Carmen Sireteanu Bjoza este născută la 1 septembrie 1941, în oraşul Dorohoi, fiica lui
Ilie şi Eugenia. În timpul refugiului, se stabileşte cu familia la Făgăraş.
Tatăl, comisar de
poliţie, este „împuternicit” de comunişti să însoţească persoane din Siguranţa
Statului la căutarea şi observarea tinerilor anticomunişti care se întâlneau la
vedere prin poieniţele de sub Munţii
Făgăraşului. Participă la una sau două acţiuni, după care îşi dă demisia din
poliţie. Aceasta este acceptată, cu adresa nr. 8954 din 11/04/1948 a Direcţiei
Generale a Poliţiei de Siguranţă din cadrul MAI.
Prin anul 1950, se
mută cu familia în Şcheii Braşovului. Tatălui, i se înscenează un proces
politic. Este arestat, judecat, condamnat şi aruncat în închisoarea din Cetatea
Făgăraşului, de unde este eliberat cu ocazia graţierilor din anul 1954.
Singura funcţie care i s-a oferit a fost aceea de magazioner la uzinele Steagul
Roşu. A decedat în 1984.
Dintre puţinele
persoane care i-au ajutat familia, în timp ce era în detenţie, au fost părinţii
actualului prof. dr. ing. Mircea Ivan de la Universitatea Braşov.
Toţi cei ce l-au
cunoscut pe „nea Ilie” nu-l vor uita niciodată. A fost un om de mare caracter,
când tăcut, când pus pe şotii şi gata să plaseze o glumă de care râdea şi el
copios. Pe fiica lui, Carmen, am cunoscut-o pe când avea 13 ani, elevă la o
şcoală generală, iar eu aveam 16 ani şi eram elev la liceul „Andrei Şaguna”. A
fost o dragoste la prima vedere.
Privirea ochilor ei albaştri, m-a urmărit din prima clipă şi mă va urmări până
la moarte. Fiind student la Iaşi, îi scriam mereu. Cu o lună şi ceva înainte de
arestarea mea, îi trimiteam câte o vedere în fiecare zi. Parcă aveam
presimţiri. În fiecare scriam altceva. Doar două propoziţii se repetau „te
iubesc” şi „mi-e dor de tine”. După circa şase luni de detenţie, în celula
alăturată a fost adus tatăl meu. Deşi ferestrele aveau gratii şi erau bătute cu
cuie şi scânduri, a reuşit să-mi transmită în şoaptă: „Carmen te va aştepta,
chiar de va fi să faci toată pedeapsa!”. Convorbirea a fost interceptată, iar
eu pedepsit cu două săptămâni de izolare, cu mâncare o dată la trei zile. Cu
coada lingurii pe care o aveam, zgâriam toţi pereţii celulelor prin care
treceam, scriind: „Carmen, Carmen...”.
Viaţa mi-a fost în
pericol de mai multe ori în timpul detenţiei. În cele mai grele momente, în
care ajunsesem la 48 kg greutate, îmi spuneam: „la următoarea roabă cu pământ,
mă voi prăbuşi şi voi muri”. Gândurile mele zburau la ea, la Carmen, şi
instantaneu Dumnezeu îmi dădea puteri nebănuite.
Spre sfârşitul
lunii august 1961, eram în lagărul de la Grindu, la gurile braţului Chilia, în
brigada de muncă a „intelectualilor”. Am observat cum câţiva dintre prietenii
şi colegii mai apropiaţi, din mica lor raţie zilnică de pâine, economiseau câte
o bucăţică, punând-o să se usuce la soare. Peste câteva zile, i-am surprins
făcând pesmet din pâine uscată. La fel, au adunat şi câte o bucăţică de
marmeladă de la fiecare. Nici prin gând nu-mi trecea ce vor să facă şi nici
n-am fost curios să-i întreb. Într-o zi m-au chemat şi într-un „cadru solemn”
mi-au dat un mic tort, făcut din pesmet şi marmeladă. Pe el scria „Lui Carmen
şi Octav, de la prietenii lor”. L-am luat, le-am mulţumit şi l-am pus pe
marginea patului. Am rupt-o la fugă prin lagăr. De atunci, nu mai am lacrimi.
