unul pozitiv. Sensul negativ consta in retinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediata a creatiei la starea invierii,- sensul pozitiv sta in pacea launtrica a iubirii intreolalta a celor trei Persoane dumnezeiesti.

Moartea persoanelor umane dinainte de Hristos e o urmare mai mult a "odihnei" negative a lui Dumnezeu, a incetarii activitatii Lui in lume. Dar oamenii nefiind supusi mortii cu totul si definitiv, daca au trait cu nadejdea in venirea Mantuitorului si a invierii lor pe temeiul invierii Lui, se bucura in oarecare masura si de "odihna" pozitiva a lui Dumnezeu. Cei de dupa Hristos insa, daca au crezut in El, se bucura in mod cu mult mai accentuat in "odihna" lor, de "odihna" pozitiva a lui Dumnezeu, intrucat au si cunostinta invierii lui Hristos si asteptarea sigura a invierii lor, ca si o oarecare salasluire a lui Dumnezeu in ei.

In epistola catre Evrei suntem indemnati toti crestinii "sa ne silim sa intram in acea odihna" fericita a lui Dumnezeu. Dar crestinii au intrat in acea odihna, pentru ca au cunoscut pe Hristos Cel inviat si-L au in ei; pentru ca au cunoscut Duminica adica o alta zi de odihna, ziua odihnei depline, care e si invierea si viata adevarata. "Caci daca Iosua i-ar fi odihnit n-ar mai fi vorbit dupa aceea de o alta zi de odihna" (Deut. XII, 9). "Drept aceea, s-a aratat o alta sarbatoare de odihna poporului lui Dumnezeu" (Evrei IV, 9).

Astfel, pe de o parte mortii crestini adormiti se afla intr-o "odihna" echivalenta cu incetarea activitatii lor prin trup asupra lumii, deci intr-o sambata spirituala, si de aceea ii pomenim sambata; pe de alta parte sambata lor e deschisa spre Duminica invierii cu trupul, caci sunt cu Hristos. In crestinism sambata se bucura si ea de o atentie speciala, dar ea a capatat o alta semnificatie pentru ei. Caci ea este deschisa spre Duminica Invierii, spre odihna deplina cu Hristos de dupa inviere, fiind o pregustare a aceleia.

Predică a Părintelui Ioanichie Bălan în Sâmbăta lui Lazăr – Despre învierea cea duhovnicească

Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta şi Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat şi în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară! Ştim deci să povestim minunea aceasta, ştim cât de mult iubea Iisus pe Lazăr, că a şi lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să înţelegem însemnătatea acestei minuni. Fără îndoială, învierea lui Lazăr închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârşească peste câteva zile. Astfel, Ierusalimul închipuieşte cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta şi Maria închipuiesc neamul omenesc cel mort cu sufletul şi cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai închipuieşte şi învierea cea de obşte a tuturor oamenilor, la judecata cea de apoi. Mai poate fi şi altfel tâlcuită: Marta închipuieşte Vechiul Testament, ca cel ce vorbeşte mai mult de cele pământeşti. Maria închipuieşte Noul Testament- Evanghelia, dragostea – ca ceea ce vorbeşte mai mult de cele cereşti şi este plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuieşte Biserica creştină, cea înviată prin patimile Domnului şi care este scoasă de sub piatra Legii Vechi şi din înfăşurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viaţă cu totul nouă. Şi încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuieşte învierea fiecărui creştin la o viaţă nouă, curată, printr-o adevărată pocăinţă. Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuieşte sufletul înainte de a gusta din păcate. Marta închipuieşte mintea omului care mereu este plină de grijile vieţii pământeşti. Maria închipuieşte conştiinţa sufletului omenesc, ca ceea ce este mai subţire la înţelegere. Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă înclinarea voinţei omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârşirea păcatului de moarte. Întristarea Martei şi Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea cea adânca, tulburarea şi deznădejdea ce cuprind mintea şi conştiinţa omului care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulţimea să liniştească pe cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările şi plăcerile cele pământeşti cu care încearcă lumea să ne înşele mintea şi conştiinţa, după ce greşim, pentru a uita de păcatul făcut şi a nu mai plânge pentru el. Căci aşa obişnuieşte să facă satana întotdeauna. Înmormântarea lui Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar învăluirea lui în giulgiu şi pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului şi depărtarea darului Duhului Sfânt de temniţa cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea Betaniei şi părăsirea lui de către toţi prietenii săi înseamnă depărtarea celui păcătos din ceata celor buni şi uitarea lui de către prieteni, de toate simţirile sale cele fireşti. Singure Marta şi Maria, adică mintea şi conştiinţa omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el, ca la căpătâiul unui mort. Şederea lui Lazăr patru zile în mormânt se tâlcuieşte – după Fericitul Augustin – aşa: ziua întâi este dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea păcătoşilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conştiinţa nu-şi mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simţurile se îngroaşă, bucuriile îl părăsesc, prietenii şi rudele, adică îngerii şi oamenii îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos şi adânc, ca pe un rob al diavolului, care îşi are mâinile şi picioarele legate cu frânghia obişnuinţei. Lepădat afară, părăsit de toţi, îngropat şi pecetluit, cine oare îşi mai aduce aminte de un om mort, de un creştin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două fiinţe slabe – mintea şi conştiinţa – suspină neputincioase la uşa mormântului său. Dar este prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze prin pocăinţă. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos. Astfel, Marta şi Maria cheamă pe prietenul lor – pe Iisus Hristos – adică cer ajutorul preotului şi al Bisericii. Unde l-aţi pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr şi suspinul Domnului pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubeşte, care face totul pentru mântuirea noastră, căutându-ne până şi în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a ne mântui. Aruncarea lespedei de pe mormânt şi mirosul greu ce iese din el închipuieşte lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, aşa cum le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr: Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare şi stăruitoare a lui Hristos, a Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieşi afară din mormântul lui, scoală-te la o viaţă nouă”. Învierea lui Lazăr şi ieşirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedeşte cu lacrimi. Dezlegarea celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul păcatelor, pentru a nu-l mai ţine nici de mâini, nici de picioare, nici de simţuri, ci a fi slobod şi a merge după Hristos în toată viaţa lui. Şi, în sfârşit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului şi a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăieşte, făcând orice ca să-l arunce iarăşi în starea cea dintâi. 

S-au implinit 55 de ani de la moartea martirica a lui Victor Metea, darzul luptator din Muntii Fagarasului

„Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea“

Origini „nesănătoase“

Crescut în satul Ileni, aproape de Făgăraş, Victor face liceul la Sibiu, iar apoi este admis la Medicină în capitală. Înainte de asta, fusese respins la Cluj, pe motiv că tatăl lui era chiabur. E martor al arestărilor violente din primăvara anului 1948, când au fost eliminaţi studenţi şi profesori consideraţi periculoşi pentru noul regim. După liceu, îşi caută serviciu în Cluj, Braşov şi Sibiu, dar e refuzat din acelaşi motiv: „origini nesănătoase“.

Părinţii lui, proprietarii unei gospodării înstărite, erau încadraţi în categoria micilor burghezi şi intraseră în vizorul nou instalatei puteri. Tatăl lui Victor Metea era deja urmărit. Note ale primilor informatori din sat se păstrează în arhivele CNSAS: „Este un duşman înrăit al regimului. Ascută posturi de radio străine. Nu discută cu membrii de partid. Vorbeşte că vin americanii. Se sustrage de la muncile voluntare şi şedinţele comunale. Zice că regimul comunist îşi bate joc de oameni şi că el nu vrea să stea în colhoz cu dr. Petru Groza“. Erau motive suficiente să fie trimis la închisoare sau chiar condamnat la moarte.

Când Victor revine acasă, părinţii îi sunt urmăriţi în permanenţă, o parte din vechii prieteni sunt arestaţi, iar Miliţia şi Securitatea fac percheziţii dese şi violente în toate satele zonei, de regulă noaptea, fără explicaţii. Căutaţi de mai multe ori de autorităţi şi temându-se de o foarte probabilă arestare, Victor şi tatăl lui fug de acasă. O vreme se ascund pe câmp sau pe la rude, după care Victor ia legătura cu alţi fugari şi intră în grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraş – una din cele mai ample şi de durată rezistenţe anticomuniste din România.

