Mitropolit Bartolomeu Anania - cuvant de invatatura la Anul Nou. "Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într'un revelion perpetuu".

"Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într'un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s'ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într'un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant." (Mitropolitul Bartolomeu)

Cuvantul de invatatura al Inaltpreasfintitului Bartolomeu Valeriu Anania la slujba de Te Deum oficiata la trecerea anilor (Anul Nou-2001)

http://bartolomeuanania.blogspot.ro/

“Să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” – ganduri pentru anul nou si Liturghia de maine dimineata

Sf. Apostol Pavel :

“Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească, si să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit. “ ( Rom. 12,1-2)

Si zice Sf. Nicolae Cabasila :

“Ca orice slujba sfânta, Liturghia începe cu slavirea lui Dumnezeu:

„Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...”

Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau

cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine

unor casnici întelepti, când se înfatiseaza înaintea stapânului lor; sa nu vorbeasca

mai întâi despre cele ce-i intereseaza pe ei însisi, ci despre cele ale stapânului.

Asa facem când slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si înmulteasca

sau sa-si îmbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine însusi se

vadeste, cautând sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru

bucuria de a fi primit ceva. Însa cel ce slaveste, nu se mai gândeste la sine însusi

sau la ale sale, el preamareste pe Stapânul, puterea si slava Lui, fara sa caute

vreun folos.

Pe lânga acestea, însasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui

Dumnezeu la începutul Liturghiei. Caci atunci când ne îndreptam gândul spre

Dumnezeu, ne vine îndata în minte slava cea mai presus de cuget, puterea si

marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El ,adica

slavirea. Mergând mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni,

din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta,

gândul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni,

comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu înceteaza de a ne face

bine. Caci cugetând la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decât

prin alte mijloace, cât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai

aproape de noi, ba e chiar în noi însine si o avem întotdeauna în fata ochilor

nostri. Iar a pomeni pacatele noastre în fata lui Dumnezeu, este ceea ce se

cheama marturisire.

Abia in al patrulea rând vine cererea. Intr-adevar, încrederea ca vom

dobândi cele ce cerem când ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gândit

mai întâi la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca

Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au

schimbat si cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa

cum a zis proorocul: „Marturiseste-ti mai întâi pacatele, ca sa te îndreptezi”.

Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu

Dumnezeu. De aceea, la începutul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce,

în primul rând, slava lui Dumnezeu.”

 

Iar Sf. Teofan Zavoratul zice :

 

 “„Casa Mea este casă de rugăciune”.( Luca 19,46). Cu adevărat, numai să intri în bise­rică şi mintea te va îndemna la rugăciune. Totul aici e rân­duit şi se săvârşeşte în aşa fel ca să ne dea imbold şi ajutor la rugăciune. Drept aceea, de vrei să aprinzi în inima ta focul rugăciunii, mergi mai des în biserica lui Dumnezeu. Acasă e greu să te rogi ca la biserică. Sunt unii care se roa­gă fierbinte şi acasă, dar cu cât mai fierbinte este rugăciu­nea din biserică ? Stând însă în biserică, să nu stai doar cu trupul, ci mai vârtos cu duhul. Stai acolo unde este mai linişte şi, având în minte pe Dumnezeu, varsă înaintea Lui sufletul tău. Izgoneşte visările, nu te lăsa prins de gri­jii lumeşti şi ia aminte la un singur lucru: lucrarea rugă­ciunii. Inalţă-ţi sufletul greoi şi despovărează-1 prin con­templarea lucrurilor dumnezeieşti. Dacă ai vreun lucru pe suflet, curăţă-l prin pocăinţă şi prin făgăduinţa îndrep­tării. Dacă conştiinţa ta nu este mulţumită cu atât, adaugă faptele lepădării de sine şi ale dragostei. Stând în biserică, pregăteşte-te şi pentru toată vremea pe care o vei petrece în afara bisericii, ca să nu se despartă gândul tău de Dom­nul, ci pururea să-L ai înaintea ta, ca să nu se abată paşii tăi de la calea cea dreaptă pe cea nedreaptă. De vei face aceasta, atunci când vei veni la biserică îţi va fi mai uşor să stai în ea după cuviinţă; iar petrecerea cuviincioasă din biserică îţi va înlesni aducerea aminte de Dumnezeu, atunci când te vei afla în afara bisericii... Astfel, petrecerea ta în Domnul va deveni din ce în ce mai înaltă; şi mai mult de atât, ce îţi mai poţi dori ?”

 

- culese de Dan Fagarasanu

Analfabetii teologic (Nicolae Manolescu si Andrei Marga) care vor sa reformeze Biserica dupa principiile corectitudinii politice sunt si instigatorii infaptuirii manualelor alternative - deznationalizante si despiritualizante (dupa cum ne aminteste profesorul Adrian Botez)

Prof. Dr. Adrian Botez: N. Manolescu, şeful USR, este principalul instigator (alături de Paul Cornea şi de Andrei Marga) al înfăptuirii „manualelor alternative"- deznaţionalizante şi despiritualizante, prin lipsirea poporului român de Istorie şi prin distrugerea viziunii evolutiv-diacronice, asupra Duhului Creator Românesc. Nu, nu trebuie să se mai poată aşa, adică, „să spunem Răului Bine şi Binelui, Rău. S-a scos până şi ora de Dirigenţie, din orar - şi mai avem pretenţie să se facă, în România, cultură şi educaţie.

