“Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec”

De când m-am întors de la Văratec, imaginea casei în care Eminescu şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor 15 ani de viaţă imi revine obsesiv în minte: o casă bătrânească din lemn, vitregită de uşi şi ferestre, cu pridvorul sprijinit pe piloni improvizaţi, gata să se prăbuşească din clipă în clipă.

Casa în care Eminescu a locuit la Văratec între anii 1874-1889

Obiect de patrimoniu naţional, casa lui Eminescu de la Văratec, aflată în proprietatea mânăstirii, este “singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială” (“Formula As” nr. 571, 2003).

Situată la marginea de sus a satului, pe o coastă de deal, în spatele cimitirului monahiilor, casa nu iese în evidenţă decât prin starea avansată de degradare în care se găseşte.

Despre faptul că în perioada 1874-1889 a fost locuită de Eminescu, nici un indiciu.

Despre statutul de casă memorială, pe care demult ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală.

Imaginile înregistrate în toamna acestui an vorbesc de la sine.

Până să pătrund înăuntru, încerc să mi-l închipui pe Eminescu, aşa cum şi-l amintesc călugăriţele care au avut norocul să-l zărească aici, unde a locuit pentru a fi mai mult în preajma Veronicăi, pe când venea să o viziteze: visând cu ochii larg deschişi în spatele ferestrelor odăii din stânga, în care a scris “Călin” ori ieşind, pregătit de plimbare, cu părul răvăşit, îmbrăcat într-un sacou albastru de şiac, alături de prietenul său Creangă.

Mă trezesc însă urgent la realitate, de îndată ce păşesc în holul lung, care desparte singurele două odăi, altădată ca lacrima de curate.

Odaia în care Eminescu a scris “Călin”

In ciuda interiorului vandalizat, la exterior sunt vizibile încercări timide de cosmetizare a semnelor fireşti pe care trecerea timpului le-a lăsat asupra construcţiei.

Chiar şi în aceste condiţii, procesul de restaurare a clădirii nu mai poate fi multă vreme amânat .

Apelul privind salvarea casei lui Eminescu de la Văratec, formulat cu şapte ani în urmă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, căreia i s-au alăturat cunoscute instituţii mass-media, s-ar părea că nu a reuşit să convingă îndeajuns opinia public de importanţa proiectului de reabilitare. Cu puţin noroc şi ceva mai multă publicitate, relansarea acestuia, la 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, ar putea avea însă sorţi de izbândă.

În ceea ce mă priveşte, nu cred că cele câteva fotografii şi scurtele comentarii prezentate să impresioneze întratât încât să facă banii să curgă, dar sper să trezească măcar curiozitatea, dacă nu dorinţa de a ajuta.

Pentru a ajunge la casa lui Eminescu de la Văratec, schiţa de mai jos este, consider eu, pe deplin edificatoare.

Cei care vor să sprijine refacerea casei lui Eminescu de la Văratec îşi pot face cunoscută intenţia, transmiţând prietenilor, rudelor, cunoscuţilor, persoanelor publice, posturilor de televiziune, publicaţiilor, instituţiilor etc link-ul articolului de faţă, însoţit de mesajul ”Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec”.

Sursa:

http://milikas.wordpress.com/

A trecut la cele veşnice fostul deţinut politic Traian Popescu, unul dintre mărturisitorii generaţiei de la 1948.

Am aflat cu tristeţe de moartea lui Traian Popescu, zis Macă, după cum îl cunoşteau foştii deţinuţi politici.
În noaptea de 14-15 mai 1948, în România s-a declanşat teroarea împotriva tineretului fidel idealurilor naţional-creştine. Traian Popescu a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, împreună cu aproximativ 15.000 de studenţi şi elevi. A trecut prin iadul închisorii de la Piteşti. În ciuda torturilor, parte a experimentului satanic la care a fost supus, şi-a păstrat neclintită credinţa. Concepţia lui creştină de viaţă l-a ajutat să transforme suferinţa în creaţie. Sub inspiraţie divină, a compus mai multe lucrări muzicale, fără hârtie şi creion şi fără a avea cunoştinţe muzicale, dintre care amintesc oratoriul „Calvarul”, poemul cantată „Mântuire”, precum şi lucrarea „Patimile şi Învierea Domnului”.
Avea să iasă pe poarta închisorii abia în anul 1964. Nu şi-au abandonat crezul generaţiei lui, căci “Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”, după cum spunea poetul Radu Gyr. După decembrie 1989, cu o energie inepuizabilă, a vorbit necontenit generaţiei tinere despre jertfele generaţiei de la 1948, pe care a numit-o Generaţia Scut.
Am avut bucuria să-l cunosc, făcându-mi onoarea de a răspunde cu promptitudine invitaţiilor de a participa în două rânduri la Întrunirea Rezistenţei Anticomuniste şi la o întâlnire cu tinerii liceeni braşoveni. Îngrijind cartea unui fost deţinut politic braşovean, doctorul Teofil Mija, l-am rugat pe Traian Popescu să o prefaţeze. A făcut-o cu bucurie, atât pentru camaradul său de luptă şi de suferinţă, cât şi pentru a face o mărturisire de credinţă a generaţiei sale.
Dumnezeu să-l odihnească de-a Dreapta Sa! (Florin Palas)

