16.1.12

Cronologia vieţii şi a operei Părintelui DANIIL SANDU TUDOR, conducătorul grupului „Rugul Aprins“ - alcătuită de Prof. Dr. Camelia Suruianu

Despre importanţa lui Sandu Tudor în cultura română există dubii şi astăzi, cu atât mai mult cu cât cercetările despre Mişcarea „Rugul Aprins“ sunt încă la început. Cine îl judecă după poeziile din perioada laică sau după eseurile sale teologice, rămase la moartea sa în stadiul de ciorne şi publicate haotic, fără discernământ filologic, după 1990, poate pe bună dreptate să-l considere un scriitor minor, care nu merită o cercetare exhaustivă. Dar, pe măsură ce tot mai mulţi cercetători se conving de impactul pe care l-a avut în epocă „Rugul Aprins,“ iar poezia religioasă a liderului mişcării este publicată în condiţii optime şi comentată, se impune şi o reevaluare a întregii personalităţi a lui Sandu Tudor. El merită cunoscut în special ca poet religios, prin textele sale scrise după intrarea în monahism şi care nu au fost publicate înainte de 1990.

 Înainte de a trece la prezentarea succintă a vieţii şi operei sale, credem că e necesar să facem câteva precizări cu privire la numele său. Dacă documentele oficiale consemnează numele Alexandru Teodorescu, ca autor de articole şi volume va apărea cu diverse semnături. Cel mai frecvent foloseşte pseudonimul Sandu Tudor, numele său de gazetar şi poet, pentru ca după intrarea în monahism să se prezinte şi să se semneze monahul Agaton de la mănăstirea Antim, respectiv Daniil de la Rarău. În relatarea noastră vom folosi în special numele Sandu Tudor sau Daniil Sandu Tudor, pentru că perioada în care a purtat numele de Agaton a fost scurtă (1948 – 1955), peste acest interval suprapunându-se şi prima sa detenţie (1949 – 1952).

Mitropolitul Antonie Plămădeală începe volumul memorialistic Rugul Aprins cu prezentarea lui Sandu Tudor, pe care îl consideră în Cuvântul înainte ca fiind un „om greu, un om care nu semăna deloc cu cei din vremea sa. A fost un om mare care şi-a găsit împlinirea în viaţa monahală. Ceea ce scriu eu aici va fi doar o mărturie simplă despre un om mare.“[1] În acest volum se află un Memoriu scris de însuşi Sandu Tudor, pe când era anchetat în 1949, ale cărui date le vom folosi în continuare. Le vom completa cu cele din alte surse, în încercarea de a stabili adevărul istoric. 


Sandu Tudor pe numele de botez Alexandru Teodorescu, s-a născut pe 24 decembrie 1896 în Bucureşti. Deşi în Memoriu se consideră „fiu de intelectual sărac, tatăl meu nefiind decât un simplu şi cinstit magistrat, care trăia numai din mica sa leafă,“[2] Mitropolitul Antonie Plămădeală precizează că acesta „era însă fiu de mic moşier, tatăl lui fiind preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Şi-a putut astfel face o cultură aleasă în familie – avea o bibliotecă personală de peste 8000 de volume, aduse în cea mai mare parte din Franţa.“[3] Mitropolitul Bartolomeu Anania, care în perioada consolidării „Rugului Aprins“ în jurul mănăstirii Antim ocupa funcţia de bibliotecar patriarhal, în Cuvânt înainte la volumul de Acatiste [4] aminteşte că Sandu Tudor avea o bibliotecă vastă, care mai târziu va fi donată mănăstirii Antim. André Scrima în Timpul Rugului Aprins subliniază în câteva rânduri că Sandu Tudor avea „câteva mii de cărţi elegante, legate în pânză beige-sable.“[5]  Pentru a nu fi socotit ca aparţinând clasei burgheze, Sandu Tudor omite din Memoriul adresat autorităţilor comuniste să precizeze amănunte de ordin material. Succintul text, ce datează din perioada pe când jurnalistul intrase deja în monahism la mănăstirea Antim, este redactat întocmai pentru a atrage simpatia guvernului proaspăt instalat.