- extras dintr-un interviu realizat de Maria Diana Popescu

Sursa: http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1078-dialoguri-privilegiate-iv-prof-dr-adrian-botez.html

Scrisoare inedită a lui Mircea Eliade către Petre Ţuţea din 26 decembrie 1941

Petre Ţuţea (6 Oct. 1902 – 3 Dec. 1991) a fost unul din cei mai mari oameni ai României secolului XX. Vecin de celulă la Aiud cu marele filosof, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu ne-a spus: “Nu am cunoscut în tot Aiudul om mai chinuit şi mai torturat decît Petre Ţuţea”. Filosoful român a fost arestat şi anchetat fără condamnare între 1948-1953, apoi din nou arestat şi întemniţat la Aiud între 1956-1964. Petre Ţuţea a fost una din cele mai strălucite conştiinţe pe care Dumnezeu le-a păstrat românilor pînă la ieşirea din dictatura comunistă. Documentul de mai jos este din arhiva CNSAS.

LÉGATION ROYALE DE ROUMANIE
LE SECRÉTAIRE DE PRESSE

                                                                                                                                             Lisabona, 26 decembrie 1941

Dragă Petrache,

Prietenul tău, d. J. Constantinescu[1], venit printr’o mie de miracole de la Tokyo, îți aduce această primă scrisoare din parte-mi. Inutil să-ți spun câte scrisori ți-am adresat în conversațiile nesfârșite cu Nina[2] și Giza[3], conversații în care geniul și dragostea ta erau prezente cu toate dimensiunile, mirările și extazele lor. Știi că ești omul cel mai adnotat din România. Dar îmi place să cred că niciodată nu te-ai îndoit de frenezia, minuțiozitatea și inteligența cu care te-am comentat, editat, adnotat și prefațat eu. La noi în casă, alături de problema mântuirii și destinul neamului românesc, alături de Camoens[4] și credința în normele meditareniene, există, tot atât de viu și de fecund, fenomenul spiritual, Petre Țuțea. Nu roși, dragă Petrache, pentru că pagina de față este o scrisoare de dragoste.

Îmi pare rău că nu-ți pot vesti, de astă dată, nici o operă sfârșită. Am început mai multe, dar întâmplările m-au împiedecat până acum să trimit în țară un manuscris complet. Era și greu, de altfel. Rămâne „Viața Nouă”[5], urmarea, ca să zic așa, a prietenilor tăi „Huliganii”[6], va avea 3-4000 de pagini, și nu am scris decât a zecea parte, adică un volum de 3-400 pagini dese.

Am început o carte oarecum gravă, zisă „Camoens, încercare de filozofie a culturilor maritime”[7]. Doar începută. Mai înaintată se află o a treia carte, „Salazar și contra-revoluția în Portugalia”[8]. Îmi plac lucrurile cu „contra”- și sper că va fi gata în vreo două luni. Nici nu-ți închipui ce bibliotecă de memorii și monografii istorice am cetit, cu puternicele mele dioptrii, pentru pregătirea acestei cărți. Documentarea feroce, până la imbecilizarea finală, a fost pasiunea mea. Pentru o pagină, citesc uneori trei volume. Nu uita, totuși, că micul volum va fi semnat Mircea Eliade, nu Emil Ludwig[9], nici Stefan Ţvaig[10] (se pare că suntem siliți să românizăm cu orice preț!). Viața de la Lisabona este de o dulce inconștiență. Avem toți mica noastră viață interioară: se scumpesc stofele englezești, Costa Rica a declarat războiu Axei[11], anul acesta Carnavalul[12] va fi la Estoril, soția însărcinatului cu afaceri al Cubei va avea un copil, etc. Viața diplomatică, precum știi, e plină de probleme și mult gingașe.

Între alte multe alte boacăne, am înființat și o societate literară, un fel de „Junimea”, lisboetă, cu cei mai interesanți scriitori și cărturari portughezi, în care, săptămânal, la mine în casă, țin prelegeri despre lucruri inactuale.

Am devenit, nemeritat, o temută glorie lusitană. Oamenii aceștia m-au câștigat prin poeții lor, care l-ar face pe Cioran să se mire plângând. Altceva, Portugalia nu are. Inutil să-ți spun că mi-am alcătuit o bibliotecă lusitană și că discut savant cu filologii.

Ași vrea, uneori, să vin în țară[13] și să mă fac corespondent de războiu. În orice caz, nu știu cât voiu mai rămâne pe aici. Cinstit cum sunt, nu vreau să plec înainte de a termina cele câteva cărți despre Portugalia – și în nici un caz înainte de a face numele României firesc ca al soarelui[14].

Dragă Petrache, poate voiu avea vreodată fericirea de a primi un rând din parte-ți. Prietenul  tău, Jenică Constantinescu, e un om cu totul extraordinar și de o bunătate fără margeni. Nici nu știu cum i-ași putea mulțumi vreodată. N-am avut aici nici o carte de-a mea pentru a i-o dărui. Spune-i și tu că îi sunt sincer recunoscător. Îmbrățișează pe toți prietenii. Nu uita pe tânărul Georgel. Iar pe tine, pur și simplu, te mănânc.

Al tău, Mircea Eliade.

---

[1] Cel mai probabil este vorba de actorul Jenică Constantinescu.

[2] Nina Mareş, prima soţie a lui Eliade, a murit de cancer la Lisabona, în Noiembrie 1944.

[3] Adalgiza Tătărescu, fiică a Ninei Mareş dintr-o căsătorie anterioară, emigrată în 1948 în Argentina.

[4] Luís Vaz de Camões (~1524 – 1580), mare poet portughez.

[5] Roman început în 1937, neterminat și publicat abia în 1999, despre care a ținut între 1940-1942 un jurnal publicat în volumul 1 din „Jurnalul portughez și alte scrieri” (ed. Humanitas, 2008).

[6] „Huliganii”, roman al lui Mircea Eliade apărut în 1935.

[7] Ar putea fi vorba despre studiul „Camoens şi Eminescu”?

