Sfânta Cuvioasă Parascheva, pilda bunei cucernicii

Mireasmă de rugăciune şi pace sfântă aureolează Iaşiul, toată Moldova şi parcă întreaga ţară azi când cinstim pe Sf. Cuvioasă Maică Parascheva, pe care poporul nostru atât de încercat o numeşte înseninându-şi sufletul „mult folositoare“. Tâlcuri nebănuite învăluie aceste cuvinte de o simplitate împodobită cu toate virtuţile creştine, împreună surprinse în chipul copilei care a înţeles chemarea lui Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.“ E „mult folositoare“ pentru toţi cei care au venit şi vin la ea cu credinţă şi speranţă cerând sănătate, ieşirea din necazuri şi nevoi de tot felul. Minunile făcute şi povestite sunt fără număr şi toate trimit spre un înţeles mai profund şi dătător de putere pentru ceea care de-a pururi e „mult folositoare“, totuna cu a fi creştin, a-l mărturisi pe Hristos după chemarea mereu prezentă: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este“. Prin pilda ei plină de vrednicie creştinească ne este deplin folositoare, ştiind prea bine că, lucrând cuvintele dumnezeirii, toate celelalte ni se vor adăuga nouă.

„Crucea ne-a învăţat să fim milostivi“

În aceste zile ne amintim de viaţa Cuvioasei, chiar dacă o ştim pe dinafară şi o facem în strădania de a o şti pe dinăuntru, în mintea şi sufletul nostru de unde rugăciunea îşi plineşte râvna. De fel dintr-un sat trac, Epivata, trăitoare pe la prima jumătate a sec. XI, Cuvioasa Maică Parascheva descindea dintr-o familie înstărită, iubitoare de Dumnezeu în care a primit o educaţie creştină şi mai avea un frate, care avea să fie Sf. Eftimie, Izvorâtorul de mir. Să fi avut zece ani, când mergând la Biserică împreună cu mama ei, Cuvioasa a simţit chemarea de a-L urma pe Hristos, aşa cum numai o inimă curată o putea trăi. Ieşind din Biserică şi-a dăruit hainele ei frumoase unui sărac, înfruntând mustrările celor din jur şi asta nu odată. Copilă fiind a înţeles ceea ce şi azi rămâne greu de înţeles din parabola tânărului bogat, cel care îşi dorea viaţa veşnică, îndeplinise „din pruncie“ poruncile însă nu a găsit tăria să-şi vândă toate averile şi să urmeze lui Hristos. Cuvioasa Parascheva nu a stat pe gânduri, a împărţit averea săracilor şi l-a urmat fără şovăire pe Hristos, Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Se povesteşte cum odată Cuvioasa şi-a dat fără pic de ezitare crucea de aur şi, mustrată, a răspuns pilduitor: „Crucea ne-a învăţat să fim milostivi“.

Urmând pe Hristos, Cuvioasa Parascheva a pornit spre Constantinopol, unde a frecventat bisericile, s-a rugat îndelung, a cerut binecuvântare de la cei mai sporiţi şi a plecat spre Calcedon, iar de aici spre Iraclia din Pont. Îşi petrecea tot timpul în post şi rugăciune, împlinite bogat în fapte bune, în veghe şi smerită cugetare, nevoindu-se astfel la o mănăstire de măicuţe cam până la 25 de ani. A trecut prin încercările pustniciei, le-a biruit după cuvintele Sf. Ap. Iacob: „Fericit bărbatul care rabdă ispita; fiindcă la capătul încercării va primi cununa vieţii, pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce-L iubesc.“ S-a făcut aşa că un înger al Domnului i-a spus să se întoarcă în satul de unde plecase, „că acolo se cuvine să-ţi dai trupul pământului“. A făcut cale întoarsă spre locurile natale, trecându-şi zilele pe lângă Biserica din satul Calicratia, de unde a plecat în linişte şi pace spre Domnul. Să fi avut 27 de ani. În timp, localnicii au dat uitării pe Cuvioasa care se nevoise printre ei şi Sfânta a răbdat uitarea oamenilor şi poate a făcut minuni de care doar Domnul ştie. A vegheat ca o rugăciune tainică şi ca o candelă mereu aprinsă până când alături a fost îngropat un om împovărat de păcate. Atunci Cuvioasa Parascheva s-a arătat unor bărbaţi sfinţiţi rugând-i să ducă de la ea cât mai departe trupul plin de mireasma cea grea a păcatelor. Au făcut întocmai şi când au deschis mormântul Sfintei, au găsit trupul întreg neputrezit din care izvora un miros de mir binefăcător. Moaştele i-au fost aşezate la Biserica din Epivata şi, spre minunarea multora, nenumăraţi bolnavi se vindecau doar la simpla atingere de racla cu rămăşiţele pământeşti sfinţite de buna cucernicie a Cuvioasei.