Relatarea sa continuă cu participarea la Primul Război Mondial: „războiul m-a luat de pe băncile şcolii, ca să-i plătesc birul, în ultimul an de liceu. În 1916, la vârsta de douăzeci de ani eram sublocotenent pe front.“[6] Studiile liceale le-a făcut la Ploieşti, unde tatăl său era Preşedinte al Curţii de Casaţie şi Justiţie. În 1921 revine de pe front, înscriindu-se la Academia de Belle-Arte, pe care o abandonează la scurt timp. Sistarea cursurilor universitare au ca motiv lipsa „totală“ de mijloace materiale. Sandu Tudor părăseşte Bucureştiul şi se întoarce la casa părintească de la Constanţa. „Aici, ca fost ofiţer pe front, pot să intru în Serviciul Maritim Român îmbarcându-mă ofiţer asistent (1922-1924).“[7]
 
Dornic de a-şi continua studiile, în anul 1925 se întoarce în Bucureşti. Intră în publicistică în calitate de colaborator al revistei „Gândirea,“ semnând pentru prima dată cu pseudoninul Sandu Tudor poezii scurte, de inspiraţie religioasă. Scriitorul va colabora în această vreme şi la alte publicaţii precum „Mişcarea literară,“ „Convorbiri literare,“ „Contimporanul.“ 

Aflându-se în continuare într-o situaţie materială „destul de precară,“ reuşeşte să fie numit profesor suplinitor la liceul rural din Pogoanele, Judeţul Buzău. Activitatea profesională o îmbină cu cea filantropică: „Pe lângă activitatea literară, lucrez activ ca director al Operei de Ajutorare studenţească, însă cu totul dezinteresat şi gratuit, această activitate fiind în cadrul Asociaţiei Studenţilor Creştini.“[8] André Scrima în Taina Rugului Aprins precizează că asociaţia era afiliată organizaţiei internaţionale a tineretului Y.M.C.A., iar „întrunirile prilejuiau cunoştinţe şi prietenii pe scară europeană.“[9] Precizăm că la acea vreme toate asociaţiile, cu orice specific, erau atent supravegheate de către organele de control ale Statului. 

În „Gândirea“ Sandu Tudor semnează o serie de poezii religioase. În anul 1925 poetul adună poeziile publicate până atunci în volumul Comornic. Tot în revista „Gândirea“ Sandu Tudor semnează şi două texte de proză, cu temă religioasă: Gleb şi Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre. Remarcăm deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea universului eclezial, pentru că viaţa monahală până la acea dată era un subiect prea puţin abordat de publicistica românească.

Începând cu anul 1927 scriitorul face parte din comitetul de conducere al revistei „Gândirea.“ În acelaşi an surprinde cititorii cu publicarea unui amplu text religios: Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, din Basarabov. La 28 mai 1928 poezia de rit bizantin este trimisă Sfântului Sinod spre cercetare, mai exact, spre analiză din perspectiva canoanelor Bisericii Ortodoxe Române. Nu după mult timp, Sfântul Sinod, apreciind valoarea  „atât din punct de vedere literar, cât şi al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici, aprobă cu elogii tipărirea lucrării.“[10] Actul acesta, semnat de Preşedintele Pimen, Mitropolitul Moldovei, în data de 13 iulie 1928, certifică decizia Bisericii de a introduce ampla compoziţie în rândul rugăciunilor cultului ortodox spre folosul credincioşilor. 

Precizăm că în Memoriul amintit jurnalistul nu face nici o referire la perioada colaborării sale la revista „Gândirea,“ omiţând să aducă în discuţie orice legătură pe care a avut-o cu gândiriştii. Nu spune nimic nici despre volumul de versuri Comornic sau despre călătoria la Muntele Athos. Cât despre Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov îl caracterizează, cu reţinere, ca fiind „poem religos fără prea mari pretenţii.“ Amintim că Memoriul datează din perioada când Nichifor Crainic fusese deja arestat. Drept urmare, Sandu Tudor se aştepta în orice clipă să fie şi el anchetat.   

În anul 1928 Sandu Tudor obţine licenţa în Filozofie, fiind desemnat de către Universitatea din Bucureşti, în urma activităţii sale, „secretar al Oficiului Universitar pentru a lucra intens la opera de ajutorare studenţească.“[11] Tot în acest an, este invitat la Chişinău de către decanul Institutului Teologic, Gala Galaction, fiind numit subdirector al Internatului Teologic din Chişinău. 