[8] Lucrare biografică publicată la Bucureşti în 1942 (republicată în 2002), care l-a făcut apropiat al lui António de Oliveira Salazar.

[9] E. Ludwig (1881-1948) Biograf celebru al unor mari personalități ale sec. XIX și al principalilor oameni politici ai celui de-al doilea război mondial.

[10] S. Zweig (1881-1942), unul din cei mai importanţi scriitori, jurnalişti şi biografi ai primei jumătăţi a sec. XX.

[11] Ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbor din 7 Decembrie, președintele Calderon al micului stat Costa Rica a declarat război Japoniei chiar cu 5 ore înaintea Statelor Unite.

[12] Sărbătoare portugheză anuală.

[13] Eliade a mai apucat o singură dată să se întoarcă în România, în Iunie 1942.

[14] Aluzie la cuvintele testamentare ale scrisorii lui Ionel I. Moţa către Corneliu Z. Codreanu: „Și să faci, măi Corneliu, din țara noastră o țară frumoasă ca un soare și puternică și ascultătoare de Dumnezeu!”

Sursa:

http://manastirea.petru-voda.ro/2013/12/31/scrisoare-inedita-a-lui-mircea-eliade-catre-petre-tutea-din-26-12-1941/

Profesorul Th. Codreanu il pune la punct pe Nicolae Manolescu: Istoria critica a literaturii romane este contaminata cu ideologia internationalismului

„Deconstrucţia" canonului. Cea mai trainică sechelă moştenită de Nicolae Manolescu din anii îndoctrinării comuniste este reacţia de respingere a specificului naţional. Aparent, aflat sub armura „esteticului", criticul dă impresia că a eliminat din discursul său orice ingerinţă ideologică. Reacţiile din presă arată că aşa este şi perceput de cvasimajoritatea comentatorilor, chiar şi atunci când i se fac reproşuri. Însă dincolo de platoşa pe care şi-a confecţionat-o cu multă grijă şi pricepere, Istoria critică a literaturii române este involuntar contaminată cu ideologia internaţionalismului, nu atât fiindcă autorul nostru ar aparţine, structural, neomarxismului şi neotroţkismului, insinuate pe tărâmurile postmoderne ale politicii corecte de pe filiera Noii Stângi americane, ci fiindcă a urmat „norocul" de a beneficia de sprijinul celor mai influente cercuri ideologice de după al doilea război mondial, cu impact nu doar în centrul cultural european al Parisului. Se ştie că intelighenţia franceză (dar nu numai) a fost tradiţional marxistă şi prosovietică mai bine de jumătate de secol. În condiţiile în care întreg anticomunismul românesc tradiţional s-a prăbuşit prin ocuparea ţării de către imperiul sovietic, intelectualii români nu puteau să se realizeze în ţară decât îmbrăţişând integral sau parţial filosofia marxist-leninistă. „Canonul" proletcultist (care a însemnat o distrugere programată a canonului occidental în varianta lui naţională) a avut o influenţă nefastă asupra structurilor antropologice ale imaginarului, ca să folosesc binecunoscuta sintagmă a lui Gilbert Durand. Mai exact spus, a produs conştiinţe sfâşiate, după experimentul spiritual asemuit aici cu cel al mâinilor care se agresează reciproc în experienţa lui Penfield. In tinereţe, nici Nicolae Manolescu nu s-a putut sustrage viziunii materialist dialectice şi istorice în scrierea primei sale istorii literare în colaborare cu Dumitru Micu: Literatura română de azi. 1944 - 1964 (1965), ceea ce nu este numaidecât un reproş de felul acelora care abundă după 1989. Înzestrat cu talent şi cu intuiţie critică remarcabilă, el s-a bucurat de sprijinul unuia dintre cei mai prestigioşi critici marxişti ai vremii, George Ivaşcu, cel care l-a şi propulsat în cultura de performanţă, încredinţându-i rubrica de cronică literară la Contemporanul, în 1962, apoi la România literară, din 1972. Cum Nicolae Manolescu provenea dintr-o familie „incorectă politic", el a fost dat afară din facultate, în 1958, pentru un an de zile, fiind reprimit în 1959. Asemenea evenimente lasă urme adânci în spiritul şi în cariera unui om. Ne imaginăm ce efect a avut asupra lui mâna întinsă de „omul providenţial" care a fost George Ivaşcu. Personalitatea de excepţie a lui Nicolae Manolescu a atras atenţia şi marxiştilor proletcultişti de felul lui Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Paul Cornea, inşi cu o imensă influenţă ideologică şi culturală, care s-au mulat rapid şi cu inteligenţă pe evoluţia României odată cu schimbarea de direcţie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1964, continuată de Nicolae Ceauşescu. Sub aparenţa „schimbării", ei au ştiut să întreţină aprinsă flacăra ideologiei transnaţionale protejându-se sub eticheta „esteticului", categorie culturală complexă, care, într-adevăr, deschidea posibilitatea ocultării ideologiei oficiale pentru marii scriitori. Tolerarea esteticului de către politica oficială îngăduia însă şi continuarea liniei antinaţionale sub pretextul că esteticul este incompatibil cu specificul naţional, considerat o „ideologie" de tip „fascist". Iată o „armură" neaşteptată sub care a putut fi indus în eroare şi Nicolae Manolescu. Nu întâmplător la cârma valorificării moştenirii culturale s-au postat critici ideologi de felul celor menţionaţi, apăraţi acum şi de „prestigiul" că au abandonat teoria „realismului socialist" devenind, peste noapte, „esteţi", adică „profesionişti" ai specificului literar. Un talent de felul lui Nicolae Manolescu era de uriaş folos pentru a da credit, în continuare, atmosferei resentimentare faţă de canonul naţional, chit că tânărul, apoi maturul critic venea dintr-o altă plămadă spirituală (tatăl său, Petru Apolzan, profesor de filosofie, desigur, nemarxistă, făcuse politică alături de naţional-liberali). Şi s-a văzut imediat când Nicolae Manolescu s-a apucat, în 1968, să publice antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (2 voi.). Criticul a avut nechibzuinţa să introducă în antologie şi poeme de Radu Gyr. Desigur, sub normalul argument al... esteticului. Dacă Nicolae Manolescu ar fi făcut investigaţii privitor la cine a determinat darea la topit a antologiei sale, ar fi putut afla cu mare surprindere că tocmai profitorii de pe urma talentului său de critic au sancţionat îndrăzneala-i... estetică! Şi asta se-ntâmpla în 1968, considerat anul maximei „liberalizări" din regimul Ceauşescu! Am temeiuri să cred că experienţa antologiei a fost una dintre cele decisive, alături de altele mai vechi, în a face din eminentul critic un scriptor sfâşiat, învăţând să scrie „la două mâini" antinomice încă de pe atunci. Poate că nu întâmplător teza lui de doctorat se va numi Contradicţia lui Maiorescu şi va întâmpina opoziţii la încercarea de susţinere în 1970. „Contradicţia lui Maiorescu" va deveni, în realitate, Contradicţia lui Manolescu, expresia ei narcisiacă ultimă fiind Istoria critică a literaturii române. După opinia mea, Nicolae Manolescu este una dintre personalităţile tragice ale culturii româneşti, aşa cum a fost, în felul său, şi Titu Maiorescu în raporturile sale cu centrul iradiant al canonului naţional, Mihai Eminescu.