Mărturisire de credinţă a Generaţiei 1948

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.
De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propria identitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor, acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socoteală în faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială.
Ştim sancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei: pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre. Cine poartă răspunderea pentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şi Împăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând.
Doar înţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţii reprezentative.
Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii.
Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: creştinismul românesc.
Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă a neamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poate spune: Generaţia de la 1948.
O generaţie nu este o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp.
Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţarea istorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-i falsifica cultura şi spiritualitatea, negându-i-se:
- originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;
- familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii, recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie, poziţie în societate, revenind statului;
- armonia socială, prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiul claselor, delaţiunea devenind raţiune de stat;
- forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţii spirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri.
În final, această acţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilor naţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşor manevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rup de trecutul lor.
Evoluţia naţională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, a alterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestui experiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acestei raţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acest cataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu cât şi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată din munţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice.
În aceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şi statut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri ale studenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-au văzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţile intelectuale dovedite cu prisosinţă.
Generaţie sacrificată, dar, contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celor ce au supravieţuit condiţiilor de exterminare le-a fost dat totuşi să se afirme într-un mod încă anonim.
Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, o tendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare a adevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent.
Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.
A existat o generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei de loviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina!
Convertirea suferinţei în creaţie.
Epopee scrisă cu sânge.
Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iar calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cu primăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-n pridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocorii deodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soare avide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/ Când iarna de nea ne desparte.
Şi-au început noua viaţă sorbind din cărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pe care unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Au devenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţi preoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii.
Ieşiţi din închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şi setea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din cei care nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nici când au devenit inventatori.
Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând dovezi incontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicio clipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.
Robii unui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniul cultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut în faţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriu învingătorii.
Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sau în cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ.