Împotriva orânduirii sociale

Când a plecat în munţi, Victor avea 18 ani. Era între cei mai tineri membri ai grupului. Ani în şir, fidel dorinţei de a deveni medic, Victor a cărat în raniţă, alături de strictul necesar supravieţuirii, manuale de fizică şi de chimie. Între partizani, era recunoscut pentru rezistenţa la mers şi uşurinţa cu care trecea peste obstacole. Gheorghe Haşu (despre care am scris în ediţia din ianuarie) l-a numit cu simpatie „cal de cursă“, iar colegii mai în vârstă îl tachinau: „N-are splină! Dacă îl laşi să aleagă calea, fii sigur că alta mai grea nu-i“.

Despre motivaţia plecării în munţi, Victor avea să declare la Securitate, 7 ani mai târziu, după ce a fost prins: „Încă dinainte să fug, mă întâlneam cu tineri din sate şi vorbeam despre Biserică, despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre monarhie. Am crescut cu aceste valori. Tatăl meu fusese comandat al centrului de pregătire paramilitară din sat, în timpul celui de-al doilea război mondial şi primise literatură antisovietică. Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că se accentuează îngrădirea mea şi a tatălui meu, care era considerat chiabur. Eram privat de anumite drepturi, aşa că m-am apropiat natural de cei care erau persecutaţi. Nu am făcut politică de nici un fel; eram împotriva sistemului de organizare socială”.

Persecutarea familiei

Ioan Metea, fratele mai mic al lui Victor, a fost arestat de 18 ori. Întotdeauna fără proces ori condamnare. Era bătut şi ameninţat să îşi trădeze fratele, apoi era din nou eliberat. După 1990, rememorează anchetele (în volumul de memorii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol IV): „La Sibiu, eram închis într-o celulă mică şi umedă, fără fereastră. Nu vedeam nimic, dar simţeam că atunci când mă descalţ, şobolanii îmi rod bocancii. Aveam un prici, o scândură şi atât. La anchete, era un colonel care se îmbrăca în halat alb, ca un medic, şi mă ameninţa cu un bisturiu că mă castrează dacă nu îi dau informaţii despre fratele meu. Când mă duceau la Făgăraş, era curentul electric. Îmi legau mâinile sau picioarele la firele unui magnetou electric şi roteau la manivelă până îmi epuizau toate puterile. Pe lângă acest sistem de tortură, mai foloseau bătaia în tălpi, după ce îmi legau mâinile şi picioarele peste un lemn. Altădată mă acopereau cu o scândură şi loveau cu barosul.“ Când au început anchetele, Ioan Metea avea 16 ani şi era elev în anul doi de liceu. După primele serii de arestări, a abandonat şcoala. A fost hărţuit zeci de ani, chiar şi după eliminarea grupării de rezistenţă armată din munţi.

Urmărită şi bătută cu cruzime a fost şi Virginia Metea, mama partizanului. Uneori era luată noaptea, alteori direct de la câmp. După ce îşi revenea din bătăi, lua din nou legătura cu Victor – îi lăsa bilete în locuri de corespondenţă sau pachete cu mâncare, la oamenii care îl găzduiau când cobora din munte. Din anchete reiese că nu a divulgat niciodată informaţii folositoare Securităţii.

Auzind despre torturile la care îi sunt supuşi soţia şi fiul rămas acasă, bătrânul Metea cedează şi se predă. Stătuse ascuns aproape de 2 ani. Este trimis iniţial la Canal, apoi mutat prin diverse puşcării din ţară. Tatăl lui Victor Metea a murit în închisoare, nu se ştie cu certitudine unde – probabil la Botoşani, în 1962.

Condamnat în contumacie

Alături de ceilalţi 12 membri ai grupului de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş, Victor Metea este condamnat în lipsă, încă din anul 1951. Într-un răsunător proces public în lipsa acuzaţilor, autorităţile încearcă să îi determine pe sătenii ţării Făgăraşului să nu mai acorde sprijin partizanilor. Victor Metea este condamnat la 20 de ani de închisoare şi alţi 10 ani de degradare civilă. Avea 22 de ani.