- fragment din Istoria "canonică" a literaturii române, aparut in Bucovina literara, nr. 7

Reputatul filolg Ovidiu Moceanu declară: Nu există perspectiva creştină în "Istoria" lui Nicolae Manolescu. Cauzele: neştiinţa, incompetenţa adică, şi poate un duh care împiedică personalitatea respectivă să descopere adevărul în această privinţă

Nu există perspectiva creştină în “Istoria critică a literaturii române”, scrisă de Nicolae Manolescu. Nu există pentru că nu există organul de receptare a unui astfel de mesaj. Nici el, nici critica literară, în general, nu şi-au propus acest lucru. Au fost două dificultăţi: neştiinţa, incompetenţa adică, şi poate un duh care împiedică personalitatea respectivă să descopere adevărul în această privinţă, fiindcă în momentul în care ţi-ai propus să vorbeşti despre acest lucru trebuie să fii şi întărit duhovniceşte.

Guvernul interzice vânzarea laptelui provenit din gospodăriile de la ţară

După ce a permis cumpărarea terenului agricol de către străini, de la 1 ianuarie, statul român mai dă o lovitură micului producător autohton.
Astfel, începând cu noul an, în România nu se mai poate comercializa decât laptele prelucrat la maxim două ore de la muls, ceea ce înseamnă că ţăranii români se vor afla în imposibilitatea de a mai vinde produsele lor în pieţe.

Sfidează Uniunea Europeană: Bulgaria a prelungit interdicția cumpărării de către străini a pământului agricol

Ei vor fi nevoiţi să investească în echipamente foarte scumpe, pentru a reduce numărul de germeni, sub 100.000/ml şi de celule somatice, sub 400.000/ml.
„Dacă aveam bani, luam și tanc, că de pe urma vacilor trăim. Avem ceapă și cartofi în grădină, creștem păsări. Dar bani scoteam doar de la piață. Acum, ce să fac cu laptele?”, se întreabă Dumitru Cocoș, țăran din Neamț, citat de stiriagricole.ro.
Asemeni lui Dumitru Cocoş sunt aproximati 800.000 de crescători de vaci din România. Pentru a fi sprijiniţi de Guvern, oamenii trebuie să se asocieze. Suma maximă este de 5.000 de euro pentru fiecare comună. Decizia Guvernului a venit însă prea târziu, pentru că pentru a îndeplini etapele necesare acordării ajutorului este nevoie de minim două luni. ar ultima derogare pentru vânzarea laptelui neconform expiră în două zile.

Foto: Silviu Matei
Autorul: Mihai Șomănescu  
Sursa: activenews 

Bulgaria a prelungit interdicția cumpărării de către străini a pământului agricol până în 2020! La noi de ce nu se poate?

Parlamentul Bulgariei a aprobat extinderea interzicerii vânzării pământului agricol către străini până în 2020, informează Abc News.
Parlamentarii au aprobat cu 171 de voturi pentru și 38 împotrivă o moțiune introdusă de partidul naționalist Ataka care propune extinderea deja existentei interdicții cu încă șapte ani.
Această măsură a fost luată în ciuda amenințărilor venite dinspre Uniunea Europeană, care așteaptă liberalizarea încă din 2008.
Comisia Europeană a avertizat Bulgaria că vor urma consecințe în urma acestei decizii, dar nu a precizat la ce se referă. Președintele Bulgariei, poate, în teorie, să blocheze această lege.
În România, din 2014, nu vor mai exista niciun fel de interdicții în privința achiziționării de pâmânt agricol.

Autorul: Mihai Șomănescu

Sursa:

activenews

 

De la Dan Fagarasanu pentru cititorii blogului, cu gandul la cei vii si la cei adormiti: La multi ani si sa avem sfarsit crestinesc!

Cei morti sunt si ei sfintiti de catre sfintele daruri, ca si cei vii?

Pe lânga cele spuse, trebuie sa cercetam si pe aceasta:

Dumnezeieasca si Sfânta Jertfa sfinteste în doua feluri: într-un fel prin mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu, prin însasi aducerea lor sfintesc atât pe cei ce le-au adus cât si pe cei pentru care s-au adus, atragând îndurarea lui Dumnezeu fata de ei; în al doilea fel prin împartasire, întrucât ele sunt pentru noi adevarata hrana si bautura, potrivit cuvântului Domnului (Ioan VI, 53-57).