Sfântul Nicodim Aghioritul: Câte minuni poartă în ea minunea mai presus de fire a întunecării Soarelui, care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Câte minuni poartă în ea minunea cea mai presus de fire - a eclipsei de soare sau, mai bine zis, a întunecării lui -care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Şi aceasta deoarece atunci când Domnul nostru S-a răstignit era o după-amiază de primăvară, ziua fiind egală cu noaptea şi având fiecare câte douăsprezece ore - după aşezămintele Sfinţilor Apostoli [referinţă neidentificată] şi după toţi cei care s-au ocupat cu Pascalia -, şi deoarece soarele nu s-a întunecat cu de la sine putere, după cum a crezut Origen, ci luna - care era plină, având paisprezece zile, după dumne¬zeiasca Scriptură (Iş 12, 18) -, venind sub el şi mergând îm¬preună, 1-a întunecat, după dumnezeiescul Dionisie Areopagitul care a văzut cu ochii lui această călătorie împre¬ună precum şi întunecarea. El se afla în Heliopolis - în Egipt - împreună cu Apollofane şi scrie într-adevăr despre acest [lucru] în epistola cea către Policarp. Acestea fiind cunoscute mai înainte, priveşte la câte minuni au decurs şi câte legi fi¬reşti s-au schimbat din cauza acestei lipsiri mai presus de fire.
1. După legile cele fireşti, atunci când este lună plină, este imposibil ca ea să călătorească împreună cu soarele. Şi aceasta deoarece în timpul acesta amândoi luminătorii se află în opoziţie [unul cu altul]. Adică: dacă soarele se află la ami¬ază deasupra pământului şi la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească superioară, [loc] care se numeşte Zenit, atunci luna se află - conform simetriei - la intersecţia verti¬calei locului cu emisfera cerească inferioară - [loc] care se numeşte Nadir. Şi invers. Şi iarăşi: dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Şi invers. însă la răstignirea Domnului aceste legi fireşti s-au schimbat, căci soarele şi luna s-au mişcat împreună în călătoria lor mai presus de fire şi preaslăvită. Despre aceasta scria Marele Dionisie lui Policarp cel mai sus pomenit: „Deci spune-i lui: ce spui des¬pre eclipsa arătată în timpul crucii mântuitoare? Amândouă s-au văzut prezente: luna arătându-se cu soarele în Heliopole în mod minunat (paradoxal) (căci nu era timp de conjuncţie)". (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII către Policarp, op. cit., p. 260).
2. Luna a pornit înaintea [soarelui] şi într-un minut a parcurs douăsprezece ceasuri întregi. Căci în acel minut, când ea trebuia să se afle la semnul cel de sub pământ - Na¬dir -, ea s-a aflat la semnul cel de deasupra pământului - Ze¬nit -, căci a alergat cu o nespusă şi neînţeleasă viteză pe de¬desubtul pământului, prin emisfera nordică, până în emisfera sudică de deasupra pământului, ajungându-1 pe soare la mij¬locul cerului, şi a călătorit împreună cu dânsul la al şaselea ceas din zi în care a fost răstignit Domnul.
3. Luna, după ce a călătorit împreună cu soarele, partea ei cea opusă nouă - adică discul ei cel al paisprezecelea în¬treg [sic] - a rămas cu totul neluminată, fiind lipsită atât de lumina cea deosebită care venea de la soare, cât şi de cea proprie ei. Căci şi luna are lumină proprie, fiind un astru pe jumătate strălucitor, după părerea generală atât a celor din vechime cât şi a astronomilor mai noi. Deci, aşa cum atunci când este lună nouă se vede însăşi lumina ei proprie - căci atunci ea se află sub soare, după cum zic astronomii -, tot aşa trebuia să se vadă la Răstignire doar lumina proprie a lu¬nii, fără vreo mijlocire, ea fiind [în acel moment] sub soare. Insă atunci luna, fiind lipsită şi de lumina proprie ei, s-a în¬tunecat şi mai mult şi şi-a ascuns lumina, fiind mai puţin lu¬minoasă decât atunci când se află în celelalte faze nedepline. [In timpul acesta] soarele se afla sub pământ, iar umbra pă¬mântului - cea de forma căpăţânii sfeclei de zahăr -- cădea peste lună, cu toate că în acea vreme nu era nici o cauză care să pricinuiască lunii această întunecare adâncă.
4. Luna fiind plină, dar fără lumină, a acoperit tot discul soarelui. De aceea soarele mai că a dispărut, făcându-se nevăzut de la ochii celor ce vedeau. S-au arătat aproape toate stelele. In miezul zilei cel luminat al Vinerii celei Mari, s-a făcut prea adânc miez de noapte. Drept urmare, această întunecare a soarelui s-a făcut în toată lumea şi în tot locul. Acest lucru nu se întâmplă niciodată atunci când soarele şi luna călătoresc în mod firesc împreună.[1]
Despre aceasta trei evanghelişti au zis cu un singur glas: Matei: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mt 27, 45), Marcu: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mc 15, 33), iar Luca: întuneric s-a făcut peste tot pământul CLc 23, 44).
