4 august - 95 de ani de la cucerirea Budapestei de catre Armata Romana (descrisa de istoricul Const. Kiriţescu)

Ziua de 4 august (1919) a adus Românilor încoronarea biruinţei de la Tisa. Era una din cele mai mari satisfacţii pe care Providenţa le păstrează pentru popoarele greu încercate, care au dovedit tărie de suflet în urmărirea unei idei drepte şi au ştiut să-şi încordeze braţele şi să nu-şi cruţe sângele pentru izbândirea ei.
La ceasurile şase seara, trupele diviziei întâia de vânători intrau în Budapesta şi ocupau capitala maghiară. De-a lungul marelui bulevard Andrassy trec coloane lungi de infanterie, cavalerie, artilerie. În inima oraşului, generalul comandant al trupelor din Transilvania primeşte defilarea trupelor. Niciodată un comandant n-a trebuit să facă o sforţare mai puternică, ca să-şi înăbuşe, sub masca severă a şefului, explozia de sentimente ce urcau din inimă, spre a se fărâma în lacrimi. Căci, în decorul grandios al monumentalei străzi budapestane, se întrupa aevea cel mai măreţ vis pe care îndrăznise vreodată să şi-l plăsmuiască o minte românească, revanşa cea mai strălucită pe care şi-o putea lua un neam după o mie de ani de silă, batjocură şi obidă.
În această zi neuitată de patru August, soldaţii români trec în pas de paradă, în cântecul voios al fanfarelor militare, prin inima capitalei maghiare, cucerită de ei în luptă dreaptă. Ei defilează cu bărbăţie, călcând în picioare nu numai pietrele străzilor capitalei, dar şi sufletul trufaşului călău de până ieri. Mut şi resemnat se grămădeşte norodul maghiar pe trotuarele largi, ca să privească spectacolul unic. Este istoria care se desfăşoară răzbunătoare, nemiloasă, fatală. Este semnul vorbitor al unor vremuri noi, a unor rosturi noi. Se prăbuşeşte o clădire pe care un maestru, orbit de trufie, a durat-o pe temelia nesigură a silniciei.
Şi trupele române trec mereu, iar primul lor pas răsună cadenţat, ca un ritm de epopee. Trâmbiţele înalţă spre cer din ce în ce mai vesel imnul lor de triumf. Câte povestesc ele! Câte restrişti ale trecutului, câte veacuri de suferinţă se răzbună în ceasul de faţă!
Comandantul oştirii, înconjurat de statul său major, primeşte defilarea, răspunzând ofiţerilor care salută cu sabia, stegurilor care se pleacă, soldaţilor cari-i aruncă căutături voioase. Dar ochii săi alunecă visători peste peste rândurile soldaţilor, străbat prin prin negura vremilor apuse şi revăd, într-o înşirare tumultuoasă, tot clocotul patimilor şi al zbuciumurilor care se răzbună în această clipă. Sunt umilinţele, împilările şi jafurile de veacuri, inima strivită şi gura închisă cu pumnul, sunt mucenicii înfipţi în ţeapă ori întinşi pe roată, preoţii batjocoriţi şi scuipaţi, cărturarii vârâţi în temniţe ori siliţi să-şi schimbe ţara. Este un trup frumos de voievod viteaz, aruncat pe o câmpie, despărţit de capul în care încolţise întâia dată sămânţa care, udată de lacrimi şi de sânge veacuri de-a rândul, dă astăzi rodul cel îmbelşugat. Este întreaga poveste milenară a neamului martir, care se încheie într-o apoteoză orbitor de strălucitoare. Este ziua hotărâtoare a unui lung proces istoric, care se sfârşeşte, aşa cum trebuie să se sfârşească toate lungile controverse: cu izbânda dreptului şi a dreptăţii.
Comandantul român priveşte rândurile luptătorilor, cum se urmează unele după altele, pe când icoanele se deapănă şi ele din ce în ce mai repede în mintea lui. Zorii roşii se arată la orizont. Sunt scene din sângerosul nostru război. Filmul încremeneşte asupra unei viziuni de amărăciune şi de groază: Turtucaia. Şi mintea măsoară drumul străbătut; el se strecoară printre cimitirele presărate pe creste de munţi, prin văi şi prin margini de păduri, trece prin vadurile râurilor, urmând căile invaziei, străbate Capitala ţării, pângărită de duşman, urmează potecile sângeroase ale retragerii, şerpuieşte prin lunca Siretului, urcând greu peste înălţimile Vrancei şi Oituzului, trece munţii şi se avântă în marş triumfal peste plaiurile scumpului Ardeal, peste Tisa, peste Pusta ungară.
A fost lung drumul şi obositor, ca toate drumurile care merg în suişuri, presărate la tot pasul cu piedici ce trebuiesc ocolite, ori împinse laoparte. Dar ajunşi pe culme, ce privelişte măreaţă! Ce prăpăstii înfiorătoare lăsate în urmă, ce colţi răpoşi trecuţi!
De la Turtucaia, la Budapesta!
Este drumul de la înfrângere la biruinţă, de la umilire la mândrie, de la catastrofa care ameninţa viitorul unui neam, până la sărbătoarea măreaţă a învierii.
Cele din urmă şiruri au trecut. E seară. Bulevardul Andrassy se goleşte încetul cu încetul. Tăcută, mulţimea maghiară se împrăştie cu inima grea, cu mintea îmbulzită de gânduri şi sentimente potrivnice. Bucuria mântuirii de visul rău al tiraniei roşii se amestecă cu amărăciunea orgoliului naţional călcat în picioare. Iar armata cuceritoare se îndreptează spre cazărmile ungureşti cu conştiinţa împlinirii uneia dintre cele mai grele şi covârşitoare misiuni.
Soarele apunea, presărând o pulbere aurie peste turnurile şi cupolele metropolei maghiare. Deasupra cetăţuii lui Soliman, deasupra Burgului habsburgic, deasupra Parlamentului şovinismului unguresc, fluturau falnic culorile naţionale ale steagului românesc.
Se sfârşeşte o zi mare. O zi care va rămâne în istoria neamului, strălucind cu lumina ei orbitoare peste veacuri.
Budapesta a fost cucerită de armata românească!
Eram, între toţi aliaţii noştri, singurii, pe care Dumnezeu îi învrednicise să cucerească prin luptă capitala duşmanului lor de căpetenie. Ceea ce nu fusese îngăduit marilor noştri prieteni, ne fusese nouă, celor mici şi crud încercaţi. Englezii nu şi-au putut plimba caii pe sub Poarta Brandemburghează a Berlinului şi pe sub teii din Unter den Linden. Francezii nu şi-au putut face armele piramidă pe terasa castelului de la San-Souci, de unde spiritul lui Voltaire stăpâneşte ironic peste armura greoaie a Postdamului prusac. Nici Italienii n-au izbândit să sfărâme cu paturile puştilor ipocrita maximă: Justitia est regnorum fundamentam, înscrisă ca o ironie pe poarta Hofburgului vienez.
Ne-a fost dat nouă, urmaşii iloţilor valahi, să avem satisfacţia supremă de a răzbuna umilinţele şi suferinţele atâtor generaţii de strămoşi, să putem intra ca stăpâni în capitala trufaşului opresor, şi, ţinându-l îndoit sub genunchiul nostru, să-l silim să recunoască venirea vremurilor noi: “Când visurile sunt întrupate, iar nedreptăţile de veacuri răzbunate”.

(fragment din volumul I al monumentalei lucrări a istoricului Const. Kiriţescu „Istoria Războiului pentru întregirea României, 1916-1918”)

+3 AUGUST - PATRU ANI DE LA INTRAREA IN VESNICIE A DOCTORULUI TEOFIL MIJA (vezi marturie VIDEO a darzului luptator, alaturi de marturisitorul Nicolae Purcarea, intr-o convorbire despre rezistenta armata din Muntii Fagarasului cu regretata jurnalista Maria Petrascu)

Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... by f100001582328508


Luptatorii Anticomunisti ai Romaniei - Nicolae... by f100001582328508

† Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010)

          

S-a născut în comuna Bratei, judeţul Târnava Mare (Sibiu), la 11 septembrie 1923, fiind fiu de ţărani români. Este absolvent al Institutului Medico-Farmaceutic şi al Facultăţii de Biologie-Geografie, devenind Doctor în ştiinţe medicale în 1983.

În 1936 devine membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfăşurat activităţi educative în cadrul centrelor studenţeşti din Iaşi şi Cluj.

După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti. A fost condamnat în lipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj. La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs. Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare. A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.

În anul 1990 înfiinţează dispensarul medical al foştilor deţinuţi politic pe care, în 1993, îl comasează cu cel al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Cristiana”, al cărui preşedinte a fost până la moarte. De-a lungul anilor, la acest dispensar au fost consultaţi şi trataţi sute de foşti deţinuţi politic. În 1999 înfiinţează în oraşul Săcele un cămin pentru bătrâni, iar din 2001 o cantină pentru săraci.

Împreună cu Aurel Ursu a ridicat în 2003 un monument în Codrul Fetea pentru cinstirea eroilor martiri din acest centru de rezistenţă armată anticomunistă.

A luptat întreaga lui viaţă pentru asanarea morală, însănătoşirea spirituală şi materială a ţării şi a poporului român.

A publicat mai multe articole şi cărţi de specialitate şi de memorialistică.

A fost membru fondator al Partidului Pentru Patrie, vicepreşedinte al AFDP Braşov şi vicepreşedinte al Centrului Rezistenţei Anticomuniste.

  A fost cetăţean de onoare al Municipiului Braşov.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, în cohortele din cer ale eroilor şi martirilor Neamului Românesc, alături de fraţii săi de luptă şi suferinţă!

+ Maria PETRAŞCU

Florin PALAS

La pomenirea lui Florin Stuparu (+ 2 August 2011)

Florin Stuparu a venit la Mănăstirea Petru Vodă în anul 2000, chemat de Părintele Justin, ca să se ocupe de educaţia copiilor de la internatul schitului Paltin. Era nevoie de mai mulţi profesori pentru a veghea la bunul mers al educaţiei şi învăţăturii celor mici, iar Părintele Justin a hotărît ca de acest lucru să se ocupe cîţiva mireni, profesori de meserie. Pentru ei s-a început construcţia casei în care mai apoi a funcţionat prima versiune a azilului de bătrîne. Aşa a şi început anul şcolar 2000-2001, cu Florin, cu un monah şi cu cîteva maici ca şi corp profesoral. Visul părintelui stareţ era să întemeieze acolo, lîngă schit, o şcoală, iar copiii să primească o educaţie creştină, nu numai morală, ci chiar şi intelectuală. Se mai gîndea părintele atunci să fie scrise nişte manuale care să se potrivească, în mare, cu programa de învăţămînt, dar care să devină temeiul unui învăţămînt creştin ortodox, de care poporul român fusese văduvit acum 150 de ani prin crearea statului modern ateu al lui Alexandru Ioan Cuza.

Dorinţa Părintelui Justin privitoare la şcoală, la programa şi manualele elevilor nu s-a împlinit, pentru că legislaţia nu permitea, oficial, întemeierea unei astfel de instituţii. La aceasta s-a mai adăugat ceva, anume exodul românilor în lumea largă. Distrugerea economiei naţionale a dus la falimentarea industriei în întreaga ţară, inclusiv pe plan local. Sătenii din Petru Vodă s-au văzut nevoiţi să plece din ţară ca să îşi găsească de lucru, şi au plecat cu familiile lor în ţările unde şi-au putut găsi ceva de muncă. Aceasta a dus la împuţinarea numărului de copii al şcolii generale din satul Petru Vodă, şi, în consecinţă, conducerea şcolii s-a adresat Părintelui Justin Pârvu rugîndu-l să nu întemeieze la schit o altă şcoală, pentru că şcoala din sat ar fi trebuit să fie închisă, din lipsă de copii. Astfel s-a luat decizia rămînerii la un simplu internat.

Cu mai cîţiva ani înainte de aceasta maicilor adunate la schit li s-a părut că metoda de predare a lui Florin Stuparu este prea depărtată de programa de studii. Pentru aceea, au insistat pe lîngă Părintele Justin să renunţe la Florin ca profesor. În cele din urmă, părintele l-a rugat pe Florin să rămînă lîngă schitul de maici, chiar dacă nu se mai ocupa direct de copii, şi să continue lucrul la cartea pe care o începuse. Această carte, începută în anul 2000 şi numită “Educarea” patimilor, organizată după înţelegerea antropologică a Sfinţilor Părinţi şi conţinînd citate din manualele claselor I-XII care loveau în credinţă şi în învăţătura Bisericii Ortodoxe despre faptele bune, nepublicată pînă astăzi, s-ar fi constituit într-un instrument extrem de ultil în mîna Bisericii pentru a asana moral şi duhovniceşte învăţămîntul de stat în România. Din păcate, nici un editor nu a avut curajul să o publice integral, iar la nivelul anului 2014 este uşor depăşită, cea mai mare parte a manualelor şcolare schimbîndu-se de atunci pînă azi.

După încheierea cărţii, Florin a continuat să lucreze la cărţi. Şi-a dorit foarte mult să îşi aducă aproape familia, adică soţia şi cei trei copii, dar ispitele cu care a avut de a face au fost prea mari, şi în cele din urmă a fost de acord cu întoarcerea acestora la Craiova. Pentru ei s-a şi întors în Bucureşti în anul 2006, încercînd atunci să îşi ajute prietenii să pună bazele unei mişcări politice, intitulată “Mişcarea Conservatoare”, care a funcţionat pentru scurtă vreme, fără mari rezultate. Cu toate că grupul de prieteni ce a constituit nucleul mişcării a primit un sprijin imens din partea Părintelui Justin, mai ales pentru publicarea statornică a revistei Axa, exodul atîtor milioane de români rămaşi fără locuri de muncă, indolenţa generală şi optica anti-creştină, anti-naţională şi extrem de îngustă a trusturilor de presă a dus la un eşec. Florin Stuparu s-a întors la Mănăstirea Petru Vodă în anul 2010 şi a continuat să lucreze la cărţi, în dorinţa de a duce la bun sfîrşit casa pe care a ridicat-o între cele două mănăstiri şi de a crea premizele unui viitor sănătos copiilor săi.

Între anii 2000-2011 a editat următoarele lucrări:

1. “Educarea” patimilor, 2001, nepublicată
2. Anul 1848 la români, 2001, nepublicată
3. Rugăciunile Postului Mare, ed. Egumeniţa, 2003
4. Ceaslov, după ediţia Neamţ 1874, nepublicat
5. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tâlcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Mănăstirea Petru Vodă, 2003
6. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei către Romani, ed. Sophia, 2005
7. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni, ed. Sophia, 2005
8. Rugăciunile Sfîntului Efrem Sirul, ed. Scara, 2006
9. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, ed. Sophia, 2006
10. Două numere din revista Oglinda vremii, ed. Scara 2007, 2008
11. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Naşterea şi Întruparea Cuvântului, ed. Sophia 2007
12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tîlcuire la Faptele Apostolilor, ed. Sophia, 2007
13. Justin, ed. Scara, 2007, reeditare 2014
14. “Educarea” curviei (extras din “Educarea” patimilor), Fundaţia Sfinţii Martiri Brîncoveni, Constanţa, 2006
15. Sîntul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tîlcuire la Apocalipsă, ed. Sophia, 2007
16. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Moartea şi Învierea Domnului, ed. Sophia, 2008
17. Mărgăritare – Cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale multor sfinţi şi dascăli, ed. Sophia, 2009
18. Vieţile, Acatistele şi Paraclisele Sfinţilor grabnic ajutători Nicolae, Mina si Haralambie, ed. Sophia, 2009
19. Plînsurile Sfintului Efrem Sirul, ed. Sophia, 2010
20. Cartea omului sau Un bărbat şi o femeie, de la facerea şi pînă la înnoirea acestei lumi, ed. Scara, 2010
21. Cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului, ed. Scara, 2010
22. Vladimir Guette – Papalitatea eretică, ed. Scara, 2010
23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundaţia Justin Pârvu, 2010
24. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tîlcuirea Epistolei către Evrei, ed. Sophia, 2011
25. Cartea ascultării, ed. Sophia, 2011
26. Arhiepiscopul Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii şi Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, în curs de apariţie
27. Arhiepiscopul Evghenie Vulgaris – Tîlcuire la Pentateuh, ed. Sophia, 2012
28. Sfântului Ioan Damaschin – Izvorul cunoştinţei, traducere şi note de Cuviosul Gherontie Dascălul, Sfântul Grigorie Dascălul şi Episcopul Iosif al Argeşului, în curs de apariţie

Precum se vede, rîvna sa pentru cărţile Sfinţilor Părinţi a fost foarte mare, în ultimele 12 luni de viaţă pregătind pentru tipar 9 volume, dintre care ultimul, la care lucra în ziua în care s-a săvîrşit, Tîlcuirea Sfintelor Evanghelii, este de departe cea mai complexă lucrare şi cea mai voluminoasă totdeodată.

Pasiunea sa pentru frumosul vieţii creştine s-a materializat între anii 1996-1997 prin sculptarea unei troiţe ce era destinată Pieţei Romane din Bucureşti. Din păcate, pentru că foarte multe lucruri s-au petrecut din acei ani pînă în 2012, troiţa sa nu a mai fost pusă în Piaţa Romană, ci în cimitirul mănăstirii noastre, unde a fost adusă din Bucureşti, prin voia Părintelui Justin.

Între 2001-2002 a lucrat în Mănăstirea Petru Vodă o altă troiţă în lemn de stejar, care acum străjuieşte intrarea în Mănăstirea Paltin.

Cu cîteva săptămîni înainte de plecarea dintre noi avusese ideea de a scoate un album color cu frescele mănăstirii noastre, iar pornind de la album, în ultima săptămînă fusese preocupat de ilustrarea video a scenei Judecăţii de apoi. Pe 31 Iulie 2011 a montat următorul filmuleţ:

În ziua de 1 August 2011 a coborît în satul Petru Vodă pentru a trimite nişte bani familiei sale să vină în vacanţă aici. S-a oprit seara la doi prieteni de ai săi, cu care a stat cîteva ceasuri de vorbă. La ora 22 mi-a dat un telefon şi mi-a spus: “Vreau să ştii că sînt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru toate cîte mi-a dat în această viaţă, şi mai ales pentru faptul că, deşi nu văd mai nimic prin ochelarii ăştia, aici la Petru Vodă e cel mai frumos cer din lume şi vreau să-I mulţumesc Domnului a făcut că a făcut acest cer atît de frumos şi pentru mine, Florică Stuparu. Înţelegi? Pentru mine!…“. I-am spus să urce la mănăstire şi să ne vedem dimineaţă. Ceva mai tîrziu, pe la ora 2 dimineaţa, un prieten comun mi-a spus că a căzut de pe pod lîngă casa sa şi acum se duce cu el la spital, şi să-l pomenesc în rugăciuni. Căzuse de pe podul de la ieşirea din sat spre mănăstire, care nu era luminat niciodată, şi unde foarte mulţi alţii au fost la un punct de a cădea, fără a avea cele -12 dioptrii ale lui Florin. A rămas în apă, neputîndu-se mişca (a avut cîteva coaste rupte şi fractură craniană), spunînd cu glas tare “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, vreme de 2 ceasuri, pînă cînd cineva, care mergea la slujbă la Mănăstirea Paltin, l-a auzit cînd a trecut prin apropiere. L-au scos pe o pătură din apă, l-au dus cu maşina la Părintele Justin (care se afla atunci la slujba de noapte în mănăstirea de maici), căruia i-au spus ce s-a întîmplat. Părintele le-a zis să-l ducă la spital imediat. La intrarea în curtea spitalului, Florin Stuparu a trecut din viaţa aceasta trecătoare spre o alta, plină de lumină, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit. Orice încercare de resuscitare a eşuat. La ora aceea, 4 a dimineţii, se terminase Sfînta Liturghie.

O scurtă biografie a lui Florin a alcătuit Mugur Vasiliu, prietenul său de o viaţă, în revista Axa.

*

Tot astăzi am săvîrşit pomenirea de un an de zile a lui Costel Condurache, un bun creştin şi un apropiat al mănăstirii noastre, care a lucrat cu timp şi fără de timp la cunoaşterea pătimirilor sfinţilor din închisori şi la recunoaşterea sfinţeniei lor, din 1990 pînă la 29 Iulie 2013, cînd a plecat către prietenii săi din ceruri în urma unui accident auto în Bulgaria. S-a săvîrşit în pace, spovedit şi împărtăşit, deşi paralizat de la gît în jos în urma accidentului.

*

Veşnica lor pomenire!

a consemnat monahul Filotheu Bălan

Sursa: Manastirea Petru Voda

Şi din nou creştinii ortodocşi din România sunt de vină

Victor 

Ponta a ales să bage ortodoxia în campania sa electorală şi bezbojnicii au început să zbiere. Nu mai contează că în esenţă Biserica Ortodoxă Română nu are nici o legătură cu campania electorală a lui Victor Ponta, bezbojnicii ştiu ei foarte bine că „pupătorii de moaşte” – care sunt foarte mulţi! – îl vor vota pe Ponta preşedinte la toamnă. Sigur nu Ponta a gândit şmecheria asta, cine ştie ce strateg sociologo-politolog a scos din mânecă un sondaj conform căruia românii nu-l plac pe Klaus Iohannis deoarece nu e ortodox – şi brusc Ponta a devenit naţionalist creştin ortodox, de mai are puţin şi-l îmbracă strategii lui de campanie în cămaşă verde şi centură cu diagonală. O tâmpenie fără margini, dintre toate bubele lui Iohannis (tranzacţii imobiliare dubioase în Sibiu, implicarea în adopţiile internaţionale etc.) a fost găsită cea mai puţin dureroasă: confesiunea lui protestantă.

Bezbojnicii din România încep orice discuţie de pe poziţii clare de superioritate faţă de orice creştin. Bezbojnicii deţin „adevărul” (ştiinţific, nu orice fel de adevăr!) şi vor să facă „bine”. Cuprinşi de o fervoare a prozelitismului rar întâlnită la oamenii împăcaţi cu ei înşişi, motivaţi de superioritatea lor subînţeleasă, câţiva din cei 20.000 de bezbojnici din România s-au strecurat în câteva poziţii cheie de comunicare publică şi îşi duc netulburaţi jihadul împotriva ortodocşilor pe tonalităţi ridicate, de zici că în fiecare săptămână în România e ars pe rug câte un bezbojnic. Puţini şi gălăgioşi, conectaţi la tot felul de structuri internaţionale secularist-umaniste, bezbojnicii din România cotcodăcesc aprig, lăsând impresia că trăiesc într-un stat teocratic, guvernat prin enciclice din Dealul Patriarhiei.

Pe lângă gălăgia permanentă pe care o fac, bezbojnicii noştri mai sunt şi inculţi. În orice discuţie încep cu Inchiziţia, arderea pe rug a lui Giordano Bruno, superioritatea ştiinţei faţă de religie. În întunericul minţii lor, bezbojnicii nu mai ţin seama de faptul că toate poveştile astea se referă la catolici, ortodocşii din România nu au ars vrăjitoare pe rug, nu au exterminat eretici şi în general nu au făcut nici o legătură între Iisus Hristos şi ştiinţă.Dar bezbojnicii nu se opresc aici: găsesc tot felul de rătăciţi cuprinşi de deliruri mistice care scriu tot felul de tâmpenii pe internet şi-i dau exemplu – uite, ortodocşii spun că menstruaţia e de la Diavol! Ce tâmpiţi sunt ortodocşii! Nimeni nu stă să se gândească la faptul că Biserica Ortodoxă Română este condusă altfel şi cu siguranţă nu după vedeniile unor ameţiţi cu blog.

Dar de fapt nu prea contează ce e adevărat şi ce nu. Ideea este că ortodocşii, 86% din populaţia României sunt de vină pentru toate problemele. Pupătorii de moaşte l-au votat pe Iliescu, care a chemat minerii, ortodocşii sunt leneşi din cauza ortodoxiei, ortodocşii ţin cu Moscova şi cu Putin, ortodocşii îl votează pe Ponta, icoanele din şcoli afectează laboratoarele de informatică, predarea religiei l-a îmbolnăvit pe Charles Darwin de osteoporoză, pelerinajele la mănăstiri cresc consumul de carburanţi şi provoacă încălzirea globală, delfinii din Marea Neagră dispar pentru că Remus Cernea nu apucă să le dea buletin, OMV are dreptul să ne belească până la os, dar Biserica Ortodoxă Română nu are voie să facă afaceri. Şi mai presus de toate orice bezbojnic este expert în teologie ortodoxă şi l-ar face zdrenţe pe orice episcop într-o dezbatere televizată.

George DAMIAN

Sursa:

http://www.george-damian.ro/si-din-nou-crestinii-ortodocsi-din-romania-sunt-de-vina-5897.html