Dintre aceste doua chipuri de sfintire, cel dintâi e comun si celor vii si celor

morti, caci Jertfa se aduce si pentru unii si pentru altii; celalalt este posibil numai pentru cei vii, deoarece mortii nu mai pot sa manânce si sa bea.

Ce urmeaza de aici? Oare cei morti n-au si ei parte de sfintirea care se dobândeste prin împartasire si ca sunt mai prejos decât cei vii în aceasta privinta? – Nicidecum! Hristos Se împarte si lor, într-un chip pe care îl stie El

însusi.

Si ca sa dovedim acest lucru, sa vedem care sunt conditiile sfintirii si

daca sufletele mortilor nu le au ca si cele ale viilor.

Într-adevar, care sunt conditiile sfintirii? Oare sa ai trup? Sau sa alergi pe

picioare spre Sfânta Masa? Sa primesti Sfintele în mâini si sa le introduci în

gura? Sa manânci sau sa bei? – Nicidecum! caci la multi din cei ce îndeplinesc aceste conditii si care sau apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost de nici un folos, ba dimpotriva, au plecat împovarati si de mai multe pacate. Dar care sunt atunci cauzele sfintirii, la cei ce se sfintesc?

Si care sunt conditiile pe care Hristos le cere de la noi?

Curatia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinta, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împartasi cu Dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete catre Hristos: iata virtutile care ne aduc sfintirea!

Cu acestea trebuie sa se apropie cei ce vor sa fie partasi lui Hristos; ca fara de ele e cu neputinta!

Dar toate aceste nu sunt însusiri trupesti, ci tin numai de suflet; prin urmare nimic nu împiedica sufletele mortilor sa aiba si ele aceste virtuti, ca si ale viilor.

Martiriul membrilor familiei unui preot din Siria

„M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.

Jurnalistul Raymond Ibrahim a postat pe 15 decembrie, pe un cunoscut canal de socializare, un fapt ce ne duce cu gândul la primele trei secole creştine – la sângeroasa perioadă a persecuţiilor împotriva creştinilor. Parcă nu s-a schimbat nimic. Dacă alăturăm descrierea actului martiric al preotului Montanus şi al soţiei sale, Maxima, care au trăit pe teritoriul ţării noastre, la sfârşitul secolului al III-lea şi destinul tragic al unui preot din lumea arabă, din anul 2013, nu prea găsim diferenţe.
La postul de televiziune libanez Al Ahram a fost prezentat un material intitulat „Imaginea care a zguduit lumea: preotul întors de la slujirea lui Dumnezeu a găsit trupurile celor patru fii ai săi pe podea”. Din imagine, deducem că bărbatul îmbrăcat în cămaşă albă, care plânge la capul celor patru trupuri însângerate, este cleric creştin. Om ce slujeşte lui Dumnezeu, ce slujeşte binele şi pacea. Întors acasă, poate cu planuri şi gânduri pentru cei patru copii ai săi, acesta a găsit o imagine pe care nu o va putea uita toată viaţa.
Informaţii prea multe nu au existat despre acest caz. Se pare că tatăl este cleric melchit al Bisericii Chaldeene, care îşi are conducerea la Mosul, Irak. În Siria, comunitatea caldeeană numără câteva mii de credincioşi aflaţi, cu precădere, în partea estică a ţării. Aceştia sunt creştini cu o evlavie deosebită şi cu o trăire aparte.
Ieri, 19 decembrie, Al Ahram a publicat pe pagina sa de internet o ştire ce completa informaţiile. După înmormântarea celor patru fii, preotul a scris televiziunii libaneze câteva rânduri, cuvinte pornite dintr-o imensă suferinţă, dar şi dintr-o nestrămutată credinţă: „M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.
Trei băieţi şi o fetiţă. O familie împlinită... Ce puteau să îşi mai dorească? Sănătate de la Dumnezeu şi putere de muncă. Erau într-o situaţie în care ne găsim majoritatea dintre noi. Şi, parcă deodată, totul se întoarce cu susul în jos. Tot sensul vieţii, toată nădejdea, toată dragostea şi fericirea, tot viitorul devine însângerat, pe podea…
Nebunie este răspunsul acestui preot! Dar, gândul ne duce la biblicul Iov, la domnul nostru Constantin Brâncoveanu şi familia sa, la atâtea şi atâtea familii care şi-au văzut copiii trimişi în lagărele de muncă. La Siberia comunistă, la mamele care şi-au văzut fii, în anul 1989, sub ploaia de gloanţe, la Însuşi Dumnezeu, care Şi-a văzut propriul Fiu pe Cruce, însângerat, nevinovat fiind…
Părintele acesta, lângă familia sa, este icoana lui Dumnezeu… „prin a cărui rană, noi toţi ne-am vindecat”!

Nicolae Pintilie

Sursa: Doxologia 

PARINTELE ARSENIE BOCA - PRIBEGIA COPILULUI

Intre ai Săi a venit, dar ai Săi II aşteptau cu mâna pe sabie.

Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.

Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama".

Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.

Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului" în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până va fi vestit din nou" ce are să facă.

„Îngerul Domnului" era îngerul Pruncului, îngerul Omului.

Iisus, întrucât îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.

Îngerul fiind o făptură de gând, - şi mult mai subţire decât gândul omenesc -, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.

Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte.

Ei sunt păzitorii - în limitele libertăţii omeneşti -, ai darurilor mântuirii.

Bătrânul Iosif avea acum motive temeinice să creadă prevestirii îngereşti. Drept aceea, în aceeaşi noapte pregăteşte caravana pribegiei Fugarului Iisus. Aurul Magilor era foarte bine venit.