5. Luna, după ce a acoperit tot discul soarelui, a mers împreună cu acesta spre apus. Şi 1-a ţinut acoperit aşa trei ceasuri întregi, până la cel de-al nouălea, după cum ne zic dumnezeieştii evanghelişti: Matei (27, 45), Marcu (15, 33) şi Luca (23, 44). Dar nu 1-a acoperit sau descoperit pe el încet-încet - după cum se întâmplă la o eclipsă normală -, ci 1-a acoperit în totalitate în aceste trei ceasuri, lucru care este mai presus de fire şi preaslăvit.
6. După scurgerea celor trei ceasuri, timp în care luna a acoperit soarele, iarăşi 1-a descoperit, dar împotriva rânduie¬lii celei fireşti. Căci atunci când [cele două astre] călătoresc împreună, în mod normal şi se face eclipsă de soare, iar par¬tea lui care se întunecă prima tot aceea se va şi lumina prima, însă în vremea aceea, partea care s-a întunecat prima s-a lu¬minat ultima şi invers: partea care s-a întunecat ultima s-a luminat prima. De aceea acelaşi dumnezeiesc Dionisie scria în [epistola] către Policarp despre acest fenomen, zicând: „Şi iarăşi [zic]: nu s-a întunecat şi [nici nu] s-a luminat [pe urmă soarele] pe aceeaşi parte, ci invers" [text neidentificat în tra¬ducerea părintelui Stăniloae, pe care o folosim].
7. După ce luna a mers împreună cu soarele către apus, acoperindu-1 timp de trei ceasuri, adică până la al nouălea ceas din zi, nu 1-a urmat mai departe şi nici nu a apus împre¬ună cu el. Nu! Ci lăsându-1 pe el la locul de pe cer corespun¬zător ceasului al nouălea [ora trei după-amiază], s-a întors înapoi la răsărit. Şi până să parcurgă soarele acea distanţă de cer corespunzătoare celor trei ceasuri care mai rămăseseră până la sfârşitul zilei, luna s-a grăbit şi cele nouă ceasuri le-a parcurs în trei şi astfel, atunci când soarele s-a aflat la margi¬nea apusului, luna s-a aflat simetric la cealaltă margine a ră¬săritului. Şi în felul acesta s-au reaşezat amândoi luminătorii [la locurile lor], reintrând în rânduiala lor cea firească.
Dacă ar fi să socotim toate cele scrise până aici, care s-au întâmplat la răstignirea Domnului, vom zice: luna a mers înainte faţă de mişcarea ei normală şi de orbita ei cu cincisprezece ore. Douăsprezece [au trecut] până ce a cobo¬rât de la Nadir şi a ajuns soarele la Zenit şi trei au trecut cât a mers împreună cu el până la apus, acoperindu-1. Apoi lunii i-au trebuit nouă ore până să se întoarcă înapoi la răsărit. De aceea luna a făcut atunci o noapte şi o zi în patruzeci şi două de ore. Adică: şase ore de la apus până ce a ajuns la mijlocul emisferei nordice; douăzeci şi patru de ore au trecut cât timp a mers înainte şi s-a întors înapoi; iar douăsprezece ore cât a mers de la răsărit până la celălalt apus, împlinind astfel o noapte normală după rânduiala şi durată.
Ai văzut, frate, câte minuni poartă în ea doar o singură minune: cea a eclipsei de soare care a avut loc când Domnul a fost răstignit? Slăveşte-L, dar, pe Hristos, Care S-a răstignit şi Care, deşi cu trupul Se afla pe cruce, era şi atotputernic cu a Sa dumnezeire, lucrând nişte minuni ca acestea, după cum iarăşi zice acelaşi Dionisie:
„Unele lucruri mai presus de fire ca acestea s-au petre¬cut în acelaşi timp, fiind posibile de făcut de Hristos, Atoatecauzatorul Care face cele mari şi minunate, ce nu au număr" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260). Iar Mihail Sincelul zice în cuvântul de laudă către Dionisie: „Această minune mult minunată â eclipsei de soa¬re, fiind analizată în amănunţime, a fost de ajuns pentru Dionisie şi Apollofane, care erau elini, ca să cunoască dum¬nezeirea lui Iisus Hristos. Dumnezeiescul Dionisie, privind la această minune, s-a gândit şi a zis: «un Dumnezeu neştiut pătimeşte cu trupul şi pentru El toate s-au întunecat şi s-au clătinat»."
Apollofane, care a rămas elin, s-a gândit şi el şi a zis dumnezeiescului Dionisie: „Acestea, o, bunule Dionisie, sunt răsplăţile faptelor dumnezeieşti" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260) - adică acestea sunt schimbări ale lucrurilor dumnezeieşti, după Pahimere, căci se va schimba minciuna în adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu [după har] - şi toate celelalte. Eclipsa aceasta este arătată, dintre elini, şi de către Flegon istoricul în Istoriile sale, cartea a 13-a. Iar din vechii noştri scriitori bisericeşti de către African, în cartea a 5-a a Istoriilor sale, şi de către Eusebie Pamfil. Iar dintre cei mai recenţi de către dumnezeiescul Maxim Pahimere, Ghenadie Scholarios, Nichifor Theotokis şi Corderie Iezui¬tul, în cărţile de curând tipărite în 2 volume, [cuprinzând scrierile] Sfântului Dionisie.
Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui Care printr-o mi¬nune ca aceasta. Şi-a făcut cunoscută dumnezeirea Lui şi Şi-a adeverit-o, fie slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Braşovenii nu se mai vaccinează împotriva gripei AH1N1