În anul 1929 primeşte propunerea făcută de Mitropolitul Tit Simedrea de a pleca într-o călătorie de studii la Muntele Athos. Cărturarul îi oferă o mică bursă în bani şi o scrisoare de recomandare.[12] În urma călătoriei revine în ţară „cu o bogată experienţă, care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu.“[13]
Ziaristul va consemna cele mai importante evenimente într-un jurnal de călătorie. Revenit în ţară, după opt luni de şedere în Athos, va publica în „Gândirea,“ de-a lungul câtorva numere, jurnalul său de călătorie, intitulat Cartea Muntelui Sfânt

Sandu Tudor a fost primul ziarist care a adus la cunoştinţă cititorilor români problemele materiale şi juridice cu care călugării români se confruntau în Muntele Athos. Marea noapte de Aur a Maicii Domnului. 40 de zile în Sfânta Agură, o continuare a jurnalului, va vedea lumina tiparului mult mai târziu, mai exact în anul 1999. Probabil că ziaristul a dorit să păstreze pentru sine câteva nostalgii athonite. 

Prin anul 1930 Sandu Tudor intră în conflict cu gândiriştii şi părăseşte revista. În 1932, din veniturile sale proprii scoate o revistă de cultură, pe care o va numi „Floarea de foc.“ Problemele pe care le abordează sunt, după cum însuşi mărturiseşte, „creştine, dar de stânga.“ În Memoriul citat precizează: „colaborez activ la lupta clandestină a comuniştilor, cu care am legături directe.“[14] Printre colaboratorii revistei se numără: Alexandru Sahia, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Paul Sterian.

Dacă în acele timpuri mulţi ziarişti se fereau să facă afirmaţii dure la adresa autorităţilor (începuse perioada domniei cu tentă despotică a lui Carol al II-lea), Sandu Tudor, folosindu-se de tonul pamfletar, a semnat numeroase articole tăioase la adesa demnitarilor, ajungând, în cele din urmă, să fie urmărit de Siguranţă.
În anul 1933, din propriile sale surse financiare, scoate ziarul „Credinţa“ care va apărea zilnic până în 1938, când, la ordinul lui Octavian Goga, ajuns prim-ministru, publicaţia va fi suspendată. Nume precum Zaharia Stancu, Cicerone Teodorescu, Alexandru Mironescu, Eugen Jebeleanu, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu se găsesc în paginile cotidianului. După câţiva ani, mai exact în 1936, revista „Floarea de foc“ devine „Suplimentul literar de Duminică“  al ziarului „Credinţa,“ ca după câteva numere să-şi înceteze definitiv apariţia. Sandu Tudor îşi caracterizează ziarul „Credinţa“ ca fiind „cotidian popular în acelaşi spirit ca şi Floarea de foc,[15] în care „toate nevoile şi problemele muncitoreşti găsesc loc în coloanele“[16] publicaţiei. 

În paginile lui se dezbăteau probleme politice, actele de jaf, viol, prostituţie, crime, sport şi cultură. În fiecare număr, „Credinţa“ avea şi o pagină destinată spiritualităţii ortodoxe. Sandu Tudor acorda o mare atenţie comunicatelor de presă date de Sfântului Sinod, precum şi problemelor ecleziale de ordin administrativ.
Zarist de temut, când profesorul Constantinescu-Iaşi este arestat, Sandu Tudor îi ia apărarea semnând numeroase articole împotriva autorităţilor. În urma vâlvei create, profesorul este eliberat. Constantinescu-Iaşi, Sandu Tudor, Alexandru Mihăileanu duc şi o luptă antifascistă, în cele din urmă, ajungând să fie urmăriţi de Siguranţă. Reuşesc să scoată clandestin „Buletinul Antifascist“[17] semnând articolele de fond. Sandu Tudor accentuează în Memoriul amintit că a semnat cu numele real articolele împotriva fascismului, pe care ilegal le tipărise. În mod intenţionat subliniază în nenumărate rânduri că nu a avut colaborări de tip fascist cu nici o grupare, urmărind a dezminţi o posibilă legătură cu partidul legionar. În aceste circumstanţe, precizează că luptă „cu mai multă putere şi succes [...] împotriva antisemitismului.“[18] Ziarul „Porunca Vremii,“ care ducea o politică de drepta, „cel mai înverşunat duşman“ al „Credinţei,“ pune la cale un complot în urma căruia, „din iniţiativa acestor huligani, ziarul este ars în pieţe ca vândut «jidanilor».“[19]
 