Călătorie foarte lungă, prin deşerturi, printre fiare şi tâlhari, în ţară necunoscută: fugă, nu călătorie; răspundere de soarta mântuirii omului:
n-o puteau face decât primii mari credincioşi ai Copilului, sfânta Sa Mamă şi dreptul Iosif.

Copilul fugar ! Dar dus în braţe !

*

Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă !

*

Irod, „stârpitura deşertului" - căci nu era iudeu Idumeul - îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii cu ea, de teama ca aceştia să nu-i ia tronul. Era deci un criminal care îşi temea domnia până şi de propriii lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a întâmplat să scape.

Irod însă n-a scăpat de blestemele mamelor celor 14.000 de copii omorâţi. Şi blestemele motivate se prind. Astfel despre Irod se ştie că la trei ani după Naşterea lui Iisus, a murit putrezit de viu, ros de boli ruşinoase şi împrăştiind o putoare pe care nimeni n-o putea suferi. A încercat să se şi sinucidă; dar trebuia să fie osânda lui model pentru toată omenirea de pedeapsă dumnezeiască, pentru aşa mari fărădelegi.

Arhelau, urmaşul său în partea Iudeii, e reclamat de iudei romanilor, care, la anul şase după Hristos îl exilează în Galia şi ţara i-o anexează Siriei. în timpul domniei lui Arhelau fugarii se întorc, după vestire îngerească, însă nu în Iudeia, ci în Nazaretul Galileii.

Evanghelistul Matei care scrie Evanghelia sa pentru iudei, nu scapă nici un prilej de-a le dovedi că în Iisus se împlinesc toate proorociile, până şi cele de amănunte. - E impresionant câtă Scriptură ştia vameşul acesta. - Astfel nu e trecută cu vederea proorocia Ieremiei despre plângerea şi tânguirea din Rama; nu e scăpată din vedere chemarea Fugarului din Egipt şi nici aşezarea sfintei Familii în Nazaret.

Grija evanghelistului de-a dovedi Providenţa, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om, asistenţa Lui la micile şi marile noastre decizii spre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră viaţă de fugari, sub călăuza unui înger.

Călăuza idealului, pentru care şi Iisus a fost fugar.

Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa.

Prislop.26.XII.49.

VIDEO. Doamna Aspazia Oţel Petrescu - Mărturii la aniversare. Omagiul Muşatinilor Romaşcani.

Sursa: http://sfantulardealului.blogspot.ro

Creatorul popular Nicolae Purcărea a primit titlul de „Tezaur uman viu“ la vârsta de 90 de ani

Cel mai vîrstnic dintre cei trei meşteri populari distinşi cu titlul de „Tezaur uman viu“ este Nicolae Purcărea, care se pricepe ca nimeni altul la crestături şi sculpturi în lemn. La 90 de ani, el şi-a primit titlul de „tezaur uman viu“, din partea Ministerului Culturii în noiembrie 2013, după ce Serviciul de Cultură din CJ a făcut această propunere. „Nicolae Purcarea este, el însuşi, o poveste de viaţă împresionantă. A deprins meşteşugul pe care acum în stăpîneşte cu atîta desăvîrşire, în perioada în care a fost închis în temniţele comuniste“, a spus Adrian Văluşescu, cel care propus Ministerului Culturii să îi acorde titlul meşterului braşovean. Despre arta populară pe care o stăpîneşte, Nicolae Purcărea spune că este, de fapt, „o artă a identităţii poporului român“.


„Arta populară este cea care de-a lungul vremii nu a făcut altceva decît să adune în jur toate tradiţiile. Este un drum lung parcurs de arta populară, care îmbină acum utilul cu frumosul“, spune Nicolae Purcărea, care a adunat o parte din creaţiile sale în casa de pe Tocile nr. 15. Acolo îi aşteaptă pe cei care vor să vadă care este specificul românesc al sculpturii în lemn. „Cuvintele mele au mai puţină valoare decît creaţiile mele“, îi asigură Nicolae Purcărea pe cei care decid să îi viziteze muzeul amenajat în casa din Şchei.

Sursa: Monitorul Expres

INEDIT MAICA TEODOSIA (ZORICA LAŢCU). NOAPTEA DE CRĂCIUN.

Persoanele:

Bunica

Janett – nepoata ei

Îngerul I

Îngerul II

O voce în culise

Scena reprezintă o cameră în casa bunicii

          ACTUL I

          Tabloul I

La ridicarea cortinei, bunica - îmbrăcată în capot lung, aranjează nişte pungi într-un coşuleţ.

La intrarea Janettei, bunica doseşte coşuleţul. Este îmbrăcată în palton, pe care îl dezbracă şi-l depune în garderobă. Rămâne în uniformă de şcolăriţă.

          Scena I

Janett:   Sărut-mâna, bunicuţo!…

Bunica: Bine ai venit drăguţo!

Janett:   Vai, că tare-i frig afară

           Şi-i senin în astă seară!  

Bunica: Dar la şcoală ce-ai făcut?

Janett:   Păi prea bine n-am ştiut:

            M-antrebat la Naturale

            De stamine şi petale.

Îşi rânduieşte cărţile pe masă şi îşi face lecţiile (pauză).

Bunica:

          Doamne, ce frumos era

          În copilăria mea

          De Sfintele Sărbători,

          Ne veneau colindători

          Şi cântau cu glas duios

          Despre Pruncul Luminos!

          Şi Părintele venea,

          Toată casa o sfinţea

          Şi umbla din casă-n casă

          Cu icoana prea frumoasă,

          Şi era o bucurie

          Care n-are să mai fie.