Braşovenii nu se mai tem de gripa porcină. Numărul vaccinărilor înregistrat în ultimele zile a fost de trei ori mai mic decât cel de la începutul lunii. Nici centrele de vaccinare nu-şi mai găsesc în acest moment utilitatea, pentru că nu mai au căutare. Braşovenii cred că valul mare de vaccinări s-a datorat publicităţii, însă tot publicitatea, negativă de data aceasta, i-a făcut acum pe oameni să fie din nou sceptici în privinţa vaccinului.

În momentul în care toată ţara a fost cuprinsă de isteria vaccinării împotriva virusului gripei noi şi la Braşov s-au vaccinat în doar o săptămână mai multe persoane decât se vaccinaseră în 2 luni. Acum însă dorinţa de imunizare a braşovenilor a scăzut subit.

Vârful vaccinărilor a fost acum două săptămâni când s-au vaccinat 16000 de persoane într-o săptămână, însă săptămâna trecută numărul doritorul a scăzut brusc la 4700.

Braşovenii recunosc că s-au vaccinat fie de frică, fie pentru că au fost influenţaţi de mass-media.

La începutul anului la Braşov au fost deschise cinci centre de vaccinare împotriva virusului AH1N1. În prezent doar unul mai este funcţional, cel de la Spitalul de Boli

Infecţioase. Dacă în urmă cu cîteva săptămâni aici se vaccinau aproximativ 300 de persoane pe zi, acum mai vin doar câţiva.

Sursa: Realitatea.net

Microbiologul Vania Atudorei îi consideră pe reprezentantii OMS iresponsabili, iar moartea lui Tecuceanu suspecta, ca si cea a patriarhului Teoctist.

Sursa:Apologeticum

Imunizarea cu Eminescu

În ultimele zile se vorbeşte tot mai mult despre pandemia de gripă porcină. O fi, n-o fi, Dumnezeu ştie. Dar nu despre ea vreau să vorbesc, ci de o altă pandemie, după părerea mea mult mai gravă, cu atât mai mult cu cât e veche, eu aproape că m-am născut cu ea. Este vorba despre campania deşănţată dusă împotriva lui Eminescu. Mi-e greu să aud în jurul meu „m-am săturat de Eminescu”, „nu-mi veniţi cu siropuri á la Eminescu” ş.a., venite chiar din partea unora dintre profesorii mei. Efectul de bumerang funcţionează perfect: toate acestea m-au trimis către „victimă”, aşa cum era firesc. De ce ne mai este teamă de Eminescu? De ce numai de Eminescu? N-am auzit, spre exemplu, nicio remarcă negativă la adresa lui Sadoveanu. Nu că mi-aş fi dorit, Doamne fereşte. Dar de ce nu trebuie să mai citim noi Eminescu?

Ar fi foarte interesant dacă la o astfel de întrebare am avea de răspuns la olimpiadele de limba română, în loc să fim nevoiţi să studiem „organul voinico-receptor” al lui Cărtărescu. Dar ce vorbesc eu despre un subiect Eminescu, când nici măcar olimpiada în sine, de zeci de ani numită „Concursul naţional de limba şi literatura română Mihai Eminescu”, nu se mai numeşte astfel. „Toate-s vechi şi nouă toate - îmi spun părinţii mei. Citeşte-l pe Eminescu şi vei înţelege de ce ţi se spune că nu trebuie să-l citeşti”.
Interesant şi foarte provocator îndemnul. Eu l-am urmat, dacă pot spune astfel. De fapt, îl urmez, sper, şi de acum înainte. Şi, culmea, mă apucă brusc revolta. Ce se întâmplă cu şcoala românească? Şi-a pierdut rolul de edu-cator? Sau educaţia şi-a modificat coor-donatele? Unde ne sunt profesorii? Au luat şi ei calea exilului “intelectual” ? De data aceasta chiar nu mai înţeleg nimic!
În aceste circumstanţe, lansez şi eu, la rândul meu, un apel colegilor de generaţie. Dacă tot e pandemie, de data aceasta cât se poate de serioasă, de subcultură, de anticultură, de spirit manelist, haideţi să ne vaccinăm cu Eminescu! Are efecte garantate nu numai împotriva celor mai sus menţionate, ci şi a indolenţei, a lenei, a prostiei, a antiromânismului, a ateis-mului, a minciunii, a laşităţii, a... nu este, oare, suficient? Mai pot spune şi altele, dar mai bine haideţi să facem coadă la bibliotecă, acolo se găseşte vaccinul. În cazul în care se observă ceva simptome, se poate folosi şi în caz de boală deja contactată, căci e un panaceu universal. Şi e gratis. Nici măcar pe statul român aflat în plină criză economică nu l-ar afecta foarte tare. Ba dimpotrivă, ar căpăta şi el o Coloană (vertebrală) Infinită. Sau tocmai aceasta este problema?!...
Mă iertaţi, nu vreau să pară că glumesc pe seama lui Eminescu. Îmi exprim doar revolta, în felul meu, faţă de o atitudine pe care nu o înţeleg. Căci pentru mine, astăzi, la 160 de ani de la răsăritul său pe bolta sfântă a cerului românesc, Eminescu este dovada vie a demnităţii, unicităţii şi credinţei noastre!