Sentinţe şi mai grele primesc ceilalţi luptători. Sute de oameni care i-au ajutat au fost arestaţi, dar alte sute s-au alăturat luptei. E momentul în care războiul se ascute, iar ciocnirile din munţi dintre Securitate şi partizani se înmulţesc. Urmează anii grei ai rezistenţei, pe care Victor Metea îi rezumă la anchetele din '57: „Speram în izbucnirea unui război, când am fi putut activa pentru răsturnarea regimului. Pentru asta, trebuia să rămânem cu orice chip în viaţă. Iar acest lucru era destul de greu. Situaţia noastră era imposibilă, din toate punctele de vedere“.

„Dintr-un loc alungaţi, în altul neaşteptându-i nimeni“

Situaţia imposibilă despre care vorbeşte Victor Metea era formată din întâmplări mărunte şi aparent fără ieşire. Câteva dintre ele sunt relatate de conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, în memoriile publicate după 1990 (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I).

Iată cum au petrecut o iarnă Victor Metea şi Gheorghe Şovăială – un alt partizan: „Trei luni au vieţuit numai în zăpadă, dintr-un loc alungaţi, în alt loc neaşteptându-i nimeni. Au găsit nişte cartofi îngheţaţi, pe care mâncându-i s-au îmbolnăvit rău. Au răbdat de sete, că apa de zăpadă nu ţine de sete. Şi au dormit mai mult în pădure sau în locuri pustii. Uneori făceau foc, când aveau ceva de fript sau fiert, dar niciodată pentru încălzit, să nu se obişnuiască cu boieria. Săptămâni în şir au urlat lupii în jurul lor noaptea. Vreo zece zile s-au adăpostit într-o fostă vizuină de vulpi pe care au lărgit-o, dar i-a scos şi de aici foamea. Toată iarna au purtat visul unui bulz de mămăligă cu brânză. Au trecut Oltul în căutarea unui adăpost cu mâncare, dar ursul le-a luat-o pe urme şi a ajuns acolo înaintea lor. Clătinându-se pe picioare de foame, pe la începutul lui aprilie s-au tras la poalele muntelui. Aşa i-am întâlnit, peste câteva zile. Întrebându-i cum au dus-o în iarnă, Gheorghe a rezumat totul în aceste cuvinte: Şi cânele ţiganului iese din iarnă, dar numai pielea lui ştie cum.“

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan în reeducarea de la Aiud

Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.

Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  

Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)

Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:

- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?

Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.

Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)

Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:

-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Nu ştiu din ce străfunduri de revoltă a tâşnit această voce cu care Trifan făcea afirmaţia de mai sus. Şi nu era numai revoltă, căci se desprindea din ea şi desfăşurarea unui firicel de teamă unită cu groaza ce simţea fiinţa care întrevedea dispariţia sinelui. În orice caz, vocea aceasta a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a apocalipsului. Nu exista nici în ea şi nici în afirmaţiile făcute nimic de bravadă, nu se asemăna cu emfaza cu care peste aproape două decenii cineva va spune că  "numai mie (şi nu mai ştiu cui) nu mi-e frică de securitate!". Era recunoaşterea umilă şi disperată a robiei în care ne aflam. Dar tocmai prin afirmarea acestei robii era contestată înscenarea administraţiei care ne cerea să ne maimuţărim a oameni liberi ce iau hotărâri călăuziţi numai de propria lor voinţă. Era dezvăluită întreaga mascaradă a reeducării prin muncă. Şi chestionarea, înfruntarea prin care ţi se cerea să te angajezi adresându-ţi-se direct, scoţându-te din anonimat, a încetat. Cel care oficia cu mult patos această slujbă de reeducare era Busuioc. Insistenţa cu care el îl presa pe Traian să-şi ia angajamentul era mai nimicitoare decât o flagelare adevărată. Toţi simţeam harapnicile brăzdându-ne faţa. Răspunsul bătrânului deţinut veteran a fost pentru noi semnalul că trebuie să ne ridicăm capul şi să ne dăm seama că sub aparenţa noastră de robi eram totuşi liberi. Mai liberi decât paznicii şi torţionarii noştri. Aşa de puternică a fost vocea, aşa de neaşteptat a fost răspunsul lui Traian, încât, în primul moment, Busuioc a rămas descumpănit. Apoi, revenindu-şi în fire, s-a dezlănţuit cu o filipică nimicitoare asupra bietului bătrân. Acesta stătea drept, nemişcat, cu capul din nou înclinat puţin înainte, ceea ce-l făcea să semene cu un Crist. Ce injurii a fost în stare să debiteze Busuioc ? Tâlhar, bandit, escroc bătrân care împiedică reeducarea, lepădătură, gunoi fascist! Ofiţerul cu reeducarea, locotenentul major Dorobanţu, asista aparent impasibil, nu se amesteca în treburile interne ale deţinuţilor. Ii lăsa să-şi desfăşoare ei procesul de lămurire sufletească şi de găsire a drumului nou. Lui Busuioc i s-au alăturat alţi “iluminaţi”, cel puţin patru, cinci (Pascaru, Ludovic Ardeleanu, Pavel, Nica etc.). Toţi aceştia au început să vorbească, să vocifereze concomitent, de parcă erau o haită de câini. Ochiul stăpânului era prezent şi ei aveau ocazia să-şi demonstreze zelul. Dar, la un moment dat, dându-şi seama că şedinţa este ratată, locotenentul major şi-a ieşit din neutralitate şi a ridicat un braţ în sus. Atunci, pe uşa principală a celularului a pătruns un întreg pluton de gardieni, care alăturându-se celor deja prezenţi, au început să lovească în stânga şi-n dreapta şi să urle ca nişte ieşiţi din minţi: toată lumea la celulă, în celulă, bandiţilor!