          Uite, tu nu poţi să ai

          Bucuria ca din Rai,

          Şi nu crezi că-n astă seară

          Sfântul Prunc se naşte iară.

Janett:

          Taci bunico, ce vorbeşti

          Astea toate sunt poveşti!

          Noi am învăţat curat

          Că Christos n-a existat,

          Astea toate-s născociri

          Aiureli şi năluciri

          Că pe-atunci bietul popor

          Era tot neştiutor,

          Iar boierii, uite-aşa

          Ca să-l poată exploata,

          Născocit-au pe Iisus.

          Dânsul cică le-ar fi spus

          Robilor nedreptăţiţi,

          Că o să fie răsplătiţi,

          Zacă, tac şi rabdă toate:

          Exploatare, nedreptate.

          Deci tot basmul despre Cer

          Născocit e de boier!

Bunica:

          Ştiu că azi aşa gândiţi,

          Tare vă mai rătăciţi

          Căci sunt mulţi ce cred aşa.

          Pentru mine adevereşte

          Că, cuvântul se-mplineşte,

          Cele ce s-au proorocit

          Despre vremea ce-a sosit,

          Astăzi toate se-mplinesc

          Şi prea mult se-adeveresc.

          Tu nu vrei să crezi nimica,

          Dar Măicuţa Veronica

          Cea de Domnul Sfânt aleasă

          În Lume a fost trimeasă

          Ca să-L propovăduiască

          Şi ca să adeverească

          Mila Lui cea negrăită

          Spre făptura cea greşită!

          Eu am fost la Mănăstire

          Şi păstrez în amintire

          Toate sfintele cuvinte

          Ce s-au spus mai dinainte

          De duhul ce-l proorocesc

          Care astăzi se-mplinesc!

Janett:

          Păi matale te ţii scai

          Şi tot înainte-mi dai

          Cu sfintele proorociri;

          Astea toate sunt prostii.

Bunica:

          Vai, Janett, cât mă mâhneşti!

          Cum de tu nu te gândeşti

          Că azi e seara de Ajun

          Iar tăticul tău cel bun

          E lipsit de libertate,

          Să se bucure nu poate!

          Şi de marea Sărbătoare

          El, poate nici pâine n-are.

Janett:

          Ei, şi dacă mă gândesc

          Pot ceva să-i folosesc?

Bunica:

          Dac-ai vrea să te smereşti,

          Ai putea să-l foloseşti!

          Uite, hai să-ngenunchem

          Şi pe Domnul să-L rugăm

          Să ne dea o bucurie

          Şi tăticul tău să vie,

          Ca să prăznuim frumos

          De Naşterea lui Christos.

Janett:

Eu, bunico, zic aşa:

Ne putem noi tot ruga,

Dumnezeu e închipuire

N-are văz, nici auzire.

Ci te rog mult pe mata

Nu mă mai tot supăra,

Că am lecţii de făcut

Destul capul mi-am bătut.

          Bunica (cu blândeţe):

                   Draga bunicuţei, bine

                   Nu vrei să mă crezi pe mine

                   Dar eu nu sunt supărată,

                   Ai să înţelegi şi tu odată.

         

                    Tabloul II

          Janett învaţă; bunica scoate o Sf. Scriptură şi Ceaslovul şi se aşează în genunchi şi se roagă, face din când în când închinăciuni şi metanii aparte.

                   Scena a II-a

          Janett închide cartea şi o pune deoparte:

                   Ce problemă încâlcită

                   Tare mai sunt obosită!

                   Să mă culc, că e târziu

                   Mâine dimineaţă scriu.

                   Eu mă culc, bunico dragă

                   Mi-e un somn, de nu-i de şagă!

          Bunica:

                   Bine, culcă-te, dar vezi

                   Haina să nu o şifonezi.

                   Noapte bună, puişor!

                   Tabloul III

          Janett doarme în pat, bunica stinge slumina şi la candela aprinsă se roagă adâncită în rugăciune. Din când în când face metanii şi închinăciuni.

          Bunica:

                   O, Doamne, Tu, Cel fără de - nceput!

                   Cel Care în iesle astăzi Te-ai născut

                   Ascultă rugăciunea roabei Tale

                   Căci vin la Tine cu nespusă jale.

                   Tu ştii, Iisus al meu cât Te iubesc

                   Şi-aş vrea cu toţi ai mei să Îţi slujesc,

                   Dar astăzi Pruncule Dumnezeiesc

                   În casa asta singură-Ţi slujesc,

                   Căci fiul meu iubit e dus departe,

                   Janett cu-nvăţăturile deşarte

                   Cu înţelepciunea lumii cea drăcească

                   Nu poate Ţie, Doamne, să-Ţi slujească!

                   Ci Tu Iisuse, care-ai poruncit

                   Să ne iubim aşa cum ne-ai iubit,

                    Numai Tu singur poţi să înţelegi

                   Durerea mare a vieţii mele - ntregi.

                   Când văd că sânge din sângele meu

                   Astăzi hulesc Numele Tău mereu

                   Şi nu vor să-Ţi slujească Ţie

                   De Praznicul Tău sfânt nu vor să ştie.

                   Cu ale lumii gânduri se dezmierd

                   Şi astfel sufletele şi le pierd.

                   Şi eu Te rog cu sfântă îndrăzneală

                   Să curmi Tu blestemata învoială

                   Din sufletul copilei mele dragi,

                   Şi înspre Ceruri mintea să-i atragi!

                   Fă Doamne o minune şi-i arată

                   Puterea Ta cu totul minunată

                   Ca ea să vadă Sfânta Ta Lumină

                   Şi să-Ţi slujească în dragoste deplină!

                   Măicuţa Domnului, Tu, care

Eşti proslăvită fără de asemănare

La Fiul Tău Cel Sfânt să mijloceşti

Şi cererea aceasta să-mi plineşti!