Urmărind a câştiga simpatia destinatarului, îşi continuă confesiunea cu povestirea unui episod mai puţin cunoscut. „Dorind să cunosc amănunţit tot ceea ce se petrece în universul sovietic, sunt printre cei dintâi ai delegaţiei române care trebuie să meargă la Congresul Teatrului din 1933 de la Moscova. Siguranţa Generală nu-mi dă însă viza paşaportului, aşa că nu pot pleca. Mă văd însă peste o săptămână publicat în Journal de Moscou ca sosind acolo cu restul delegaţiei române.“[20]
 
Datorită notorietăţii pe care o dobândiseră, cele două publicaţii, „Floarea de foc“ şi „Credinţa,“ deveniseră cele mai căutate jurnale, depăşind cu mult prin cota de vânzare publicaţiile interbelice tradiţionale. În felul acesta, în scurt timp, redactorul-şef a ajuns să deţină o importantă poziţie socială. Petre Pandrea, André Scrima, Mihail Sebastian, Nicolae Carandino, în scrierile lor amintesc cu fină ironie că Sandu Tudor obişnuia să colinde străzile cu autoturismul său personal mergând la operă şi teatru în frac şi mănuşi. Mai mult, redactorul-şef îşi cumpărase şi un avion. Precizăm că de o asemenea achiziţie se bucura la acea dată doar Regele României.

Deşi nu îi era prieten, Nicolae Carandino, în De la o zi la alta, îl evocă printr-un portret măgulitor: „Frumos, cu părul roşcat, cu ochi albaştri şi cu barbişon, privea lumea cu un sentiment de supremă superioritate şi purta, permanent, la subsuoară, un volum de filozofie adâncă. Femeile îl priveau cu interes, cu admiraţie şi capitaliştii cu oarecare spaimă. Sandu Tudor nu ajunsese încă, dar se afla pe drum. Poezia era pentru el şi în acelaşi timp un violon d'Ingres şi o treaptă. Confuz şi confuzionist, omul era însă baiat bun şi degaja o simpatie umană mai presus de principii şi de comportamente. Fiindcă destinul lui Sandu Tudor n-a fost banal. Îl cunoscusem ca poet barbar în Ritm hun, apoi ca mistic neoortodox în poemele aparute prin diverse publicatii. Dar Sandu Tudor avea în plus idei sau pretindea că are. Ceea ce nu avea, în mod indiscutabil – atât în gândire, cât şi în lirică – era un fir conducator. Floarea de foc a oglindit cu fidelitate felul de a fi al directorului, lipsa unui program, a unui profil. Se întâlneau în paginile ei cele mai contradictorii semnături ale generaţiei, iar titlul spunea, cu oarecare emfază, ceea ce directorul urmărea – fără nici un fel de convingere – să realizeze: o împlinire sau cel puţin o afirmare a tineretului de pretutindeni respins. Era pe undeva, nemărturisită, o supraveghere, dacă nu chiar o subvenţie, de sorginte religioasă, dar cine dintre noi avea timp, în acei ani, să controleze intenţiile şi subsidiile publicaţiilor la care colabora, de vreme ce avea asigurată o coloană unde scria ce-i trecea prin cap? Deocamdată se mulţumea să vaticineze în conferinţele redacţionale, fie ca să ne dovedească existenţa lui Dumnezeu, fie ca să comenteze ultima carte a lui Maritain.“[21]

Sandu Tudor este concentrat pe front începând cu anul 1939. În anul 1941 este numit profesor şi comandant la o şcoală tehnică de moto-mecanizare. În ziua de 12 noiembrie 1942 este arestat de Siguranţa Generală împreună cu alţi scriitori de stânga. Dar la presiunea Ministrului de Război, Direcţia Superioară a Auto-mecanizării, este eliberat. Până în anul 1944 rămâne înregimentat. Întors la Bucureşti încearcă să-şi reia cariera de jurnalist dar, mărturiseşte că „vechiul regim nu mi-a îngăduit aceasta.“[22]