Să fim sănătoşi întru Eminescu!

Ioana PALAS
Colegiul Naţional de Informatică
„Grigore Moisil”, Braşov

"GRIPA PORCINA" - arma biologica? FORMULAR de refuz al vaccinului

Pandemie globala. “Gripa porcina“ - arma biologica?


O serie de specialisti si organizatii suspecteaza “gripa porcina“ de a fi, in realitate, o arma biologica scapata de sub control.

La “Institutul de Cercetari Medicale asupra Bolilor Infectioase” (“Medical Research Institute of Infections Disease”, MRIID) al lui US Army s-a constatat disparitia unei cantitati din virusul “gripei porcine”, conform agentiei “The Frederick News”.

Disparitie anchetata acum de inspectorii din cadrul lui “Criminal Investigation Division” (CID).

Pe de alta parte, “Asociatia Profesionala Germana a Medicilor de Mediu” (“Deutschen Berufsverbands der Umweltmediziner”) a lansat in presa o avertizare serioasa in legatura cu vaccinul “gripei porcine”, atragand atentia asupra “riscurilor semnificative” ale efectelor secundare ale acestei imunizari.

In Canada au fost retrase peste 100.000 de doze din acest vaccin.

Exista anumiti factori care sugereaza ca virusul “gripei porcine” - care a lovit mai intai vestul Statelor Unite si Mexicul – ar fi, in realitate, o arma biologica, scapata de sub control.

Supozitia a fost contestata imediat de “The World Health Organization” (WHO), ca si de guvernul american.

Totusi specialistii au observat ca virusul “gripei porcine” (swine flu) este o mixtura complet noua la virusi umani, aviari si porcini, care nu pot fi combinati decat prin manipulare genetica.

Mai mult, nu s-a raportat nici un caz de infectie cu virusul AH1N1 la porci.

Wayne Madsen, fost ofiter in cadrul lui “National Security Agency” (NSA) scrie pe site-ul sau urmatoarele: “Un savant din cadrul ONU, care s-a ocupat indeaproape de pandemia letala a virusului Ebola din Africa, ca si de victimele HIV/AIDS, a concluzionat ca AH1N1 poseda anumiti «vectori de transmisie» care sugereaza ca noua gripa a fost manufacturata genetic ca arma pentru razboiul biologic”.

Potrivit lui Madsen: “Exista convingerea ca pandemia noului virus al gripei porcine, care s-a abatut mai intai in Mexic si in zona de vest a Statelor Unite, se datoreaza introducerii unui agent patogen manufacturat genetic, care contribuie la pandemia globala, cu efecte catastrofale pe plan intern, precum si asupra comertului si calatoriilor internationale”.

Disparitia misterioasa a unor mostre de “gripa porcina“ de la Fort Detrick

Fort Detrick este Centrul de comanda medicala si de cercetari biologice al lui US Army.

Aici, s-a constatat disparitia unor mostre de virus AH1N1, asupra carora se lucra.

Disparitia a fost raportata la “Criminal Investigation Division”, care a trimis inspectori sa ancheteze cazul.

Chad Jones, purtator de cuvant la Fort Meade (sediul lui “National Security Agency”), a recunoscut public cazul si a dat detalii asupra stadiului anchetei, conform lui “The Frederick News”.