ACTUL II

E întuneric, candela arde, bunica şi Janett aud deodată din culise o voce cântând:

În astă noapte iarăşi vii

Prea Sfinte Copilaş,

Şi-acum în orele târzii

Îţi cauţi un sălaş.

Dar tot Pământul cufundat

În moarte şi în somn,

Nu simte că l-a cercetat

Al Îngerilor Domn!

Tu treci străin din loc în loc

Şi-n Lumea ce-ai zidit,

Nu ai nici vatră şi nici foc

Nici pat de odihnit.

Odinioară, cel puţin,

Păstorii Te-au primit,

Dar astăzi Pruncule Divin

De toţi Eşti prigonit.

Şi astăzi nici o iesle n-ai

Într-însa să Te culci,

Şi nici măcar un fir de pai

Nici boi cu ochii dulci.

Doar câte un creştin, arar

În sufletu-i smerit,

Ca unui scump mărgăritar

Locaş Ţi-a pregătit.

Acolo vii cu Cerul Tău

Şi-ntr-însul locuieşti,

Biserică lui Dumnezeu

Tu inima-i sfinţeşti.

Şi cei ce-n taină Te-au primit

Şi nu Te pot uita,

Cu suflet cald şi umilit

Îţi cântă Ţie aşa:

Tu, Cel Ce astăzi Te-ai născut

Din sânul Prea curat

Cuvinte fără de-nceput

În veci fii lăudat!

Rămâi în noi Iisuse blând,

Cu Cetele cereşti

Strigăm la Tine toţi, cerând:

Să nu ne părăseşti!

Scena a III-a

Intră Îngerul 1 cu ieslea în care este culcat Pruncul. Îngerul 2, cu bradul aprins.

Îngerul 1:

În noaptea asta clară şi geroasă

Cu Pruncul am umblat din casă-n casă

Dar vai, abia ici-colo în oraş

I S-a pregătit Pruncuţului sălaş,

Căci mai în toate casele, creştinii

Uitat-au azi de Praznicul Luminii

Şi-şi văd de treburile lor lumeşti

Şi grijă n-au de cele sufleteşti.

          Îngerul 2:

                   Dar vezi, bătrâna asta de colea

                   Cu sufletul şi părul ca de nea

                   Pe Pruncul Sfânt cu dor L-a aşteptat

                   Şi ca să-i vie-n casă s-a rugat!

          Îngerul 1:

                   Şi a venit Pruncuţul Cel Ceresc

                   Sfinţind cu Harul Lui Dumnezeiesc

                   Această casă şi pe cei din ea,

                   Pe veci cu binecuvântarea Sa.

          Îngerul 2:

                   Şi aşa precum bătrâna s-a rugat

                   Minunea îndoită s-antâmplat

                   Odată cu a Pruncului venire,

                   Un suflet s-a întors din rătăcire.

         

          Bunica (se ridică, stă o clipă uluită, şi zice):

                   O, Doamne, ce-mi văd ochii păcătoşi:

                   Aceştia sunt doi Îngeri prea frumoşi!

                   Şi oare ce-au adus cu ei? O, iată:

                   E Pruncul Sfânt în ieslea luminată!

                   Ci scoală-te, copilă, haide vezi

                   Cu ochii tăi minunea, ca să crezi!

          Janett (trezindu-se):

                   Ce-i, ce-i bunico?

                   Ce minunţie!

                   Oare ce ai spus matale, aşa să fie?

          Bunica se duce la colţul de icoane, ia tămâia şi aprinde, tămâiază pe Prunc, apoi îngenunche la iesle.

          Janett:

                   Şi eu vreau către Pruncul Sfânt să vin

                   Şi către El cu dor să mă închin!

                   O, iartă-mă copilule Iisus

                   De vorbele ce-aseară Ţi le-am spus,

                   Dar până azi eu nu Te cunoşteam

                   Şi în cuvântul sfânt eu nu credeam.

                   E drept, bunica multe mi-a mai spus

                   De Tine, Sfinte Pruncule Iisus,

                   Şi ştiu că Tu eşti blând şi iertător

                   Cu cei ce lasă drumul pierzător

                   Şi cei ce vin la Tine umiliţi,

                   Zicea bunica, că vom fi primiţi.

                   Şi eu acum la Tine vin, înfrântă

                   Şi cad la Tine în Noaptea asta Sfântă,

                   Primeşte-mă ca pe acel tâlhar

                   Şi-mi dăruieşte Doamne şi un dar:

                   Adu-mi acasă pe iubitul tată

                   În Noaptea asta binecuvântată!

          Îngerul 1:

                   Copilă, Pruncul Cel Dumnezeisc

                   Primeşte pe toţi cei ce se căiesc.

                   Şi iată, sunt trimis din Cerul Sfânt

                   Ca să-ţi aduc acest cuvânt:

                   Tăticul tău cel drag este pe drum

                   Şi va sosi acasă acum, acum.

                   Ca-n bucuria cea desăvârşită

                   Să simţi milostivirea cea negrăită

                   A Acelui Care-I fără de-nceput

                   Şi azi, ca acum, în iesle s-a născut!

                                             I

                   Cerul azi e-ntunecat

                   Şi Pământul s-a spurcat

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                                   II

                   Vino Tu ca să sfinţeşti

                   Inimile româneşti

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                  

                                  III

                   Tu cu Maica Ta Să vii

                   Şi n suflet Te-om primi

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                  

                                 IV

                   Ca păstorii-n Betleem

                   Către Tine noi cădem

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                  

                               V

                   În Lume nu ne lăsa

                   Du-ne colo-n casa Ta

                   O, Iisuse vin, Pruncule Divin!

                  

                                                SFÂRŞIT.