Începând din anul 1944 Sandu Tudor, la sugestia Mitropolitului Tit Simedrea, îşi cheamă prietenii la o serie de conferinţe cu caracter cultural–religios la mănăstirea Antim. Gruparea care s-a consolidat în jurul mănăstirii era formată din nume de referinţă duhovnicească: părinţii Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, André Scrima la care se adăugau mirenii: Vasile Voiculescu, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Gheorghe Dabija, Ion Marin Sadoveanu, Valeriu Anania, Dinu Pillat, Anton Dumitriu, Barbu Slătineanu şi alţii. [23]
 
Bartolomeu Valeriu Anania în prefaţa la volumul de Acatiste, tipărit în 1997, susţine că în interiorul „Rugului Aprins“ au existat două grupuri: unul literar şi altul duhovnicesc. După opinia sa „Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri, literar şi duhovnicesc.“[24]

 În cadrul Mişcării „Rugul Aprins“ distingem două etape: între anii 1943-1945 se instituie etapa pregătitoare, ca apoi între 1945-1948 să aibă loc conferinţele propriu-zise. André Scrima precizează şi el că în interiorul grupului funcţionau două „centre“: cel laic, aflat sub conducerea lui Sandu Tudor, şi cel monastic, coordonat de părintele Benedict Ghiuş.[25] În anul 1946, pentru a părea cât mai transparent în faţa autorităţilor comuniste, Sandu Tudor „a înregistrat această mişcare la Tribunal, ca pe o asociaţie cu caracter spiritual, sub numele de «Rugul Aprins». Recunoscută ca persoană juridică, ea a dobândit statut legal şi dreptul de a susţine conferinţe publice într-un cadru autorizat, adică în incinta unui locaş bisericesc.“[26] Precizăm că la acea dată toate asociaţiile de orice natură erau atent supravecheate de către organele abilitate ale statului.  

În Taina Rugului Aprins, culegere în care sunt adunate un număr de documente păstrate până nu demult în Arhiva Sfântului Sinod, editorul, în capitolul „Documentar Sandu Tudor,“ prezintă câteva scrisori destinate Patriarhului Nicodim. Astfel, la 12 februarie 1946, Preafericirii Sale, i se aduce la cunoştinţă constituirea asociaţiei „Rugul Aprins.“ „Astăzi, [...] constituindu-ne într-o asociaţie, recunoscută persoană juridică, sub denumirea «Rugul Aprins al Maicii Domnului». Pentru bunul spor al activităţii noastre şi bucuria de a fi legaţi de această mănăstire [...] venim, Înaltpreasfinţite Stăpâne, să vă rugăm cu toată plecăciunea să ne daţi învoirea şi binecuvântarea părintească.“[27] Cei care semnează petiţia sunt: Prof. univ. Alexandru Mironescu, Prof. univ. Anton Dumitriu, Dr. Vasile Voiculescu, Dr. Gheorghe Dabija, Paul Sterian, economist, publicist şi scriitor, Sandu Tudor, gazetar şi scriitor. Deci, cu aprobarea Prefecturii Capitalei şi cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim, la acestea adăugându-se şi ospitalitatea părintelui stareţ Vasile Vasilache, la Antim, în biblioteca mănăstirii, între anii 1944-1948, au avut loc numeroase conferinţe.

În Prefaţa la volumul Scrieri, de Sandu Tudor, Alexandru Dimcea, deţinătorul manuscriselor acestuia, precizează că „prima conferinţă cu care se inaugurează mişcarea de la Mănăstirea Antim e ţinută de Sandu Tudor şi are ca temă Călătoria spre locul inimii. Urmează Alexandru Mironescu cu Descoperirea de sine şi părintele Benedict Ghiuş cu Viaţa lăuntrică în lumina Liturghiei. În continuare, în anul 1946, vor mai ţine conferinţe: părintele Haralambie, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu.“[28]

În anul 1946, Sandu Tudor, în urma celui de-al treilea divorţ, se hotărăşte să se călugărească. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Victoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră în monahism la mănăstirea Antim. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor îi donează mănăstirii grav avariate în urma războiului.[29]
 
André Scrima îşi aminteşte: „cu un fel de calmă excentricitate, îşi rânduise chilia de «frate» în chiar turla clopotniţei, deasupra bolţii de intrare.“[30] Noul edificiu locativ era alcătuit din „obiecte, puţine, de veche şi hieratică frumuseţe – icoane, sfeşnice, cădelniţe, câteva mii de cărţi elegant legate în pânză beige-sable. Spaţiul chiliei se destăinuia, parcă, şi ca popas al unei confrerii de peste timp, necunoscută de proprii ei trăitori, dar care, îndreptându-se către zenitul Fiinţei, navigau sub aceleaşi constelaţii.“[31]
 
Tânărul călugăr pe atunci André Scrima îl considera pe Sandu Tudor ca fiind „mult prea complex (la început) şi, lăuntric, tumultos, rafinat până la o discretă sofisticare încântând pe unii şi deconcertând pe alţii [...] omul avea o privire necontenit aţintită spre nevăzutul ce dă sens realului nostru prea vizibil, [...] sub chipul poemului, al eseului sau al unui foarte original tip de meditaţie, condusă între reflecţia strictă şi intuiţie sub călăuzirea inteligenţei simbolice, venea înspre noi neaşteptatul.“[32]
 
Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, în Cuvânt înainte la Acatiste, ne furnizează câteva informaţii cu privire la firea sa: „Citea enorm şi vorbea colosal, mai târziu am aflat că scria imens, făcând parte, probabil din categoria celui ce a spus că nu poate gândi decât cu creionul în mână. [...] - fiind - un interlocutor înverşunat: îşi apăra părerile cu necruţare, cu intoleranţă, şi nu se sfia să-şi prelungească argumentele cu invective din cele mai contondente, în schimb răbufnea pamfletarul de altădată, inteligent şi tăios, de la Credinţa.“[33]

În anul 1948 sunt scoase în afara legii toate asociaţiile, de orice natură, incluse fiind şi cele culturale şi religioase.[34] Cu toate acestea, într-un cadru restrâns discuţiile literare au continuat, în special la domiciliile lui Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat şi Barbu Slătineanu. Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania a frecventat în acea perioadă, deobicei marţea, casa lui Barbu Slătineanu, unde aveau loc lecturi literare, la care participau: Barbu Cioculescu, Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat şi alţii.[35]

Sandu Tudor, devenit între timp monahul Agaton, în 1949 este arestat pe când se afla la mănăstirea Crasna. „A fost condamnat la doi ani închisoare pentru delictele de instigare la cercetări abuzive şi lovirea inferiorului, pe care a fost acuzat că le-a săvârşit în timpul războiului, când era militar.“[36] În acest proces, inculpatul a fost apărat de către un avocat de origine evreiască. Cum „Credinţa,“ fusese o publicaţie de stânga, în amintirea articolelor din anii 1935-1938, avocatul a reuşit să-l sensibilizeze pe judecător. În apărarea inculpatului, avocatul a adus în faţa procurorului „două articole din 1936, unde ar fi fost într-adevăr greu de descoperit orice iz fascist: Gorila cu cască şi mască (polemistul Sandu Tudor comenta agresiunea lui Mussolini împotriva Etiopiei) şi Bestia blondă, bestia brună (despre Hitler şi Mussolini la apogeul lor).“[37] Astfel, tribunalul a fost nevoit să caute alte acuzaţii. Procesul s-a încheiat cu sentinţa: „cinci ani de temniţă grea,“ din care a executat doi ani la canalul Dunăre – Marea Neagră. André Scrima îşi aminteşte că „după eliberare ne-a împărtăşi inutila oroare a închisorilor regimului, fără să-şi fi pierdut liniştea interioară, nici ascuţimea cuvântului.“[38]
 
După ieşirea din închisoare în 1952, Sandu Tudor poposeşte pentru o scurtă perioadă de timp la Mănăstirile Neamţ, Slatina, stabilându-se, în acelaşi an, la Schitul Rarău. Aici se consacră „rugăciunii, meditaţiei, dar şi literaturii, compunând versuri, mai ales poeme filocalice, rămase în manuscris.“[39]
 
 De câteva ori pe an, Daniil Sandu Tudor obişnuia să coboare de pe munte la Bucureşti, poposind pentru scurt timp la domiciliul lui Alexandru Mironescu. La aceste discrete întruniri, „participau pe lângă gazdă părinţii Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, apoi scriitorii Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Valeriu Anania şi alţi câţiva intelectuali, precum şi studentul Şerban Mironescu cu doi-trei colegi de-ai lui.“[40] În această perioadă discuţiile au avut un caracter preponderent literar. „Se citeau şi se comentau texte de autor având un conţinut mistico-ascetic, de regulă în manuscris şi care nu se puteau publica.“[41]