Eram nedemni de libertatea ce ne-o ofereau comuniştii.

Trifan a fost pus în lanţuri.

- fragment din lucrarea fostului deţinut politic Bucur Stănescu -  “Spicuiri dintr-o viaţă chinuită. Meditaţii asupra închisorilor comuniste”

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Sursa : http://www.isabelavs.go

Isabela Vasiliu-Scraba, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica

Motto : „Nimic mai plăcut și mai reconfortant decât demascarea prostiei pretențioase și a nesincerității”, Mircea Eliade, Radio, 26 iunie 1936.

Privitor la  Noica, să spui la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful de la Păltiniş a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen care scrisese în 1985 o notă informativă la Securitate despre Mircea Eliade (1)  nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”, ci să ridice în slăvi “piticii” din jurul acestuia. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş.  Discutând cu Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir le-a negat postura de “discipoli” lui Andrei Pleşu, G. Liiceanu şi Vieru (2). La fel, Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (Între Dumnezeu şi neamul meu).

În ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano, 1991), considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadio drept “una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente” (Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95), fostul profesor de română de la Groningen  asasinat când era pe punctul de a fi angajat ca profesor de istoria religiilor la Chicago (3)  păruse fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii. În acea emisiune de la Radio BBC din decembrie 1987, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul C-tin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran” (Studii româneşti, II, 2009, p.229), figura sa predilectă rămânând aceea a lui Nastratin: “E de neînchipuit cum prezenţa unui Nastratin înduioşează până la urmă si pe omul simplu … Acesta e avantajul de a fi un Nastratin Hogea, un om pus intr-un context din care nu face parte” (p.231).

Un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago” (4), aşadar fost student al lui Eliade, îi spunea poetului Gabriel Stănescu într-un interviu că “la ora actuală, criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, în rev. “Arges”, sept. 2007). În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică acestora notând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei:  frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”(5).

In rândurile pe care comunistul Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si  Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în 1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare fineţe) “HIMERA” Jurnalului de la Păltiniş, jurnal bazat, în opinia sa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR si de REALITATE (6). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 si 1981 si cinci vizite în 1980) n-ar fi fost de natură să-i confere nici ADEVĂR si nici REALITATE pentru simplul motiv că “maestrul” Noica nu a avut nici un discipol - aşa cum observase şi Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) -, ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cărturari.

Asa zisa “Scoala de la Păltinis” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei româneşti. Bănuind că “piticii” care-i cenzurau de obicei textele nu-i vor tăia trimiterile la Kant şi că G. Liiceanu de asemenea nu i le va indepărta fiindcă, necitindu-l pe Im. Kant, nu va pricepe unde bat aşa-zişii termeni  “kantieni”, însuşi Noica a ironizat “adevărul”  HIMEREI. In plus se pare că s-a apucat şi el să scrie  Jurnalul său de la Păltinis (cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate).