File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării. VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

Am aflat despre Bădia Dumitru Moldovan din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Este un român prea puţin cunoscut faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. 

Este preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pământ, constată o stare de slăbiciune a poporului român.  Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte totuşi o speranţă, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat şi nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: „Ţară scumpă, te iubesc şi acum ca şi atunci, şi cu oase frânte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crânceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. 
La o comemorare a luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine. (Florin PALAS)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dumneavoastră anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism.

După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor „patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engles şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele a făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întâlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormânt!

Refuzând să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus că sunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că probabil Schneider avea pe lângă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin '50 toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat până în toamna lui '51. (nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întâlnirile cu Securitatea, menţionând ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu) Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.

Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând, şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliţie şi de securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam.

Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.

Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut o dată o confruntare cu tata.

Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică

În '52 toamna m-au dus la Braşov, la Cetăţuie. În '53 m-au judecat la Braşov şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunţarea sentinţei m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu ştiu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie. 

Odată au venit 20 de ofiţeri de securitate şi m-au dus la Braşov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securităţii de la Braşov, şi la Olteanu, comandantul Securităţii de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui '53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanţa, unde a venit politrucul de la Capul Midia, şi am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunţat oficial această veste, a venit la mine tata. Şi mă ţineam cu o mână de umărul lui şi cu una de abdomen. Şi aşa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă. 
Văzându-mă, ofiţerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Şi văd în faţa mea, cam la 10 metri, nişte civili în faţa cărora Borcea stătea în poziţie de drepţi. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am şi câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi şi sânge şi mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărţit de tata, în vara lui '53. La infirmerie am mai stat vreo două zile şi m-au trimis la Năvodari. Şi acolo, doctorul-deţinut Botez a zis că pot fi salvat şi m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Şi mi-au găsit în abdomen o meşă, uitată în timpul operaţiei anterioare, care mi-a produs o serie de infecţii. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operaţie, am scăpat de presiunile securiştilor de a-i prinde pe luptătorii din munţi, aşa cum doreau securiştii de la Braşov.

Am cunoscut mulţi legionari în puşcărie, în majoritatea dintre ei vedeai o dragoste pentru adevăr, pentru dreptate, pentru neam, pentru ţară. După atacul legionarilor asupra Legaţiei de la Berna, a fost o persecuţie împotriva legionarilor din ţară de neînchipuit.

Am văzut oameni mâncând şerpi şi iarbă

La Capul Midia, într-un colţ al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolaţi. Se zice că au mâncat şerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Şi era trestie pe malul lacului.

Am văzut şi eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau şi aşa o mâncau. 

Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.

Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deţinuţi

- L-aţi cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?

- Da. A avut un comportament foarte frumos. Ştiu că între deţinuţi era o pildă, ceva exemplar.

Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau şi câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îţi trăgeau un cerc cu creta între geam şi vizetă. Nu ştiai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună... La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fiţuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fiţuici de-astea. Am reuşit să ajung cu fiţuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucăţile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiştilor. Prin Morse s-a răspândit ştirea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fiţuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins şi trimis la izolare. 

- Aţi participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă...

- Da. În '53-'54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Şi asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlăţeanu, nu era român. Şi ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Iniţial eram patru inşi: Cicerone Ioaniţoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu şi eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care şi Nicolae Ispas, care a fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanţa şi a fost omorât.

Am văzut un “criminal de război” purtând opinci în picioare

Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanţuri la picioare. Am stat împreună până în '55 vara, când au fost eliberaţi. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut şi eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Ţepeş din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojiţele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subţire ca un copil.  

De-aici m-au dus la Jilava. Am ieşit la lucru. Am fost aleşi şase inşi. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne şi mai puneam pe deasupra un cartof. 

Porcii erau mai bine hrăniţi ca noi

- Deci, porcii erau mai bine hrăniţi ca dumneavoastră?

- Da! Şi împărţeam mâncarea la peste 100 de inşi. Aduceam 12 gamele cu vârf.

Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Piteşti. Şi a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheaţă. S-a rupt gheaţa. Şi au adus două-trei brigăzi care au spart gheaţa, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-şi ia zborul. Ăştia toţi au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-şi facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viaţă. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau şi bucăţi de piele, odată cu hainele. Au îngheţat hainele pe ei.

- Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-aţi confruntat în lupta dumneavoastră? 

- Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită... A fost foarte greu... Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.

Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate

La Gherla la infirmerie am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Şi desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea şi îmi mai spunea şi mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste şi, dacă ai dragoste, se leagă ceva în fiinţa ta şi e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoştinţele mele şi am ajuns la 120-140 de familii. Şi am căpătat şi putere.

- V-aţi văzut dosarul întocmit de Securitate?

- N-am  vrut să merg la CNSAS să văd cine m-a turnat. Şi aşa mă simt mai liniştit. Cum spunea poetul: „nu mă încovoi, nu mai blestem, nu mai arunc cu piatra în fruntea nimănui”.

E vorba de o pace lăuntrică, care-ţi dă tihnă. Chiar dacă ai o bucată de pâine uscată, o mănânci împăcat. Suferinţa te aduce în această stare. La ce foloseşte agoniseala? Uite ce vedem astăzi! Unii se înfruptă, iar alţii îşi drămuiesc leul de azi pe mâine.

- Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?

- Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Şi Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învăţat de pe pereţi. Îi tot văruiau. Dar chiar şi aşa, dacă râcâiai puţin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Şi apoi, când te întâlneai cu alţii, şi după ani cu alţii, reconstituiai poeziile. 

- Cam câte versuri aţi învăţat?

- Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă şi scriam versurile pe care le ştiam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Şi aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin şi Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.

Comunismul a vrut să schimonosească sufletul

- Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?

- O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar şi sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Aţi văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă aţi văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care şi-au mâncat copiii.

- Putem vorbi în România de extrema dreaptă?

- Acum nu. Legionarii au fost consideraţi de extremă dreaptă.

- Cum îi priviţi pe legionari?

- Cred că adversarii lor şi urmaşii adversarilor lor spicuie din diferite cărţi numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de ţara noastră caută să blameze şi să întunece acele evenimente. În orice caz, prin puşcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament şi printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Piteşti e ceva îngrozitor.

O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării

- Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului românesc?

- Nu.

- De ce?

- Prea mulţi străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin şi promite ceva, toţi sunt de acord. După care văd că au fost înşelaţi. 

Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toţi ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realităţile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăştia care ne inundă. Trebuie să fim realişti şi să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poştă că o mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoşti realitatea.

A consemnat Florin PALAS

- interviu realizat pentru revista Veghea

 

VIDEO - LUPTATORII ANTICOMUNISTI AI ROMANIEI. Marturisitorul Nicolae Purcarea si fratele sau din Ceruri Teofil Mija intr-o convorbire despre rezistenta romaneasca la comunism cu regretata jurnalista Maria Petrascu

 

"Virtutile tolerantei" - conferinta sincretist-new-age-ista Eranos la Targu-Neamt. Tuterul organizatorului Sorin Antohi, Liviu Antonesei, ataca Mitropolia Moldovei pentru ca nu le-a acordat gazduire si spatiu de conferinta invitatilor. O parte din fonduri este asigurata de Consiliul Judetean Neamt, pe motiv de prezenta a lui Moshe Idel, unul dintre marii specialisti in gandirea iudaica, nascut la Targu Neamt

Conferințele Eranos (Eranos Tagungen) au fost înființate la Ascona (Elveția) în 1933, la sugestia istoricului german al religiilor, Rudolf Otto. Inițiativa și-a atins profilul clasic sub auspiciile lui C.G.Jung. A fost cel mai cunoscut cadru public pentru discuții despre religie, spiritualitate, filozofie, știință, politică și societate din tot secolul XX. Heinrich Zimmer, Karl Kerényi, Mircea Eliade, Gerschom Scholem, Henry Corbin, Joseph Campbell și alți mari savanți din toată lumea au ilustrat perioada de maxim prestigiu a Conferințelor Eranos, iar anuarul Eranos (Eranos-Jahrbuch) a fost una din cele mai însemnate publicații ale domeniului. Prin formatul său (o săptămână de prelegeri lungi, urmate de discuții substanțiale, deschise publicului), Eranos a fost timp de decenii o adevărată școală, contribuind esențial la consolidarea istoriei religiilor ca domeniu interdisciplinar, la dialogul cu celelalte științe (ca psihologia, istoria, istoria ideilor, studiile literare, antropologia, științele politice, fizica etc.) și cu societatea.
Tilo Schabert, continuator legitim al acestei tradiții ca lider al asociației internaționale Eranos Conference Group (http://www.eranos.org/content/html/start_english.html), și Sorin Antohi au relansat anul trecut seria Conferințelor Eranos, organizând la Villa di Corliano/Pisa o conferință-bilanț despre istoria întâlnirilor Eranos (volumul colectiv în engleză bazat pe conferința din 2012 e în pregătire la o editură germană) și pregătind prima conferință în format clasic a noului ciclu. Ediția 2013 este organizată de Eranos Conference Group (Amici di Eranos) și de Asociația Orbis Tertius (București), în colaborare cu Institutul de Studii și Cercetări Simbolice Iași. Lucrările conferinței se desfășoară în limba engleză.
În mod simbolic, s-a ales regiunea din jurul Târgu-Neamțului, spațiu de extraordinare interferențe spirituale între mai multe tradiții: credințele pre-creștine, creștinismul (cosmic), ortodoxia și nucleul său mistic, isihasmul, hasidismul, șamanismul etc. Se aniversează astfel 80 de ani de la fondarea legendarelor Eranos Tagungen aducând în centrul dezbaterii internaționale un spațiu până acum relativ neglijat: România — răscruce a mai multor geografii: simbolice, spirituale, confesionale, etno-lingvistice, politice, civilizaționale.

Program
Duminică, 14 iulie
Sosiri la Aeroportul din Iași. Transfer la Târgu-Neamț
19.15 Deschiderea festivă, cina
Luni, 15 iulie
9.30 Tilo Schabert, Introducere
9.45 Anders Björnssen, Toleranță și încredere. Reflecții asupra unor valori și experiențe scandinave.
15.30 Tilo Schabert, Pregătirea e totul. Tolérance des religions de Henri Basnage de Beauval.
20.30 Concert
Marți, 16 iulie
Excursie de studii la mănăstirile din Nordul Moldovei.
Miercuri, 17 iulie
9.30 Elisabeth von Erdmann, Chipul lui Dumnezeu și idea de toleranță.
16.00 Vizită la Mănăstirea Neamț
20.30 Sorin Antohi, “Toleranța” liminală. Întâlniri religioase uitate în România.
Joi, 18 iulie
9.30 Moshe Idel, Panorama religioasă a hasidismului timpuriu în Carpați la mijlocul secolului XVIII.
15.30 Adrien Candiard, Mitul al-Andalus. Material de reflecție asupra toleranței religioase.
Vineri, 19 iulie
9.30 Alexander Thumfart, Distanța e o chestiune de centimetri. Exerciții de toleranță.
15.30 Olli-Pekka Vainio, Despre opiniile (posibil) false.
18.00 Concert: Corul Macabeii al Comunității Evreilor din Piatra-Neamț.
Sâmbătă, 20 iulie
10.00 Toleranța. Care este mesajul? Poate fi predată? Cum? Masă rotundă. Participă: Elisabeth von Erdmann, Dieter Fuchs, Michael Henkel, Alexander Thumfart, Aaron Powell, Olli-Pekka Vainio. Moderator: Anders Björnssen
Duminică, 21 iulie
Vizită a monumentelor istorice din Iași. Plecări

Participanți

Tilo Schabert, filozof, politolog, München/Paris.
Anders Björnssen, istoric și editor, Stockholm.
Alexander Thumfart, politolog, filozof, teolog, Erfurt.
Elisabeth von Erdmann, slavist, istoric al Europei de Est, Universität Bamberg.
Sorin Antohi, istoric al ideilor, eseist, traducător, București.
Moshe Idel, (născut la Tîrgu-Neamț), cel mai mare specialist în gîndirea iudaică, Ierusalim.
Adrien Candiard, istoric și politolog francez, călugăr dominican, Cairo.
Olli-Pekka Vainio, teolog, Univeristatea din Helsinki.
Dieter Fuchs, teoria literaturii și a culturii, Universitatea Tehnică din Koszalin (Polonia).
Michael Henkel, filozof (etică, politică, retorică), Universität Leipzig.
Aaron Powell, filozof, Birmingham.

Sursa: http://www.infoapollonia.ro/cultura/virtutile-tolerantei-conferinta-eranos-la-targu-neamt-intre14-20-iulie-2013/#comments

Consiliul Județean Neamț a aprobat asocierea cu Asociația “Orbis Tertius” de la București în vederea organizării, la Târgu Neamț, în perioada 14-20 iulie, a Conferinței Eranos 2013. O parte din banii necesari pentru organizarea și desfășurarea evenimentului, 20.000 de lei, vor fi asigurați de la bugetul Consiliului Județean Neamț. Potrivit expunerii de motive atașată hotărârii de consiliu prin care se încheie contractul de asociere cu “Orbis Tertius”, la Conferințele Eranos participă ”renumiți savanți, tineri cercetători din țară și de peste hotare, iar punctul maxim de interes al acestor conferințe îl reprezintă participarea domnului Moshe Idel, unul dintre marii specialiști în gândirea iudaică, născut la Târgu Neamț și cetățean de onoare al orașului”.

Sursa: http://zch.ro/?p=22108

Prim-redactorul “Timpul” Mihai Eminescu a strans ajutoare pentru calugarii romani de la Sfantul Munte Athos. Eminescu despre monahii de la Muntele Athos: unul din zece este roman.

“În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.” – Smeritul în Hristos Arhimandritul Chiriac catre Prim-redactorul Mihai Eminescu

La 10 august 1878, jurnalistul  Mihai Eminescu scria pentru ziarul “Timpul” un articol privitor la legatura romanilor cu Muntele Athos. Aflam ca in vremea aceea unul din zece traitori in Sfantul Munte era roman. Articolul este o marturie importanta si valoroasa, aducand detalii ale vremii asupra modului de organizare si functionare a asezamintelor monahale, asupra felului in care se dezvoltau si erau sustinute manastirile si schiturile. La data scrierii articolului, Arhimandritul Chiriac, stareţul bisericii Întîmpinarea Domnului din Schitul Cotlomusului, se adresa direct redactiei “Timpul” cu rugamintea de a sprijini colecta pentru sustinerea asezamantului.

Iata mai jos textul eminescian:

“Din istoria mănăstirilor închinate ştim cîtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând şi astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de convieţuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate şi la 150 de sihăstrii. Fiecare naţie de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care şi azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sîrbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ş.a. Gălugării înşii, astăzi în număr de 10000, între cari o mie de români, se recrutează din toate naţiile de lege răsăriteană şi trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură şi astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate aşeza în sfîntul ţinut afară de Bostangi-Aga, care întreţine relaţiile între călugări şi sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mîna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegaţi (de fiecare mănăstire unul) şi patru prezidenţi, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ţine disciplina şi dispune cele de trebuinţă pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei şi se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieţii Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul şi administraţia deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunţat la propria lor voinţă şi la averea lor şi trebuie să se supuie necondiţionat; pe cînd celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituţie republicană, îşi aleg în fiece an stareţul şi hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toţi cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pîne şi vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sânt mai mult ori mai puţin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenţia asupra unei tendenţe, ce merită toată lauda precum şi toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărăţiilor ortodoxe a Bizanţului şi a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români şi a poporului românesc. N-avem decît a aminti că dintre cele 21 de abaţii mare, şase numai sânt fundaţiuni ruso-bulgare, opt sânt fondaţiuni româneşti şi anume : St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt şi în fine însăşi frumoasa şi splendida Lavra. Nenumărate moşii se dăruiseră de către Domnii şi boierii din ţările noastre, bani şi odoare şi cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mişcare de viaţă intelectuală între membrii români ai marii comunităţi religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendenţă într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoşani, a întreprins o călătorie prin ţările noastre spre a aduna mai cu seamă cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci la schitul Cotlomuşului, al cărui stareţ este.

,,Războiul”, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem şi noi.

Domnule Redactor

Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiaţi mai cu deosebire, au avut bunavoinţă a vorbi de modesta mea persoană, anunţând venirea mea în ţară şi scopul pios şi românesc ce m-a adus.

Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea ţintă este să adun mijloace cu care să înavuţesc biserica română cu hramul Întîmpinarea Domnului, în schitul Cotlomuşului de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareţ.

Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de monah şi cualitate[a] de creştin şi de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoinţă din partea presei române şi încurajare pentru calea în care am pornit.

La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit şi vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească şi creştinească şi a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putinţă să luaţi iniţiativa ca unii din dd. redactori şi oricari alţi cetăţeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărţi şi obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfîntul Munte, română cu hramul Întîmpinarea Domnului.

Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.

de la smeritul în Hristos

Arhimandritul Chiriac,

stareţul bisericei Întîmpinarea Domnului

Pînă la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărţi şi obiecte, redacţia „Timpului” primeşte asemenea în păstrare cărţile, banii ş.a., pe cari cititorii noştri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului şi a bibliotecei, ce se va înfiinţa.

Vom reveni asupra cestiunii.“

Sursa: Anomismia via Ziaristi Online

Cristian Negrea: Cine e agresorul?

Foarte interesantă retorica adversarilor noștri, care nu încetează să ne acuze de 73 de ani că noi suntem agresori, invadatori, și de aceea ne-am meritat soarta de după 1945. Da, după 22 iunie 1941, când am pornit la eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, nu există moment în care să nu fim acuzați de agresiune contra pașnicei Uniuni Sovietice. Orice postare pe internet, orice știre despre acest eveniment este întâmpinată cu acuzații și potop de injurii, cum că voi, românii, ați fost cei care ați agresat și atacat pașnica Uniune Sovietică, i-ați ucis pe cetățenii acesteia, ne-ați omorât etc. Foarte ciudat cum acest concept, al agresorului, s-a putut înstăpâni chiar și în mentalul multor români, să nu mai vorbim de cei de dincolo de Prut, cei care au fost inițial victimele agresiunii, dar nu din partea românească, ci tocmai din partea sovietică.
45 de ani de comunism nu ne-au permis să răspundem acestor acuzații, dar și în 23 de ani de democrație nu prea am făcut-o, cu notabile excepții, au fost istorici care au încercat să dea un răspuns argumentat, dar vocile lor s-au cam pierdut în corul acuzatorilor sau în indiferența majorității. Și astfel, în anul 2013, suntem percepuți tot ca și agresori, invadatori ai pașnicei Uniuni Sovietice, paradisul proletariatului mondial. Noi, puși alături de germanii lui Hitler, și cu nimic mai prejos. În acest demers acuzator s-au înscris și alții, profitând de lipsa de reacție a majorității istoricilor noștri, precum și de indiferența crasă a majorității.
Nu am cum, din lipsă de spațiu, să fac o trecere în revistă, dar am să încerc să răspund parțial acestor acuzații, dar nu pe baza celor spuse de ai noștri, ci tocmai pe spusele principalilor acuzatori sau a celor neutri.
Istoria oficială sovietică, preluată cu brațele deschise de moștenitoarea Uninunii Sovietice, respectiv Rusia, este categorică în acest sens. Naziștii germani, împreună cu fasciștii români, au atacat mișelește la 22 iunie 1941 pașnica Uniune Sovietică, doar în urma scopurilor lor imperialiste. Această aserțiune repetată la infinit a fost suficientă ca și justificare pentru ocuparea și jefuirea țării după 1944, pentru comunizarea ei și transformarea într-o colonie sovietică, pentru golirea ei de resurse, uciderea și deportarea elitelor, masacrele inocenților, deposedarea de orice bunuri, totul se justifica prin această afirmație: ne-ați atacat mișelește la 22 iunie 1941! Tocmai în urma acestei acuzații, Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de istorie, aruncat la coș ca și un ticălos și trădător de țară. Horty are trei monumente în Ungaria, el, cel care a ucis peste patru sute de mii de evrei, dar Antonescu rămâne fără vreun monument în România. Asupra chestiunii evreiești în România voi reveni, desigur.
Dar să vedem cine ne acuză de agresiune, respectiv pașnica Uniune Sovietică, care la 14 decembrie 1939 era definită ca și stat agresor, nu de către România, nu de către Germania, stați liniștiți. Ei bine, dragi admiratori ai URSS, era declarată stat agresor tocmai de către Societatea Națiunilor. Câți știu asta? Nu în 1940 sau 1941, ci în 1939.
Hitler era un criminal și un ticălos. De acord, subscriu. Cine se declară admirator al lui nu e zdravăn la cap. De acord, subscriu. Dar Stalin? Cel care a ucis mai mulți oameni ca și Hitler, fiind întrecut doar de călăul numărul unu din istoria mondială, tovarășul Mao Zedung? Cultul pentru Hitler e interzis, dar cultul pentru Stalin e OK. Rusia face pași mari pentru a-l reabilita, dar toată lumea e liniștită, e treaba lor. Mare parte dintre ruși în consideră erou, din nou e treaba lor, toată lumea dă din umeri. Dar ce s-ar întâmpla dacă mâine în Germania un partid l-ar declara pe Hitler mare erou? Cum ar sări întreaga omenire condamnând într-un glas o asemenea enormitate? Și eu alături de ei. Dar ce facem cu Stalin? De ce nu este el demonizat la fel ca și Hitler, din moment ce au fost la fel de criminali, ba Stalin l-a și întrecut? Astăzi de poți afișa ca mare admirator al lui Stalin și nimeni nu are nicio treabă, dar încearcă să te afișezi ca admirator al lui Hitler! Este un caz clasic al unei idei mult repetate dar puțin înțelese: istoria e scrisă de învingători. Iar noi, în ciuda jertfelor, eroismului soldaților noștri, am fost învinși și lăsați pradă nesățiosului imperiu sovietic.
Din acest motiv nu ne-am putut onora eroii, din acest motiv ne-am ucis generalii și soldații de pe frontul de est în pușcării și gulaguri pe model sovietic, din acest motiv suntem astăzi în situația în care suntem. Iar ceea ce este mai grav, generația de mâine crește tot așa, fără să cunoască adevărul, fără să-și știe eroii. Se sting pe lângă noi, uitați de toți, ignorați de toți, ultimii veterani ai războiului României, ultimii martori ai acelei încleștări supreme pentru neam și țară, ultimii martori ai luptei pentru existența neamului românesc. Iar noi, ce facem? Stăm prostiți cu ochii la televizor, la emisiuni de tot rahatul, care înlocuiesc totul și ne dau iluzii. Între timp, pe lângă noi se decide soarta lumii, dar nicio problemă, numai să nu se întrerupă telenovela preferată sau emisiunea despre ceva pițipoance. Între timp, veteranii noștri mor în uitare, în fiecare zi. În fiecare zi alții trec la Domnul, uitați de noi, dar măcar acolo își vor putea întâlni camarazii, adevărații români căzuți pentru patrie, cei care și-au lăsat oasele din Basarabia la Cotul Donului, din Caucaz în Crimeea, de la Oarba de Mureș în Munții Tatra.

Secretul sovietic și rusesc

Protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat la 23 august 1939 a fost secret și necunoscut până la sfârșitul războiului, fiind descoperit de către aliați în arhivele capturate de la Germania nazistă înfrântă. Mă întreb dacă nu cumva obsesia lui Stalin pentru cucerirea Berlinului să nu fi avut și motivația pentru a pune mâna pe arhivele Reichului, în așa fel încât acest protocol secret să fi rămas nedescoperit pentru totdeauna? Să nu uităm faptul că nici în ziua de astăzi arhivele sovietice nu sunt desecretizate și accesibile publicului, ca să putem afla adevărul asupra pregătirii agresiunii sovietice împotriva vecinilor și a întregii lumi! Fiindcă până la urmă de asta vorbim, de pregătirea lui Stalin de ofensivă, atât doar că Hitler i-a luat-o înainte, dar nu cu mult, cu maxim două săptămâni.
Iar această minciună a fost propagată și acceptată de întreaga lume timp de decenii, era oarecum firesc, Hitler a fost un monstru, și prin antiteză, toți cei care au luptat împotriva lui erau băieții buni. Al doilea război mondial se terminase, începuse Războiul Rece, problema nu mai era de actualitate, deși au mai fost istorici care au ridicat timid unele semne de întrebare la care nimeni nu a putut răspunde, dar au fost întâmpinate cu reacții dure din partea istoricilor oficiali sovietici, apoi ruși. Totuși, cel care a aruncat prima piatră care a zguduit edificiul de minciuni clădit timp de decenii a fost un defector sovietic din GRU (serviciul de informații al armatei sovietice) care trăiește ascuns în Marea Britanie, pe nume Vladimir Rezun și care scrie sub pseudonimul Victor Suvorov. Prima sa carte a fost povestea vieții sale în GRU și a defectării sale, intitulată GRU, cenușă fără epoleți, carte citată și de Grigore Cartianu în seria sa de cărți dedicate amestecului GRU și KGB în revoluția română din decembrie (le recomand și pe acestea). Apoi a scris Spărgătorul de gheață, urmată de altele pe aceeași temă, respectiv marea mistificare a secolului. Cele mai importante din cărțile următoare sunt Ultima republică (3 volume), Epurarea și Ziua M. În aceste cărți el demonstrează faptul că Stalin se pregătea de război împotriva Germaniei și o face foarte convingător, folosind doar surse oficiale sovietice, arhivele sovietice fiind secretizate în continuare. Cert este că la fiecare nouă carte aduce noi și noi dovezi, iar demersul său este urmat și de alți istorici care încep să abordeze subiectul ajungând la concluzii asemănătoare (de exemplu Mark Solonin, tradus și la noi, ajunge la concluzia că atacul sovietic era programat pentru 23 iunie, iar Suvorov pentru 7 iulie). Stalin se pregătea pentru un atac devastator împotriva Germaniei și a Europei (României i se acorda o atenție specială), cu scopul declarat de a ocupa întreaga Europă pe care să o aducă în lagărul socialist, în paradisul sovietic. Atâta doar că Hitler i-a luat-o înainte.
Reacția istoricilor oficiali ruși este dură, Suvorov/Rezun este acuzat de orice, ba că e mincinos, ba trădător, orice. Dar de ce nu este combătut cu argumente clare, de genul celor expuse în cărțile sale? De ce rușii nu desecretizează arhivele și invită istoricii din întreaga lume să le cerceteze și să-i răspundă cum se cuvine acestui impostor? De ce nu zic poftiți, domnilor, haideți să vedeți adevărul și să constatați cu ochii voștri că acest Suvorov/Rezun spune numai idioțenii? Dar nu se întâmplă așa ceva, ba dimpotrivă. Totuși, există niște mici excepții, unii istorici occidentali atent selecționați primesc acces la documente alese cu grijă, li se pun în față, cu un singur scop: hai, dă-i replica lui Suvorov/Rezun, desființează-l pe el și pe alții ca el! În schimb ai toate onorurile istoricilor ruși. Dar e insuficient și imposibil de răspuns clar și argumentat, cu toate că Suvorov/Rezun folosește doar sursele oficiale sovietice, pe care le pune cap la cap și le adună ca pe un imens mozaic din care se desprinde imaginea finală.
Și totuși, de ce nu răspund istoricii ruși desecretizând parțial arhivele, în așa fel încât să-l pună la punct pe Suvorov/Rezun? Președintele istoricilor ruși ai celui de-al doilea război mondial, Oleg Alexandrovici Rjeșevski, declara la 22 aprilie 2008: Unele documente rămân inaccesibile pe veci, dacă acestea privesc secretul de stat sau personal. Deci pe veci, pentru totdeauna. Toate țările participante și-au desecretizat documentele privitoare la al doilea război mondial, treptat, după un număr de ani, lăsându-le la îndemâna istoricilor și cercetătorilor. Singura excepție rămâne Rusia, care încă declară că le vor păstra secrete pe veci, pentru totdeauna. Dar de ce, de ce să nu le faci publice după un anumit număr de ani? E drept, cele care au mai rămas, la căderea URSS s-au distrus tone de documente.
Să dau un exemplu, la căderea zidului Berlinului, s-a încercat evacuarea documentelor poliției secrete est-germane, temuta STASI, dar cetățenii germani au împiedicat asta. Rezultatul a fost că au ajuns publice multe nume de colaboratori, spioni și informatori, unii aflați pe treptele de sus ale societății germane sau în politica vest-germană. Da, este un fapt, s-a produs un cutremur și un scandal în Germania, dar după un număr de ani desecretizarea lor nu ar fi avut impact prea mare, e vorba în acel moment doar de date istorice. Sau noi ar trebui să menținem secrete documente despre primul război mondial? Dar ce are de ascuns Rusia, căci URSS nu mai există, ce secret teribil este acela care trebuie menținut pe veci? Un singur răspuns: ADEVĂRUL.
Dar să revenim la iubitoare de pace Uniune Sovietică, la ce făcea ea și la agresiunea noastră, în lumina adevărului.

Sinele si identitatea omului - conferinta video Virgiliu Gheorghe

Brigada H - brigada de exterminare a preotilor din lagarul de la Poarta Alba

La "Canalul morţii" a fost decimată cea mai mare parte a elitei neamului românesc. Lagărul de la Poarta Albă, adăpostea peste 10.000 de oameni. Aici s-a format o brigadă specială pentru tortură şi nimicire, numită brigada "Haş", în care erau adunaţi toţi preoţii din colonie. În această brigadă erau circa 80 de preoţi, dintre care un preot romano-catolic, trei greco-catolici şi în rest toţi erau preoţi ortodocşi.

C. Baciu, "Brigada "Haş":... În mijloc o baracă în sârmă tot ghimpată, / De-un temnicer păzită, în post ca de ostaş; / Aici sunt strânşi "bandiţii" şi preoţimea toată / Din neagra colonie numiţi brigada "HAŞ".⁴

Preoţii au fost închişi "pentru Biserica lui Hristos". Sinistra existenţă a acestor brigăzi de preoţi, a fost o dovadă că Biserica s-a împotrivit regimului ateu comunist şi că ura ateee a lovit în slujitorii credinţei creştine pe care comuniştii doreau să o desfinţeze. În anul 1951, la Canal se aflau 3000 de preoţi.

Extras din cartea "Sfinţi martiri şi mărturisitori în epoca contemporană"
Anca Bujoreanu