Începând cu vara anului 1946, Sandu Tudor începe să scrie un amplu poem, bizantin, dedicat Rugului Aprins – simbolul Maicii Domnului. La această poezie mistică, intitulată Imnul Acatist al Rugului Aprins, formată din nouă condace şi opt icoase, poetul a lucrat până în anul 1948. Pentru un timp, manuscrisul a circulat sub formă de samizdat. Treptat, poezia a fost îmbunătăţită cu alte metafore simbol, ajungând la douăsprezece condace şi treisprezece icoase. La această ultimă variantă Sandu Tudor va lucra până în momentul arestării sale, survenite în anul 1958. Aceasta este cea mai importantă poezie a sa de factură mistică. 
În sihăstria Rarăului, părintele Daniil Sandu Tudor a scris şi alte poezii şi eseuri care mai aşteaptă şi astăzi să vadă lumina tiparului, multe dintre ele au circulat clandestin în perioada comunistă. Din această perioadă fac parte şi volumele eseistice Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ?,[42]fragmente de factură mistică ce propun lectorului avizat comentarea în manieră personală a unor teme antropologice, în viziune teologică. La o privire de ansamblu, volumele reprezintă înmănuncherea unor scurte fragmente care, fiecare în sine, încearcă să contureze tot atâtea repere ale devenirii spirituale.
Părintele Daniil Sandu Tudor este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, pe când se afla într-o vizită la Alexandru Mironescu. A fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea. A trecut prin închisorile Uranus, Jilava, Gherla, Aiud. Forţat să scrie un memoriu de dezavuare a acţiunilor sale din trecut, părintele a compus în schimb un amănunţit rechizitoriu referitor la  regimul comunist. Gardienii uimiţi de conţinutul memoriului redactat l-au bătut până a făcut hemoragie cerebrală. Astfel, a trecut la cele veşnice în ziua de 17 noiembrie 1962, în închisoarea de la Aiud.

Prof. Dr. Camelia SURUIANU



[1]Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhipiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 3.
[2]Ibidem., p. 7.
[3]Ibidem., p.10.
[4]Sandu Tudor, Acatiste: Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Acatistul Sfîntului Ioan Bogoslovul, Acatistul Preasfintitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 9.
[5]André Scrima, Timpul Rugului Aprins, ed. cit., p. 107.
[6]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 7.
[7] Idem.,
[8] Idem.,
[9]André Scrima, op. cit., p. 131.
[10]Sandu Tudor, Scrieri 1, Editura Christiana, Bucuresti, 1999, p. 34.
[11]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 7.
[12]Sandu Tudor, Ce e omul ?, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, p. 15.
[13]Idem.,
[14]Sandu Tudor, Scrieri 1, ed. cit., p. 11.
[15]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 8.
[16]Sandu Tudor, Scrieri 1, op. cit., p. 9.
[17]Idem.,
[18]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 8.
[19]Sandu Tudor, op. cit., p. 10.
[20]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 9.
[21]Nicolae Carandino, De la o zi la alta, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1979, pp. 162, 163.
[22]Sandu Tudor, Scrieri 1, ed. cit., p. 10.
[23]Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 6.
[24]Ibidem. p. 7.
[25]André Scrima, op. cit., p. 134.
[26]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 12.
[27]Ibidem. , pp. 92, 92. 
[28]Sandu Tudor, Scrieri 1, ed. cit., p. 11.
[29]Idem.,
[30]André Scrima, op. cit., p. 107.
[31] Idem.,
[32]Ibidem., p. 123.
[33]Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 9.
[34]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 13.
[35]Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 7.
[36]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 15.
[37]André Scrima, op. cit., p. 128.
[38] Idem.,
[39]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 16.
[40]Idem.,
[41]Idem.,
[42]Sandu Tudor, Caiete 1, Dumnezeu-Dragoste, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Caiete 2, Sfinţita rugăciune, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Caiete 3, Taina Sfintei cruci, Editura Christiana, Bucureşti, 2001; Caiete 4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti, 2003.

Un comentariu:

Related Posts with Thumbnails