După câteva minute m-am întors ca şi cum nu se întâmplase nimic. Cu toţii am
început să depănăm amintiri. Unul dintre ei făcuse într-un bidonaş pentru apă
puţin vin, tot din marmeladă. Fiecare a luat câte o gură. Era întâi septembrie
1961 - de ziua lui Carmen - şi ei, prietenii mei, nu uitaseră acest lucru.
Trecuseră trei ani şi două luni de când nu mai ştiam nimic de acasă.
Iniţiatorii acestei mici ceremonii au fost bunii mei prieteni Ioan Cenţiu
(Nelu) şi Ludovic Szanto (Lehel), cu care nu am întrerupt niciodată relaţiile
de prietenie. Dacă ar fi fost prinşi de gardieni, ar fi plătit totul cu multe
zile de izolare şi bătăi, dar au avut noroc.
Cam în aceeaşi
perioadă a început să se simtă o destindere în politica internaţională, lucru
ce se reflecta imediat în comportamentul gardienilor faţă de noi. Unii deţinuţi
au primit câte o carte poştală. Au fost adunaţi într-o încăpere, unde li s-a
dictat ce să scrie: „suntem sănătoşi, graşi, frumoşi, nu ducem lipsă de nimic,
dar cu toate acestea trimiteţi-ne un pachet de 5 kg cu alimente, medicamente,
îmbrăcăminte, ţigări”.
Eu nu obţinusem
acest drept. Prietenul meu Nelu mi-a cedat în condiţii de clandestinitate,
cartea lui poştală. Printre altele, am scris: „sunt bine sănătos, am peste 50
kg greutate,... trimiteţi-mi bomboane HIN (aceasta însemna hidrazidă)... vă pup
pe toţi inclusiv pe Carmen”. Peste două-trei săptămâni, am primit pachetul.
Conţinea câte puţin din tot ceea ce cerusem. Printre lucruri se afla şi un săpun
de faţă marca „Carmen”. Era un semn că se gândeşte la mine, că mă aşteaptă. Îl
mai păstrez intact, până şi acum. Scrisori nu aveam voie să primim.
După patru ani de
detenţie, de foame, de bătăi, de umilinţe, munci nimicitoare, în ziua de 23
iunie 1962, de undeva de la gurile Dunării, o epavă, cioplită în lemn de brad
şi stâncă, nu s-a lăsat scufundată de valuri şi a ajuns la mal, acasă. Din
puţinii bani de drum primiţi la eliberare, din Tulcea am cumpărat o vedere cu
Delta Dunării, unde îmi lăsasem sănătatea şi tinereţea, am scris-o şi am
introdus-o în vagonul poştal al aceluiaşi tren care mă ducea spre casă. Ea avea
următorul conţinut:
Cu „tinicheaua” de
gât şi fără nici o meserie, după şase luni ne-am căsătorit în ziua de 11
decembrie 1962. Nu ni s-a permis să urmăm cursuri universitare. Împreună ne-am
înscris la „Şcoala Tehnică pentru Instalaţii în Construcţii Civile şi
Industriale”, postliceală de trei ani, din oraşul Săcele, pe care am absolvit-o
cu calificativele „Excelent”, amândoi, în anul 1965. Doar eu am reuşit ulterior
să continuu studiile superioare.
În condiţii de
presiuni psihice, Carmen a fost anchetată de Securitatea Braşov, în repetate
rânduri, în legătură cu cazul meu şi al tatălui.
Suntem şi vom
rămâne împreună până la capăt.
Octav BJOZA
- fragment extras din lucrarea "Garda Tineretului Român"