Din Epivata, moaştele au fost strămutate la Târnovo, iar de acolo - cum povestesc Eftimie şi Rafail ca şi Melitie al Atenei şi Dositei, patriarhul Ierusalimului - la Belgrad şi, apoi, la Constantinopol. Tot de la ei aflăm cum Partenie bătrânul, patriarhul Constantinopolului, a dăruit domnitorului Vasile Lupu moaştele Sf. Parascheva pentru banii pe care acesta i-a dat să plătească datoriile Patriarhiei. Dimitrie Cantemir scrie cum moaştele Cuvioasei Parascheva, „stăpâna satului Epivata“, au ajuns la Iaşi, dobândite de Vasile Lupu „pentru cele multe binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur... însă pentru că la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile...a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta Otomană ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte“. Era în anul 1641, şi întreaga poveste este zugrăvită pe unul dintre pereţii Bisericii „Sf. trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur“, unde au fost depuse moaştele.

„Mult poate rugăciunea dreptului cea lucrătoare“

O cinstim pe Cuvioasa Parascheva la vremea toamnei încărcate de roade, gata să fie puse la adăpost pentru iarna ce e pe aproape. Este timpul cel mai prielnic când Cuvioasa Parascheva aminteşte că adevărata comoară este aceea pe care o adunăm în cer, după cuvintele Mântuitorului „Acolo unde este comoara voastră, acolo este şi sufletul vostru“. Comoara spre care ne îndeamnă şi Cuvioasa Parascheva este aceea a sfinţeniei, cum o înţelegem din Rugăciunea „Tatăl nostru“ - a sfinţit numele lui Dumnezeu, făcând voia Lui pe pământ, cum îngerii o fac în ceruri. Pentru aceasta şi-a ales cea mai tare armă - smerenia, cea care după Sf. Antonie cel Mare „are putere să treacă peste toate cursele vrăjmaşilor“, iar Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenţia că „pe când mândria este moartea virtuţilor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor“. Smerenia creştinească cuprinde şi cugetarea deprinsă cu rugăciunea, convorbire neåntreruptă cu Dumnezeu, izvorul înţelepciunii, iar rodul ei este fapta bună făcută pentru şi în numele lui Dumnezeu. Piatra de încercare este răbdarea cea atât de mult invocată dar prea puţin înţeleasă; acel „mijloc şi culme“, între două abisuri - „nesimţirea cea împietrită“ şi „învoiala la păcat“; una împingând spre indiferenţă maladivă, cealaltă la acea dezvoltare metastazică a corupţiei. O recunoaştem lesne însoţită cum e de iubire, „cea care nu cade niciodată“.
Anul acesta, la Iaşi, au fost aduse moaştele Sf. Maxim Mărturisitorul şi el un chip al mărturisirii credinţei în Dumnezeu, Cel unul în treime; mărturisire este şi opera sa scrisă a cărei profunzime, reflectând din luminile dumnezeirii, este de o actualitate perpetuă. Avem în faţă două feluri deosebite de a fi creştin, dintre atâtea şi atâtea câte sunt posibile atunci când dai viaţa din viaţa ta cuvintelor Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“. Cu pâinea cea de toate zilele, pentru care ne rugăm Tatălui ceresc, ne ducem viaţa cea repede trecătoarei, iar cuvântul lui Dumnezeu este pâine a vieţii veşnice pentru care moartea este spre înviere.

Scris de Elena Solunca Moise

Sfânta Cuvioasă Parascheva, pilda bunei cucernicii
Curentul - miercuri, 13 octombrie 2010

© Curentul