Fort Detrick este cunoscut pentru o situatie similara, petrecuta in 2001, putin dupa atacul din 9/11.

Atunci de la Fort Detrick s-a anuntat sustragerea unei cantitati de antrax, folosit ulterior pentru trimiterea celebrelor “scrisori otravite” la politicienii americani, redactii de presa si televiziuni.

S-a declansat o ancheta a FBI si una a Departamentului Justitiei (DOJ).

In 2008, ambele anchete au concluzionat ca responsabil pentru sustragerea si trimiterea “scrisorilor otravite” ar fi Bruce Edwards Irvins, microbiologist, vaccinologist si cercetator in domeniul armelor biologice la “Medical Research Institute of Infections Disease” (MRIID) de la Fort Detrick (Maryland), care a expediat scrisorile in lunile septembrie si octombrie 2001.

Irvins s-a “sinucis” imediat ce s-a comunicat rezultatul celor doua anchete.

Dar multi au considerat “sinuciderea” lui Irvins drept eliminarea unui martor incomod dintr-un complot mai larg.

In ciuda faptului ca asupra “sinuciderii” lui Irvins planau serioase suspiciuni, nu s-a permis nici o autopsie a cadavrului.

Initial, Departamentul Justitiei l-a acuzat pe dr. Steven Jay Hatfill de atacurile cu antrax.

Dar Hatfill a reactionat si a dat in judecata guvernul SUA, castigand procesul si o despagubire de 5,8 milioane de dolari.

In general, dupa 9/11, in SUA s-au inregistrat un numar record de decese ale unor microbiologi renumiti.

Ceea ce ar putea sugera ca cei care cunosc culisele programului de arme biologice pot fi eliminati, la un moment dat.

Doctorii germani avertizeaza asupra vaccinului “gripei porcine”

“Asociatia Profesionala Germana a Medicilor de Mediu” (“Deutschen Berufsverbands de Umweltmediziner”, DBU) a atras atentia, inca din 9 noiembrie 2009, asupra “riscurilor semnificative” care incumba din imunizarea in cazul AH1N1.

Asociatia a avertizat asupra efectelor secundare ale vaccinarii in masa cu Pandemrix, produs de compania “GlaxoSmithkline” (GSK).

Vaccinul este interzis, cu desavarsire, femeilor gravide si copiilor, putand atrage chiar efecte letale in aceste cazuri.

Si barbatii sub 40 de ani, care sufera de alte complicatii, pot paraliza sau muri, deoarece vaccinul amplifica mult complicatiile anterioare.

In noiembrie 2009, cotidianul “Bild” anunta deja ca 7 persoane au decedat in Germania in urma imunizarii.

Asociatia DBU a criticat si faptul ca GSK, ca si alte companii producatoare a vaccinului “gripei porcine”, au refuzat cu obstinatie sa-si asume responsabilitatea medicala pentru efectele secundare ale vaccinului.

DBU subliniaza ca un adjuvant din vaccin – squalena – interzisa in SUA si Marea Britanie, provoaca un puternic raspuns proinflamator, ataca sistemul imunitar cand vaccinul este injectat subcutanat sau intramuscular si poate declansa boli cu caracter imunitar, ca ale soldatilor trimisi in Irak si carora li se administra squalena ca parte a vaccinului anti-antrax.

In Franta, 82% din populatie a refuzat vaccinul, ca si in Germania sau Grecia.

In primul rand, deoarece companiile farmaceutice au refuzat sa-si asume responsabilitatea pentru efectele secundare ale vaccinului.

Astfel, Franta a ramas cu 90 de milioane de doze nefolosite, pe care acum incearca de zor sa le vanda tarilor din Lumea a Doua (Ucraina) sau din Lumea a Treia (Africa).

In Canada, in luna noiembrie, Glaxo Smith Kline, a retras de pe piata 150.000 de vaccinuri, dupa ce s-au inregistrat 6 efecte secundare serioase.

Dr. Neil Rau, expert in boli infectioase, a declarat intr-un interviu pentru canalul CTV urmatoarele: “Este o problema serioasa, care poate avea efecte letale, chiar daca pana acum au decedat putini oameni”.

VLADIMIR ALEXE

Descarcati de aici Declaratia tip de refuz a vaccinului

Declaratia poate fi adaptata si pentru persoanele adulte ce pot refuza, tot pe propria raspundere, vaccinarea.